manual - drept comunitar al afacerilor

8/13/2019 MANUAL - Drept Comunitar Al Afacerilor

http://slidepdf.com/reader/full/manual-drept-comunitar-al-afacerilor 1/188

DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR

9

Capitolul I

Tratatul de la Roma sau Comunitatea Economică

Europeană

Secţiunea I

Tratatul originar

Semnat la Roma, la 25 martie 1957 (în acelaşi timp cusemnarea tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a

Energiei Atomice – CEEA), tratatul asupra ComunităţiiEconomice Europene – tratatul CEE – a intrat în vigoare înianuarie 1958.

Tratatul de instituire a Comunităţii EconomiceEuropene şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene aEnergiei Atomice, împreună cu Tratatul CECO1

au constituit

cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene. Tratatul CEE a fost precedat de Declaraţia din 9 mai

1950 a ministrului de externe francez Robert Schuman şi deTratatul privind constituirea Comunităţii Europene aCărbunelui şi Oţelului – tratatul CECO – semnat la Paris, la 18

aprilie 1951.

Aşa – numitul Plan Schuman, care se regăseşte în

Declaraţia din 9 mai 1950, nu urmărea doar interese economiceşi de securitate, adică punerea în comun a producţiei a douămaterii de bază, strategice – cărbunele şi oţelul – scopul fiind

prevenirea unui nou conflict militar, ci era conceput ca o primă

1 Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şiOţelului (Tratatul CECO) a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951.




10

etapă în calea formării unei federaţii europene.2 Astfel, potrivit

proiectului prezentat de Robert Schuman industria cărbuneluişi oţelului din Germania şi Franţa, precum şi din alte state carevor adera la această organizaţie, va fi pusă în comun şisubordonată unei organizaţii supranaţionale. În acest fel, se vorforma interese comune, care vor sta la baza creării uneicomunităţi mai cuprinzătoare, care să coopereze pe mai multe planuri, reunind ţări care în trecut au purtat conflicte armate.3

Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg

au acceptat Planul Schuman iar la 18 aprilie 1951 s-a semnatTratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şiOţelului (CECO), care a intrat în vigoare la 27 iulie 1952.

Fundamentul economic al acestui tratat se află îndispoziţiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute caincompatibile cu piaţa comună4

a cărbunelui şi oţelului şi căvor fi abolite şi interzise: a) taxele la import şi la export ori

taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privindcirculaţia produselor; b) măsurile şi practicile discriminatoriiîntre producători, între cumpărători şi între consumatori, înspecial în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori atarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile careîmpiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; c)

ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de2 G. Gornig, I. E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck,Bucureşti, 2006, pg. 7. 3 G. Gornig, I. E. Rusu – op. cit ., pag. 6 - 7

4 „ Piaţa Comună urmăreşte eliminarea tuturor barierelor în calea

schimburilor comunitare, în vederea fuzionării pieţelor naţionale într -o piaţa unică ale cărei condiţii să se apropie de cele ale unei pieţe interne” – I. Jinga, A. Popescu – Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina

Lex, 2000, pag. 139.




11

state în orice formă ar fi ele; d) practicile restrictive care tindspre împărţirea şi exploatarea pieţei.

Prin urmare, tratatul de constituire a CECO a fost prima

încercare reuşită de a realiza o integrare europeană5 pe plan

economic, în speranţa că integrării economice îi va urma ointegrare politică.

Nu toate proiectele europene de integrare au avut soarta

fericită a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului.Astfel, formarea unei comunităţi care să vizeze domeniul

apărării statelor membre a eşuat. Este vorba de Comunitatea deApărare Europeană (CAE), a cărei constituire a fost prevăzutăîn Tratatul de la Paris din 27 mai 1952 şi care urma să dispunăde o armată europeană, pusă sub controlul unui Minister

European al Apărării. Adunarea naţională franceză a respins

însă, la 30 august 1954, ratificarea Tratatului, deoarece s-a

temut să predea atribute ale suveranităţii naţionale unui organ

internaţional. Strâns legat de CAE a fost şi proiectul unei Comunităţi

Politice Europene (CPE), care a prevăzut integrarea CECO şi a

CAE, precum şi competenţe lărgite în domeniul economic, fărăînsă a cuprinde şi domeniul politicii externe. Odată cu eşeculCAE, a eşuat şi proiectul Comunităţii Politice Europene.

5 „ Integrarea europeană este procesul prin care ţările membre ale Uniunii

Europene înţeleg şă- şi transfere, în mod progresiv, de la nivel naţional la

nivel supranaţional, o serie de competenţe ce ţin de resortul suveranităţii

naţionale, acceptând să le exercite în comun şi cooperând în domeniile

respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură politică,economică, socială şi culturală ce vi zează progresul şi dezvoltarea acestor

state” – Ion Jinga, Andrei Popescu - Dicţionar de termeni comunitari,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 113.




12

Cunoscut ca un instrument de relansare după eşeculcunoscut de tratatul asupra Comunităţii de Apărare Europeană,tratatul Comunităţii Economice Europene s-a inspirat pe plan

instituţional din experienţele anterioare, venind, în acelaşi timp,cu obiective mult mai ambiţioase.6

Construcţia europeană va cunoaşte o nouă ieşire pr insemnarea la Roma, la 25 martie 1957, între cei şase, a celordouă tratate instituind, pe de o parte, Comunitatea EconomicăEuropeană (CEE) iar, pe de altă parte, Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice. Astfel, potrivit previziunilor lui RobertSchuman, s-a căzut de acord în sensul consolidării unei Europeeconomice înaintea construcţiei unei Europe politice.7

Tratatul CEE include în art. 2 scopul Comunităţii:„Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comuneşi prin participarea progresivă a politicilor economice ale

statelor membre, promovarea dezvoltării armonioase a

activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiunecontinuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o creştereaccelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.

S-a pornit de la constatarea că o fuziune a pieţelornaţionale este absolut necesară, o diviziune a muncii corectă,

pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iaro mai mare siguranţă că resursele necesare de aprovizionare

6 Cyril Nourissat – Droit communautaire des affaires, 2e edition, Ed.

Dalloz, Paris, 2005, pag. 11.7 Philippe Corruble, Fabrice Aubert, Jean – Baptiste Avel, Nicolas

Charbit, Claire Halimi Dechelette, Pierre Kirch – Droit européen des

affaires, Ed. Dunod, Paris, 1998, pag. 5.




13

sunt permanent accesibile, face posibilă renunţarea laactivităţile productive care nu acordă atenţie costurilor.8

Fuziunea pieţelor ar implica stabilirea unei uniunivamale, înlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie aserviciilor şi o politică agricolă comună, în condiţiile unuiregim concurenţial comun şi ale armonizării legislaţiilor.Dezvoltarea resurselor economice şi deplina lor folosire ar presupune, între altele, ajutor financiar pentru investiţii,dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, mobilitatea

profesională.9

Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, ce a instituit

Comunitatea Economică Europeană (CEE), prevestea, înacelaşi timp, trecerea la o abordare globală, care să cuprindămajoritatea sectoarelor economice şi crearea unei uniuni politice şi monetare.10

Ulterior, pot fi observate două direcţii dedezvoltare: o adâncire a obiectivelor Comunităţii prin

modificări ale tratatelor şi o creştere a numărului statelormembre, prin aderarea mai multor ţări la Comunităţi şi,ulterior, la Uniunea Europeană.11

8 Octavian Manolache – Tratat de drept comunitar , ediţia a 5-a, Ed. C. H.

Beck, Bucureşti, 2006, pag. 6. 9 Octavian Manolache – op. cit., pag. 6.

10 Tudorel Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 3. 11 Tudorel Ştefan – op. cit., pag. 3.




14

Secţiunea II

Evoluţia construcţiei comunitare

A. Lărgirea Comunităţilor Europene

Până în anul 1973 cele trei Comunităţi au fostconstituite din cei şase membri fondatori: Belgia, Franţa,Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

După refuzul din 1951 de a se alătura celo trei

Comunităţi, Marea Britanie şi-a depus candidatura în douărânduri – 1961 şi 1967, ambele încercări de aderare eşuânddatorită veto-ului exprimat de Franţa.

Negocierile cu Marea Britanie s-au purtat pe parcursul a

trei ani (1970 – 1972) şi s-au finalizat prin semnarea actului de

aderare în anul 1973. Negocierile au mai avut în vedere şi altetrei state vest – europene: Danemarca, Norvegia şi Irlanda. Prinreferendum poporul norvegian s-a opus aderării la Comunităţi,astfel că începând cu 1 Ianuarie 1974 au devenit membreMarea Britanie, Danemarca şi Irlanda.

Începând cu 1 Ianuarie 1981 numărul membrilor s-a

extins la zece prin aderarea Greciei, iar de la 1 Ianuarie 1986

putem vorbi de „cei 12”, aderând la Comunităţi Spania şi

Portugalia.Pentru a doua oară în istorie, poporul norvegian a votat

împotriva aderării, astfel încât de la 1 Ianuarie 1995 numărulmembrilor Uniunii Europene este de 15 ca urmare a aderăriiAustriei, Suediei şi Finlandei.

Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, câtşi cel de la Madrid din decembrie 1995 au luat hotărârea




15

extinderii Uniunii Europene, dând posibilitatea de aderare nunumai ţărilor mediteraneene Cipru, Malta şi Turcia, dar şiţărilor din Europa Centrală şi de Est, asociate la Comunităţi:Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România,Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Consiliul European de la Copenhaga (21 – 22 iunie

1993) a definit ceea ce astăzi denumim criteriile pentruaderarea la Uniunea Europeană12

: existenţa unor instituţiistabile care să garanteze democraţia, supremaţia legii,

drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor; existenţaunei economii de piaţă viabile şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorulUniunii; preluarea acquis-ului comunitar

13 dezvoltat de

Uniunea Europeană de la fondarea sa.

12

Tudorel Ştefan – op. cit., pag. 813 Ion Jinga, Andrei Popescu – Dicţionar de termeni comunitari, Editura

Lumina Lex, 2000, pag. 42. “ Acquis comunitar înseamnă totalitateanormelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor Uniunii

Europene, acţiunile şi politicile comunitare, care constau în: conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele

originare ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic

European, Tratatul de la Maast richt şi Tratatul de la Amsterdam); legislaţia adoptată de către instituţiile Uniunii Europene pentru punerea

în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii

şi recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Eur opene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene; acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii

şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate comună

(PESC); acordurile internaţionale la care C.E. este parte (iar nu U.E. deoareceaceasta nu are încă personalitate juridică), precum şi cele încheiate între

statele membre ale Uniunii Europene cu referire la activitatea acesteia.”




16

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a

luat noi decizii importante în pregătirea aderării statelorcandidate, prin adăugarea unui nou criteriu celor trei de laCopenhaga: criteriul capacităţii administrative de aplicare aacquis-ului comunitar.

Potrivit celor decise de Consiliul European de la

Madrid, în aprilie 1996, Comisia Europeană a transmis statelorcandidate un chestionar de 160 de pagini, cuprinzând câtevamii de întrebări care acopereau 23 de sectoare de activitate, de

la modul de funcţionare a instituţiilor statului de drept laserviciile financiare, uniunea vamală sau piaţa forţei de muncă.Răspunsul la acest chestionar a fost furnizat de către statelecandidate, inclusiv de către România, în şase luni de lacomunicare şi el a constituit sursa majoră de informaţii pe bazacăreia Comisia Europeană a putut da publicităţii, în octombrie1997, avizele asupra fiecărei candidaturi în parte.14

Avizele cuprindeau evaluări ale gradului şi modului deîndeplinire a fiecăruia dintre criteriile de la Copenhaga şiMadrid iar în funcţie de aceste evaluări Comisia Europeană adesprins concluzii în ceea ce priveşte măsura în care fiecare

stat este mai mult sau mai puţin pregătit să adere la UniuneaEuropeană.

În fiecare an, avizele au fost urmate de către un raportîntocmit de Comisia Europeană, în care erau evaluate progresele pe care fiecare stat candidat le-a realizat anual învederea aderării la Uniunea Europeană şi în lumina criteriilorde la Copenhaga şi Madrid.

14 Tudorel Ştefan – op. cit., pag. 8




17

După ce şi-au negociat condiţiile de aderare, între anii1998 şi 2000 au primit, la Copenhaga în 2002, unda verde pentru aderare Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia,

Estonia, Slovenia, Polonia, Cipru şi Malta. A urmat semnareatratatelor de aderare, la 16 aprilie 2003, tratate care au primit

ulterior ratificarea fiecăruia din cele 15 state membre. Astfel

că, în urma celei de a 5-a extinderi din istoria construcţieicomunitare, de la 1 Mai 2004, Uniunea Europeană număra 25de state.

În prezent, Uniunea Europeană numără 27 de state înurma aderării la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei.

B. Revizuirea tratatului Comunităţii Economice Europene

Actul Unic European semnat la Luxemburg în februarie1986 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, constituie, în mod

incontestabil, prima revizuire de mare anvergură a tratatului cu privire la constituirea Comunităţii Economice Europene,revizuire care a fost în general, parcursă cu succes.15

Actul Unic European a reformat instituţiile şi procesuldecizional (generalizarea votului cu majoritate calificată şi noi puteri pentru Parlamentul European), permiţând realizarea

obiectivelor cu privire la desăvârşirea Pieţei Unice.

16

Deexemplu, mai mult de 250 de măsuri au fost identificate ca

15 Cyril Nourissat – Droit communautaire des affaires, 2e édition, Ed.Dalloz, Paris, 2005, pag. 13.16 „... o piaţă de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice

stabilite la nivel comunitar şi caracterizată de existenţa celor „patrulibertăţi”: libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor ...” – I. Jinga, A. Popescu – Dicţionar de termeni comunitari,

Editura Lumina Lex, 2000, pag. 139 – 140.




18

fiind necesare pentru realizarea unei veritabile pieţe interioare(unice). Astfel, Actul Unic European poate fi definit ca un

instrument juridic emblematic de realizare a pieţei interioare, unice.17

Pentru o bună funcţionare a pieţei interioare, unice s-au

luat măsuri ce au avut în vedere apropierea dispoziţiilorlegislative şi administrative ale statelor membre aleComunităţilor.

Prin urmare, Actul Unic European a evidenţiat

insuficienţele pieţei comune şi a elaborat un program detransformare a sa într -o piaţă unică, deoarece piaţa comună areprezentat o fază premergătoare pieţei interne (unice), în careregulile ce o guvernau nu erau încă suficient armonizate şi deaceea acolo unde nu existau norme comune, se aplica principiul

recunoaşterii reciproce a prevederilor naţionale. Potrivit Actului Unic European, Consiliul European va

fi compus din şefii de state şi de guverne ale ţărilor membre şi preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene, asistaţi deminiştrii de externe şi de membrii Comisiei.18

Pe plan politic, alte reforme aduse de Actul Unic

European au fost: generalizarea delegării puterii de execuţie dela Consiliu la Comisie; crearea de noi proceduri de luare a

hotărârilor în cadrul Parlamentului; crearea unui organ de jurisdicţie – Tribunalul de Primă Instanţă, care va funcţionaalături de Curtea de Justiţie; cooperarea în domeniul combateriiterorismului.

17 Cyril Nourissat – op. cit., pag. 13.18 O. Manolache – Tratat de drept comunitar , ediţia a 5-a, Editura C. H.

Beck, Bucureşti, 2006, pag. 9.




19

Actul Unic European a consfiinţit generalizarea votuluicu majoritate calificată în locul celui cu unanimitate şi a marcatşi momentul creşterii caracterului democratic al ComunităţiiEuropene prin sporirea rolului Parlamentului European în procesul decizional. Astfel, s-a prevăzut că o propunere

legislativă care a fost respinsă de două ori în cadrul proceduriiîn faţa Parlamentului European nu mai poate fi aprobată deConsiliu decât cu unanimitate de voturi.19

Realizarea pieţei unice prin Actul Unic European a

însemnat o cooperare politică, coerenţă economică şi socialădin partea statelor membre precum şi o cooperare a instituţiilorcomunitare. Toate acestea au dus la adâncirea integrăriieuropene, adică la realizarea unei politici externe comune,constând în informări şi consultări reciproce şi regulate lanivelul miniştrilor de externe, cât şi la realizarea unor punctede vedere împărtăşite de toate statele membre, şi nu în ultimul

rând, la întreprinderea unor acţiuni comune. Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică

favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi săcontribuie la edificarea unei Uniuni politice – obiective. Astfel,

Actul Unic European a reprezentat primul tratat care a

menţionat realizarea Uniunii Europene ca obiectiv major alstatelor membre.

19 I. A. Duşcă – Dreptul comunitar al afacerilor , Editura Universitaria,

Craiova, 2005, pag. 28.




20

Capitolul II

Tratatul de la Maastricht sau Uniunea Europeană

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şiintrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a adus diferite modificăritratatului CEE. Prima modificare, a fost mai mult simbolică, şi poate f i tradusă prin înlocuirea expresiei Comunitateeconomică europeană cu termenul Comunitate europeană.Celelalte modificări ţin de consacrarea noilor competenţe

(sănătate, protecţia consumatorului, cultură ...) cât şi deinstaurarea unei „cetăţenii a Uniunii Europene”20

conferitătuturor persoanelor care au naţionalitatea unui stat membru.Această cetăţenie a Uniunii Europene se traduce prinrecunoaşterea unui anumit număr de drepturi printre care acelaal liberei circulaţii şi al liberului sejur pe teritoriul statelor

membre sau acela de a vota şi de a fi ales în cadrul alegerilor

municipale sau pentru Parlamentul european. Dar două aspecteesenţiale predomină. Pe de o parte, tratatul de la Maastrichtconsacră o schimbare de perspectivă şi inaugurează o nouăarhitectură instituţională, având sarcina de a traduce de acumînainte existenţa Uniunii Europene. Pe de altă parte, eldeclanşează procesul care trebuie să conducă la crearea unei

Uniuni economice şi monetare.

21

Secţiunea I

Uniunea europeană

20 Instituită de către tratatul de la Maastricht, cetăţenia Uniunii Europene se

suprapune cetăţeniei naţionale şi o completează fără a o înlocui (art. 17 CE). 21 Cyril Nourrisat – Droit communautaire des affaires, 2e édition, Ed.Dalloz, Paris, 2005, pag. 14.




21

La reuniunea de la Maastricht, din 9-10 decembrie

1991, Consiliul European a pus bazele unui nou tratat, act intrat

în vigoare la 1 noiembrie 1993 şi prin care s-a realizat Uniunea

Europeană, noua formă de integrare bazată pe cele treiComunităţi existente.

Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeanăformată din trei „piloni”: Comunitatea Europeană (compusădin C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.), Politica Externă şi de

Securitate Comună (PESC) şi Cooperarea în domeniile Justiţieişi Afacerilor Interne (JAI). Dacă primul „pilon” este completintegrat, PESC şi JAI prezintă încă o serie de elemente cucaracter interguvernamental.

Tratatul instituie Consiliul European drept organ

comunitar şi îl califică ca Instituţie supremă a Uniunii cereuneşte şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre şi

defineşte orientările politice generale ale Uniunii Europene.Celelalte patru instituţii îşi păstrează denumirea, rolul şiatribuţiile, vizibil sporind doar rolul Parlamentului care devineo nouă putere de decizie alături de Consiliul de miniştri. Astfel,au fost lărgite atribuţiile Parlamentului European, prinextinderea competenţelor sale legislative, prin procedura

audierii şi colaborării şi printr -o nouă procedură decizională,modificări în urma cărora Parlamentul European a devenit un

adevărat organ cu atribuţii de codecizie în domeniul legislativ. Dintre cele mai importante modificări aduse de Tratatul

de la Maastricht amintim, cu titlu de exemplu:

a) Stabilirea de noi direcţii de acţiune, noi obiective în politicile comunitare referitoare la: mediul




22

înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie,cultură, protecţia sănătăţii;

b) Instituirea unei cetăţenii a Uniunii Europene pentruorice persoană care are cetăţenia unui stat membru.Cetăţenia Uniunii Europene înseamnă: dreptul deliberă circulaţie şi sejur pe teritoriul statelor

membre; dreptul de a alege şi de a fi ales la nivellocal şi la nivel european indiferent de locul undecetăţenii Uniunii îşi au reşedinţa; dreptul de a se

bucura de protecţie diplomatică în terţe state, care seconcretizează în asigurarea acestei protecţii înstatele terţe nemembre ale Uniunii de cătreautorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui statmembru.

c) Dreptul de petiţionare care poate fi exercitat cucondiţia ca obiectul cererii adresate Parlamentului

European să vizeze o chestiune ce este decompetenţa Comunităţii şi să se refere la petiţionar.

După cum am mai precizat, Comunitatea Europeană acăpătat prin intermediul Tratatului de la Maastricht, noicompetenţe în domeniile culturii, reţelelor transeuropene şiindustriei. Este vorba de domenii în care CEE a avut atribuţii şi

înainte de 1993, dar pentru care au lipsit atribuiri clare decompetenţă. Astfel, domeniilor sănătăţii şi al protecţieiconsumatorului le-au fost consacrate titluri distincte. De

asemenea, a fost introdus un nou titlu privind cooperarea




23

pentru dezvoltare (Titlul XVII), care a inclus acest domeniu în politicile comunitare.

22

Deşi până în noiembrie 1993 Comunitatea Europeanănu avea competenţe clar definite în materie de sprijinire a

ţărilor în curs de dezvoltare, ea acordă acestor state încă dinanii ’70 o serie de avantaje comerciale unilaterale. Tratatul de

la Maastricht a introdus oficial aceste acţiuni în domeniulcomunitar, stabilind trei obiective majore pe care le

promovează prin politica de dezvoltare: dezvoltarea economică

şi socială a ţărilor în curs de dezvoltare, inserţia acestora îneconomia mondială şi lupta împotriva sărăciei. Politica Externă şi Securitatea Comună (PESC)

desemnează un sistem de cooperare între statele membre ale

Uniunii Europene în materie de politică externă şi securitate,constituind „pilonul doi” al Uniunii Europene, alături deComunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi

Afacerilor Interne (JAI).

Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne priveşte: regulile de acordare a azilului; politica cu privire latrecerea frontierelor exterioare statelor membre ale Uniunii

Europene; combaterea consumului de droguri şi a fraudei lanivel internaţional; cooperarea juridică în materie civilă, penală

şi vamală.

23

Politica de emigrare şi politica referitoare la cetăţeniiţărilor terţe aflaţi pe teritoriul Uniunii are în vedere: condiţiilede intrare şi circulaţie a resortisanţilor statelor terţe pe teritoriul

22 G. Gornig, I. E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 15. 23 A. I. Duşcă – Dreptul comunitar al afacerilor , Editura Universitaria,

Craiova, 2005, pag. 34 – 35.




24

Uniunii; condiţiile de stabilire a reşedinţei cetăţenilor statelorterţe pe teritoriul Uniunii, inclusiv cele cu privire la întregireafamiliei şi obţinerea locurilor de muncă; combaterea imigraţieineautorizate.

Obiectivul politicii externe şi de securitate comună îlconstituie protejarea intereselor fundamentale ale statelor

membre în materie de politică externă şi securitate a UniuniiEuropene, cu perspectiva realizării unei politici de apărarecomună.

La baza PESC au stat: poziţiile şi acţiunile comune;armonizarea poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilorinternaţionale; asocierea unor instrumente diplomatice cu alteleeconomice şi schimbul permanent de informaţii între statelemembre în chestiuni de politică internaţională. Astfel, Titlul Val Tratatului de la Maastricht consacrat PESC, a înlocuitdispoziţiile Actului Unic European privind cooperarea politică

europeană. Noile dispoziţii au urmărit deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a Uniunii Europene,

prin intermediul poziţiilor şi acţiunilor comune.

Secţiunea II

Uniunea Economică şi Monetară

La originea actualei Uniuni Economice şi Monetare stăRaportul elaborat în 1989 de către un colectiv condus de preşedintele Comisiei Europene, francezul Jacques Delors(„Raportul Delors”), care propunea atingerea acestui obiectiv




25

în trei faze:24 prima fază, care a debutat la 01.07.1990, ce

presupunea asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor în întregspaţiul comunitar, creşterea gradului de cooperare între băncilecentrale din ţările membre şi coordonarea politicilor economice

ale acestor state. Faza a doua a început la 01.01.1994, având caelemente principale înfiinţarea Institutului Monetar Europeancu sediul la Frankfurt, coordonarea politicilor monetare

naţionale, asigurarea independenţei băncilor centrale naţionaleşi monitorizarea politicilor economice şi fiscale, astfel încât să

se asigure respectarea criteriilor de convergenţă – condiţieesenţială pentru determinarea ţărilor ce vor fi admise în spaţiulviitoarei monede unice europene. Cea de-a treia fază, care adebutat la 01.01.1999, este caracterizată prin apariţia unei politici monetare unice şi tranziţia la moneda unică Euro,transformarea Institutului Monetar European în Bancă CentralăEuropeană, înfiinţarea Sistemului European al Băncilor

Centrale şi fixarea unor rate de schimb irevocabile întremonedele participante şi Euro.

