DREPT COMUNITAR

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR

ŞI DREPTUL INTERN

Student: Tudor JEMNA

2007

CUPRINS

INTRODUCERE:

SUVERANITATEA JURIDICĂ

Câteva cuvinte despre Tratate:

COMUNITAR VERSUS NAŢIONAL

Cum punem în practică un sistem de drept care îl depăşeşte pe cel naţional?

Instanţa va decide în funcţie de norma internă sau în funcţie de cea comunitară?

ELEMENTE DIN PRACTICA STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

CONCLUZIE:

„O ţară nu este a locului unde stă,

ci a ţintei la care se uită.” Nicolae Iorga.

INTRODUCERE: Am ales aceasta temă, deoarece o consider importantă în cadrul noii perspective în care

ne situăm, în contextul proaspetei aderări la o structură supranaţională, integrarea în Uniunea Europeană.

Prin prisma orientării actuale, a noilor raporturi instituite între legislaţia comunitară pe care trebuie să o interiorizăm şi legislaţia naţională, voi trata relaţiile şi interconexiunile generice, de ansamblu ale dreptului comunitar, precum şi implicaţiile pe care acesta le are asupra dreptului intern român, deoarece acestea se constituie ca o problemă, de maximă importanţă şi actualitate.

SUVERANITATEA JURIDICĂ

Constituţiile statelor europene au reprezentat cel mai propice cadru pentru definirea şi afirmarea suveranităţii ca normă de drept intern, iar Carta ONU şi tratatele internaţionale şi europene au conferit noi valenţe acestei norme în dreptul internaţional, respectiv european.

Astfel, constituţiile europene stabilesc că suveranitatea (unele adăugând şi sintagma „naţională”), sau puterea, aparţine poporului.

În accepţiunea altor constituţii, suveranitatea aparţine naţiunii, aşa cum apare formulat în textele românesc şi belgian.

Instituţiile sunt chemate apoi să reprezinte poporul, apărându-i această suveranitate pe care tot ele au construit-o, legiferat-o şi afirmat-o.

Pentru a servi cât mai bine interesele poporului, într-un sistem democratic, puterea trebuie să-şi împartă atribuţiile în consacrata triadă a Executivului, Legislativului şi puterii Judecătoreşti.

În doctrina Revoluţiei franceze toate aceste puteri erau considerate fracţiuni ale suveranităţii naţionale.

Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că „suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă”, dar recunoştea apoi că politicienii, „neputând împărţi suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă,

în drepturi de impozite, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea de a

trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă”.1 În dreptul internaţional, statul suveran este primul subiect de drept în ordinea importanţei.

Statul are competenţe legale exprimate în sens material şi formal. Cele materiale sunt în primul rând de ordine interioară şi ţin de suveranitatea internă, şi

anume capacitatea de a-şi organiza puterea sa politică, sistemul său economic şi social. În sens formal se referă la jurisdicţia statului şi la capacitatea sa de a acţiona în vederea

garantării respectării regulilor juridice edictate de el.

1 Rousseau Jean Jacques, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastrã, p 27.

Statele au o competenţă personală care se manifestă în acţiunea lor faţă de proprii cetăţeni, în vederea reglementării statutului cetăţeniei, protecţiei lor în străinătate şi acordarea corelativă a drepturilor şi a obligaţiilor.

Cea mai accentuată dintre competenţe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină şi exclusivă asupra gestionării teritoriului unui stat. Pentru controlul teritoriilor s-au dus războaie, s-au făcut alianţe, s-au promovat tratate de pace, s-au creat instituţii internaţionale.

Până la inovaţia Uniunii Europene, competenţa teritorială părea a fi cel mai drag atribut al suveranităţii statelor europene, exercitat atât pe continent cât şi în multe colţuri ale lumii.

Autonomia, în abordarea acestor competenţe, conferă statelor dreptul de a decide singure asupra folosirii lor. Ca atare, nu se exclude posibilitatea ca statele să delege unele competenţe sau materializarea lor, din proprie iniţiativă şi voinţă, potrivit angajamentelor asumate prin tratate.

Aceasta este şi calea pe care au ales-o statele Uniunii Europene când au hotărât că unele atribute pot fi servite mai bine prin efortul comun, realizat sub tutela instituţiilor europene. Ne vom referi mai târziu la acestea, explicând şi raţiunile care au dus la demersurile amintite.