Până la data de 30.06.2002 Euro a circulat în paralel cumonedele naţionale, care au fost retrase progresiv, iar începândcu data de 01.07.2002 acestea au dispărut de pe piaţă, lăsânddefinitiv locul monedei unice europene.

24 I. Jinga, A. Popescu – Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2000, pag. 199 – 200.




26

Capitolul III

Tratatul de la Amsterdam

O dată cu Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la1 Mai 1999, este afirmată şi voinţa de a crea un spaţiu delibertate, securitate şi justiţie. Aceasta poate apărea ca o „nouădeviză” ce răspunde unui obiectiv ce aduce numeroaseconsecinţe pentru dreptul comunitar al afacerilor; originalitateaacestui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie ţine de ceea ce s-

a solicitat atât prin tratatul CE, cât şi prin tratatul U.E.25

Astfel, putem spune că, Tratatul de la Amsterdam a adus modificări în patru domenii importante: cetăţenia şi drepturile fundamentale;înfiinţarea unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei; promovarea unei politici externe şi de securitate comună;reforma instituţiilor în vederea extinderii Uniunii.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană

cunoaşte, într -o anumită măsură, unele transformări. Îi suntîncredinţate noi sarcini, rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este consolidat. Deşiconstrucţia comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, urmărind,cu precădere, obiective economice, accentul se pune, încontinuar e, pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în

interior, cât şi în exterior. Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că,deşi el urmează altor două mari modificări privindcompetenţele şi instituţiile Uniunii, prin Actul Unic European(1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992), erau, încă, necesare

25 Cyril Nourrisat – Droit communautaire des affaires, 2e édition, Ed.

Dalloz, Paris, 2005, pag. 17.




27

răspunsuri la numeroasele probleme care au rămas deschise.Acestea priveau rolul şi drepturile cetăţenilor europeni,eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene, caşi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam a adus, de asemenea,

considerabile modificări tehnice şi de redactare. Prevederile

depăşite au fost îndepărtate. Tratatul CE şi Tratatul asupra UEau căpătat o nouă numerotare. Din punct de vedere material,

Tratatul prevedea adoptarea de măsuri comune în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne, şi anume în ce priveşte regimulvizelor, azilul, imigrarea şi alte politici privind libera circulaţiea persoanelor, prin transferarea acestora în prima coloană(Titlul IV, art. 61 – 69 din Tratatul CE). Cooperarea

poliţienească şi judiciară în materie penală a rămas în a treiacoloană, aşa numindu-se şi Titlul IV din Tratatul asupraUniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam a prevăzut că obiectiveleUniunii sunt: realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin extensia construcţiei comunitare şi asupra unei părţi din cel de-al treilea pilon şi anume, în ceea ce priveşte,cooperarea poliţienească şi judiciară; integrarea acquis-ului

Schengen în acelaşi al 3-lea pilon al Uniunii Europene;

sta bilirea bazelor cooperării consolidate, care poate fi realizatăîntre anumite state ce doresc să avanseze mai rapid pe caleaintegrării sporite, dată fiind situaţia lor economică; extindereadispoziţiilor sociale; introducerea majorităţii calificate în noi domenii; extinderea competenţelor Curţii de Justiţie ca urmarea introducerii celui de-al 3-lea pilon.




28

Capitolul IV

Tratatul de la Nisa

La 26 februarie 2001 s-a semnat Tratatul de la Nisa prin

care s-a dorit completarea procesului iniţiat prin Tratatul de la

Amsterdam, reuniunea de la Nisa reprezentând o etapănecesară în evoluţia construcţiei europene.

Partea I-a cuprinde modificări ale Tratatului privindUniunea Europeană. Una din aceste modificări se referă la

politica externă şi de securitate comună, care potrivit art. 17cuprinde toate problemele referitoare la securitatea Uniunii,

inclusiv stabilirea progresivă a unei politici de apărare comună. O altă modificare priveşte cooperările intensificate în

diferite domenii, care au ca scop protejarea valorilor şiintereselor Uniunii şi afirmarea identităţii sale pe scenainternaţională. Ele trebuie să respecte: principiile, orientările

generale şi coerenţa politică externe şi de apărare comune, precum şi deciziile adoptate în cadrul acestei politici;competenţele Comunităţii Europene; coerenţa între ansamblul politicilor Uniunii şi activitatea sa externă.

Modificările instituţionale aduse prin Tratatul de la Nisa privesc, în principal, extinderea principiului majorităţii

calificate, numirea şi rolul Preşedintelui Comisiei, precum şirepartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de PrimăInstanţă.

În Tratat a fost, de asemenea, introdus un nou titlu privind colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic,financiar şi tehnic. Competenţa Comunităţii Europene de a

încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost




30

lupta împotriva marginalizării sociale; modernizarea sistemelorde protecţie socială.

Pornind de la perspectiva unei Uniuni Europene cu cel

puţin 27 de membri; state între care sunt uneori mari diferenţeeconomice, dar şi geopolitice, Tratatul abordează problemacooperării consolidate între acestea, ca un instrument foarteimportant pentru realizarea obiectivelor Uniunii şi a integrării noilor state. Pentru aceasta, Tratatul stabileşte următoareleobligaţii ale statelor membre în domeniul coo perării

consolidate: să faciliteze realizarea obiectivelor UniuniiEuropene şi să consolideze procesul de integrare; să respectetratatele şi cadrul instituţional unic al Uniunii Europene; sărespecte acquis-ul comunitar; să nu intervină în domenii care

sunt de competenţa exclusivă a Comunităţii; să nu aducăatingere Pieţii interne, nici coeziunii economice şi socialestabilite de Tratat; să nu facă discriminări între schimburile

dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni deconcurenţă între acestea; să reunească minim 8 state membre;să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelormembre neparticipante; să fie deschise tuturor statelor membre.

Tratatul de la Nisa consacră militarizarea UniuniiEuropene şi crearea unei Forţe de reacţie rapidă pentru

managementul situaţiilor de criză.




31

Capitolul V

Instituţiile Uniunii Europene şi competenţele lor

Secţiunea I

Parlamentul European

Parlamentul European (numit „Adunare” până la ActulUnic European) este instituţia constituită din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Uniune, aleşi pentru un mandat

de 5 ani prin vot universal direct în toate statele membre. Competenţele Parlamenului European şi puterea sa

instituţională au cunoscut o evoluţie unică, de la o entitate cu

rol consultativ care cuprindea trimişi ai parlamentelornaţionale, la o entitate cu putere de decizie în proceduralegiferării şi de control, care cuprinde reprezentanţi aleşi directde cetăţenii Europei.

Odată aleşi, reprezentanţii nu se grupează în Parlament

după cetăţenie, ci după partide politice, care reflectă în mare preferinţele ideologice de la nivel naţional. Cele mai marigrupări politice sunt Grupul Socialist şi Grupul PartiduluiPopular European şi al Democraţilor Europeni.

Competenţele şi atribuţiile Parlamentului European sunt

următoarele: participarea la procesul de legiferare (de adoptare a

actelor comunitare) – (art. 192 din Tratatul

Comunităţii Europene); participarea la procesul de adoptare a bugetului

Comunităţii (împreună cu Consiliul) şi controlulasupra implementării acestuia, cu sprijinul Curţii de




32

Conturi – (art. 272 din Tratatul ComunităţiiEuropene);

exercitarea controlului politic asupra modului încare Comisia sau alte instituţii comunitare îşiîndeplinesc atribuţiile după cum urmează:

Comisia este obligată să răspundă laîntrebările parlamentare care îi suntadresate (art. 197 (3) din Tratatul

Comunităţii Europene);

Comisia este obligată să prezinte unraport anual în legătură cu activităţiledesfăşurate, care este dezbătut înParlament şi publicat – (art. 200 din

Tratatul Comunităţii Europene)26;

membrii Comisiei pot asista la şedinţeleParlamentului şi sunt audiaţi, la nevoie, în numele

Comisiei (art. 192 (1) din Tratatul ComunităţiiEuropene);

Parlamentul poate constitui comisii temporare de

anchetă pentru a examina pretinsa încălcare anormelor de drept sau administrare defectuoasă decătre instituţii sau alte organe comunitare (art. 193

din Tratatul Comunităţii Europene); aceastăcompetenţă poate fi exercitată cu excepţia situaţieiîn care pretinsele încălcări sunt examinate de oinstanţă judecătorească şi atâta vreme cât procedura jurisdicţională nu este încheiată;

26 P. Mathijsen – Compediu de drept european, ediţia a VII-a, Editura Club

Europa, Bucureşti, 2002, pag. 80-81.




33

orice cetăţean al Uniunii sau persoană cu reşedinţaori sediul social într -un stat membru are dreptul de a

adresa petiţii Parlamentului privind un subiect careţine de domeniile de activitate ale Comunităţii – (art. 194 din Tratatul Comunităţii Europene);

Parlamentul numeşte un Ombudsman, împuternicitsă primească plângeri care privesc cazuri deadministrare defectuoasă în activitatea instituţiilorsau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de

Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă (art. 195din Tratatul Comunităţii Europene);27

la numire, membrii Comisiei şi preşedinteleComisiei se supun, în calitate de colegiu, votului de

aprobare al Parlamentului – (art. 214 din Tratatul

Comunităţii Europene); Parlamentul are competenţa de a determina demisia

Comisiei, prin intermediul unei moţiuni de cenzură(art. 201 din Tratatul Comunităţii Europene);trebuie subliniat că acest instrument are limita de a

nu putea fi folosit decât împotriva întregii Comisii,ca organ colegial, nu şi împotriva comisarilor înmod individual. În 2000, cele două instituţii au

semnat o Convenţie-cadru în care, printre altele, aucazut de acord ca, atunci când Parlamentul îşiexprimă neîncrederea faţă de un membru alComisiei, preşedintele Comisiei va considera seriosdacă nu cumva este cazul să îi ceară comisarului

27 O. Manolache – Drept comunitar , ediţia a V-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 104-107.




34

respectiv să demisioneze. După Tratatul de la Nisa,acest aranjament politic trebuie văzut într -o luminănouă, deoarece art. 217 din Tratatul ComunităţiiEuropene a fost modificat astfel încât un comisareste obligat să-şi prezinte demisia dacă preşedinteleComisiei i-o cere. Mai mult, înţelegerea politicăinformală dintre Parlament şi Comisie reprezentatăde Convenţia cadru de mai sus a fost modificată în2005, în sensul că atunci când Parlamentul îşi

exprimă neîncrederea faţă de un comisar, preşedintele Comisiei ori cere comisarului sădemisioneze, ori îşi explică decizia Parlamentului.

Secţiunea II

Consiliul Uniunii Europene

În temeiul art. 203 din Tratatul Comunităţii Europene,Consiliul este constituit din câte un reprezentant la nivelministerial

28 al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze

guvernul statului membru respectiv.

Calitatea de membru al Consiliului din partea unui stat

nu este fixă, ci se schimbă constant, în funcţie de sectorul de

activitate în discuţie. Astfel, deşi formal răspunde ca oinstituţie unitară, în practică se reuneşte în configuraţii diferite,care cuprind miniştrii de resort (sau reprezentanţii la nivelministerial) şi comisarul însărcinat cu sectorul de activitaterespectiv. Întrucât ministrul afacerilor externe este considerat

28 Expresia „la nivel ministerial” a fost folosită pentru a permite, în cazulstatelor federale, reprezentarea de la nivel regional.




35

principalul reprezentant al guvernului, reuniunea miniştrilor deexterne este intitulată Consiliul Afacerilor Generale, dar existăşi reuniuni ale altor miniştri în „consilii specializate”. Deexemplu, miniştrii agriculturii participă la reuniunile privind problemele de agricultură, cei de finanţe şi ai industriei lareuniunile privind economia şi finanţele.

Preşedinţia Consiliului este exercitată, în conformitatecu art. 203 (2) din Tratatul Comunităţii Europene, prin rotaţie,de fiecare membru al Consiliului, pentru o perioadă de şase

luni, în ordinea stabilită prin decizie a Consiliului, hotărând înunanimitate.

29 Preşedinţia stabileşte agenda Uniunii Europene

pentru cele şase luni, de aceea există o adevărată „competiţie”între state în legătură cu realizările fiecăruia în timpul cât audeţinut-o.

Articolul 202 din Tratatul Comunităţii Europeneenumeră competenţele şi atribuţiile Consiliului, conferite în

scopul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite în cadrul pilonului I:

asigură coordonarea politicilor economice generale alestatelor membre;

dispune de atribuţii de decizie;

autorizează deschiderea negocierilor pentru încheierea

de acorduri cu ţări terţe şi organizaţii internaţionale şistabileşte mandatul pentru negocieri al Comisiei – (art.

300 din Tratatul Comunităţii Europene);

29 Conform Decizie 2005/902 (J. Of. L. 328, 2005, p. 60), vor deţine preşedinţia Consiliului în ordine, din ianuarie 2007: Germania, Protugalia,Slovenia, Franţa, Republica Cehă, Suedia, Spania, Belgia, Ungaria, Polonia,Danemarca, Cipru, Irlanda, Lituania, Grecia, Italia, Letonia, Luxemburg,

Ţările de Jos, Slovacia, Malta, Regatul Unit, Estonia.




36

conferă Comisiei, prin actele pe care le adoptă,competenţele de executare a normelor pe care le adoptă;

participă la procesul de adoptare a bugetuluiComunităţii (împreună cu Parlamentul) – (art. 272 din

Tratatul Comunităţii Europene).

Secţiunea III

Comisia Europeană

În timp ce Consiliul este instituţia unde statele membreîşi trimit reprezentanţi care să negocieze între ei în vedereasatisfacerii cât mai depline a intereselor naţionale, Comisia este

instituţia care – deşi este formată tot din persoane nominalizatede către statele membre – negociază în favoarea intereselorUniunii, cu statele membre care încearcă, separat sau în cadrulConsiliului, să-şi avanseze fiecare propriile interese. Articolul213 din Tratatul Comunităţii Europene prevede expres cămembrii Comisiei (uzual „comisari”) trebuie să ofere „toategaranţiile de independenţă”. Aceştia îşi exercită funcţiile îndeplină independenţă, în interesul general al Comunităţii, şi, caatare, nu le este permis să solicite ori să accepte instrucţiuni din partea vreunui guvern sau organism. La rândul lor, statele şi-au

luat angajamentul să nu încerce să influenţeze membriiComisiei în îndeplinirea sarcinilor lor. Comisia care şi-a început mandatul în 2004 a cuprins

câte un cetăţean al fiecărui stat membru, 25 de membri în total, până la data aderării României şi Bulgariei. De la 1 ianuarie2007, s-au mai adăugat încă doi comisari, corespunzător noilorstate, astfel încât în prezent Comisia are 27 de membri. Cu




37

toate acestea, Protocolul privind extinderea Uniunii Europene

prevede că, începând cu mandatul următor aderării României şiBulgariei, adică din 2009, numărul de membri ai Comisiei va fimai mic decât numărul statelor membre. Membrii Comisiei vorfi aleşi prin rotaţie, bazată pe principiul egalităţii, ale căreimodalităţi de aplicare se vor stabili de Consiliu, hotărând înunanimitate. Numărul de membri ai Comisiei se va stabili deConsiliu, tot prin unanimitate.Statele membre vor fi tratate pe

criterii de deplină egalitate în ceea ce priveşte stabilirea

succesiunii şi a perioadei de timp în care cetăţenii lor suntmembri ai Comisiei; în consecinţă, diferenţa dintre numărultotal de mandate deţinute de cetăţenii oricăror două statemembre date nu poate fi niciodată mai mare de unu.

Potrivit articolului 214 din Tratatul ComunităţiiEuropene membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de 5ani, care poate fi reînnoit, conform unei proceduri care

ilustrează creşterea rolului Parlamentului ca instituţie decontrol politic. Astfel, în prezent, Consiliul Europeandesemnează persoana pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei, dar Parlamentul trebuie să o aprobe.Apoi, de comun acord cu preşedintele desemnat (deci preşedintele Comisiei are drept de veto), Consiliul adoptă lista

comisarilor, potrivit propunerilor făcute de fiecare statmembru. După aceasta, preşedintele deja aprobat de Comisie şicomisarii propuşi se supun, ca întreg, „în calitate de colegiu”,votului de aprobare al Parlamentului. În final, urmează numireaformală de către Consiliu.

Comisia îşi îndeplineşte misiunea cu respectarea

orientărilor politice ale preşedintelui Comisiei, care este cel

competent să repartizeze protofoliile între comisari, inclusiv să




38

le schimbe în timpul mandatului. Membrii Comisiei îşi exercităfuncţiile atribuite de preşedinte sub autoritatea acestuia. Înafară de dreptul de veto pe care îl are la numirea lor, preşedintele Comisiei este împuternicit de către Tratat să leceară demisia, după aprobarea întregului colegiu al Comisiei.

Atribuţiile Comisiei sunt enumerate în art. 211 dinTratatul Comunităţii Europene, astfel:

veghează la aplicarea dispoziţiilor TratatuluiComunităţii Europene şi a dispoziţiilor adoptate

de instituţii în temeiul acestuia, inclusiv prin posibilitatea de a introduce acţiuni directe în faţaCurţii de Justiţie împotriva Consiliului sau

statelor membre;

formulează recomandări sau avize în domeniilecare fac obiectul Tratatului ComunităţiiEuropene, în cazul în care se prevede acest lucru

în mod expres în Tratat sau Comisia considerăcă este necesar;

dispune de atribuţii proprii de decizie şi participă la adoptarea actelor Consiliului şi aleParlamentului european în condiţiile prevăzutede Tratatul Comunităţii Europene.

Secţiunea IV

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene („Curtea

Europeană de Justiţie”, „Curtea de la Luxemburg”)




40

cetăţeni sunt, ci de comun acord de către guvernele statelormembre, ceea ce, s-a remarcat în doctrină, echivalează teoreticcu un drept de veto din partea celorlalte state.

Curtea se poate întruni în mai multe formaţii:

camere – complete de cinci sau trei judecători,în funcţie de dificultatea cauzelor;

Marea Cameră – cuprinde 13 judecători şi se

întruneşte atunci când un stat membru sauComisia, parte în litigiu, solicită acest lucru;

plen – se întruneşte în cazuri expres prevăzute înStatut (art. 17), precum şi în cazuri pe care leconsideră de o importanţă deosebită.

B. Componenţa şi funcţionarea Tribunalului de Primă

Instanţă

Numărul membrilor săi judecători este acelaşi ca şi celal Curţii, în prezent 27. Tratatul prevede însă, spre deosebire dedispoziţia corespunzătoare Curţii de Justiţie, că Tribunalul esteformat din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru.Deci există posibilitatea ca în viitor să fie nevoie de mai mulţi judecători la Tribunalul de Primă Instanţă decât numărul

statelor membre.Componenţa Tribunalului de Primă Instanţă diferă şi în

privinţa avocaţilor generali. Spre deosebire de Curtea de

Justiţie, pentru care Tratatul prevede un număr de 8 avocaţigenerali, numiţi pentru a asista Curtea, pentru Tribunalul dePrimă Instanţă art. 224 din Tratatul Comunităţii Europenedispune că Statutul Curţii de Justiţie poate prevedea că




41

Tribunalul să fie asistat de Avocaţi Generali. PotrivitRegulamentului de procedură al Tribunalului de PrimăInstanţă, atunci când este nevoie, un judecător (mai puţin preşedintele Tribunalului) va îndeplini rolul de AvocatGeneral. În practică, participarea unui Avocat General estedestul de rară.

Regulile de numire sunt aceleaşi ca şi pentru judecătoriiCurţii de Justiţie.

Tribunalul de Primă Instanţă se poate întruni în mai

multe formaţii: judecător unic – cauza poate fi delegată spre

judecare unui singur judecător în anumitecondiţii expres prevăzute în Regulamentul de procedură, atunci când cauza nu ridică problemedeosebite de fapt sau drept şi are o importanţărelativ limitată: delegarea este exclusă în cauzelecare au ca obiect legalitatea unui act de

aplicabilitate generală, precum şi în câteva tipuride cauze limitativ prevăzute. În practică serecurge foarte rar la completul de un singur

judecător.

camere – formate din complete de cinci sau trei

judecători, în funcţie de dificultatea cauzelor;trei sferturi din cauze sunt judecate de camerele

de 3 judecători;

Marea Cameră – cuprinde 13 judecători, seîntruneşte în cazuri expres prevăzute;

plen – în cazuri expres prevăzute în Regulament, precum şi în cazuri de o importanţă deosebită.




42

Com petenţele Curţii de Justiţie şi ale Tribunalului dePrimă Instanţă se pot împărţi în două mari categorii:

a. Competenţa de a judeca acţiuni directe, adicăacţiuni introduse direct la Curtea de Justiţie şiTribunalul de Primă Instanţă, dând naştere unor litigiicare se desfăşoară în întregime, de la început şi până lasfârşit, în faţa instanţelor comunitare. Acţiunile directesunt următoarele:

acţiunea în anularea actelor comunitare (art.

230 – 231 şi art. 237 din TratatulComunităţii Europene);

acţiunea în constatarea neîndeplinirii decătre un stat membru a obligaţiilor ce îi revinconfom Tratatului (art. 226 – 228, art. 237

(1) lit a) din Tratatul Comunităţii Europene);

acţiunea în constatarea abţinerii instituţiilor

de a acţiona (art. 232 din TratatulComunităţii Europene);

acţiunea în răspundere necontractuală aComunităţii (art. 235 şi art. 288 (2) dinTratatul Comunităţii Europene);

acţiunile introduse de funcţionarii

Comunităţii împotriva Comunităţii (art. 236din Tratatul Comunităţii Europene);

proceduri ref eritoare la activitatea BănciiEuropene de Investiţii şi a Băncii CentraleEuropene (art. 237 din Tratatul ComunităţiiEuropene).




43

b. Competenţa de a pronunţa hotărâri preliminare,

poate cea mai importantă atribuţie a Curţii de Justiţiedin perspectiva magistratului naţional. Art. 234 din Tratatul Comunităţii Europene permite

instanţei naţionale, sesizată cu un litigiu în care sunt în discuţie probleme privind dreptul comunitar, să adreseze întrebăriCurţii pentru a afla ce interpretare trebuie să dea prevederilor

comunitare relevante sau dacă prevederile comunitare relevanteîn cauză au fost adoptate în mod legal. Această procedură a

întrebărilor preliminare soluţionării litigiului intern stabileşteun dialog între judecătorul naţional şi Curte.30 Litigiul principal

se desfăşoară în faţa instanţei naţionale, iar trimiterea

întrebărilor referitoare la interpretarea sau validitatea actelorcomunitare reprezintă un incident procedural, astfel încât dupăce Curtea de Justiţie pronunţă hotărârea preliminară în legăturăcu întrebările trimise, litigiul este reluat în faţa instanţei

naţionale, şi soluţionat de judecătorul naţional.

C. Rolul Avocatului General

Nu putem încheia secţiunea referitoare la instanţelecomunitare fără câteva comentarii la adresa rolului Avocatului

General. Avocatul General are rolul de a prezenta în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi independenţă, concluziimotivate cu privire la cauza aflată pe rolul instanţei.

Opinia sa imparţială şi independentă este susţinută înfaţa Curţii după punerea concluziilor de către părţi şi înainte de

30 J. Monnet – „ Dialogul permanent între instituţiile comunitare şi

autorităţile naţionale, ce reprezintă fundaţia Comunităţilor, constituie

adevărata forţă a integrării europene.”




44

momentul deliberării. Prin urmare, părţile nu pot răspunde laargumentele aduse de Avocatul General în Opinia sa,31

ceea ce

– s-a remarcat în doctrină – este în consonanţă cu regula dedrept continental conform căreia judecătorul este prezumat acunoaşte legea. În acelaşi timp, poate ridica problemarespectării dreptului la apărare.

Opiniile Avocatului General sunt detaliate şi foarte binedocumentate, adevărate analize juridice ale problemelor de faptşi de drept înfăţişate, şi sunt de cele mai multe ori urmate de

instanţe.

Secţiunea V

Consiliul European

Articolul 4 din Tratatul Uniunii Europene consacră practica reuniunilor regulate la nivel înalt, adică a şefilor de statsau de guverne ai statelor membre, care s-a ţinut informal încădin anii ’60. La întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 1974 s-a

luat hotărârea formalizării întâlnirilor, astfel încât primulConsiliu European numit ca atare s-a reunit în 1975.

Prin Tratatul de la Maastricht, odată cu naşterea UniuniiEuropene, Consiliul European a fost recunoscut ca instituţie.

Astfel, art. 4 din Tratatul Uniunii Europene prevede: „ConsiliulEuropean impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşteorientările politice generale ale acesteia. Consiliul European

este format din şefii de stat sau de guverne ai statelor membre,

31 În general este posibil, conform Regulamentului de procedură, ca instanţasă redeschidă dezbaterile pentru a da părţii care doreşte posibilitatea de arăspunde la opinia Avocatului General.




45

precum şi din preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi deminiştrii însărcinaţi cu afacerile externe din statele membre şide un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel

puţin de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau deguvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.Consiliul European prezintă Parlamentului European un raportdupă fiecare reuniune, precum şi un raport scris anual privind

progresele realizate de Uniune”. Una din problemele aflate în mod obişnuit pe agenda

Consiliului European este cea a bugetului şi a contribuţiilorrespective pe care fiecare stat membru trebuie să le plătească.Evoluţia Consiliului European s-a datorat necesităţii uneiconcentrări a autorităţii la cel mai înalt nivel politic. Aceasta pentru ca strategia generală privind dezvoltarea Comunităţii să poată fi planificată adecvat şi pentru ca reacţia UniuniiEuropene la problemele mondiale să poată fi concentrată în

mod eficient.32

Capitolul VI

Izvoarele dreptului comunitar

Secţiunea I

Izvoarele primare

32 P. Craig, G. de Búrca - EU Law – Text, Cases and Materials, ed. a III-a,

OUP, 2003, pag. 72.




46

La baza edificiului european stau în prezent două dintratatele originare, Tratatul Comunităţii Europene şi Euratom,încheiate pe durată nedeterminată, tratatele ulterioare care le-au

modificat (Actul Unic European, Tratatul Uniunii Europene de

la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa)şi toate cele şase tratate de aderare a noilor membri.

Trebuie remarcat totuşi că, deşi Tratatele îndeplinesc

multe din funcţiile unei constituţii pentru Comunitate, ele nucreează un stat federal, iar Comunitatea depinde (cu foarte

puţine excepţii) de instanţele şi instituţiile de aplicare a legiidin statele membre pentru punerea în aplicare a dreptului

comunitar.

Numeroasele Protocoale anexate acestor tratate

constituie de asemenea legislaţie primară (de exemplu,Protocolul privind Statutul Curţii Europene de Justiţie,Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi al

proporţionalităţii).Contradicţiile sau incompatibilităţile dintre normele

primare se rezolvă prin aplicarea principiilor incidente în cazulconflictului de drept: în caz de conflict, norma mai recentă are prioritate faţă de cea mai veche; norma specială are prioritatefaţă de norma generală.

Secţiunea II

Izvoarele secundare (derivate)

A. Actele adoptate de instituţii




47

Normele elaborate de instituţiile Comunităţii, înexercitarea prerogativelor conferite acestora de către Tratate,constituie legislaţia comunitară. Conform art. 249 din Tratatul

Comunităţii Europene, instituţiile comunitare pot adoptaregulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

Spre deosebire de recomandări şi avize, primele treicategorii de acte comunitare – regulamentele, directivele şideciziile – au forţă juridică obligatorie.

Revenind la art. 249 din Tratatul Comunităţii Europene,

modul cel mai simplu de a înţelege diferitele categorii de actecomunitare este de a identifica elementele care le diferenţiază. În primul rând, regulamentul, directiva şi decizia au

forţă juridică obligatorie, pe când recomandările şi avizele nusunt obligatorii. Mai întâi vom analiza diferenţele dintre actelecomunitare obligatorii.

din punctul de vedere al sferei de aplicare (destinatarii

actului):

o Regulamentul , se adresează tuturor statelormembre, prin aceasta înţelegându-se statul ca

entitate, cât şi toate subiectele de drept fizice şi juridice, identificate într -o manieră generală şiabstractă;

o Directiva se adresează unora sau, de regulă,tuturor statelor membre, şi numai acestora (nu şisubiectelor de drept fizice şi juridice dininteriorul statelor);

o Decizia se adresează numai unor destinatari pecare îi indică în mod expres, care pot fi un stat,mai multe state, dar şi persoane fizice sau




48

juridice. În marea ma joritate a cazurilor, ele sunt

acte administrative individuale, şi nu normative.

din punctul de vedere al necesităţii transpunerii lor în

sistemul de drept naţional:

o Fiind vorba despre acte adoptate de instituţii aleunei organizaţii internaţionale, se pune

problema modului în care pătrund în sistemul dedrept al fiecărui stat în parte. Se foloseştenoţiunea de aplicabilitate directă pentru a

desemna, în acest context, atributul unui actinternaţional de a deveni parte din sistemul dedrept al unui stat şi a produce efecte juridice

fără a avea nevoie de transpunerea conţinutuluisău într -o lege internă.

o Regulamentul are aplicabilitate directă. Dupăcum a indicat Curtea în jurisprudenţa sa, statele

membre nu trebuie să adopte legislaţie naţională prin care să preia regulamentele, chiar dacă ofac ad literam, deoarece aplicabilitatea directă aregulamentelor presupune că intrarea în vigoareşi aplicarea lor sunt independente de oricemăsură de preluare în legislaţia internă. De

aceea, statele membre au datoria de a nuobstrucţiona aplicabilitatea directă inerentăregulamentelor. Respectarea strictă a acesteiobligaţii este, în opinia Curţii, o condiţieindispensabilă pentru asigurarea aplicăriiuniforme şi simultane a regulamentelor înComunitate.




49

o Directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuieîntotdeauna transpusă în sistemul de drept alfiecărui stat membru căruia îi este adresată.Actul normativ intern de transpunere a directivei

este cel prin intermediul căruia conţinutuldirectivei va pătrunde în sistemul de drept

naţional. o Pentru a diminua diferenţele legislative între

Statele Membre, instituţiile comunitare

competente în elaborarea directivelor au începutsă le adopte în forme tot mai detaliate şirestrictive, lăsând instituţiilor naţionale olibertate de apreciere din ce în ce mai mică pentru transpunerea directivelor.

o Directivele conţin data până la care statulmembru trebuie să adopte măsurile necesare

pentru atingerea obiectivelor

o Decizia poate să aibă sau să nu aibăaplicabilitate directă, în funcţie de obiectivul şidestinatarii săi. Deciziile care urmăresc unanumit obiectiv pot cere statelor destinatare săadopte anumite măsuri, ceea ce le apropie de

directive.

33

din punctul de vedere al întinderii forţei lor juridice

obligatorii:

33 O. Manolache – Drept comunitar , ediţia a V-a, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 187.




50

o Regulamentul este obligatoriu în întregime,toate dispoziţiile sale au forţă juridicăobligatorie din momentul intrării în vigoare.

o Directiva este obligatorie numai în privinţarezultatului care trebuie atins de către statelemembre cărora li se adresează. Uneori foartedetaliate, directivele urmăresc anumite obiectiveconcrete. Forţa lor obligatorie vizează numaiîndeplinirea acestor obiective de către statele

membre. Modul în care statele membre adoptămăsurile prescrise de directive, instrumentele juridice pe care le folosesc, sunt lăsate lalatitudinea fiecărui stat membru.

o Decizia este obligatorie, ca şi regulamentul, întoate elementele sale.

din punctul de vedere al posibilităţii invocării lor

directe de către justiţiabili în faţa instanţelor naţionale:

o Sintagma efect direct desemnează atributul unuiact normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice drepturi pe careacestea le pot invoca direct în faţa instanţelor lornaţionale.

o În anumite condiţii, regulamentele, directivele şideciziile pot avea efect direct.

Ultimele două tipuri de acte comunitare, recomandărileşi avizele prevăzute de art. 249 din Tratatul ComunităţiiEuropene nu au forţă juridică obligatorie, dar pot fi utile pentruclarificarea unor probleme de drept.

Recomandările, formulate de către Consiliu şi Comisie,

sunt de cele mai multe ori invitaţii adresate Statelor Membre de




51

a-şi modifica legislaţia naţională şi de a o adapta unui cadru

general propus.

Faptul că recomandările nu sunt obligatorii nu înseamnăcă sunt lipsite complet de efect.

Avizele menţionate în art. 249 din Tratatul ComunităţiiEuropene nu trebuie confundate cu avizele consultative sau

conforme pe care instituţiile le adoptă în cursul procedurii delegiferare.

B. Principiile generale de drept

Cele mai importante reguli recunoscute de Curte ca

principii generale de drept comunitar sunt următoarele: Principiul proporţionalităţii Principiul nediscriminării Principiul certitudinii (siguranţei) raporturilor

juridice

Principiul protecţiei aşteptărilor legitime

Pr incipiul protejării drepturilor fundamentale aleomului

Principiul respectării dreptului la apărare

Aceste principii sunt obligatorii pentru instituţiile

comunitare, iar un act sau o măsură adoptată, de naturălegislativă sau administrativă, care încalcă unul din principii

este ilegal(ă) şi poate fi anulat(ă) de către Curte.

C. Jurisprudenţa




52

Hotărârile Curţii Europene de Justiţie constituie o sursămajoră de drept comunitar. Deoarece tratatele şi legislaţiasecundară nu conţin explicaţii exhaustive ale motivelor pentru

care au fost adoptate, sau rapoarte explicative, jurisprudenţacreativă a Curţii, în vederea interpretării măsurilor comunitare,a dobândit cu timpul o funcţie cvasinormativă.

Curtea nu este ţinută de propriile hotărâri, dar în practică îşi schimbă destul de rar vederile asupra unei probleme, ceea ce a condus la crearea, în timp, a unei

jurisprudenţe suficient de constante şi predictibile. Tribunalul de Primă Instanţă nu este nici el ţinut de

hotărârile sale anterioare sau de cele ale Curţii de Justiţie. Prinhotărârile sale, încearcă să menţină o jurisprudenţă unitară şi sărespecte jurisprudenţa Curţii, deşi atunci când consideră că estecazul, nu ezită să caute modalităţi de a ocoli.34

Spre deosebire de dreptul intern al unor state membre,

în dreptul comunitar cutuma joacă un rol „marginal”. De fapt,Curtea de Justiţie evită să îşi fundamenteze hotărârile înexclusivitate pe cutumă. Mai mult decât atât, a fost respinsăexpres ideea potrivit căreia cutuma ar putea schimba sau altera preveder ile legislaţiei comunitare. Prin urmare nu poate existacutumă contra legem.

Secţiunea III

Izvoare de drept internaţional

34 A. Arnull, ş.a. – European Union Law, ediţia a V-a, Editura

Sweet&Maxwell, Londra, 2006, pag. 411.




53

Activitatea externă a Comunităţii, care presupuneinteracţiunea acesteia pe scena internaţională, reprezintă osursă distinctă de drept, cu trăsături diferite de cele aleizvoarelor prezentate mai sus.

Se încadrează în această categorie: Acordurile externe ale Comunităţii, încheiate cu

statele terţe sau cu organismele internaţionale şi prevăzute de tratate, cu caracter comercial şi

necomercial35

, şi acordurile de asociere36

; Actele unilaterale adoptate de diverse organe

înfiinţate prin acordurile externe (de exempluactele adoptate de Consiliul internaţional alcafelei, instituit prin Acordul internaţional alcafelei din 1976);

Anumite angajamente încheiate individual de

statele membre (nu şi de Comunităţi) cu ţăriterţe, mai înainte de constituirea ComunităţilorEuropene.

Locul acestor acorduri ar fi între izvoarele primare şiizvoarele secundare. Nu pot fi considerate izvoare primare,

deoarece sunt încheiate în temeiul competenţelor conferite

Comunităţii de tratatele originare. Pe de altă parte, după cum aconfirmat Curtea în jurisprudenţa sa, instituţiile comunitaretrebuie să respecte aceste acorduri internaţionale atunci când îşiexercită competenţa de legiferare.

35 Art. 133 din Tatatul Comunităţii Europene, art. 300 din TratatulComunităţii Europene. 36 Art. 310 din Tratatul Comunităţii Europene.




54

Capitolul VII

Libera circulaţie a mărfurilor




55

„Uniunea Europeană concepută ca o „Piaţă Comună” pentru popoarele Continentului s-a dezvoltat şi consolidat,continuând să fie un punct de atracţie pentru multe ţări. La bazafluxurilor comerciale din interiorul Uniunii Europene au fost

aşezate reguli riguroase, care au devenit standarde pentru noiimembrii. Între aceste reguli, cele privind „libera circulaţie amărfurilor” au o importanţă deosebită pentru buna funcţionarea pieţei unice europene”.37

Piaţa internă înseamnă locul de întâlnire al cererii şi

ofertei în ceea ce priveşte un produs, astfel că nu trebuieimpuse limitări sau condiţionări la intrarea produsului pe piaţanaţională a unui stat membru. Aceste limitări sau condiţionări pot fi reprezentate de taxele vamale sau impunerea de cote. Dar

acestea nu constituie singurele obstacole în calea intrării unui produs pe o piaţă. Statele membre, prin intermediul legislaţieiadoptate pentru protejarea pieţelor naţionale, pot afecta

circulaţia mărfurilor într -o manieră ce restricţioneazăactivitatea economică, fără ca, la o primă vedere, aceasta să fiediscriminatorie. Astfel, de exemplu, într -un caz ipotetic, dar

relevant pentru acele măsuri care nu sunt discriminatorii, la o

primă vedere, pentru produse străine, dacă legislaţia naţionalăar permite deschiderea magazinelor numai două ore pe

săptămână, această măsură ar descuraja producătorii din altestate să furnizeze mărfuri pentru această piaţă, ceea ce are ca

rezultat prevenirea creării unei pieţe interne la nivel

37 D. Mazilu – Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a

comerţului european şi mondial , Revista de drept comercial nr. 1/2007, pag.

88.




56

comunitar.38

Totuşi, Tratatul cu privire la crearea ComunităţiiEconomice Europene permite restricţionarea liberei circulaţii amărfurilor în vederea protejării unor valori recunoscute dedreptul comunitar, cum ar fi mediu sau protecţiaconsumatorilor şi a sănătăţii.

Realizarea Uniunii Vamale se traduce prin anularea

progresivă a drepturilor vamale şi a altor restricţii cantitative laintrările şi ieşirile de mărfuri. Astfel, art. 23 CEE interzice

drepturile vamale atât la import, cât şi la export, precum şi

toate taxele echivalente. Interdicţia nu este absolută pentru că oderogare este autorizată şi ea ţine de justificările ce decurg dinmoralitatea publică sau ordinea publică ori din protejar ea

sănătăţii şi a vieţii persoanelor, precum şi din protejarea proprietăţii industriale şi comerciale.39

Înainte de a aborda libera circulaţie a mărfurilor estenecesar să precizăm sensul termenului „marfă”, deoarece nu s-a

recurs la noţiunea juridică de „bun”. Dreptul originar nu este demare ajutor şi, în plus, face distincţie netă între mărfuri şiservicii, cărora le consacră capitole diferite. Dreptul derivat areîn vedere mărfurile sau produsele. De exemplu, directiva85/374/CEE cu privire la responsabilitatea fabricării produselordefectuoase, defineşte produsul ca fiind „orice mobil, chiar

dacă este încorporat într -un alt mobil, sau într -un imobil.Termenul [...] înseamnă la fel de bine electricitate”. Caracterulimaterial nu este, deci, determinant. Curtea de Justiţie selimitează să vadă în mărfuri „produse apreciabile în bani sau

38 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 101. 39 Cyril Nourissat – Droit communautaire des affaires, 2e edition, Ed.





57

susceptibile să formeze obiectul tranzacţiilor comerciale”, fărămai multe precizări.

Uniunea vamală, înfăptuită încă din 1 iulie 1968,constituie una din bazele Comunităţii. Ideea care a stat la baza

creării unei uniuni vamale a fost aceea de a degreva comerţuldin cadrul comunităţii de taxe şi de alte bariere comerciale,care îngreunează libera circulaţie a mărfurilor. Aşa cum ammai precizat, Curtea de Justiţie consideră mărfuri toateobiectele materiale care pot fi deplasate peste graniţe şi care

pot constitui obiect al unor operaţiuni comerciale. Astfel,curentul electric şi gazul pot constitui mărfuri în sensulreglementărilor comunitare.

Uniunea vamală este compusă din două elemente:interzicerea taxelor de import şi export, precum şi a oricăroraltor taxe cu efect echivalent taxelor vamale între statelemembre (art. 23 din Tratatul CEE) şi stabilirea unui tarif vamal

comun.

Constituie taxe vamale acele taxe care sunt denumite ca

atare, şi care se aplică mărfurilor la trecerea acestora pestegraniţe.40

Interdicţia drepturilor vamale şi a taxelor cu efectechivalent se aplică mărfurilor originare din statele membre,

precum şi produselor provenite din statele terţe, care circulăliber în statele membre. Sunt considerate ca circulând liber într -un stat membru produsele provenite din statele terţe, pentrucare formalităţile de import au fost îndeplinite, iar drepturilevamale sau taxele cu efect echivalent au fost percepute în acest

40 G. Gornig, I.E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck,

Bucuresti, 2006, pag. 93




58

stat membru, dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a acestor drepturi – art. 10 CEE.

Tariful vamal comun se aplică între statele membre şistatele terţe şi se mai numeşte tarif exterior comun. El se aplicătuturor produselor care provin din state terţe şi care intră peteritoriul vamal al Uniunii Europene. Introducerea acestui tarif

vamal comun pentru statele terţe are ca scop preîntâmpinareadenaturării concurenţei între statele membre. Prin introducerealui, faptul că un anumit produs este importat într -un anumit stat

membru este lipsit de importanţă, atâta timp cât se aplicăacelaşi tarif vamal în toate statele. De la intrarea în vigoare atarifului vamal comun, statele membre nu mai pot modifica înmod unilateral tariful vamal. Tariful vamal comun enumerătoate mărfurile în mod sistematic, pe poziţii şi cu câte un codindividual pentru fiecare. Pentru fiecare marfă se precizeazăcuantumul taxei vamale, sub formă de procent din valoarea

mărfii iar tariful este actualizat periodic.41

Potrivit art. 227 din Tratatul CEE şi art. 3 din Codulvamal, teritoriul vamal corespunde teritoriului statelor membre,

cu excluderea teritoriului altor state, prin care înţelegem şistatele care au semnat acordul de asociere la Uniunea

Europeană.

Dreptur ile vamale au două scopuri: de instrument de protecţie desemnat să elimine sau să reducă importul princreşterea preţului acestuia şi de mijloc de obţinere a unorvenituri pentru bugetul ţărilor care le aplică.42

41 G. Gornig, I. E. Rusu – op. cit ., pag. 94.42 C. Mladin, D. Epure – Drept vamal , Ed. Scr isul Românesc, Craiova,1997, pag. 155-279.




59

Prin urmare, Curtea de Justiţie a precizat faptul căinterdicţia taxelor vamale nu depinde de scopul pentru caresunt create şi aplicate acele taxe, ci de efectul acestora.43

Astfel, de exemplu, atunci când Italia a impus o taxă peexportul bunurilor artistice, istorice şi arheologice, Comisia aconsiderat că reprezintă o încălcare a liberei circulaţii amărfurilor, prin aplicarea unor taxe la export şi a introdusacţiune în faţa Curţii împotriva Italiei. În apărare, Italia asusţinut că aceste bunuri nu trebuie să fie considerate drept

mărfuri pentru scopul regulilor uniunii vamale şi că adevăratulscop al acelei taxe nu era de a creşte veniturile statului, ci de a proteja moştenirea artistică şi istorică a ţării. Curtea a respinsargumentele Italiei, definind mărfurile ca fiind produsele cuvaloare monetară şi care pot forma obiectul unor tranzacţiicomerciale. Deşi natura bunurilor prevăzute de legea italianăera distinctă de alte tipuri de bunuri, şi acestea aveau valoare

monetară şi erau subiectul tranzacţiilor comerciale, iarargumentul era întărit şi de faptul că legea italiană impuneataxa în discuţie proporţional cu valoarea bunurilor. 44

De

asemenea, Tratatul CEE nu face distincţie între scopuriletaxelor impuse de state, spunând doar că taxele sunt interzise.45

Taxele cu efect echivalent fac obiectul reglementării

exprese conţinută în Tratatul de la Roma. În această privinţă,art. 9 CEE, art. 12 CEE şi art. 16 CEE privesc nu numai taxelevamale, dar şi alte taxe cu efect echivalent acestora. Aceastăreglementare a devenit necesară pentru a înlătur a posibilitatea

43 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Ed. C. H. Beck, Bucureşti,

2006, pag. 102.44 T. Ştefan – op. cit ., pg. 102-103.45 Idem, op. cit., pg. 102.




60

interpretării în mod tendenţios, stricto sensu a prevederilorTratatului, ceea ce ar fi dus la posibilitatea creării unui alt gende taxe, dar tot cu efect protecţionist.46

În lumina dispoziţiilor art. 16 CEE, interdicţia taxelorcu efect echivalent drepturilor vamale, oferă posibilitateasancţionării statelor membre, când acestea aplică taxe, care deşilegale în aparenţă, produc un efect similar drepturilor vamale şiantrenează un efect descurajant asupra importurilor oriexporturilor.

În anul 1969, Curtea de Justiţie a oferit o definiţiedezvoltată asupra noţiunii de taxă cu efect echivalentdrepturilor vamale, arătând că „toate obligaţiile pecuniare, fieele minimale, unilateral impuse indiferent de numele şi tehnicaimpunerii, care lovesc mărfurile naţionale sau străine, curaţiunea de a face ca ele să treacă frontiera atunci când nu suntun drept de vamă propriu-zis, constituie o taxă cu efect

echivalent în sensul art. 9, 12, 13 şi 16 din Tratat, chiar dacăele au fost percepute în profitul statului, nu au exercitat un

efect discriminatoriu sau protector şi produsul impozitat nu segăseşte în concurenţă cu o producţie naţională”.47

Urmare acestei interpretări date de Curtea de Justiţie afost calificată ca fiind o taxă cu efect echivalent unui drept de

vamă şi impunerea unei redevenţe percepută de autorităţilefranceze cu ocazia controalelor sanitare la frontieră, cu privirela importurile de carne de oaie provenită din Marea Britanie.48

46 P. Corruble, F. Aubert, J. B. Avel, M. Charbit, C. H. Dechelette, P.

Circh – Droit europeen des affaires, Dunod Paris, 1998, pag. 75.47 CJCE, Comisia vs. Italia, dos. Nr. 24/1968.48 CJCE, Comisia vs Franţa, hot. 25 septembrie 1979, dos. nr. 232/1978.




61

Curtea de Justiţie a mai identificat ca taxe având efect

echivalent: taxa pentru acoperirea costurilor impuse de analiza

statistică a circulaţiei mărfurilor peste graniţe, taxele pentrucontrolul de calitate al produselor destinate exportului, taxele

impuse ca urmare a inspecţiei sanitare a produselor la trecer ea

frontierei.

O taxă nu este echivalentă unui drept vamal, dacă earemunerează un serviciu făcut de statul care a perceput-o, cu

condiţia ca acest serviciu să fie în relaţie directă cu

comercializarea produsului în statul care importă. Adică, încazul redevenţei pentru controlul sanitar, această taxă, pentru ascăpa de calificarea de taxă cu efect echivalent, trebuie să fie proporţională cu serviciul făcut şi la preţul real al controlului;din contră, ea va constitui o taxă cu efect echivalent dacă estedestinată administrării funcţiei de menţinere a unui regimfitosanitar de interes general, în lipsa unei legături între acest

serviciu şi comercializarea produsului la care se referă.49 Cu

alte cuvinte, statele membre pot taxa o marfă datorităserviciilor fur nizate importatorilor sau exportatorilor, această posibilitate fiind atent supravegheată de către Curte şi limitatăde criterii stricte. De asemenea, taxa nu poate depăşi valoareasau costurile serviciului furnizat importatorului/exportatorului

şi poate fi impusă doar în cazuri speciale. Activitateaadministrativă destinată menţinerii unui sistem impus deinteresul general, de exemplu, inspecţii fito-sanitare, nu poate

49 P. Corruble – op. cit ., pag. 79; C. Gavalda, G. Parleani – Traite de

droit communautaire des affaires, Litec, Paris, 1992, pag. 49.