Pentru statele europene, teoria suveranităţii se bazează pe binomul drepturi/obligaţii. În virtutea conţinutului teoretic acceptat de europeni şi de comunitatea internaţională, statele au dreptul la o personalitate internaţională, dreptul de a li se respecta integritatea teritorială şi dreptul la autoapărare, dreptul de a-şi stabili singure regimul social politic, dreptul de a-şi folosi resursele, de a-şi stabili sistemul economico-social şi legislaţia, dreptul de a-şi conduce în mod liber relaţiile cu alte state, dar şi obligaţiile corelative de a respecta personalitatea internaţională a celorlalte state şi suveranitatea acestora şi de a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale.

Abordarea din dreptul internaţional a căutat şi o identificare a suveranităţii cu independenţa.

O speţă a Curţii Permanente de Arbitraj consfinţea chiar această similitudine: „Suveranitatea în relaţiile dintre state înseamnă independenţă. Independenţa în legătură cu un

teritoriu este dreptul de a exercita asupra acestuia funcţiile statului, cu excluderea (drepturilor)

oricărui alt stat”.

Pornind de la independenţă ca precondiţie a suveranităţii, aceasta din urmă, o dată recunoscută, devenea garant al celei dintâi2. Recunoaşterea calităţii de stat independent şi suveran avea loc numai la întrunirea cumulativă a trei condiţii constitutive: entitatea să aibă teritoriu, populaţie şi guvern.Trebuie remarcată şi aici preeminenţa politicului, care declanşa procedurile juridice de recunoaştere a unui nou stat, instrumentul fiind deseori folosit discreţionar de monarhii sau de guvernele unor ţări europene.

Un alt pilon al suveranităţii juridice îl constituie egalitatea în drepturi a statelor în relaţiile internaţionale, introdusă de Vattel prin Le droit de gens, publicată prima dată în 1758. Respectarea egalităţii suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranităţii statale în sistemul internaţional.

Dreptul internaţional cunoaşte noi dezvoltări în secolul al XX-lea, cu precădere după cel de-al doilea Război Mondial. Este perioada în care apar organizaţiile internaţionale ca noi subiecte de drept, iar multitudinea tratatelor internaţionale impun această nouă formă de colaborare, care inventează o serie de norme stricte ce trebuiau respectate de către statele care

2 Miga-Beşteliu Raluca, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, ALL, 1998, pag. 85.

aderau la respectivele organizaţii sau tratate. Membrii ONU, ai NATO sau ai UE erau şi sunt legaţi convenţional printr-un singur instrument juridic sau prin mai multe.

Prin intermediul acestor înţelegeri internaţionale, prin care statele ajungeau la concluzii comune pe calea dialogului şi a negocierii, s-a ajuns la norme juridice cu caracter general şi au apărut noi ramuri ale dreptului internaţional.

Securitatea colectivă este un concept definit în creuzetul NATO.

Dreptul Comunitar este creaţia exclusivă a UE. Introducerea tratatelor care produceau efect şi pentru terţi a reprezentat un alt punct

important pe calea colaborării internaţionale, dar în acelaşi timp a modelării unei conduite internaţionale care trebuie respectată de toate statele comunităţii internaţionale.

Concluziile principale sunt că statele au descoperit că au fost mult mai câştigate dacă au

realizat tratate, înţelegeri şi acorduri între ele, decât dacă ar fi acţionat pe cont propriu, iar pe de altă parte, că restrângerea volitivă a unor atribute ale suveranităţii contribuie la binele comun. Este foarte important să subliniem că delegarea unor competenţe derivate din suveranitate către organizaţii sau instituţii internaţionale nu antrenează renunţarea la suveranitate, care rămâne indivizibilă şi inalienabilă (nu poate fi înstrăinată), ci reprezintă doar o convenţie prin care deţinătorul său de drept, poporul o deleagă spre o altă autoritate.

Prin colaborările internaţionale statele şi-au întărit suveranitatea, împărţind atât costurile cât şi beneficiile.

Spre deosebire de cazul interpretării suveranităţii sub aspect politico-economic, suveranitatea în sens juridic păstrează înţelesuri conservatoare, unele fiind în dezacord cu realitatea actuală a UE.

Particularitatea Uniunii este dată tocmai de inexistenţa unei definiţii care să lămurească natura acestui conglomerat de state: este o federaţie sau un suprastat?

Sistemul dreptului constituţional din statele-membre va trebui reinterpretat pentru a lua în

calcul fenomene de tipul „Constituţiei Europene”, a căror fundamentare pe conceptele dreptului internaţional şi comunitar se va realiza, probabil, în contextul Convenţiei Europene.

Câteva cuvinte despre Tratate:

Pentru a ne face o idee despre situaţia actuală în care se regăseşte instituit raportul dintre legislaţia supranaţională şi legislaţia statală, trebuie să urmărim evoluţia temporală a instituirii raporturilor de reglementare juridică între state.