62

fi considerată serviciu furnizat importatorului/exportatorului şinu justifică plata unor sume către stat.50

În soluţiile pronunţate, Curtea de Justiţie a subliniat căinterzicerea drepturilor vamale şi a taxelor cu efect echivalenteste nu numai imediată şi cu aplicare directă – astfel încâtimportatorul are dreptul de a cere rambursarea taxei înainteaunei jurisdicţii naţionale competente pentru a obţine repararea prejudiciului ce ar putea rezulta din aplicarea acestei taxe – dar

şi generală, în sensul că nu contează scopul perceperii

drepturilor vamale şi destinaţia acestor încasări – ea fiind, deasemenea, şi absolută – în sensul că nu sunt admise excepţii.

A doua mare regulă, care stă la baza liberei circulaţii amărfurilor, este interdicţia de restricţii cantitative laschimburile de mărfuri şi de măsuri cu efect echivalent acestorrestricţii între statele membre.

Articolul 28 al Tratatului CEE interzice impunerea de

restricţii cantitative asupra importurilor şi toate celelalte măsuricu efect echivalent. Curtea a definit „restricţiile cantitative” cafiind măsurile ce pot restrânge, total sau parţial, în conformitatecu circumstanţele, importul, exportul sau tranzitul mărfurilor.Aceste măsuri sunt cele ce introduc limitări în funcţie decantitatea sau valoarea produselor în cauză.

Cu alte cuvinte, în cazul restricţiilor cantitative estevor ba de limitări la importul sau exportul mărfurilor ce iauforma reglementărilor statale directe sau indirecte.

Dispoziţiile art. 30 CEE, art. 34 CEE au ca obiectinterdicţia limitărilor cantitative la import sau export şi a

50 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Ed. C. H. Beck, Bucureşti,2006, pag. 105.




63

măsurilor cu efect echivalent (art. 30 CEE: „sunt interzise întrestatele membre restricţiile cantitative la import, precum şi toatemăsurile cu efect echivalent”, art. 34 CEE: „restricţiilecantitative la export, precum şi toate măsurile cu efectechivalent sunt interzise între statele membre”,). Acesteinterdicţii sunt cu aplicabilitate directă şi permit sancţionareatuturor formelor de restricţii cantitative, deghizate, aplicabilede statele membre, faţă de importurile din alte state membre, învederea protejării producţiei naţionale. Aceste măsuri au fost

reţinute de Curtea de Justiţie ca fiind de esenţa liberalizăriischimburilor şi realizării pieţei unice. Deoarece tratatele nu definesc noţiunea de măsură cu

efect echivalent i-a revenit Comisiei şi Curţii de Justiţiemisiunea de a pr eciza sensul noţiunii, oferindu-se diferite

definiţii. În directiva nr. 70/50 din 22 decembrie 1969 Comisia a

indicat că „această noţiune include dispoziţiile normative,legislative, administrative, inclusiv practicile administrative,

adică toate actele ce emană de la o autoritate publică şi carereprezintă obstacole la importuri, care puteau avea loc înabsenţa acestor reglementări, adică a actelor care facimporturile prea dificile sau oneroase faţă de produsele

naţionale”. În hotărârea Dassonville pronunţată la 11 iulie 197451,

Curtea de Justiţie adoptă o interpretare prea largă a noţiunii demăsură cu efect echivalent, deoarece afirmă că „toatereglementările comerciale ale statelor membre susceptibile de aîmpiedica direct sau indirect, actual sau potenţial comerţul

51 CJCE, dos. 8/1974.




64

intercomunitar sunt considerate ca măsuri cu efect echivalent”.Astfel, sunt avute în vedere toate măsurile statale, cu efectgeneral, care prin natura lor produc sau sunt susceptibile să producă, un efect direct sau indirect asupra importurilor,

exporturilor, comercializării sau utilizării produselor. În acestsens intră în această categorie şi măsurile fiscale adoptate destate.

În interpretarea deciziei Curţii se înţelege că nu contadacă reglementările statale erau sau nu dotate cu forţă

obligatorie, dacă ele produceau doar piedici pur formale sauefecte potenţiale, dacă piedicile erau slabe, sau dacă acestemăsuri aveau un caracter temporar, întrucât pentru a funcţionainterdicţia era suficient ca schimbul de mărfuri să fi devenitmai dificil sau mai oneros.

52

Curtea de Justiţie, în afacerea „Cassis de Dijon”53

aduce precizări asupra incompatibilităţii „piedicilor tehnice” cu

art. 30 CEE. Pe scurt, afacerea se referă la o lege germană,referitoare la comercializarea băuturilor spirtoase, caredetermina un nivel minim al gradelor de alcoolizare, pentru

diferitele categorii de băuturi spirtoase. Societatea Rewe – Zentral a cerut administraţiei germane a monopoluluialcoolului autorizaţia de a importa din Franţa lichior de coacăze

negre de Dijon. Autorizaţia a fost refuzată pe motivul că acest produs avea o tărie situată între 15 – 200, iar legea prevedea o

tărie minimală de 250 pentru alcoolurile de fructe. Societatea

Rewe – Zentral a arătat că fixarea unei tării minimale aalcoolului împiedică desfacerea în Germania a produselor

52 P. Corruble s.a. – Droit europeen des affaires, Dunod, Paris, 1998, pag.

79.53 Afacerea – Coacăze negre de Dijon, CJCE, 20 februarie 1979.




65

alcoolizate, originare din alte state membre şi, prin urmare, estecontrară art. 30 CEE.

Mărfurile trebuie să poată circula în mod liber, fărăobstacole, pe întreg teritoriul comunitar. Acest principiu nuînseamnă că statele membre nu au nici o posibilitate să seopună intrării pe teritoriul naţional a unei categorii de mărfuriimportată de la un alt stat membru. Cea mai bună dovadă înacest sens este că, de la început, s-a prevăzut în tratat că statelemembre puteau interzice sau restrânge importurile sau

exporturile în măsura în care aceste restricţii sau interdicţii sunt justificate prin motive de moralitate publică, de ordine şisecuritate publică, de motive privind protecţia sănătăţii şi avieţii persoanelor.54

Piedicile tehnice reprezintă un aspect particular almăsurilor cu efect echivalent, rezultă din caracterul disparat allegislaţiilor naţionale cu privire la compoziţia şi securitatea

produselor şi sunt susceptibile să producă un efect restrictivasupra schimburilor între statele membre, ele producându-se

când un stat refuză importul unui produs pe motiv că nucorespunde normelor (standard) în vigoare pe teritoriul său.Astfel, Consiliul de Miniştri, în baza art. 100 şi 100A dinTratatul CEE a adoptat, la propunerea Comisiei o directivă de

armonizare a legislaţiilor naţionale, care de fapt nu a fostaplicată decât după intrarea în vigoare a Actului UnicEuropean, directiva având ca scop suprimarea piedicilortehnice. Prin urmare, hotărârea în cazul „Cassis de Dijon” a

instituit principiul recunoaşterii mutuale a produselor legal

54 Cyril Nourissat – Droit communautaire des affaires, 2e edition, Ed.





66

fabricate şi comercializate în statele membre ceea ce reprezintă baza liberei circulaţii a produselor.

În literatura de specialitate, în conformitate cuhotărârile Curţii de Justiţie în diferite cazuri, au fost oferite

următoarele exemple de măsuri cu efect echivalent: 1) piedicile tehnice, care privesc reglementări

referitoare la compoziţia produselor, efectul restrictivasupra schimburilor rezultând din disparitatealegislaţiilor naţionale şi a lipsei armonizării

comunitare în materie. 2) reglementările naţionale ale preţului. Acestea pot fi

contrare art. 30 CEE atunci când preţul fixat sesituează la un astfel de nivel, încât produseleimportate sunt defavorizate în raport cu produselenaţionale identice, fie pentru că ele nu pot fidesfăcute în mod profitabil în condiţiile impuse, cum

este cazul măsurilor de blocaj de preţ sau de preţminim, fie pentru că avantajul concurenţial rezultânddin preţul de revânzare interior se găseşte neutralizatcum este cazul măsurilor de blocaj de preţ sau de preţ minim.

3) constituie măsuri cu efect echivalent destinate să

favorizeze producţia naţională, în special în materiede publicitate, măsurile particulare impuseimportatorilor, cum ar fi de exemplu, obligaţiaimpusă unei societăţi comerciale, stabilită în alt statmembru care doreşte să vândă bunuri la licitaţie înFranţa de a se înscrie în registrul comerţului de lalocul vânzării; măsurile de control ale mărfurilor

când mărfurile naţionale nu sunt supuse acestor




67

măsuri; măsuri referitoare la comercializareamărfurilor sau măsuri restrictive de distribuţie.

Nu constituie măsuri cu efect echivalent acele măsurice se aplică la fel şi produselor naţionale şi celor importate carerestrâng consumul, vânzarea sau oferta de băuturi doar la celece au o anumită tărie.

Curtea autorizează restricţionarea de către un statmembru a importului de produse dintr-un alt stat membru, care

nu sunt conforme cu prevederile legislaţiei statului în care sunt

importate, dacă aceste măsuri sunt necesare pentru satisfacereaunor cerinţe obligatorii, cum ar fi: eficienţa supravegheriifiscale, protecţia sănătăţii publice, corectitudinea tranzacţiilorcomerciale, protecţia consumatorilor, a patrimoniului culturalsau a mediului.

În concluzie, articolul 30 al Tratatului CEE autorizeazăinterdicţiile sau restricţiile la importuri, exporturi sau pentru

mărfurile care tranzitează teritoriul unui stat membru, justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică sausiguranţă publică; protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor,animalelor sau plantelor; protecţia patrimoniului naţional cuvaloare artistică, istorică sau arheologică sau protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

Derogarea va fi admisă doar dacă producţia saucomerţul cu mărfurile în cauză nu a fost supusă armonizării încadrul legislaţiei comunitare. Măsura va fi justificată fie ca oexcepţie prevăzută de art. 30, fie ca o cerinţă obligatorie, dacăse aplică atât produselor fabricate pe plan naţional, cât şi celor




68

din import; prin urmare, nu este discriminatorie, este adecvatăatingerii scopului propus şi este proporţională.55

După cum se ştie, dreptul comunitar are prioritate faţăde oricare prevedere a dreptului naţional. Prioritatea dreptuluicomunitar faţă de dreptul naţional nu înseamnă înlăturarea(abrogarea) prevederilor naţionale atunci când acestea sunt înconflict cu o normă comunitară, ci doar că, în baza principiului priorităţii de aplicare norma de drept intern nu se aplică înaceastă situaţie. Norma naţională va continua să fie aplicată în

toate situaţiile în care ea nu intră în conflict cu normacomunitară. O consecinţă a priorităţii dreptului comunitar estecă instanţele naţionale trebuie să acorde protecţie juridicăîmpotriva prevederilor dreptului naţional care nu sunt

conforme cu dreptul comunitar.56

Normele comunitare referitoare la libera circulaţie amărfurilor au afectat foarte mult modul de reglementare al

vieţii economice în statele membre. Legislaţiei naţionale i se va aplica principiul liberei

circulaţii iar, în cele mai multe cazuri, judecătorul naţional vatrebui să verifice dacă o măsură naţională ce restricţioneazăcomerţul intracomunitar este totuşi justificată. Justificarea va fianalizată fie prin prisma art. 30 TCE, fie îi va fi aplicată regu la

raţiunii. În practică aplicarea regulii raţiunii cere instanţeinaţionale o analiză complexă şi atentă. Prevederile Tratatului referitoare la libera circulaţie a

mărfurilor au fost interpretate foarte larg de către Curtea de

55 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Ed. C. H. Beck, Bucureşti,

2006, pag. 116.56 G. Gornig, I. E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 63 – 64.




69

Justiţie. În consecinţă, excepţiile şi justificările pentruobstacolele în calea liberei circulaţii sunt strict interpretate,într -un sens restrâns. Astfel, cerinţele obligatorii, pe carestatele membre le-au folosit pentru a justifica obstacole în caleaimporturilor sau exporturilor , au fost supuse unei interpretăristricte de către Curtea de Justiţie care a folosit testul proporţionalităţii. Acest test se aplică în două etape. În primaetapă se aplică testul necesităţii: se va verifica dacă obiectivulurmărit de măsura naţională în discuţie nu putea fi atins prin

alte mijloace, care să nu împiedice comerţul.57

În a doua etapă,se aplică un test al echilibrului, care constă în adăugarea uneîntrebări: efectul restrictiv asupra liberei circulaţii a mărfuriloreste disproporţionat faţă de scopul măsurii? Nu este, de

exemplu, suficient ca statul membru să susţină că restricţia se justifică prin protecţia mediului. Statul membru trebuie sădemonstreze că măsura este proporţională şi necesară pentru

atingerea unui obiectiv recunoscut de dreptul comunitar.58

Efectul impunerii taxelor interne discriminatorii

interzise de Tratat este acelaşi ca şi impunerea taxelor avândefect echivalent taxelor vamale. Toţi cei care au plătitasemenea taxe au dreptul de a solicita restituirea sumelor de la

autor ităţile naţionale implicate. Restituirea trebuie să urmeze

regulile naţionale de returnare a taxelor colectate în modnejustificat.59

Neabrogarea unei legi care împiedică procesul de


Bucureşti, 2006, pag. 129. 58

T. Ştefan – op. cit ., pag. 129.59 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 130 (analiză realizată din perspectiva jurisprudenţeiCurţii Europene de Justiţie).




70

restituire a taxelor nedatorate reprezintă o încălcare a art. 5 alTratatului.

60 Dacă taxa a fost inclusă în preţul plătit de

cumpărător, cel ce a plătit taxa nu poate solicita recuperarea.61

Problema stabilirii unei dobânzi la restituire este de competenţadreptului naţional.

Capitolul VIII

Libera circulaţie a persoanelor


Bucureşti, 2006, pag. 130 (analiză realizată din perspectiva jurisprudenţeiCurţii Europene de Justiţie). 61 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 130 (analiză realizată din perspectiva jurisprudenţeiCurţii Europene de Justiţie).




71

Secţiunea I

Consideraţii introductive cu privire la noţiunea de cetăţenieeuropeană

Principiul liberei circulaţii a persoanelor a evoluat încontextul creării pieţei interne, alături de celelalte libertăţi, iarevoluţia sa s-a datorat atât jurisprudenţei Curţii Europene deJustiţie, cât şi activităţii legislative a celorlalte instituţii

comunitare. Cea mai importantă evoluţie a principiului libereicirculaţii a persoanelor o constituie trecerea de la drepturi denatură economică ale persoanelor, când libertatea de criculaţiea fost legată de conceptul de „lucrători”, la cetăţeniaeuropeană62. Statutul cetăţeniei europene a fost instituit prinTratatul de la Maastricht iar constituţionalizarea conceptuluiindică voinţa legiuitorului european de a se despărţi definitivde viziunea pur economică asupra spaţiului comunitar şi de a-l

transforma pe acesta într -un spaţiu accesibil popoareloreuropene, pe care, de altfel, construcţia comunitară leasociază63

. Astfel, Tratatul de la Maastricht a stabilit cetăţeniaUniunii Europene pentru fiecare persoană având cetăţenia unuistat membru. Cetăţenii Uniunii au dreptul să se deplaseze şi să-

şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelormembre, să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi au domiciliul,să fie protejaţi de autorităţile diplomatice sau consulare ale

62 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 138 – 139.63 R. Bercea – Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2007, pag. 173




72

oricărui stat membru şi să se adreseze Parlamentului European,Mediatorului european sau altor instituţii, într -una din limbile

oficiale ale Uniunii, şi să primească răspuns în aceeaşi limbă.

Secţiunea II

Obiectivul şi beneficiarii Directivei Parlamentului European

şi a Consiliului, nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004

Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor şi dreptului

de stabilire erau, iniţial, doar lucrătorii şi liber - profesioniştii,cetăţeni ai statelor membre. Libera circulaţie şi dreptul destabilire au fost extinse progresiv, pentru a include membrii

familiilor lucrătorilor, iar apoi studenţii, pensionarii şi cei şi-au

încetat activitatea profesională, precum şi cei cărora dreptulcomunitar le conferă dreptul de rezidenţă, indiferent decetăţenia acestora.

Dreptul de liberă circulaţie priveşte şi persoanele careîşi caută de lucru în alt stat membru, unde li se va permiteacestora intrarea pe teritoriul lor pentru a studia piaţa forţei demuncă şi pentru a depune toate diligenţele în vederea angajării.Astfel, persoanei, care caută de lucru, i se poate cere de cătrestatul membru să părăsească teritoriul după 6 luni de la intrare,

dacă nu face dovada că este în continuare în căutarea unui locde muncă şi are şanse să fie angajat64.

Prin Directiva Parlamentului şi Consiliului Nr. 2004/38din 29 aprilie 2004 s-a reglementat dreptul cetăţenilor Uniuniişi al membrilor lor de familie de a circula şi a şedea în modliber pe teritoriile statelor membre. Astfel, în adoptarea acestei

64 T. Ştefan – op. cit ., pag. 143




73

Directive s-a avut în vedere existenţa cetăţeniei europene careconferă fiecărui cetăţean al Uniunii Europene un dreptfundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere peteritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi amăsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia. Libera circulaţiea persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei interne, care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, încare libertatea este asigurată în conformitate cu dispoziţiile

tratatului.Cetăţenia europeană trebuie să constituie statutul

fundamental al resortisanţilor din statele membre când aceştiaîşi exercită dreptul la liberă circulaţie şi şedere. Astfel, s-a

considerat că este necesar să se codifice şi să se revizuiascăinstrumentele comunitare existente care aveau în vedere în modseparat lucrătorii salariaţi, cei care desfăşoară activităţi

independente, precum şi studenţii şi alte persoane inactive, înscopul de a simplifica şi întări dreptul la liberă circulaţie şişedere pentru toţi cetăţenii Uniunii Europene.

Directiva Nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004 stabileşte:a) condiţiile de exercitare a dreptului la liberă

circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre de

către cetăţenii Uniunii şi membrii familiiloracestora;

b) dreptul de şedere permanentă pe teritoriul statelormembre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii

familiilor acestora;

c) restrângerile drepturilor prevăzute la literele (a) şi(b) pentru motive de ordine publică, siguranţă

publică sau sănătate publică.




74

Beneficiarii Directivei sunt toţi cetăţenii Uniunii care sedeplasează sau îşi stabilesc reşedinţa într -un alt stat membru

decât cel al cărui resortisanţi sunt, precum şi membrii familieilor aşa cum sunt definiţi în Directivă, şi anume, în art. 2 pct. 2,adică:

a) soţul ori soţia; b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un

parteneriat înregistrat, pe baza legislaţiei unui statmembru, dacă legislaţia statului membru de primire

tratează parteneriatul ca fiind echivalent căsătorieişi în conformitate cu condiţiile stabilite în legislaţiarelevantă a statului membru de primire;

c) descendenţii direcţi care sunt sub vârsta de 21 deani ori se află în întreţinere şi descendenţii direcţi aisoţului / soţiei sau cei ai partenerului aşa cum estedefinit mai sus;

d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei aisoţului / soţiei sau ai partenerului, aşa cum estedefinit mai sus.

Fără a aduce atingere vreunui drept individual de liberăcirculaţie şi şedere pe care persoanele în cauză îl pot avea înnume propriu, statul membru gazdă facilitează, în confomitate

cu legislaţia sa internă, intrarea şi şederea următoarelor persoane:

a) orice alţi membri de familie, indiferent de cetăţenialor, care nu se încadrează în definiţia de la articolul2 punctul 2 din directivă şi care, în ţara din care auvenit, se află în întreţinerea sau sunt membri aigospodăriei cetăţeanului Uniunii care beneficiază

de dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din




75

motive grave de sănătate este necesară în modimperativ îngrijirea personală a membrului familieide către cetăţeanul Uniunii;

b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţiedurabilă, atestată corespunzător. Prin urmare, statulmembru gazdă va întreprinde o examinareamănunţită a situaţiei personale şi va justificarefuzul acordării dreptului de intrare sau şedereacestor persoane.

Secţiunea III

Dreptul de ieşire, intrare şi şedere pentru cetăţenii Uniunii

Europene şi membrii familiilor acestora

Fără a aduce atingere dispoziţiilor privind documentelede călătorie aplicabile controalelor la frontierele naţionale, toţicetăţenii Uniunii care deţin cărţi de identitate valabile sau

paşapoarte valabile şi membrii familiei acestora care nu aucetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile audreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a sedeplasa în alt stat membru.

Potrivit art. 4 alin. 4 al Directivei 2004/38/CE,

„paşaportul trebuie să fie valabil cel puţin pentru toate statelemembre şi pentru ţările prin care titularul unui astfel dedocument trebuie să tranziteze direct atunci când călătoreşteîntre statele membre”.

Statele membre acordă cetăţenilor Uniunii permisiuneasă intre pe teritoriul lor dacă au o carte de identitate valabilăsau un paşaport valabil şi acordă membrilor familiilor acesora,




76

care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, permisiunea săintre pe teritoriul lor dacă au un paşaport valabil.

Nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetăţenilor Uniunii. Membrilor de familie carenu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se poate cere să posede o viză de intrare. Statele membre acordă acestor

persoane toate facilităţile pentru a obţine vizele necesare.Aceste vize se eliberează gratuit, cât mai curând posibil, pe baza unei proceduri accelerate.

În cazul în care un cetăţean al Uniunii sau un membrual familiei acestuia care nu are cetăţenia unui stat membru nu

posedă documentele de călătorie necesare sau, după caz, vizanecesară, statul membru în cauză acordă acestor persoane,înainte de a proceda la expulzarea acestora, toate mijloacelerezonabile pentru a le permite să obţină, într -un termen

rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori a

dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberăcirculaţie şi şedere65. Statul membru poate cere persoanei încauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul său într -un termen

rezona bil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerinţe poate face persoana respectivă pasibilă de sancţiuninediscriminatorii şi proporţionale66

.

„Exemplu de sancţiune excesivă şi disporporţionată seîntâlneşte în cazul unui cetăţean german (dl. Messner), care a

fost trimis în judecată, în faţa instanţei italiene, pentru că nuraportat în termen de trei zile intrarea pe teriotoriul Italiei,

potrivit legislaţiei acestui stat. Cei care nu respectau această

65 Art. 5 alin. 4 al Directivei 2004/38/CE66 Art. 5 alin. 5 al Directivei 2004/38/CE




77

obligaţie puteau fi condamnaţi la trei luni închisoar e sau la

amendă de 400.000 de lire italiene. Curtea europeană deJustiţie a hotărât că, în conformitate cu art. 8 (29) al directivei68/360 din 15 octombrie 1968 şi art. 4 (2) al directivei73/148/CE din 21 mai 1973, autorităţile competente ale statuluimembru pot cere cetăţenilor altui stat să îşi raporteze prezenţa pe teritoriul statului respectiv, dar o asemenea obligaţie estecontrară dreptului comunitar, dacă este excesiv de restrictivăsau dacă sancţiunile prevăzute pentru neîndeplinire sunt

dispropor ţionate. Atsfel, în cazul prezentat, perioada de 3 zilestabilită de legea italiană este nejustificată, întrucât măsura areca scop monitorizarea mobilităţii persoanelor în Italia şisancţiunile sunt excesive”67

.

În ceea ce priveşte dreptul de şedere, au fost

reglementate două situaţii în funcţie de durata şederii. În primasituaţie (reglementată de art. 6 al Directivei 2004/38/CE),

cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui statmembru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altăcondiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte deidentitate valabilă sau un paşaport valabil. Acest drept îl au şimembrii de familie aflaţi în posesia unui paşaport valabil carenu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care îl însoţesc or i se

alătură cetăţeanului Uniunii. Într -o a doua situaţie(reglementată de art. 7 al Directivei 2004/38/CE), toţi cetăţeniiUniunii au dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru, pentru o durată mai mare de 3 luni, dacă:

67 T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – Drept comunitar , Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2007, pag. 390-391




78

a) sunt lucrători care desfăşoară activităţi salariatesau activităţi independente în statul membrugazdă; sau

b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentrumembrii familiei lor, astfel încât să nu devină o povară epntru sistemul de asistenţă socială alstatului membru gazdă în cursul şederii şi deţinasigurări medicale complete în statul membrugazdă; sau

c) sunt înscrişi într -o instituţie privată sau publică,acreditată sau finanţată de către statul membrugazdă pe baza legislaţiei sau practicilor saleadministrative, cu scopul principal de a urma

studii, inclusiv de formare profesională şi deţinasigurări medicale complete în statul membrugazdă şi asigură autoritatea naţională competentă,

printr-o declaraţie sau o altă procedurăechivalentă la propria alegere, că posedăsuficiente resurse pentru ei înşişi şi pentrumembrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială alstatului membru gazdă în timpul perioadei de

şedere; saud) sunt membrii de familie care însoţesc ori sealătură unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşteel însuşi condiţiile menţionate la literele (a), (b)sau (c).

Acest drept de şedere mai mare de trei luni îl au,potrivit art. 7 al Directivei 2004/38/CE, şi membrii de familie

care nu au naţionalitatea unui stat membru, dacă îi însoţesc ori




79

se alătură cetăţeanului Uniunii care el însuşi îndeplineştecondiţiile de şedere pe această durată.

Potrivit art. 8 alin 4 din Directivă, statele membre nu pot stabili valoarea resurselor, pe care să le considere „resursesuficiente”, însă trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei în cauză. În toate cazurile, această valoare nu poate fimai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul membrugazdă pot beneficia de asistenţă socială sau, dacă acest criteriunu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări

sociale plătibilă de către statul membru gazdă.

Secţiunea IV

Formalităţile administrative referitoare la cetăţenii Uniunii

Europene pentru şederea ce depăşeşte trei luni

Pentru perioada de şedere ce depăşeşte trei luni, statulmembru gazdă poate cere cetăţenilor Uniunii să se înregistrezela autorităţile competente. Termenul pentru înregistrare este decel puţin trei luni de la data sosirii. Se va elibera imediat uncertificat de înregistrare, care cuprinde numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana

respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni propor ţionale şi nediscriminatorii.

Pentru a elibera certificatul de înregistrare, statulmembru poate solicita următoarele:

a) pentru cetăţenii Uniunii care sunt lucrători salariaţisau nesalariaţi, aceştia trebuie să prezinte o carte deidentitate valabilă sau un paşaport valabil, o




80

confirmare de angajare din partea angajatorului sau

un certificat de anagajare, ori o dovadă privinddesfăşurarea unei activităţi independente;

b) pentru cetăţenii Uniunii care au resurse suficiente pentru ei şi pentru familia lor pentru a nu deveni o povară pentru sistemul de asistenţă socială al

statului membru de primire, aceştia trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că au resurse

materiale suficiente pentru ei şi familia lor. c) pentru cetăţenii Uniunii care sunt înscrişi într -o

instituţie privată sau publică cu scopul de a urmaanumite studii sau o formare profesională, aceştiatrebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sauun paşaport valabil, să furnizeze dovezi privindînscrierea lor într -o instituţie acreditată şi fapul că

posedă o asigurare medicală completă şi să asigureautoritatea naţională competentă, printr -o declaraţiesau o altă procedură echivalentă la propria alegere,că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devinăo povară pentru sistemul de asistenţă socială al

statului membru gazdă.

Secţiunea V

Eliberarea permiselor de şedere şi valabilitatea acestora

Potrivit art. 9 al Directivei 2004/38/CE, statele membre

eliberează un permis de şedere membrilor familiei unui

cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat




81

membru, în cazul în care perioada planificată de şederedepăşeşte trei luni. Termenul pentru prezentarea cererii deacordare a permisului de şedere este de cel puţin trei luni de ladata sosirii. Nerespectarea cerinţei de a solicita un permis deşedere poate face persoana respectivă pasibilă de sancţiuninediscriminatorii şi proporţionale.

Art. 10 al Directivei 2004/38/CE arată că dreptul deşedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care

nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se confirmă prin

eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere demembru de familie pentru un cetăţean al Uniunii”, în termen decel mult şase luni de la data la care aceştia prezintă cererea. Oconf irmare a depunerii cererii pentru permisul de şedere seeliberează imediat.

Pentru eliberarea permisului de şedere, statele membresolicită prezentarea următoarelor documente68

:

a) un paşaport valabil; b) un document care să ateste existenţa unei relaţii de

familie sau a unui parteneriat înregistrat; c) certificatul de înregistrare sau, în absenţa unui

sistem de înregistrare, orice altă dovadă căcetăţeanul Uniunii pe care îl însoţesc sau căruia i se

alătură îşi are reşedinţa în ţara membră gazdă; d) un document eliberat de autoritatea relevantă dinţara de origine sau ţara din care au sosit, care săateste că persoanele în cauză se află în întreţinereaori sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii,ori o dovadă a existenţei unor probleme grave de

68 Art. 10 alin. 2, lit. a-f al Directiva 2004/38/CE




83

înregistrat, nu afectează dreptul de şedere al membrilor familieisale, care sunt resortisanţi ai unui stat membru.

Pe de altă parte, divorţul, anularea căsătoriei sau

încetarea parteneriatului înregistrat nu atrag după sine pierdereadreptului de şedere al membrilor familiei unui cetăţean alUniunii, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dacă, potrivit art. 13, alin. 2, lit. a-d al Directivei 2004/38/CE:

a) înainte de iniţierea divorţului sau a procedurilor deanulare sau de încetare a parteneriatului înregistrat,

căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puţin trei ani, inclusiv un an în statul membru gazdă;sau

b) printr-un acord între soţi sau între par tenerii

menţionaţi sau prin hotărâre judecătorească, soţul ori partenerul care nu este resortisant al unui stat

membru are custodia copiilor cetăţeanului Uniunii;

sau

c) acest lucru este justificat de situaţii deosebit dedificile, precum faptul de a fi fost victima violenţeiîn familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era în vigoare; sau

d) printr-un acord între soţi sau între partenerii

menţionaţi sau prin hotărâre judecătorească, soţul ori partenerul care nu este resortisant al unui stat

membru are dreptul de vizitare a unui copil minor, încazul în care Curtea a decis că această vizită trebuiesă aibă loc în statul membru gazdă, atât timp cât estenecesar.

Potrivit art. 6 al Directivei 2004/38/CE, „cetăţenii

Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o




84

perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sauformalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitatevalabilă sau un paşaport valabil” iar, în conformitate cu art. 14alin 1 al aceleiaşi directive, „cetăţenii Uniunii şi membriifamiliilor acestora au dreptul de şedere atâta timp cât nu devino sarcină excesivă pentru sistemul de asistenţă socială alstatului membru gazdă”.

Pe de altă parte, tot articolul 14 arată că recurgerea decătre un cetăţean al Uniunii sau de către un membru al familiei

sale la sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdănu conduce în mod automat la luarea unei măsuri de expulzare.O măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptatăîmpotriva unor cetăţeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai

acestora în cazurile în care cetăţenii în cauză ai Uniunii suntlucrători care desfăşoară activităţi salariate sau independenteori au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea

unui loc de muncă iar, în acest caz, cetăţenii Uniunii şimembrii familiilor acestora nu pot fi expulzaţi atât timp cât ei pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncăşi că au şanse reale de a fi angajaţi69

. De asemenea, potrivit art.

15 al directivei, „expirarea valabilităţii cărţii de identitate sau a paşaportului în temeiul căreia persoana în cauză a intrat pe

teritoriul statului membru gazdă şi eliberate concomitent cu uncertificat de înregistrare sau cu un permis de şedere nuconstituie un motiv suficient de expulzare de către statulmembru.”.

Secţiunea VII

69 Art. 14 alin. 4 din Directiva 2004/38/CE




85

Dreptul de şedere permanentă. Regula generală pentru

cetăţenii Uniunii şi pentru membrii familiilor acestora

Cetăţenii Uniunii care au avut reşedinţa legală peteritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade

neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul acestuia. Această dispoziţie se aplicăşi în cazul membrilor de familie care nu au cetăţenia unui statmembru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu

cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani.

Continuitatea şederii nu va fi afectată de absenţetemporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau deabsenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului

militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezeceluni consecutive determinată de motive importante, precum

sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într -o ţarăterţă. Astfel, odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă peo perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.

În ceea ce priveşte formalităţile administrative (art. 19-

21 din Directiva 2004/38/CE)statele membre după verificareaduratei şederii, eliberează cetăţenilor Uniunii care au drept deşedere permanent un document care atestă permanenţa şederiila momentul cererii. Membrilor de familie care nu sunt

resortisanţi ai unui stat membru şi sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă li se eliberează un permis de şedere permanentă înşase luni de la depunerea cererii. Permisul de şedere

permanentă se reînnoieşte de drept la fiecare zece ani.




86

În scopul aplicării Directivei, continuitatea şederii poate fi atestată prin orice mijloc de probă care este folosit înstatul membru de primire. Această continuitate este întreruptă prin orice decizie de expulzare valabil executată împotriva persoanei în cauză.

Secţiunea VIII

Restângerea dreptului de intrare şi a dreptului de şedere

pentru motive de ordine publică, siguranţă publică şi

sănătate publică

Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şide şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie,indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică ,

siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fiinvocate în scopuri economice. Este vorba aici de oresponsabilitate tradiţională a statelor. Totuşi, absenţa definiriinoţiunilor de ordine publică şi securitate publică în tratat, a fostacoperită de directive şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care arecunoscut libertatea de apreciere a statelor

70.

Măsurile luate din motive de ordine publică sausiguranţă publică trebuie să respecte principiul

proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica luarea unor asemenea măsuri. Astfel, conduita persoanei în cauză trebuie să cosntituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes

70 Christian Gavalda, Gilbert Parleani – Droit des affaires de l ’Union

europeenne, 5e edition, Edition Litec, Paris, 2006, pag. 168




87

fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nusunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală71

.

Înainte de a se lua o decizie de expulzare, statulmembru gazdă va lua în considerare diverşi factori precumdurata şederii persoanei respective pe teritoriul său, vârsta,starea de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrareasa socială şi culturală în statul membru gazdă şi legăturile salecu ţar a de origine. Prin urmare, aprecierea ameninţării

reprezentate de individ trebuie să rezulte dintr -o apreciereglobală a faptelor şi personalităţii sale72

.

În definitiv, reiese ca esenţial, că statele membre suntlibere să determine conform nevoilor lor naţionale, cerinţele deordine publică, cu condiţia ca să ia aceleaşi măsuri reale şiefective faţă de naţionalii lor autori ai unor tulburări de ordin public asemănătoare. Se regăseşte aici principiul

nediscriminării care nu împiedică totuşi măsura specifică doarstrăinilor – expulzarea

73.

Potrivit art. 28 alin. 2 din Directiva 2004/38/CE, statul

membru gazdă nu poate lua o decizie de expluzare împotrivaunui cetăţean al Uniunii sau a membrilor familiei sale,indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul de şedere

permanentă pe teritoriul său, cu excepţia cazurilor în careexistă motive imperative de ordine publică sau siguranţă publică. De asemenea, nu se poate lua o decizie de expulzareîmpotriva cetăţenilor Uniunii, cu excepţia cazului în caredecizia se bazează pe motive imperative de siguranţă publică

71 Art. 27 alin. 2 din Directiva 2004/38/CE72 C. Gavalda, G. Parleani – op. cit ., pag. 16973 C. Gavalda, G. Parleani – op cit ., pag. 169




88

definite de statele membre, dacă aceştia şi-au avut reşedinţa înstatul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau sunt minori,cu excepţia cazului în care expulzarea este în inter esul

copilului, în conformitate cu Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.

În ceea ce priveşte motivele de sănătate publică,singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a libereicirculaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, aşa cum au fostdefinite de coumentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase.Bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la datasosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv.

Prin Directivă (art. 31) sunt instituite garanţ ii procedurale, astfel încât să fie asigurat un nivel ridicat de protecţie a drepturilor cetăţenilor Uniunii şi membrilor familieilor în cazul refuzului de intrare sau de şedere într -un alt stat

membru.

În concret, persoanele interesate au la dispoziţie căi decontestare pe cale judecătorească şi, dacă este cazul, pe caleadministrativă în statul membru de primire în privinţadeciziilor luate contra lor pentru motive de ordine publică, desecuritate publică sau de sănătate publică.

Procedurile de contestar e trebuie să permită oexaminare a legalităţii deciziei, precum şi a faptelor şiîmprejurărilor pe care se bazează măsura propusă şi ele trebuiesă asigure ca decizia să nu fie disproporţionată.

Urmându-se jurisprudenţa Curţii de Justiţie, careîmpiedică statele membre să ia faţă de beneficiarii Directivei,măsuri de excludere pe viaţă a acestora de pe teritoriul lor, s -a

admis, potrivit art. 32, că persoanele care fac obiectul une




89

decizii de excludere pentru motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică pot să introducă o cerere de ridicarea interdicţiei de acces pe teritoriu după un termen rezonabil, înfuncţie de împrejurări, şi în orice caz după trei ani de laexecutarea deciziei definitive de interzicere care a fost valabil

luată conform dreptului comunitar, invocând argumente spre a

se stabili că există o schimbare materială a împrejurărilor careau justificat decizia prin care s-a dispus excluderea lor.

Ordinele de expulzare nu pot fi emise de statul membru

gazdă ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse privative de libertate.

Dacă un ordin de expulzare este executat după mai multde doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana respectivă continuă să fie un pericol real la adresaordinii publice sau a siguranţei publice şi stabileşte dacă s-a

produs vreo schimbare reală a circumstanţelor de la data

emiterii deciziei de expulzare.

Capitolul IX

Libera circulaţie a lucrătorilor în spaţiul comunitar

Secţiunea I

Consideraţii cu privire la conceptul de „lucrător”.

Potrivit art. 39 (2) din Tratatul Comunităţii Europene,este interzisă orice discriminare, pe bază de cetăţenie, întrelucrătorii statelor membre, conceptul de lucrător fiind definitde către dreptul comunitar independent de legislaţia statelormembre. S-a considerat, astfel, că dacă definiţia ar fi fost lăsatăla îndemâna statelor membre, în funcţie de interesele acestora




90

de a-şi proteja piaţa forţei de muncă, o parte din persoanelecărora le sunt recunoscute drepturi nu ar fi avut posibilitatea dea le exercita.

74 În definirea conceptului de lucrător, Curtea

Europeană de Justiţie a folosit criterii care se concentrează în jurul existenţei unui raport de muncă şi a unei remuneraţii. Prinurmare, lucrătorul a fost definit ca fiind persoana care, pentru oanumită perioadă de timp, prestează o activitate remunerată pentru sau în subordinea altei persoane.

Termenul de lucrător este mult mai larg în sensul

dreptului comunitar al muncii în comparaţie cu sensul utilizatîn dreptul naţional al muncii. Astfel, considerăm că dreptul deliberă circulaţie se extinde şi la persoanele care îşi caută delucru în alt stat membru, iar statele membre trebuie să permităacestora intrarea pe teritoriul lor pentru a studia piaţa forţei demuncă şi pentru a depune diligenţele necesare pentru a fi

angajate. Celui care îşi caută de lucru i se poate cere de către

statul membru să părăsească teritoriul după 6 luni de la intrare,dacă nu face dovada că este în continuare în căutarea unui locde muncă şi are şanse să fie angajat.75

De asemenea, potrivit art. 7 alin. 3 din Directiva

2004/38, un cetăţean al Uniunii Europene care nu mai estelucrător sau persoană care exercită o activitate independentă îşi

menţine statutul de lucrător sau persoană care exercită oactivitate independentă în următoarele condiţii:a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca

rezultat al unei boli sau al unui accident;

74 T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – Drept comunitar , Editura C. H.

Beck, Bucureşti, 2007, pag. 385.75 Art. 7 alin. 3 lit. c din Directiva 2004/38 coroborat cu art. 14 alin. 4 lit. b

din Directiva 2004/38.




91

b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind înşomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca persoanăcare caută de lucru la oficiul relevant de plasare aforţelor de muncă;

c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind înşomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract demuncă pe termen limitat, cu durată de sub un an saudupă ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul

primelor 12 luni şi s-a înregistrat ca persoană carecaută de lucru la oficiul de plasare a forţelor demuncă, în acest caz, statutul de lucrător menţinându-

se pentru o perioadă de cel puţin 6 luni;d) începe un stagiu de formare profesională, cu excepţia

cazului în care se află în şomaj involuntar,menţinerea statutului de lucrător presupunând ca

pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesionalăanterioară.

Secţiunea II

Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi familiilor acestora

Potrivit art. 6 al Directivei 2004/38 cetăţenii Uniunii audreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadăde cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate înafara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil. Aceste dispoziţii se aplică şi membrilor defamilie care deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unuistat membru şi care îl însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se

alătură acestuia.




92

Art. 7 al Directivei 2004/38 precizează că toţi cetăţeniiUniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

a) sunt lucrători care desfăşoară activităţi salariate sauactivităţi independente în statul membru gazdă sau

b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentrumembrii familiilor lor, astfel încât să nu devină osarcină pentru sistemul de asistenţă socială alstatului membru gazdă în cursul şederii şi deţin

asigurări medicale complete în statul membrugazdă sauc) sunt înscrişi într -o instituţie privată sau publică,

acreditată sau finanţată de către statul membrugazdă pe baza legislaţiei sau practicilor saleadministrative, cu scopul principal de a urma studii,

inclusiv formare profesională şi deţin asigurări

medicale complete în statul membru gazdă şiasigură autoritatea naţională competentă, printr -odeclaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentruei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât sănu devină o povară pentru sistemul de asistenţă

socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere. Pe de altă parte, potrivit art. 14 al Directivei 2004/38

recurgerea de către un cetăţean al Uniunii sau de către unmembru al familiei sale la sistemul de asistenţă socială alstatului membru gazdă nu conduce în mod automat la luareunei măsuri de expulzare. O măsură de expulzare nu poate fi în




93

nici un caz adoptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii saumembrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

a) cetăţenii în cauză ai Uniunii sunt lucrători caredesfăşoară activităţi salariate sau independente ori

b) cetăţenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriulstatului membru gazdă în căutarea unui loc demuncă iar, în acest caz, ei şi membrii familiilor lor

nu pot fi expulzaţi atât timp cât cetăţenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui

loc de muncă şi că au şanse reale de a fi angajaţi.

Secţiunea III

Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după

desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat

Potrivit art. 17 al Directivei 2004/38, dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea unei perioade neîntrerupte de 5 ani de şedere dacă:

a) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate

independentă, în momentul în care încetează sălucreze, au atins vârsta stabilită de legislaţia statuluimembru respectiv pentru acordarea unei pensii

pentru limită de vârstă, sau lucrătorii care înceteazăsă exercite o muncă salariată pentru a se pensionaînainte de limita de vârstă, cu condiţia să fi lucrat înstatul membru respectiv cel puţin în cele 12 luni




94

precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani; sau

b) lucrătorii ori persoanele care exercită o activitateindependentă şi au avut reşedinţa în statul membrugazdă timp de cel puţin 2 ani şi au încetat muncadin cauza unei incapacităţi permanente de muncăiar dacă această incapacitate este rezultatul unuiaccident de muncă sau al unei boli profesionale,care îndreptăţeşte persoana respectivă la o

indemnizaţie plătită integral sau parţial de oinstituţie a statului membru gazdă, nu se impunenici o condiţie privind durata şederii; sau

c) lucrătorii sau persoanele care exercită o activitateindependentă şi care, după 3 ani de muncă şi şedereneîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează caangajaţi sau persoane care exercită o activitate

independentă pe teritoriul unui alt stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul primului stat, lacare revin, de obicei, zilnic sau cel puţin o dată pesăptămână.

Perioadele de şomaj involuntar, înregistratecorespunzător la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant,

perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independentede voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea

lucrului datorită unei boli sau accident se consideră perioade demuncă.

Membrii familiei muncitorului vor avea dreptul de

şedere permanentă în următoarele condiţii:




95

a) dacă salariatul sau persoana care exercită oactivitate independentă a dobândit dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv;

b) dacă în momentul decesului, salariatul sau persoanacare a exercitat o activitate independentă îşiavusese reşedinţa pe teritoriul statului membrurespectiv timp de 2 ani neîntrerupţi;

c) dacă decesul lucrătorului sau al persoanei care aexercitat o activitate independentă a fost rezultatul

unui accident de muncă sau boală profesională; d) dacă soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut

naţionalitatea statului membru respectiv princăsătoria cu salariatul sau cu persoana care a

exercitat o activitate independentă. Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au

dreptul de şedere sau de şedere permanentă într -un stat

membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite oactivitate independentă în statul respectiv. Statele membre vor

elibera, la cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să ateste acest drept. În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui statmembru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se

eliberează un permis de şedere permanentă care se reînnoieşteîn mod automat la fiecare 10 ani.

Secţiunea IV

Principiul egalităţii de tratament

Art. 39 alin. 2 din Tratatul CE, care statuează libertatea

de circulaţie a lucrătorilor, instituie principiul unui tratament




96

egal al lucrătorilor şi deci, o interdicţie de discriminare directăsau indirectă.76

Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului

din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor încadrul Comunităţii este actul care dezvoltă art. 39 din TCE dinacest punct de vedere. Astfel, orice resortisant al unui stat

membru, indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de acces la oactivitate salariată şi de a desfăşura această activitate peteritoriul altui stat membru. Acesta beneficiază, în special, peteritoriul unui alt stat membru, de aceeaşi prioritate ca şi

resortisanţii statului respectiv în ceea ce priveşte accesul lalocurile de muncă disponibile.77 De asemenea, este interzisă

discriminarea directă, respectiv orice prevedere care restrângesau supune unor condiţii, care nu se aplică cetăţenilor statuluimembru respectiv, cererea şi oferta de locuri de muncă, accesulla ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de adesfăşura o activitate. Este interzisă şi discriminarea indirectă,

respectiv prevederile ce se aplică indiferent de cetăţenie, careau ca scop sau efect împiedicarea accesului resortisanţilor altuistat membru la locurile de muncă oferite.78

Orice bariere (prevederi legale şi practiciadministrative) în calea accesului la muncă sunt interzise. Deexemplu:

79 cele care fac obligatorie recurgerea la proceduri

speciale de recrutare pentru străini sau supun unor condiţiidiferite de cele aplicabile angajatorilor care desfăşoară

76 G. Gornig, I. E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 158.77 Potrivit art. 48(4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau

restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei. 78 T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – op. cit., pag. 400.79 T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – op. cit., pag. 400.




97

activităţi pe teritoriul statului membru respectiv oferta de

muncă publicată în presă sau prin orice alt mijloc; ori supuneligibilitatea pentru ocuparea unui loc de muncă unor condiţiide înregistrare la oficiile de ocupare a forţei de muncă sauîmpiedică recrutarea nominală a lucrătorilor în cazul persoanelor care nu îşi au reşedinţa pe teritoriul statuluimembru respectiv.

Statele membre sunt obligate să ofere solicitanţilorstrăini aceeaşi asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care

o acordă propriilor cetăţeni. De asemenea, în ceea ce priveşteegalitatea de tratament, Regulamentul nr. 1612/68 mai

prevede:80

a) un muncitor care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat înmod diferit faţă de muncitorii acelui stat pe temeiulcetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de

muncă şi, în special, în ceea ce priveşteremuneraţia, concedierea, ca şi situaţiile în care arfi şomer, reinstalat sau reangajat;

b) muncitorii migranţi au acces în şcolile de pregătire profesională şi la casele de pensionari în aceleaşicondiţii ca şi muncitorii autohtoni;

c)

muncitorii migranţi au dreptul la tratament egal înceea ce priveşte apartanenţa la sindicate şiexerciţiul drepturilor derivând din aceasta;

d) ei se bucură de toate drepturile şi beneficiileacordate muncitorilor naţionali în domeniullocuinţelor.

80 Art. 7 – 9 din Regulamentul nr. 1612/68.




98

Pe de altă parte, un lucrător dintr -un alt stat membru

beneficiază de aceleaşi avantaje fiscale şi sociale ca şi lucrătoriinaţionali. Curtea Europeană de Justiţie a considerat căavantajele sociale sunt „acele avantaje care, indiferent dacăsunt sau nu legate de un contract de muncă, sunt acordatelucrătorilor naţionali datorită statutului obiectiv de lucrători oriîn virtutea rezidenţei pe teritoriul naţional şi a căror extindere pentru lucrătorii, cetăţeni ai altor state membre, este menită săfaciliteze mobilitatea lor în cadrul Comunităţii”. Avantajele

sociale includ, de exemplu, alocaţia pentru copii şi dreptul lafolosirea limbii materne în procedurile penale. De asemenea,membrii familiei lucrătorului se bucură de egalitate detratement în ceea ce priveşte avantajele sociale.