Majoritatea deciziilor juridice care formează dreptul primar, nu reprezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre. Ele sunt cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare. De aceea, se poate afirma că dreptul primar nu era al Comunităţilor Europene, ci referitor la acestea.

Dreptul derivat, dimpotrivă, fiind rezultatul deciziilor adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor acestora, se poate defini ca drept al Comunităţilor Europene.

Ceea ce se dovedeşte a fi fost mai important, este faptul că, statele membre îşi puteau încheia acordurile în forme simplificate şi nesupuse ratificării, prin intermediul activităţilor şi al înţelegerilor pe care le făceau reprezentanţii, în Consiliu.

Statele membre puteau să depăşească eventualele lacune ale Tratatelor, în scopul dezvoltării, în forme comunitare, a politicilor comune în sectoarele văzute în Tratate.

Sursa ordinii juridice comunitare o constituie deci Tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.

Fundamentale pentru cele trei comunităţi CEGA, CEE şi CEEA sunt: Tratatul de la Paris

şi Tratatele de la Roma, prin care se decidea apariţia celor trei Comunităţi. De asemenea fundamentale sunt, diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate.

Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut primară” o ordinii juridice comunitare. Aceasta nu însemnă că statele membre nu mai aveau la îndemână şi posibilitatea de a semna, între ele, acorduri, în principiu, cu atât mai mult cu cât chiar Tratatele prevedeau această posibilitate, statele membre putând realiza acorduri, în sectoare prestabilite.

Cronologic evaluat, putem spune că la început, dreptul primar reprezintă acea parte a

dreptului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene, se enunţă obiectivele acestora, se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective, se stabilesc competenţele materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.

O relevanţă specială în acest sens, o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957,

referitor la Curtea de Justiţie. Diversele protocoale şi acorduri anexe au, deci, caracter de „surse comune” pentru cele trei comunităţi.

Există totuşi şi documentele ce au contribuit la îmbogăţirea dreptului comunitar, altele decât Tratatele constitutive.

COMUNITAR VERSUS NAŢIONAL Cum punem în practică un sistem de drept care îl depăşeşte pe cel naţional?

În principiu, abordarea problemei comunitare, a procesului integrare, este un demers

ştiintific, însă în momentul sublinierii importanţei edificiului comunitar, abordarea capată o dimensiune concretă.

Uniunea Europeană este nu este subjugată eminamente obiectivelor de natură economică, ci este în aceeaşi măsură a cetăţenilor ei, cei asupra cărora se răsfrâng măsurile politice, economice – unioniste.

Ca dicurs fireasc al eveninentelor, ulterioare hotărârilor luate în cadrul Strategiei de la Goteborg, modelul de dezvoltare trebuie să comporte un echilibru între obiective, definit prin aşa numitul triunghi magic. El reprezintă o armomioasă coordonare între obiectivele de natură economică, obiectivele de mediu, precum şi cele sociale. Prin urmare, măsurile sociale au o pondere echitabilă în cadrul procesului decizional.

Unul din cele mai directe mijloace prin care cetăţenii UE iau contact cu această entitate comunitară, este actul de justiţie. Prin intermediul acestuia, cetăţeanul solicită să i se facă dreptate, să se decidă ce este drept şi ce nu.

Într-un stat de drept, puterea judecătorească este cea care garantează respectarea, integrităţii edificiului comunitar. Întrebarea pertinentă, care apare în acest moment este următoarea:

Instanţa va decide în funcţie de norma internă sau în funcţie de cea comunitară? Resortisantul (persoana fizică sau juridică aparţinând unui stat) unei ţări, UE este supus în

mod automat ambelor jurisdicţii. În lipsa prevederilor din tratate, raportul dintre cele două a fost edificat prin decizii de

speţă ale Curţii de Justiţie ale Comunităţii Europene. În 1963, cu ocazia analizării cazului Van Gend en Loos, Curtea statuează: Comunitatea

este o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat, în unele domenii, drepturile suverane.

În 1964, în speţă Costa vs. ENEL, Curtea accentuează pe diferenţa care există între ordinea juridică comunitară, calificată anterior drept o nouă ordine internatională, şi alte tratate obişnuite.

Tratatul CEE instituie o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre, care se impune jurisdicţiilor acestora. Statele, subliniază Curtea, au creat un sistem juridic aplicabil atât lor, ca subiete de drept, cât şi resortisanţilor lor. Totodată, dreptului izvorât din tratatele constitutive nu i se pot opune dispoziţii din dreptul intern.