Directiva 2004/38 întăreşte principiul egalităţii detratament şi prevede că toţi cetăţenii Uniunii Europene care îşiau reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de

tratament egal cu cel al resortisanţilor statului membrurespectiv, în sfera de aplicare a Tratatului, avantajele acestuidrept extinzându-se la membrii de familie care nu sunt

resortisanţi ai unui stat membru şi care au dreptul de şedere saudreptul de şedere permanentă. Totuşi, statul membru gazdă nueste obligat să acorde dreptul la asistenţă socială în timpul

primelor 3 luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte dedobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane alteledecât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate




99

independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membriifamiliilor acestora.

81

Nediscriminarea în ceea ce priveşte accesul la pregătireinclude şi egalitatea taxelor pentru învăţământ, atât în cadrulstatului gazdă, cât şi în situaţia în care statul gazdă îşi asistăcetăţenii în urmarea cursurilor la colegii şi universităţi din altestate membre.

82 Potrivit art. 12 al Regulamentului nr. 1612/68,

„copiii unui cetăţean al unui stat membru, care este sau a fostangajat pe teritoriul unui alt stat membru, vor fi admişi în

sistemul educaţional al acelui stat, la cursuri profesionale saude ucenicie în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat, dacăaceşti copii locuiesc pe teritoriul său, iar statele membre suntchemate să încurajeze toate eforturile pentru a da acestor copii posibilitatea să frecventeze cursurile în cele mai bune condiţii”.

În articolul 26 al Directivei 2004/38 se mai precizeazăcă statele membre pot controla respectarea oricărei dispoziţii

din legislaţia lor internă prin care se cere resortisanţilor străinisă deţină în permanenţă asupra lor certificatul de înregistraresau permisul de şedere, cu condiţia să aplice aceeaşi cerinţă încazul resortisanţilor cu privire la cartea de identitate. În cazulnerespectării acestei cerinţe, statul membru poate impuneaceleaşi sancţiuni ca şi cele impuse propriilor resortisanţi care

nu au asupra lor cartea de identitate. Dispoziţia cuprinsă înacest articol este expresia principiului egalităţii de tratament.

Secţiunea V

Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere

81 Art. 24 din Directiva 2004/38.82 T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – Drept comunitar , Editura C. H.





100

Libera circulaţie a lucrătorilor este îngădită în treisituaţii, strict delimitate, care pot constitui excepţii: din motivede ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.Astfel, statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şide şedere a lucrătorilor Uniunii şi a membrilor lor de familie,indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică,siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fiinvocate în scopuri economice.

Măsurile luate din motive de ordine publică sausiguranţă publică trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Astfel, condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societăţii, neputând fi acceptate motivări carenu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţiide prevenţie generală.83

Principiul proporţionalităţii stabilit de Directiva2004/38 implică faptul că la aplicarea unor asemenea măsurirestrictive trebuie să se ţină seama de gradul de integrare a

persoanelor în cauză, de durata şederii acestora în statulmembru gazdă, de vârsta, starea de sănătate, situaţia lorfamilială şi economică, precum şi de legăturile cu ţara deorigine, având în vedere faptul că expulzarea cetăţenilorUniunii şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine sausecuritate publică poate afecta grav persoane care, beneficiind

83 Art. 27 alin. 2 din Directiva 2004/38.




101

de dreptul la liberă circulaţie conferit de Tr atatul CEE, s-au

integrat în mod real în statul membru gazdă.84

Nu se poate lua o decizie de expulzare împotrivacetăţenilor Uniunii, indiferent de cetăţenia acestora, cu excepţiacazului în care decizia se bazează pe motive imperative desiguranţă publică definite de statele membre, dacă aceştia:

a) şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în ceizece ani anteriori sau,

b) sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea

este în interesul copilului, în conformitate cuConvenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind

drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie1989.

De asemenea, singurele boli care justifică măsuri derestricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţialepidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele

relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, dacă acestea facobiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilordin statul membru gazdă. Bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea

de pe teritoriul respectiv.

Persoanelor care fac obiectul unei interdicţii de acces pe teritoriul statelor membre li se recunoaşte dreptul la apărareşi beneficiază de anumite garanţii procedurale prevăzute de art.31 din Directiva 2004/38. Astfel, persoanele interesate sunt

84 N. Voiculescu – Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a

forţei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a

Consiliului 2004/38/CE , în „Revista Română de Dreptul Muncii”, nr.1/2005, pag. 14.




102

notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în privinţalor referitoare la restricţionarea libertăţii de circulaţie şi deşedere, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şiimplicaţiile acesteia. Persoanele interesate sunt informate înmod precis şi complet cu privire la motivele de ordine publică,securitate publică sau sănătate publică pe care se bazeazădecizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului.

Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă

la care persoana interesată poate face recurs şi, dacă este cazul,termenul acordat persoanei respective pentru a putea părăsiteritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lunăde la data notificării.

Cât priveşte garanţiile procedurale, persoaneleinteresate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel

sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luatăîmpotriva lor din motive de ordine publică, siguranţă publicăsau sănătate publică. De asemenea, persoanele care fac obiectulunei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică pot prezenta ocerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp

rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi, în orice caz, după 3ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţie care a fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptulcomunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o

schimbare reală a circumstanţelor care au justificat decizia deinterdicţie pronunţată împotriva lor. Statul membru respectivva lua o decizie privind această cerere în termen de 6 luni de la

prezentarea ei.




104

externe ale Uniunii Europene.85

Aceste temeri au determinat

introducerea unor seturi de măsuri tranzitorii în tratatele deaderare cu privire la libera circulaţie a persoanelor.

Măsurile tranzitorii în acest domeniu nu reprezintă onoutate pentru că perioade lungi de tranziţie în materia libereicirculaţii a persoanelor au fost impuse şi cetăţenilor spanioli şi portughezi cu ocazia aderării acestor ţări la ComunitateaEuropeană.86

Uniunea Europeană a solicitat tuturor statelor

candidate, inclusiv României, o perioadă de tranziţie pentrulibera circulaţie a lucrătorilor de 2 până la 7 ani, după aderare.Astfel Uniunea Europeană a propus următorul aranjament:statele membre vor continua să aplice măsurile naţionale pe o perioadă de 2 ani după aderare cu privire la dreptul de muncă alcetăţenilor noului stat membru. Această perioadă poate fi prelungită cu încă 3 ani – în funcţie de o evaluare prealabilă şi,

în continuare cu încă 2 ani în cazul unor dereglări grave pe piaţa muncii noului stat membru.

În tot acest timp, orice stat membru poate introduce, îndreptul naţional, o libertate mai mare cu privire la circulaţialucrătorilor decât în prezent, inclusiv libertatea deplină decirculaţie. Acordurile bilaterale curente vor continua să se

aplice şi pot fi chiar dezvoltate. În plus, statele membre potintroduce anumite măsuri speciale, de preferinţă pentrucetăţenii noului stat membru în comparaţie cu un altul, astfel

85 T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – Drept comunitar , Editura C. H.

Beck, Bucureşti, 2007, pag. 427.86 U. Becker – EU – enlargements and Limits to Amendents of the EC

Treaty, New York University Law School, Jean Monnet Working Paper,

15/01, pag. 4.




105

încât un nou stat membru poate beneficia de mai multe drepturicu privire la libera circulaţie a lucrătorilor decât un alt nou statmembru.

Înaintea celui de-al doilea an după aderare, va fi făcutăo evaluare a măsurilor naţionale luate în domeniu, pe bazasugestiilor şi rapoartelor Comisiei. În completarea acesteievaluări şi nu mai târziu de sfârşitul celui de-al doilea an de

după aderare, statele membre vor notifica Comisiei dacăintenţionează să continue aplicarea măsurilor naţionale pe

următoarea perioadă de 3 ani sau dacă intenţionează să apliceacquis-ul pe viitor.

La 5 ani după aderare, un stat membru care a menţinutîn tot acest timp măsurile naţionale, poate, în cazul unorserioase distorsionări pe piaţa muncii statului care a aderat saua unor ameninţări în acest sens, să prelungească cu încămeximum 2 ani această perioadă de tranziţie, după ce va

notifica în prealabil acest lucru Comisiei Europene. România a acceptat prin documentele de poziţie de la

acest capitol aranjamentul tranzitoriu pentru liberalizarea

circulaţiei lucrătorilor propus de Uniunea Europeană, aşa cumacesta a fost agreat în Tratatul de Aderare cu statele candidate(cu excepţia Ciprului şi Maltei). România îşi rezervă dreptul ca

în contextul acestui aranjament tranzitoriu, să poată aplicacetăţenilor unui stat membru actual măsurile naţionaleechivalente măsurilor aplicate de acel stat membru Românieicu privire la libera circulaţie a lucrătorilor şi furnizarea de

servicii.

Membrii de familie (indiferent de cetăţenie) ailucrătorilor provenind din statele membre ale Uniunii Europene

care nu au aplicat restricţii în ceea ce priveşte circulaţia




106

lucrătorilor români (Bulgaria, Republica Cehă, Cipru, Estonia,Finlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia,

Suedia) beneficiază de acces liber pe piaţa muncii dinRomânia, fără a le fi necesară obţinerea permisului de muncă.

În ceea ce priveşte membrii de familie (cetăţeni ai unorstate terţe sau cetăţeni ai unuia dintre statele membre ale UE

sau SEE care au aplicat restricţii circulaţiei lucrătorilor români)ai lucrătorilor provenind din state membre ale UE sau dinSpaţiul Economic European care au aplicat restricţii în ceea ce

priveşte accesul lucrătorilor români (Belgia, Danemarca,Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxembrug,Ungaria, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Regatul Unit al

Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Norvegia, Islanda şiLiechtenstein), accesul acestora pe piaţa muncii din Româniase realizează potrivit dispoziţiilor Tratatului de Aderare 2005:

soţul unui lucrător şi descendenţii acestora care

nu depăşesc vârsta de 21 de ani sau care se află înîntreţinerea acestora, care locuiesc legal împreunăcu lucrătorul pe teritoriul unui stat membru la

data aderării, beneficiază, după aderare, de accesimediat pe piaţa forţei de muncă din acel statmembru. Această dispoziţie nu se aplică

membrilor familiei unui lucrător care a fost admislegal pe piaţa forţei de muncă din acel stat membru pentru o perioadă de mai puţin de 12luni;

soţul unui lucrător şi descendenţii acestora carenu depăşesc vârsta de 21 de ani sau care se află înîntreţinerea acestora, care locuiesc legal împreună

cu lucrătorul pe teritoriul unui stat membru la o




107

dată ulterioară aderării, dar în cursul perioadei deaplicare a dispoziţiilor tranzitorii stabilite, beneficiază de acces pe piaţa forţei de muncă dinrespectivul stat membru în cazul în care au locuitîn acel stat membru cel puţin 18 luni sau din altreilea an după data aderării, oricare din acestedate intervine prima în ordine cronologică.

Străinii, membri de familie al cetăţenilor UE sau SEEcare au obţinut accesul pe piaţa muncii din România pentru o

perioadă de cel puţin 12 luni şi care locuiau împreună cuaceştia anterior datei aderării pot fi încadraţi fără permis demuncă de la 1 Ianuarie 2007. De asemenea, străinii, membri defamilie ai cetăţenilor UE sau SEE care au obţinut accesul pe piaţa muncii şi care locuiesc împreună cu aceştia după dataader ării, vor obţine permise de muncă pe durata primelor 18luni de când au început să locuiască pe teritoriul României, sau

pe durata primilor trei ani de la data aderării, oricare din acestedate intervine prima în ordine cronologică. Obţinerea permisului de muncă, în vederea accesului pe piaţa muncii dinRomânia, se face potrivit dispoziţiilor Legii nr. 203/1999 privind permisele de muncă, republicată, cu modificările şicompletările ulterioare.




108

Capitolul X

Dreptul de stabilire

Principiul libertăţii de stabilire şi toate drepturileconexate acestuia constituie, în esenţă, posibilitatea persoanelorfizice şi a persoanelor juridice, de a începe şi de a desfăşura oactivitate economică, pe teritoriul statelor membre fărădeosebire de cetăţenie sau de naţionalitate. Societăţilecomerciale trebuie să aibă sediul, administraţia şi locul principal de desfăşurare a afacerilor în interiorul Comunităţii,iar persoanele fizice trebuie să fie cetăţeni ai unui stat membru.Aceste persoane nu pot fi discriminate în temeiul cetăţeniei saual naţionalităţii, prin obstacole nerezonabile, cereri deautorizaţii, dacă acestea nu sunt justificate de exerciţiul

autorităţii de stat, ordine publică, cerinţe de interes general.




109

Secţiunea I

Relaţia dintre dreptul de stabilire şi celelalte libertăţi

Dreptul de stabilire se referă la activităţi ce nu seîncadrează în raporturi de muncă, respectiv acele activităţieconomice desfăşurate în afara unui raport de subordonare înceea ce priveşte condiţiile de muncă şi remuneraţie şi pe proprie răspundere.

Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţiindependente şi la exercitarea acestora, precum şi constituireaşi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor, încondiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţăriide stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privindcapitalurile. Astfel, aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare ladreptul de stabilire nu poate fi exclusă prin referire la circulaţia

capitalurilor, deoarece ultima şi-ar pierde scopul practic.

Stabilirea într -un alt stat membru implică şi un transfer decapital. Regulile privind circulaţia capitalurilor interzicaplicarea în paralel a altor libertăţi doar în cazurile în care prevederea respectivă reglementează fluxul de capital. Într -un

singur caz se aplică atât dreptul de stabilire cât şi libertatea de

circulaţie a capitalurilor: cumpărarea de terenuri.

Secţiunea II

Elementele dreptului de stabilire

A. Distincţia între persoane fizice şi persoane juridice




110

Conceptul libertăţii de stabilire prezintă diferenţe şiasemănări în ceea ce priveşte persoanele fizice şi cele juridice.

Alături de dreptul de a se stabili într -un alt stat membru

(dreptul primar de stabilire), persoanele fizice au şi dreptul de aconstitui şi menţine, în conformitate cu regulile de organizare profesionale, mai mult de un loc de muncă (birou, oficiu, etc.)în cadrul Comunităţii (dreptul secundar de stabilire).

Persoanele fizice au dreptul să înfiinţeze şi să conducăîntreprinderi industriale, comerciale şi agricole sau să

desfăşoare activităţi de liber profesionişti, ca activitate principală sau secundară, în orice sat membru. Articolul 48 din Tratatul Comunităţii Europene

prevede: „Societăţile constituie în conformitate cu legislaţiaunui stat membru şi având sediul social, administraţia centralăsau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrulComunităţii, sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecţiuni,

persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin

societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cudispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţilecooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat,cu excepţia celor fără scop lucrativ.”

Nu există o definiţie în dreptul comunitar a

personalităţii juridice. Conform Tratatului, cunoaştem doarfaptul că organizaţiile nonprofit sunt excluse din categoriacompaniilor.

În cazul societăţilor comerciale, dreptul comunitarrecunoaşte doar un drept secundar de stabilire, deoarece

existenţa lor este recunoscută numai în temeiul legii naţionalece le guvernează crearea şi funcţionarea. O societate

comercială cu răspundere limitată, de exemplu, nu are dreptul




111

să îşi transfere managementul şi administraţia centrală într -un

alt stat membru, în timp ce îşi menţine statutul de înregistrareacordat de legislaţia statului membru. Sediul unei societăţicomerciale poate fi uşor comparat cu cetăţenia unei persoane juridice.

Articolul 48 din Tratatul Comunităţii Europeneasimilează societăţile comerciale cu persoanele fizice care suntcetăţeni ai statelor membre. Această asimilare desemneazăegalitatea de tratament a acestor entităţi. Ca şi în cazul

acordării cetăţeniei unei persoane fizice de către un statmembru, alte state membre nu pot examina criteriile de

validitate pentru acordarea statutului de societate comercială. Societăţile comerciale îşi pot desfăşura activitatea în

orice stat membru prin înfiinţarea de: agenţii; sucursale, ce nu sunt entităţi juridice cu identiate

separată – pot îmbrăca forma unui departament, aunui birou sau a oricărei unităţi în afara sediuluicentral;

filiale.

B. Natura activităţii economice

Dreptul de stabilire se referă la exercitarea activităţiloreconomice pe baze permanente şi stabile şi fără o limită detimp prestabilită. Exercitarea de activităţi economicedesemnează toate tipurile de activităţi economice şi nu includemunca în calitate de lucrător, adică de persoană care nu îşiasumă riscuri economice, urmează instrucţiunile altei persoane

şi este plătit ca salariat.




112

Articolul 43 din Tratatul Comunităţii Europene face odistincţie între dreptul de a începe o activitate (acces) şi dreptulde a desfăşura o activitate (exerciţiul).

Dreptul de stabilire include şi sporturile, atât în calitate

de profesionist, cât şi în calitate de semiprofesionist. Furnizarea de servicii de asigurări permanente şi prin

prezenţă permanentă într -un stat membru, dintr-un birou

condus de o persoană independentă, dar care este autorizată pe baze permanente de către societatea comercială, intră sub

incidenţa dreptului de stabilire.

C. Condiţia elementului comunitar al activităţii

Stabilirea trebuie să includă un element transf rontalier.

Regulile dreptului de stabilire nu se pot aplica activităţilor ce sedesfăşoară numai într -un stat membru, adică în absenţa unuielement care să depăşească graniţele naţionale.

Secţiunea III

Drepturile conferite persoanelor fizice

A. Dreptul de ieşire, de intrare şi de reşedinţă

Aceste drepturi sunt cele prevăzute în cadrul Directivei

Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe




113

teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membriifamiliilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr.

1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CCE,68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,

75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE.87

B. Dreptul de acces la activităţi independente

Articolul 43 din Tratatul Comunităţii Europene se

aplică atât dreptului de stabilire primar, cât şi dreptului destabilire secundar. În cazul celui primar, o persoană fizică părăseşte un stat membru pentru a se stabili permanent în altstat membru. În cadrul dreptului de stabilire secundar, persoanafizică îşi menţine sediul principal al afacerilor în primul statmembru, dar are şi o bază profesională secundară (un birou, unoficiu, etc.) în al doilea stat membru.

C. Egalitate de tratament

Principiul egalităţii de tratament prevăzut de art. 43 presupune că, în absenţa unor reglementări comunitarespecifice, fiecare stat membru este liber să reglementeze

accesul la o profesie pe teritoriul său, atât timp cât nudiscriminează direct sau indirect în temeiul cetăţeniei. Omăsură naţională care este direct discriminatorie (care trateazămai puţin favorabil migranţii decât proprii cetăţeni) încalcă art.43 şi poate fi salvată numai de o derogare expresă.

87 A se vedea Capitolul VIII referitor la libertatea de circulaţie a persoanelor.




114

O măsură indirect discriminatorie (care asigură acelaşitratament în aparenţă, dar de fapt dezavantajează migrantul)încalcă art. 43, dar poate fi justificată obiectiv sau salvată de oderogare expresă. Acest tip de măsuri pot fi reglementărinaţionale prin care se cere celor care practică profesii liberale,de exemplu, să obţină o diplomă înainte şi să se înregistreze în

cadrul unei organizaţii profesionale. Aceste reguli pot ficonsiderate indirect discriminatorii deoarece impun o dublăsarcină migranţilor: să îndeplinească întâi condiţiile din statul

de origine pentru a practica, apoi pe cele din statul dedestinaţie. Aceasta în timp ce cetăţenii din statul de destinaţietrebuie să îndeplinească un singur set de condiţii.

D. Calificările

Refuzul unui stat membru de a recunoaşte calificăriledin alt stat membru constituie un obstacol în calea dreptului destabilire. Deşi art. 47 din Tratatul Comunităţii Europene permite Consiliului să adopte directive pentru recunoaştereareciprocă a diplomelor, procesul a fost unul de lungă durată, în

special datorită rezistenţei membrilor profesiilor liberale. Astfel, spre exemplu, în cauza Thieffry88

, Curtea de

Apel Paris a întrebat dacă recunoaşterea reciprocă acalificărilor profesionale, în scopul desfăşurării unor activităţi

88 71/76, Jean Thieffry c. Conseil de l ’ ordre des avocats a la cour de Paris,

1977, ECR 765.




115

în nume propriu, implică şi admiterea în baroul de avocaţi şiexercitarea profesiei de avocat.

Jean Thieffr y, cetăţean belgian, deţinea o diplomă dedoctor în drept obţinută în Belgia şi recunoscută de către ouniversitate franceză ca fiind echivalentă cu diploma francezăde „licenţă” în drept. Domnul Thieffry obţinuse un certificatcare atesta competenţa de exercitare a profesiei de avocat

conform legislaţiei franceze, dar i-a fost refuzată înscrierea înBaroul francez şi exercitarea profesiei de avocat. Motivul – nu

are o diplomă franceză care să ateste titlul de doctor sauabsolvirea examenului de licenţă în drept. Curtea Europeană deJustiţie a statuat că prevederile de tipul celor care au apărut înacest caz constituie o restricţie nejustificată a dreptului destabilire.

Interdicţia discriminării directe şi indirecte se aplică şiîn exerciţiul unei profesii independente.

Secţiunea IV

Drepturile conferite persoanelor juridice

În cazul societăţilor comerciale, legile naţionale suntcele care determină criteriile pentru personalitatea juridică.Alegerea formelor legale pentru desfăşurarea activităţii trebuie

exercitată în mod liber de către comerciant. Această alegere include şi alegerea sistemului juridiccare guvernează toate normele referitoare la stabilirea şifuncţionarea unei companii. În consecinţă, după ce alegerea afost făcută, aceasta include toate celelalte acte normative

asociate cu funcţionarea tipului de societate comercială ales(dreptul societăţilor comerciale, taxare, dreptul muncii,

sistemul juridic în totalitate).




116

Transferul sediului real al societăţii este considerat ca oschimbare a criteriilor în temeiul cărora personalitatea juridicăeste acordată şi există. Transferul nu este permis, de aceea, fărăîndeplinirea procedurilor privind taxarea şi lichidarea. Acestaeste un obstacol permis în calea dreptului de stabilire. Acesttransfer poate f i reglementat de către convenţii multilateraleîncheiate în conformitate cu art. 294 din Tratatul ComunităţiiEuropene. Convenţiile privesc recunoaşterea reciprocă asocietăţilor în înţelesul art. 48 parag. 2, păstrarea personalităţii

juridice în cazul transferului sediului dintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii societăţilor provenind din ţări cu legislaţiiinterne diferite, deoarece implică acţiuni care se află încompetenţa statelor membre.

Transferul sediului real, respectiv al sediului central al

societăţii comerciale ce include managementul şi administraţiacare controlează activitatea reprezintă acţiunea ce se apropie

cel mai mult de ideea dreptului de stabilire primar.

Secţiunea V

Restrângeri permise ale dreptului de stabilire

A. Reguli generale

Toate restricţiile, condiţiile şi calificările specifice prevăzute pentru cetăţenii unui stat pot fi aplicate, în specialatunci când nu există măsuri comunitare de armonizare adoemniului respectiv. Aceste măsuri naţionale pot includereglementări care privesc calificarea, etica profesională,




117

supravegherea şi răspunderea, cerinţa aparteneţei la o asociaţie profesională, natura titlurilor profesionale.

Atunci când procedurile de autorizare există, acesteatrebuie să fie accesibile şi să nu fie dificile prin impunerea unor

taxe administrative excesive.

Totuşi, din jurisprudenţa Curţii rezultă că măsurilenaţionale susceptibile să împiedice sau să facă mai puţinatractivă exercitarea libertăţilor fundamentale garantate deTratat trebuie să îndeplinească patru condiţii: să se aplice în

mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperativede interes public, să fie adecvate pentru a garanta realizareaobiectivului urmărit şi să nu depăşească limita necesară pentruatingerea sa.

B. Exemple de domenii în care restricţiile sunt permise

a. Eficienţa supravegherii fiscale

Conform jurisprudenţei Curţii, chiar dacă taxareadirectă se află în competenţa statelor membre, această

competenţă trebuie exercitată în conformitate cu dreptulcomunitar.

Chiar dacă un sistem de taxare este bazat pe principiul

teritorialităţii, aceasta nu înseamnă că trebuie să fiediscriminatoriu. Tratatul interzice situaţiile în care companiilecare au sediul într -un stat membru şi îşi desfăşoară activitateaîn alt stat membru prin intermediul unei forme de stabilire sunt




118

excluse de la posibilitatea de a beneficia de o taxă redusă pe profit, în mod discriminatoriu, mai ales când nu există odiferenţă obiectivă care să justifice o diferenţă de tratament.

b. Măsurile naţionale ce reglementează calificările

profesionale

În aplicarea dispoziţiilor lor naţionale, statele membrenu pot face abstracţie de cunoştinţele şi calificările deja

dobândite de persoana interesată într -un alt stat membru. Înconsecinţă, statele membre trebuie să ia în considerare

echivalarea diplomelor şi, dacă este cazul, să procedeze la oexaminare comparativă a cunoştinţelor şi a calificărilor cerutede dispoziţiile lor naţionale şi a celor ale persoanei interesate.