În fapt, CJCE este o institutie de bază a Comunităţii şi menirea ei este aceea de a veghea la interpretarea coerentă, unitară a normelor comunitare.

Pentru a întelege mai bine natura şi implicaţiile noii ordini juridice comunitare, trebuie facută şi următoarea precizare: ordinea juridică a Uniunii Europene este deosebită de cea a Comunitătii. Principii precum autonomia, aplicabilitatea imediată, directă, supremaţia, nu caracterizează în pilonii doi si trei ai Uniunii.

Totodată, tratatul UE nu crează o nouă ordine juridică alături de cea a Comunităţii. Dacă aceasta din urmă are personalitate juridică, putând fi titulară de drepturi şi obligaţii, subiect de drept internaţional, Uniunea nu are personalitate juridică, este o entitate politică.

Ordinea juridică comunitară este alcatuită din norme adoptate la nivel comunitar: dreptul originar (format din tratatele constitutive, protocoale anexate, tratate de modificare), dreptul derivat (care contine actele obligatorii – regulamente, decizii, directive, precum şi pe cele neobligatorii – recomandări şi avize, adoptate de instituţiile comunitare), la acestea se mai adaugă şi tratatele internationale, încheiate de Comunitate alături de izvoarele nescrise ale dreptului (principii şi jurisprudenţa Curţii).

O ierarhie a acestor surse legislative aşează în fruntea piramidei tratatele constitutive, urmate de către principiile fundamentale, acordurile internaţionale şi normele derivate.

Concilierea între cele două sisteme – comunitar şi naţional – se realizează după trei principii fundamentale, consacrate de tratate şi CJCE:

- aplicabilitatea imediată a normelor comunitare, - efectul direct al acestora, - primatul dreptului comunitar.

În virtutea aplicabilităţii imediate, dreptul comunitar se integrează automat în ordinea juridică internă a statelor membre, fără a mai fi nevoie de o normă naţională de introducere.

Efectul direct presupune, pe de o parte, aptitudinea dreptului comunitar de a crea drepturi şi obligaţii în mod direct faţă de persoanele fizice şi juridice, iar pe de altă parte, posibilitatea pe care o au cei interesaţi de a invoca normele comunitare în faţa jurisdicţiilor naţionale.

Normele comunitare au efect direct în următoarele condiţii: - să fie suficient de clare, precise, - să aibă un caracter necondiţionat, - să fie susceptibile de a produce efecte, fără o măsură naţională.

Primatul dreptului comunitar se referă la calitatea acestuia de a se situa deasupra

prevederilor naţionale, văzute în ansamblu. Punerea în practică a celor trei principii evidenţiază funcţia comunitară a instanţelor naţionale.

Judecătorul naţional devine astfel un judecător comunitar. El este autorizat să aplice dreptul comunitar în teritori, asupra conaţionalilor.

Aplicarea normelor comunitare trebuie să fie în mod evident precedată de o cunoaştere şi aprofundare a acestora. În general, statele care au aderat în decursul timpului la Comunitatea Europeana, au beneficiat de termene şi perioade, destul de lungi de “acomodare”, la sistemul comunitar.

În aplicarea normelor comunitare trebuie să ţinem cont şi de structura ierarhică a instanţelor judecătoreşti. CJCE, devine în acest sens, doar la modul impropriu, o instanţă supremă. Ea nu devine o instanţă de recurs împotriva sentinţelor pronunţate de instanţele naţionale.

În cazul în care s-au produs abuzuri, nereguli, în actul de justiţie, cetăţenii audreptul de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care posedă puterea de a restabili dreptul încălcat şi poate obliga statul să acorde despăgubiri.

Garantarea efectului direct al normelor comunitare se poate aprecia prin intermediul celor trei coordonate:

- puterea judecătorilor naţionali de a înlătura normele interne în favoarea celor comunitare;

- asigurarea realizării scopului normelor comunitare printr-o interpretare corectă; - aspecte de ordin procedural.

Asupra primei perspective, se poate afirma că în realitate, instanţa acceptă în mod

implicit, vis-a-vis de situaţia de fapt dată, o abrogare implicită a normei interne. Vor fi înlăturate astfel atât norme interne de drept material, care contravin celor

comunitare, cât şi unele norme de drept procedural care aduc atingere aplicării unei norme comunitare. Judecătorii sunt astfel practic puşi, în faţa unui conflict de legi, soluţionându-l în favoarea normei comunitare.

În privinta interpretarii corecte a normelor, trebuie subliniat faptul că întreaga activitate a instanţelor de judecată se axează tocmai pe analiza, corelarea şi interpretarea normelor, în general, pentru a răspunde cerinţelor situaţiei de fapt.

CJCE este instanţa care asigură interpretarea uniformă a tratatelor şi prevederilor

comunitare. Sesizată de o instanţă naţională în legătură cu o chestiune prejudiciară, care presupune

interpretarea unei norme, instanţa urmează să interpreteze norma, în paralel cu situaţia de fapt care este supusă atenţiei.

Astfel, CJCE va emite soluţia care se impune a fi urmată de către instanţa naţională. În perioada de “acomodare” a instanţelor cu normele comunitare, sunt recomandabile

astfel de sesizări destinate soluţionării de către instanţa europeană.

Principiul după care trebuie realizată interpretarea normelor comunitare, este cel al interpretării conforme: când o normă este susceptibilă de mai multe interpretări, care duc la soluţii diferite, va fi aleasă interpretarea conformă cu regulile dreptului internaţional.

În privinţa normelor procedurale, statele beneficiază de autonomie, îşi stabilesc singure parcursul procedural. Uneori însă se impune modificarea acestor norme, pentru asigurarea deplinei protecţii juridice, conferite de norma comunitară. Modificări de acest fel au fost statuate prin decizii de speţă, ale CJCE.

Prin această soluţionare, Curtea a dezavuat regula conform căreia sarcina probei aparţine reclamantului, (cauza San Giorgio 1982).

În acelaşi mod, s-a încuviinţat acordarea de dobânzi (cazul Marshall, 1991), sau măsuri reparatorii (cazul Heylens, 1986), chiar în conditiile în care legea naţională nu o permitea.

Din cele sumenţionate, se poate concluziona asupra faptului că unul din argumentele pentru care am putea susţine că edificiul european nu este unul abstract, este şi conceperea sistemului juridic.

Cetăţeanul european, este în mod direct vizat de politica legislativă, de deciziile care se iau la nivel comunitar.

ELEMENTE DIN PRACTICA STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dezvoltat ideea că „Independent de legislaţia statelor membre, legea comunitară nu impune doar obligaţii asupra cetăţenilor, dar le conferă

acestora şi drepturi ce devin o componentă a statutului lor juridic. Aceste drepturi nu apar

numai unde sunt acordate în mod expres prin tratat, dar şi în urma obligaţiilor pe care tratatul

le impune într-un mod clar definit, asupra cetăţenilor cât şi a statelor membre”3.

Domeniul de aplicare a principiului primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar, având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin în aceeaşi decizie amintită mai sus, Curtea a statuat că dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor respective.

3 Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea constituţiei. Istoric Drept comparat Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.705-706.

Statul nu poate invoca dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu aplica o normă comunitară, iar fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrară dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare.

CONCLUZIE: În contextul actual, „problema raportului dintre dreptul intern şi comunitar prezintă alte

dimensiuni, deoarece dreptul comunitar este recunoscut ca având o forţă juridică superioară

dreptului intern al statelor ca sistem juridic, potrivit unor autori, chiar asupra prevederilor

constituţionale”4

România – în postura de poaspăt stat membru al Uniunii Europene, şi-a asumat transferul unor atribute, instituţiilor Uniunii Europene, recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar precum şi exercitarea în comun cu statele componente a unor competenţe – şi-a asumat şi implementat în legislaţia sa cele două principii.

Astfel, prin reforma constituţională care a avut loc în anul 2003, în articolul 148 alin.2 din Constituţie se prevede: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive al Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, au prioritate

faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

în alin. 2 se prevede că aceste dispoziţii se aplică şi pentru tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

4 Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz, Paris, 2001, pag.192.

BIBLIOGRAFIE:

- Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european?, Bucureşti, 1940 - Rousseau Jean Jacques, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastrã. - Miga-Beşteliu Raluca, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional public,

Bucureşti, ALL, 1998. - Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea constituţiei. Istoric Drept comparat

Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. - Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz,

Paris, 2001. - Dorina Năstase, Mihai Mătieş, Suveranitate naţională şi integrare europeană, Polirom,

2002. - http://www.avoconsult.ro/articole/drept_comunitar_sursele_dreptului_comunitar.html#p2 - http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/index_cje.htm - Marin Voicu, Drept Comunitar, Note de curs, 2003 - Ileana Pascal,Monica Vlad, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Justiţie şi Afaceri

Interne,Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti 2004. - Ion Gâlea, Aniela Bǎluţ, Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu,Tratatul instituind o

Constituţie pentru Europa- text comentat şi adnotat, Ministerul Afacerilor Externe, 2004.