În cazul în care luarea anumitor măsuri se impune, acestea trebuie să fie proporţionale cu scopul pentru care suntluate. Persoana care începe o activitate într -un alt stat membru

trebuie să dovedească doar că are calificarea, care se presupunecă îi lipseşte, şi cunoştinţele necesare şi nimic mai mult.

c. Activităţi desfăşurate în două sau mai multe state

membre

Activitatea desfăşurată într -un stat membru nu poate

constitui un obstacol pentru stabilirea într -un alt stat membru.

De exemplu, ideea continuităţii îngrijirilor medicale sau a eticiimedicale nu poate justifica o normă naţională care cerestabilirea într -un singur stat. Acest tip de normă constituie în practică o discriminare între cetăţenii unui stat membru şi alţii




119

din celelalte state membre. Nu li se poate cere, de exemplu,

avocaţilor să locuiască în districtul judiciar al instanţei pe lângăcare funcţionează Baroul în care sunt înregistraţi.

d. Dreptul muncii

Cerinţe ce decurg din dreptul muncii pot reprezentaobstacole în calea dreptului de stabilire. De exemplu,societăţile ce au obiect de activitate construcţiile şi care sunt

stabilite în alte state trebuie să fie tratate în acelaşi mod ca şicompaniile dintr-un stat membru. De asemenea, trebuie să li se permită să facă parte dintr -un consorţiu, fără a fi obligate săaibă sediul în acel stat, chiar dacă societăţile naţionaleangajează numai cetăţeni şi au încheiat cu aceştia contractcolectiv de muncă. Companiile din alte state membre trebuie săaibă posbilitatea de a încheia contracte cu societăţi din alte

state, care nu fac parte din asociaţia angajatorilor din statul

unde se construieşte. Totodată îşi pot stabili o sucursală, fără afi nevoite să angajeze lucrători din statul respectiv.

Secţiunea VI

Excepţii de la principiul dreptului de stabilire

A. Exerciţiul autorităţii de stat

Conform art. 45 din Tratatul Comunităţii Europene„sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol,în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care




120

sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercităriiautorităţii publice”.

B. Interesul public

Tratamentul discriminator al cetăţenilor din alte statemembre poate fi justificat dacă sunt îndeplinite anumitecondiţii. În primul rând trebuie să existe motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. În al doilea rând,

derogarea trebuie interpretată foarte strict. În al treilea rând,trebuie să existe o ameninţare reală şi suficient de serioasă caresă afecteze aceste interese, inclusiv necesitatea combaterii posibilelor abuzuri şi necesitatea asigurării unei implementăricorecte a prevederilor naţionale de securitate socială. Al patrulea test ce trebuie îndeplinit se referă la faptul că restricţianu poate fi invocată pentru a sprijini obiective economice. În

fine, toate acestea înseamnă că, în al cincilea rând, cerinţele principiului proporţionalităţii trebuie să fie respectate îngeneral.

C. Interesul general

Recunoaşterea calificărilor profesionale şi eficienţasupravegherii fiscale pot constitui interese generale ale unui

stat membru. De exemplu, un stat membru poate aplica măsuricare să determine valoarea reală a veniturilor, taxabile în acelstat, precum şi a pierderilor. Aceasta nu înseamnă că, de teamaevaziunii fiscale, statul poate interzice stabilirea unei societăţicomerciale pe teritoriul său şi să justifice măsura naţională prin

necesitatea unei supravegheri fiscale eficiente.




121

De aceea, legislaţia naţională trebuie: Să fie aplicată într -o manieră nediscriminatorie din

punt de vedere al cetăţeniei sau, după caz, alnaţionalităţii;

Să aibă un scop compatibil cu Tratatul;

Să fie justificată de raţiuni imperative, presante aleinteresului general sau al binelui general;

Să fie potrivite şi să nu depăşească ceea ce estenecesar pentru atingerea obiectivului urmărit şi să

nu existe alternativă mai puţin restrictivă pentruatingerea obiectivului.

D. Abuzul dreptului comunitar

Această excepţie diferă de cele anterioare deoarece seaplică în special acţiunilor propriilor cetăţeni. Poate fi invocată pentru a preveni folosirea dreptului comunitar ca o acoperire

pentru ocolirea dreptului naţional. Un stat membru poateadopta reglementări care au ca scop controlul fraudelor. Statelemembre au dreptul de a-şi proteja interesele legitime, înabsenţa măsurilor de armonizare, prin adoptarea de măsurimenite să prevină evaziunea fiscală. Regulile privind evitarea

construirii de aranjamente artificiale detinate evitării taxelorsunt permise, dar nu trebuie uitat că acţiunea de stabilire în altstat membru nu poate fi considerată evitarea plăţii taxelor.

Protejarea publicului neinformat de folosirea abuzivă atitlurilor academice constituie un interes legitim al statului.




122

Capitolul XI

Libera circulaţie a serviciilor

Libertatea de prestare a serviciilor este reglementată deart. 59-60 din Tratatul CEE.

89 Conform art. 59 CEE:

„restricţiile privind libera prestare de servicii în interiorulComunităţii sunt interzise în ceea ce îi priveşte pe cetăţeniistatelor membre stabiliţi într -un alt stat al Comunităţii decât celal destinatarului prestaţiei”. Alineatul 2 al art. 59 prevede:

„Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, la propunereaComisiei, poate extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului

89 Art. 59-60 fac parte din Capitolul 3 intitulat „Serviciile” care este parte

componentă a Titlului III „Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şicapitalurilor” din Tratatul CEE.




123

capitol la prestatorii de servicii care sunt cetăţeni ai unui statterţ şi care sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii”.

Serviciile, conform art. 60 alin. 1 CEE reprezintă„prestaţii furnizate în mod obişnuit contra unei remuneraţii, înmăsura în care nu sunt guvernate de dispoziţii referitoare lalibera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor.Serviciile cuprind în special: activităţi cu caracter industrial;activităţi cu caracter comercial; activităţi artizanale şi activităţiţinând de profesiunile liberale.

Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului referitorla dreptul de stabilire, prestatorul poate, pentru executarea

prestaţiei sale, să-şi exercite activitatea cu titlu temporar înstatul în care furnizează prestaţia, în aceleaşi condiţii ca celeimpuse de acest stat propriilor cetăţeni”. Astfel, putem spunecă, libera circulaţie a serviciilor, în sistemul raporturilorcomunitare, se realizează în mod coordonat cu libertatea de

stabilire a persoanelor.

Noţiunea de serviciu implică o trecere a frontierei astfelîncât, fie prestatorul se deplasează în ţările de destinaţie, fieobiectul prestaţiei însăşi sau suportul său trece frontiera.90

Astfel, caracteristic pentru libera circulaţie a serviciilor este„traversarea” graniţelor statelor membre şi caracterul oneros al

serviciului.

91

90 Ca în cazul emisiei de mesaje televizate într -un stat membru altul decât

cel de emisie.91 G. Gornig, I.E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006, pag. 104.




124

Serviciile cuprind o serie întreagă de activităţi92, care

sunt în continuă dezvoltare: activităţi cu caracter industrial saucu caracter comercial, precum managementul, consultanţa,întreţinerea şi / sau paza imobilelor, publicitate, construcţii;activităţi artizanale; activităţi prestate în cadrul profesiunilorliber ale; servicii furnizate atât societăţilor comerciale, cât şiconsumatorilor, şi anume: consultanţă financiară sau juridică,servicii de arhitectură, organizarea de târguri, închirierea deautovehicule, servicii turistice şi audio-vizuale; servicii

furnizate numai consumatorilor, şi anume: centre sportive saude recreere, centre de îngrijire a sănătăţii şi servicii de îngrijirela domiciliu; servicii care necesită proximitatea furnizorului şia celui care îl primeşte; servicii care pot fi furnizate la distanţă,inclusiv prin internet.

În sensul Tratatului de la Roma93, noţiunea de serviciudesemnează toate activităţile nesalariate al căror exerciţiu

presupune trecerea frontierei, putând fi vorba de serviciimateriale sau imateriale (cum este cazul emisiei de mesaje

televizate). Astfel, transmiterea programelor de televiziune este

un serviciu, dar materialele folosite pentru difuzarea

semnalului tv (aparatura, filmul, înregistrările) sunt supuseregulilor liberei circulaţii a bunurilor.94

Libera circulaţie a serviciilor are trăsături caracteristice.Astfel, spre deosebire de libertatea de stabilire, care în bazaTratatului de la Roma curpinde accesul la activităţile non-

92 T. Ştefan – Introducere în dreptul comunitar , Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2006, pag. 169.93 Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, semnat la Roma,la 25 martie 1957.94 T. Ştefan – op. cit ., pag. 170




125

salariale şi exercitarea lor, libera circulaţie a serviciilor este prin natura sa transfrontalieră punând în discuţie două legislaţiinaţionale (legislaţia statului de unde emană prestaţia şilegislaţia statului destinatarului prestaţiei).

Cele două libertăţi, deşi sunt distinct reglementate, aumai multe puncte comune, vizând eliminarea bariereloreconomice din interiorul Pieţei Unice Europene.

În raporturile comerciale europene, libera circulaţie aserviciilor active este cel mai frecvent întâlnită. Această

libertate defineşte poziţia furnizorului, care este activ,deplasându-se la clientul care se află în alt stat membru decâtstatul în care este el stabilit. Astfel, potrivit art. 50 din TratatulCEE, „prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, săexercite, cu titlu temporar, activitatea sa în ţara unde prestaţiaeste furnizată, în aceleaşi condiţii ca cele pe care ţara respectivăle impune propriilor cetăţeni”. În acest caz, vorbim de libera

circulaţie a serviciilor active. În alţi termeni, un stat membru nu poate să interzică prestarea, pe teritoriul său, a unui serviciulegal furnizat în alt stat membru, chiar dacă condiţiile de prestare sunt diferite în ţara în care prestatorul este stabilit.95

Libertatea prestatorului este, de altfel, mare, pentru că el poate,dacă este necesar, să beneficieze de o infrastructură de primire

sau să se dispenseze de vreo obligaţie pusă de către statul de primire, cum ar fi anumite taxe sau cotizaţii pe care acesta lesuportă deja în ţara de origine.

Singura limitare a liberei prestări a serviciilor active oconstituie, potrivit Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

95 Cyril Nourissat – Droit communautaire des affaires, Ed. Dalloz, 2e

edition, Paris, 2005, pag. 156.




126

raţiunile de interes general. Prin raţiuni de interes general ar putea fi justificate măsurile prin care să se urmăreascăsatisfacerea unui interes general, îndeplinindu-se următoarelecondiţii: să nu fie discriminatorii; să fie obiectiv necesare; săfie proporţionale cu scopul urmărit; să respecte principiulrecunoaşterii reciproce. De exemplu, statele membre, înabsenţa unei armonizări legislative în domeniu, sunt libere săfixeze un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea

unei profesii, urmărind raţiunea „calităţii prestaţiilor furnizate

pe teritoriul lor”. Jurisprudenţa a mers dincolo de textul tratatuluiconsiderând că libera prestare de servicii vizează şi situaţia încare destinatarul serviciilor se deplasează în statul membru

unde se află prestatorul.96 În acest caz, vorbim de libera

circulaţie a serviciilor pasive. Libertatea destinatarului serviciilor de a se deplasa într -

un alt stat membru pentru a beneficia de serviciile respective

este corelativă cu libertatea furnizorului de a se deplasa în altstat membru pentru a-şi oferi serviciile.

Libertatea destinatarilor serviciilor include, de

exemplu, libertatea turiştilor de a beneficia de vizitareamuzeelor, a unor locuri istorice, sau a unor monumente în

statul membru în care se deplasează. Anumite servicii beneficiază de un regim special. Estecazul transporturilor despre care art. 61 alin. 1 din Tratatul

CEE precizează: „libertatea de a presta servicii în domeniultransporturilor este guvernată de dispoziţiile titlului referitor la

transporturi”.

96 Cyril Nourissat – op. cit., pag. 157.




127

De asemenea, serviciile bancare şi de asigurări,deoarece sunt legate de circulaţia capitalurilor, beneficiază de oliberalizare ce trebuie realizată concomitent cu liberalizareacirculaţiei capitalurilor – potrivit art. 61 alin. 2 din Tratatul

CEE.

De altfel, prestările de servicii din domeniul bancar,domeniul asigurărilor şi domeniul serviciilor de investiţii au unimpact deosebit asupra derulării raporturilor comerciale înţările Uniunii Europene. Astfel că, preocuparea continuă a fost

de coordonare şi armonizare legislativă în aceste domenii învederea asigurării serviciilor la nivelul exigenţelor actuale alecomerţului european.

Acest tip de servicii (din domeniul bancar şi alasigurărilor) presupune nu doar crearea unor stabilimente

(localuri) apropiate de consumatori (asiguraţi sau deponenţi) întoate statele membre, dar, mai ales, mişcarea de capitaluri.

Cum capitalurile erau instrumente indispensabile pentru

prestatorii de servicii financiare au fost emise o serie de

dir ective pentru realizarea completă a acestei libere prestări deservicii. Astfel, acordul asupra liberalizării complete acapitalurilor a fost admis la 13 iunie 1988 la Luxemburg, iar în baza lui Consiliul a emis o directivă pentru punerea în practică

a art. 67 CEE, cu privire la liberalizarea mişcărilor decapitaluri, la 24 iunie 1988.97

Directiva bancară adoptată la 15 decembrie 198998 a

reglementat sistemul de autorizare unic pentru crearea de

sucursale şi pentru exercitarea liberei circulaţii a serviciilor .

97 C. Gavalda, G. Parleani – Traite de droit communautaire des affaires,

Litec, Paris, 1992, pag. 113-114.98 Directiva 89/646/CEE, OJ, L. 389 din 30 decembrie 1989.




128

Astfel, s-a dispus dreptul unei instituţii de credit autorizată într -un stat membru de a crea în mod liber sucursale şi de a puteafolosi libera circulaţie a serviciilor în alte state membre, fără amai solicita o nouă autorizaţie administrativă.

Prin reglementările adoptate s-a urmărit sprijinireacontrolului unic din partea autorităţilor statului unde se aflăsediul băncii (sau sediul societăţii de asigurări). Cu toateacestea, în ţara gazdă, autorităţile pot menţine unele măsuri de protecţie a interesului lor, care derogă de la dreptul comunitar.

Măsurile respective pot fi notificate statului de origine, fiindopozabile doar acelor bănci care au sucursale în ţara gazdă,ceea ce arată că autorităţile statului în care se presteazăserviciile îşi exercită un rol de control auxiliar în situaţiile încare nu sunt respectate regulile în vigoare pe teritoriul lor.

În domeniul asigurărilor, procesul armonizăriidispoziţiilor naţionale a cunoscut şi cunoaşte dificultăţi

datorate tradiţiilor care persistă la nivel naţional. De aceea, s-a

înregistrat un progres lent în ceea ce priveşte libera circulaţie aserviciilor în acest domeniu.

Dreptul comunitar în domeniul asigurărilor pentru pagube şi asigurării de răspundere civilă s-a conturat în 1973 prin Directiva nr. 73/239/CEE din 24 iunie 1973, iar

reglementările comunitare privind asigurările de viaţă audebutat în anul 1979, prin Directiva nr. 79/267/CEE din 5martie 1979. Normele juridice adoptate au stipulat necesitatea

autorizaţiei administrative pentru activităţ i din domeniul

asigurărilor din statele membre. Directiva nr. 92/49/CEE din 18 iunie 1992 în domeniul

asigurărilor pentru pagube şi asigurării de răspundere civilă

precum şi în domeniul asigurării de viaţă a aplicat asigurărilor




129

sistemul potrivit căruia o singură autorizaţie acordată fiecăreisocietăţi de asigurări îi permite să acţioneze în toată UniuneaEuropeană prin sucursale şi libera circulaţie a serviciilor.

Serviciile din domeniul investiţiilor sunt oferiteinvestitorilor de către anumite societăţi ori constau în serviciioferite celor care fac economii în scopul constituirii saugestiunii portofoliului lor.

99 Aceste servicii de investiţii sunt

oferite de către instituţiile de credit, societăţile specializate oricele de asigurări şi presupun accesul pe pieţe reglementate,

îndeosebi bursele de valori. Potrivit Directivei 93/22/CEE din 10 mai 1993 şiDirectivei 89/646/CEE din 15 decembrie 1989, autorizarea

administrativă este obligatorie, fiind lăsată, într -o anumitămăsură, în ceea ce priveşte condiţiile de acordare, la aprecierea

instituţiilor naţionale. Prin Directiva 97/9/CEE din 3 martie 1997 s-a impus

statelor membre un sistem de indemnizare a investitorilor încaz de insolvabilitate a societăţilor, care oferă serviciile deinvestiţii.

În sectorul telecomunicaţiilor şi a audiovizualului,Directiva nr. 89/1552 a Consiliului din 3 octombrie 1992

(denumită şi „televiziunea fără frontiere”) coordonează

reglementările naţionale cu privire la exerciţiul activităţilor deradiodifuziune şi televiziune pentr u a permite difuzarea de

emisiuni între statele membre.100

99 De exemplu, recepţia şi transmiterea ordinelor de vânzare sau de

cumpărare; negocierea valorilor mobiliare; etc. 100 P. Corruble, F. Aubert, J. B. Avel, N. Charbit, C.H. Dechelette, P.

Circh – Droit europeen des affaires, Ed. Dunod, Paris, 1998, pag. 80.




130

În ceea ce priveşte profesiile reglementate, care pot fiexercitate în alt stat membru decât acela în care s-a obţinut odiplomă, un certificat sau un atestat profesional, după anul1988, s-a ajuns la concluzia că se impune un sistem general, bazat pe principiul recunoaşterii reciproce a diplomelor saucertificatelor profesionale obţinute. Evident, în toate cazurile,accentul s-a pus pe îndeplinirea exigenţelor eficienţei. Astfel, s-

a urmărit încadrarea unor specialişti cu o înaltă pregătire profesională în domeniul respectiv de activitate.

Statele membre ale Uniunii Europene au posibilitateasă fixeze un nivel minim al calificării impus pentru exercitareaîn bune condiţii a unei profesii reglementate.101

Astfel, statul

membru care găzduieşte profesiile respective are dreptul săorganizeze stagii de pregătire sau examene care să ateste că ceiîn cauză pot exercita profesia pentru care au calificare.

În concluzie, în scopul liberalizării pieţei serviciilor , au

fost elaborate numeroase directive pentru recunoaştereareciprocă a diplomelor şi calificărilor profesionale, precum şi pentru coordonarea prevederilor privind condiţiile de exercitarea acestor profesii. Astfel, pe baza sistemului de pregătireexistent în statele membre au fost reglementate: recunoaştereareciprocă a diplomelor eliberate după absolvirea a minimum

trei ani de studii şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor,certificatelor şi a altor titluri eliberate după absolvirea a mai puţin de trei ani.

În cazul în care stagiul de pregătire este mai lung saudiferit în statul gazdă, acesta are dreptul să oblige prestatorul

101 Profesiile reglementate sunt foarte diferite şi se referă la profesiilemedicale, cele de avocatură, arhitectură, asistenţă medicală, etc.




131

de servicii să dobândească o experienţă profesională minimă pentru a suplini durata mai mică a perioadei de studii.

Libera circulaţie a prestatorilor de servicii (medici,farmacişti, avocaţi, arhitecţi, etc.) nu trebuie să împiedice învreun fel practicarea profesiilor respective în cele mai bunecondiţii, întrucât abaterea de la respectarea deontologiei profesionale este aspru sancţionată.

Un stat membru poate impune restricţii libertăţii decirculaţie a serviciilor, în temeiul art. 45 (autoritatea publică) şi

art. 46 al Tratatului Comunităţii Europene (politici publice,ordine publică, sănătate publică). Obiectivele de naturăeconomică nu constituie temeiuri ale politicilor publice.Serviciile de interes general neeconomic (serviciile de apărare,sociale, culturale, educaţionale) furnizate de autorităţile publice pot fi restricţionate în temeiul politicilor publice.102

Încercările instituţiilor comunitare de a liberaliza piaţa

serviciilor de interes general economic au fost întâmpinate cureticenţă de către statele membre. Serviciile de interes generaleconomic sunt cele furnizate particularilor de către autorităţile publice şi pot fi încredinţate unor anumiţi operatori, desemnaţide autorităţile publice, care acordă drepturi speciale sauexclusive şi introduc un mecanism special de finanţare,

autorităţile determinând şi stabilind sarcinile şi obiectivele, precum şi modul în care trebuie aduse la îndeplinire acesteservicii.

103

Autorităţile române au acordat, în ultimii ani, o atenţiesporită asigurării capacităţii administrative necesare

102 T. Ştefan – op. cit ., pag. 178-179.103 Idem, pag. 179.




132

implementării legislaţiei comunitare în domeniul libereicirculaţii a serviciilor. În două domenii importante s-au

înregistrat progrese: cel al supravegherii bancare şi cel alasigurărilor. După anul 2002, obiectivele majore, avute învedere pentru transpunerea acquis-ului comunitar în România,au fost: asigurarea accesului la profesiile reglementate;

armonizarea legislaţiei pentru garantarea liberei circulaţii aserviciilor în domeniul financiar;104

promovarea comerţuluielectronic în cadrul măsurilor privind facilitarea serviciilor

societăţii informaţionale.

Capitolul XII

Libera circulaţie a capitalului şi plăţilor

Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivatăde necesitatea efectuării de investiţii pe piaţa comunitară fărărestricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţiloreconomice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şineinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a performanţeloreconomice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă,

conform art. 2 din Tratat.105

Însă, nu sunt suficiente numaiinvestiţiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se recurgă şila alte modalităţi importante sau favorizante precum eliminareaîngrădirilor la emiterea de acţiuni, favorizarea creditului,

104 Bănci, valori mobiliare, asigurări. 105 O. Manolache – Tratat de drept comunitar , ediţia a 5-a, Editura C. H.





133

eliminarea sistemului de taxe şi impozite asupra beneficiilorcapitalului, tranzacţiilor cu capital, finanţarea privată, regulilede schimb, etc.

106

Pe de o parte, interdicţia restricţiilor priveşte circulaţiacapitalurilor între statele membre, pe de altă parte, interdicţiarestricţiilor are în vedere circulaţia capitalurilor între statelemembre şi ţările terţe, neaparţinând Uniunii.

Sfera categoriilor ce pot face obiectul liberei circulaţiieste foarte cuprinzătoare: investiţii directe, investiţii de

propr ietăţi mobiliare, transferuri de capital de interes personal,chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite

comerciale pe termen lung, tranzacţiile privind hârtiile devaloare, etc. De asemenea, se acordă tratament naţionalresortisanţilor altor state în ce priveşte participarea la capitalulcompaniilor ori firmelor.

Libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor 107 vizează

mişcările transfrontaliere de capital, în scop de plasament şiinvestiţie (art. 56 alin. 1 din Tratatul Comunităţii Europene). Înaprecierea conţinutului concret al operaţiunilor care se înscriu

în noţiunea de circulaţie a capitalurilor, Curtea de Justiţie afolosit enumerarea exemplificativă din Anexa I la Directiva88/361/CEE, care se referă la: toate operaţiunile necesare

realizării circulaţiei capitalului, care se supun prevederilor art .68 alin. 3 din Tratatul Comunităţii Europene, accesuloperatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile

106 O. Manolache – op. cit., pag. 289. 107

Sediul materiei îl constituie art. 56 – 60 din Tratatul ComunităţiiEuropene. Începând cu data de 1 Ianuarie 1994, interdicţia de limitareconţinută în art. 56 din Tratatul Comunităţii Europene se aplică şi în relaţiadintre statele membre şi state terţe.




134

pe piaţă, utilizate pentru efectuarea acestor operaţiuni,operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatriereaveniturilor obţinute din lichidarea acestora sau utilizarea

imediată a acestor venituri în limitele obligaţiilor comunitare şioperaţiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.

Prezentată într -un mod foarte schematic, Directiva

88/361/CEE înscrie libertăţile de deplasare a capitalurilor întrestatele membre. Acest fapt implică eliminarea tuturorautorizaţiilor de transfer, chiar a celor care interveneau în mod

automat. Acest lucru conduce, de asemenea, la unitatea pieţelorde schimb: deplasările de capitaluri trebuie să fie posibile înaceleaşi condiţii de schimb ca şi ale plăţilor curente.

Directiva lasă statelor membre libertatea să adopte

măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar dacă ele potavea efect asupra operaţiunilor de capital efectuate prin

stabilirea de credite cu nerezidenţii.

Directiva permitea şi unele măsuri de controladministrativ, mai ales pentru a descuraja frauda fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudenţiale ale băncilor sauchiar cu scop statistic. De asemenea, Dir ectiva conţinea oclauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor îninteriorul Comunităţii sau în raporturile cu statele membre a

capitalurilor pe termen scurt cu o amploare excepţională,determinând tensiuni puternice şi perturbări pe pieţele deschimb şi asupra evoluţiei politicii monetare. Atunci când perturbările afectează numai un stat membru, măsurile desalvgardare trebuie să fie adoptate de către Comisie, cuexcepţia unei situaţii de urgenţă. În schimb, o simplă consultareeste prevăzută atunci când perturbările îşi au originea în

raporturile cu statele terţe şi afectează sau nu mai multe state




135

membre ori relaţiile de schimb în cadrul Comunităţii, sau întreaceasta şi statele terţe.

Transformarea în bani a unei contraprestaţii ce vizeazălibera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor estecalificată drept liberă circulaţie a plăţilor. Libera circulaţie a plăţilor serveşte, aşa cum se precizează în art. 56 alin. 2 dinTratatul Comunităţii Europene, aplicării principiilor PieţeiInterne şi în ce priveşte contraprestaţia obţinută din liberacirculaţie a mărfurilor şi serviciilor. Astfel, libertatea plăţilor a

putea fi considerată ca fiind cea de-a cincea libertate în cadrulcomunitar, însă ea derivă din celelate patru libertăţi, neputând

avea o existenţă de sine – stătătoare. Numai dacă suntînfăptuite toate cele patru libertăţi se poate vorbi de realizarealiberei circulaţii a plăţilor. Pe de altă parte, nici celelaltelibertăţi nu pot fi considerate realizate pe deplin dacă mărfurileşi serviciile nu pot fi plătite fără restricţii sau interdicţii ori nu

există posibilităţi de transfer al sumelor dobândite într -o altăţară printr -o activitate desfăşurată potrivit legislaţieicomunitare.

Potrivit principiului libertăţii plăţilor, sunt interzise

toate măsurile restrictive privind plăţile între statele membre şiîntre statele membre şi ţările terţe.

În categoria „plăţilor” sunt incluse, pe de o parte, plăţileaferente schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului (cumar fi, spre exemplu, cele privind repartizarea profitului ori plata

de dobânzi şi care se cuvin creditorului sau beneficiarului), pede altă parte, transferurile de capitaluri în cadrul libereicirculaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitateadesfăşurată de beneficiar într -un stat membru ca persoană care




136

s-a deplasat în acel stat în vir tutea liberei circulaţii a persoanelor.

Articolul 57 şi urm. din Tratatul Comunităţii Europeneconţin excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor.Acestea pot fi, pe lângă motive ce ţin de dreptul financiar, şimotive ce ţin de lupta împotriva spălării banilor, a traficului destupefiante şi a terorismului.

Capitolul XIII

Dreptul concurenţei

Secţiunea I

Introducere

În sens larg, dreptul concurenţei se referă la intervenţiaîn piaţă acolo unde există probleme ale procesului concurenţial.Procesul concurenţei merită protejat, deoarece este esenţial

într -o economie afectată de globalizare şi de inovaţie.Concurenţa între întreprinderi duce la o piaţă eficientă şi ajutăconsumatorii, prin presiunea asupra reducerii costurilor şirecompensarea organizaţiilor inovatoare, industriale saufurnizoare de servicii. Deşi nu se referă în mod direct la protecţia consumatorilor sau stabilirea unor standarde ale




137

comerţului, ambele domenii beneficiază de aplicarea dreptuluiconcurenţei.108

Deşi concurenţa nu este definită în Tratate, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile Tratatului ComunităţiiEuropene referitoare la concurenţă constituie o prevedereesenţială pentru realizarea obiectivelor Comunităţii şi, înspecial, pentru funcţionarea pieţei interne.

Monopolurile, în termeni economici, sunt constituite deo companie sau o afacere ce controlează 100% dintr -o piaţă.

Cum o astfel de situaţie apare foarte rar în practică, dreptulconcurenţei este interesat şi de situaţiile în care o companiecontrolează nu toată piaţa, ci doar o parte substanţială dinaceasta.

Dreptul comunitar defineşte o astfel de situaţie ca abuzde poziţie dominantă al unei întreprinderi. Un exemplu în acestsens îl constituie abuzul de poziţie dominantă al companiei

Microsoft, pe o anumită piaţă a programelor pentru computere, pentru care a fost sancţionată de către Comisia Europeană cusuma de 497 de milioane de euro.

Termenul carteluri este folosit pentru a acoperi diferite

forme de cooperare între societăţile comerciale, ce suntinterzise de dreptul concurenţei. În termeni obişnuiţi,

cartelurile desemnează un grup de întreprinderi care îşi pun încomun resursele.

Fuziunile reprezintă operaţiunile prin care două sau maimulte companii ajung în poziţia unui monopol prin formareaunei uniuni sau a unui cartel. Diferite tranzacţii şi acorduri între

108 N. W. Averit, R. H. Lande – Consumer Sovereignity: A unified of

antitrust and consumer protection law, Antitrust Law Journal, 1997, pag.

713.




138

întreprinderi pot avea ca rezultat unificarea procesului dedecizie al întreprinderilor care anterior erau independente.

Ajutorul de stat este strâns legat de dreptul comunitar alconcurenţei, deaorece reflectă interesul special pe care sistemulcomunitar îl acordă modului în care se implică guvernelestatelor membre pe piaţă şi care ar putea afecta concurenţa îninteriorul Uniunii Europene.

Astfel, de exemplu în 2003, Comisia a considerat căstimulentele financiare (taxe reduse sau subvenţionate) pe care

autorităţile belgiene le-au oferit companiei aviatice britaniceRyanair pentru folosirea aeroportului Charleroi, deţinut de stat, pentru zborurile cu buget redus, sunt interzise.

Secţiunea II

Articolul 81 din Tratatul Comunităţii Europene

Articolul 81 al Tratatului prevede că: „(1) Sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise

orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor deîntreprinderi, şi orice practici concertate care pot aduce atingerecomerţului dintre statele membre şi care au ca obiect sau efectîmpiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în

cadrul pieţei comune şi, în special, cele care: (a) Stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare

sau de vânzare sau orice alte condiţii detranzacţionare;

(b) Limitează sau controlează producţia,comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

(c) Împart pieţele sau sursele de aprovizionare;




139

(d) Aplică, în raporturile cu partenerii comerciali,condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfelacestora un dezavantaj concurenţial;

(e) Condiţionează încheierea contractelor de acceptareade către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţelecomerciale, nu au legătură cu obiectul acestorcontracte.

(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul

prezentului articol sunt nule de drept.(3) Cu toate acestea, pot fi declarate ca exceptate de la

aplicarea alineatului (1):

orice acorduri sau categorii de acorduri întreîntreprinderi;

orice decizii sau categorii de decizii ale asocierilor

de întreprinderi;

orice practici concertate sau categorii de practici

concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic,

asigurând totodată consumatorilor o parteechitabilă din beneficiul obţinut şi care:

(a)

nu impun întreprinderilor în cauză restricţiicare nu sunt indispensabile pentru atingerea

acestor obiective;

(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de aelimina concurenţa de pe o partesemnificativă a pieţei produselor în cauză.”

Conceptul de întreprindere nu este definit în cadrul

Tratatului Comunităţii Europene. Jurisprudenţa Curţii ne




140

permite să concluzionăm că trebuie interpretat în sens larg,desemnând orice entitate alcătuită din resurse fizice şi umane,angajată în activităţi economice, indiferent de statutul său legalşi de modul în care este finanţată.

Acesta poate îmbrăca forma societăţilor cu răspunderelimitată, a asociaţiilor de comercianţi, a cooperativeloragricole, a comercianţilor persoane fizice.

Noţiunile de acord, decizie şi practici concertate potdesemna acelaşi tip de comportament al întreprinderilor pe

piaţă. Un acord poate fi şi o decizie, iar o înţelegere informală poate fi o practică concertată. Conform Curţii, „lista de la art. 81(1) se aplică tuturor

înţelegerilor între întreprinderi, oricare ar fi forma acestora.Există o continuitate între situaţiile prezentate. Singuradistincţie esenţială este cea între comportamentul independent,care este permis, şi înţelegere, care nu este, fără a se ţine cont

de tipul de înţelegere”. Noţiunea de acorduri nu este limitată numai la

contractele încheiate în forma prevăzută de lege, deoarece ar permite evitarea interdicţiei din Tratat foarte uşor. Într -una din

primele cauze în acest domeniu, Curtea a declarat că şiînţelegerile nescrise de tipul gentlemen’s agreement sunt

interzise.Curtea şi Tribunalul de Primă Instanţă au subliniat cănu are importanţă dacă acordul este scris sau oral, dacă acesta poate fi reliefat de circumstanţele cazului şi că termenul deacord, în înţelesul art. 81(1) este centrat în jurul unei„concurenţe de voinţă între două părţi, cel puţin, iar forma încare se manifestă nu este importantă, atât timp cât constituie

expresia adevărată a intenţiei părţilor”.




141

Anumite categorii de acorduri nu intră sub incidenţa art.81 alin. (1) datorită naturii lor. Această situaţie apare în cazul

unei cooperări care nu implică coordonarea comportamentuluiconcurenţial al părţilor pe piaţă, cum ar fi:

cooperarea între întreprinderi neconcurente; cooperarea între întreprinderi concurente care nu

pot realiza, în mod independent, proiectul sauactivitatea care fac obiectul cooperării;

cooperarea privind o activitate care nu influenţează

parametrii relevanţi ai concurenţei. Aceste categorii de cooperare pot să intre sub incidenţaart. 81(1) doar în cazul în care implică întreprinderi cu puterede piaţă semnificativă şi în cazul în care pot determina probleme de blocare a pieţei pentru terţi.

Toate activităţile economice pot intra sub incidenţaregulilor de concurenţă prevăzute de art. 81 din Tratatul

Comunităţii Europene, cu următoarele excepţii: securitatea

naţională109, agricultura

110, energia nucleară atunci când estereglementată de Tratatul Euratom111

.

Termenul de asociere folosit de art. 81 al Tratatului nu

este limitat la un anumit tip de asociaţie. Poate includecooperative agricole, asociaţii ale unor profesii liberale,

asociaţii fără personalitate juridică, asociaţii ale asociaţilor. Noţiunea de decizie include reguli ale asocierilorrespective, decizii care sunt obligatorii pentru membrii

asociaţiei sau au numai valoare de recomandare.

109 Art. 296 din Tratatul Comunităţii Europene 110 Art. 36 din Tratatul Comunităţii Europene 111 Art. 305(2) din Tratatul Comunităţii Europene




142

Noţiunea de practici concertate a fost interpretată foartelarg de Curte. În multe cazuri există o înţelegere secretă, ocolaborare între întreprinderi. Curtea a definit practicileconcertate ca fiind „o formă de cooperare între întreprindericare, f ără a ajunge la stadiul în care un acord propriu-zis este

necesar să fie încheiat, cu intenţie, cooperează în mod practic pentru a evita riscurile concurenţei.”

Într -o cauză ulterioară, Curtea a subliniat laturasubiectivă a consensului existent între întreprinderile car e

cooperează: „orice contact direct sau indirect între asemeneaoperatori sau dezvăluirea acţiunilor ce le-au adoptat sau vor săle adopte pe piaţă, al cărui obiectiv este influenţarea pe piaţă aunui concurent actual sau potenţial”.

Participarea unei într eprinderi la una din practicile

concertate trebuie dovedită în mod adecvat. Din jurisprudenţainstanţelor comunitare rezultă că aceasta implică:

dovedirea existenţei unei practici concertate; în cazul cooperării între mai multe întreprinderi,

dovedirea faptului că o întreprindere a fost un

participant;

participarea a avut efecte asupra comportamentului

pe piaţă;

durata partici pării unei întreprinderi. Practic dacă este dovedit comportamentul paralel pe piaţă al întreprinderilor în acelaşi timp cu existenţa contractelor

între întreprinderi, practicile concertate pot fi prezumate. Comisia este obligată totuşi să dovedească existenţa

practicii concertate.

Acordurile care nu sunt în măsură să aducă atingere în

mod semnificativ comerţului dintre statele membre sau care nu




143

sunt în măsură să restrângă în mod semnificativ concurenţa,

prin obiectul sau efectul lor, nu intră sub incidenţa art. 81 alin.(1).

Atunci când acordul este încheiat între întreprindericoncurente, iar partea totală din piaţă deţinută de părţile la

acord nu depăşeşte 10%, Comisia consideră că acordul nurestrânge în mod apreciabil concurenţa. Comisia nu va acţionanici când partea de piaţă deţinută de fiecare din părţile la acordnu depăşeşte 15%, atunci când întreprinderile nu sunt

concurente actuale sau potenţiale pe piaţa relevantă. Acordurile dintre întreprinderi a căror cotă de piaţădepăşeşte 10% pot să nu aibă un efect semnificativ asupracomerţului dintre statele membre sau pot să nu constituie orestrângere semnificativă a concurenţei. Aceste acorduri trebuie

evaluate în contextul lor juridic şi economic. Comisia consideră că, sub rezerva efectului cumulativ şi

a restricţiilor dure, acordurile dintre întreprinderile mici şimijlocii, astfel cum sunt definite de anexa la Recomandarea

96/280/TCE a Comisiei, sunt rareori în măsură să aducăatingere în mod semnificativ comerţului dintre statele membresau să restrângă semnificativ concurenţa în sensul art. 81 alin.(1) din Tratatul Comunităţii Europene şi, prin urmare, nu intră,

în general, în sfera de aplicare a art. 81 alin. (1) din TratatulComunităţii Europene. Întreprinderile mici şi mijlocii (care aumai puţin de 250 de angajaţi şi un profit anual sub 40 demilioane de euro) pot afecta rareori comerţul între statelemembre.

În cazurile în care astfel de acorduri îndeplinesc totuşicondiţiile pentru aplicarea art. 81 alin. (1) din Tratatul

Comunităţii Europene, Comisia se abţine, în mod normal, de la




145

acord prin prisma art. 81 alin. (3), este necesară examinareaacordului în conformitate cu alin. (1) al art. 81 din TratatulComunităţii Europene. În cazul unui acord ce nu restrângeconcurenţa, nu mai este necesară examinarea beneficiilorgenerate de acord.

Criteriile menţionate trebuie îndeplinite cumulativ

pentru ca un acord să beneficieze de art. 81 alin. (3). Dacă unsingur criteriu nu este îndeplinit, excepţia nu se aplică. Sarcinadovedirii criteriilor revine întreprinderii sau întreprinderilor

care solicită beneficiile excepţiei. În anumite condiţii, se poate prezuma îndeplinireacriteriilor prevăzute la art. 81 alin. (3) în cazul anumitorcategorii de acorduri.

Acesta este cazul acordurilor de cercetare, dezvoltare şia acordurilor de producţie (specializare) – atunci cândcombinarea com petenţelor sau activelor complementare poate

fi sursa unor creşteri substanţiale ale eficienţei. În acest sens, sunt adoptate regulamente de exceptare pe

categorii a acordurilor de cercetare şi dezvoltare112 şi cele de

specializare.113

Regulamentul de exceptar e pe categorii creeazăo prezumţie de legalitate pentru acordurile verticale, în funcţiede cota de piaţă deţinută de furnizor sau de cumpărător.

Majoritatea acordurilor de cercetare şi dezvoltare nuintră sub incidenţa art. 81 alin. (1) din Tratatul Comunităţii

112 Regulamentul 2659/2000 al Comisiei din 29 noiembrie 2000 privind

aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat unor categorii de acorduri de cercetare şide dezvoltare J. Of. L. 304, 2000, pag. 7 – 12.113 Regulamentul 2658/2000 din 29 noiembrie 2000 privind aplicarea art. 81

alin. (3) din Tratat unor categorii de acorduri de specializare J. Of. L. 304,

2000, pag. 3 – 6.




146

Europene. În primul rând, acesta este cazul acordurilor decooperare în materie de cercetare şi dezvoltare la un nivel maimult teoretic, foarte îndepărtat de exploatarea rezultatelor posibile. În afară de aceasta, cooperarea în domeniul cercetăriişi dezvoltării între întreprinderi neconcurente nu restrânge, îngeneral, concurenţa.

Acordurile de producţie pot varia ca formă şi ca sferă deaplicare. Acestea pot lua forma producţiei în comun prinintermediul unei întreprinderi controlate în comun, car e

exploatează una sau mai multe instalaţii de producţie, sau alunor acorduri de specializare sau de subcontractare prin care

una dintre părţi acceptă să fabrice un anumit produs. În general, se disting trei categorii de acorduri de

producţie: acorduri de producţie în comun, prin care părţileconvin să fabrice în comun anumite produse, acorduri despecializare (unliaterale sau reciproce), prin care părţile

acceptă, pe bază unilaterală sau reciprocă, să încetezefabricarea unui produs şi să îl cumpere de la cealaltă parte, şiacorduri de subcontractare, prin care una dintre părţiîncredinţează celeilalte părţi fabricarea unui produs.

De asemenea, achiziţionarea în comun de produse poatefi realizată de o societate controlată în comun, de o societate în

cadrul căreia mai multe întreprinderi deţin participaţii maimici, printr-un acord contractual sau chiar printr-o formă maisuplă de cooperare.

Acordurile de achiziţionare sunt adesea încheiate deîntreprinderi mici şi mijlocii în scopul obţinerii de cantităţi ş i

rabaturi similare celor ale concurenţilor mai mari. Acesteacorduri încheiate între întreprinderi mici şi mijlocii sunt,

aşadar, favorabil concurenţei. Chiar dacă se creează un grad




147

moderat de putere de piaţă, acesta poate fi compensat deeconomiile de scară, cu condiţia ca părţile să grupeze în modreal cantităţile achiziţionate.

Secţiunea III

Articolul 82 din Tratatul Comunităţii Europene

Articolul 82 din Tratatul Comunităţii Europene prevedecă:

„Este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în

măsura în care ar putea aduce atingere comerţului dintre statelemembre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multeîntreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa comunăsau pe o parte semnificativă a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în: (a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de

vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţiiinechitabile de tranzacţionare; (b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării

tehnologice în dezavantajul consumatorilor; (c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a

unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creândastfel acestora un dezavantaj concurenţial;




148

(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarede către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţelecomerciale, nu au legătură cu obiectul acestorcontracte.”

Interdicţia este subsumată îndeplinirii a trei condiţii (art.82 din Tratatul Comunităţii Europene). Prima – existenţa unei poziţii dominante presupune existenţa unei situaţii de„monopol”, alături de puterea de a se manifesta într -o manieră

independentă, fără să se ţină seama de competitorii existenţi pe piaţă. A doua – abuzul de poziţie dominantă, poate îmbrăcamultiple forme, din care Tratatul enumeră doar o listăexemplificativă de abuzuri. A treia presupune demonstrareacreării obstacolelor în calea schimburilor comerciale dintrestatele membre sau simpla eventualitate ori posibilitate a unei

asemenea încălcări.

Definiţia pieţei este un instrument de identificare şi dedefinire a graniţelor în care se exercită concurenţa întreîntreprinderi. Ea permite stabilirea cadrului în care sunt aplicatenormele de drept comunitar în domeniul concurenţei. Definirea pieţei, atât la nivelul produselor cât şi la nivel geografic,

trebuie să permită identificarea concurenţilor existenţi ai

întreprinderilor în cauză, care sunt capabili să condiţionezecomportamentul respectivelor întreprinderi şi să le împiedice săacţioneze independent de presiunile unei concurenţe efective.

Prin urmare, piaţa relevantă în cadrul căreia trebuie evaluată oanumită problemă de concurenţă se determină prin combinarea pieţei produsului şi a pieţei geografice.

Tocmai din această perspectivă, definirea pieţei permite

calcularea cotelor de piaţă, care pot oferi informaţii relevante




149

privind puterea de piaţă, în vederea evaluării unei poziţiidominante în sensul dispoziţiilor art. 82.

Secţiunea IV

Controlul asupra concentrărilor

Primul regulament pentru controlul concentrărilor a fostadoptat în 1989, iar acesta a fost înlocuit de RegulamentulConsiliului (CE) nr. 139/2004 din 20 ianuarie 2004 privind

controlul concetrărilor între întreprinderi (Regulamentul CE privind fuziunile). A fost adoptat şi un regulament deimplementare a Regulamentului 139/2004; Regulamentul (CE)

nr. 802/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere înaplicare a Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului

privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi(text cu relevanţă pentru SEE).

Regulamentul 139/2004 se aplică unor schimbăristructurale semnificative, al căror impact asupra pieţeidepăşeşte frontierele naţionale ale unui stat membru.Concentrările care nu sunt reglementate de regulament intră, în principiu, în jurisdicţia statelor membre.

Regulamentul se aplică tuturor concentrărilor care au o

dimensiune comunitară. O concentrare are o dimensiunecomunitară dacă:

cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial detoate întreprinderile implicate depăşeşte 5.000 demilioane de euro şi

cifra totală de afaceri realizată separat înComunitate de către cel puţin două dintre

întreprinderile implicate depăşeşte 250 de milioane




150

de euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintreîntreprinderile implicate realizează peste douătreimi din cifra sa totală de afaceri obţinută înComunitate într -un singur stat membru.

De asemenea, o concentrare care nu atinge plafoanele

menţionate anterior are o dimensiune comunitară dacă: cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial de

toate întreprinderile implicate depăşeşte 2.500 demilioane de euro;

in fiecare din cel puţin trei state membre, cifratotală de afaceri realizată de toate întreprinderileimplicate depăşeşte 100 de milioane de euro;

în fiecare din cel puţin trei state membre care nusunt incluse la lit. b), cifra totală de afaceri a cel puţin două dintre întreprinderile implicatedepăşeşte 25 de milioane de euro şi

cifra totală de afaceri realizată separat înComunitate de către cel puţin două dintreîntreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioanede euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintreîntreprinderile implicate realizează peste douătreimi din cifra sa totală de afaceri obţinută în

Comunitate într -un singur stat membru.Concentrările sunt evaluate de către Comisia Europeană pentru a se stabili dacă sunt sau nu compatibile cu piaţacomună. La efectuarea acestei evaluări, Comisia ia înconsiderare:

nevoia menţinerii şi dezvoltării unei concurenţeefective pe piaţa comună având în vedere, printre

altele, structura tuturor pieţelor relevante şi




151

concurenţa reală sau potenţială generată deîntreprinderile aflate pe teritoriul sau în afaraComunităţii;

poziţia pe piaţă a întreprinderilor implicate şi puterea lor economică şi financiară, alternativeleexistente pentru furnizori şi utilizatori, accesul

acestora la surse de aprovizionare sau pieţe şi oricealte bariere legale sau de altă natură în calea intrării pe piaţă, tendinţele ofertei şi cererii pentru bunurile

şi serviciile relevante, interesele consumatorilorintermediari şi finali şi evoluţia progresului tehnicşi economic, cu condiţia ca acesta să fie în beneficiul consumatorului şi să nu reprezinte o barieră în calea concurenţei.

Concentrările care nu impun bariere semnificative încalea concurenţei efective pe piaţa internă sau o parte

substanţială a acesteia, în special ca urmare a creării sauconsolidării unei poziţii dominante, sunt declarate compatibilecu piaţa comună, iar acelea care impun astfel de bariere suntdeclarate incompatibile cu piaţa comună.

În măsura în care crearea unei societăţi mixte carereprezintă o concentrare are ca obiect sau ca efect coordonarea

comportamentului concurenţial al unor întreprinderi care îşi păstrează independenţa, o astfel de coordonare trebuie evalutăîn conformitate cu criteriile din art. 81 alin. (1) şi (3) din Tratat, pentru a se stabili dacă operaţiunea este sau nu compatibilă cu piaţa comună.

La realizarea acestei evaluări, Comisia ia în considerareîn special:




152

dacă două sau mai multe dintre societăţile – mamăîşi menţin, într -o măsură semnificativă, activităţilede pe aceeaşi piaţă pe care acţionează şi societateamixtă sau de pe o piaţă situată în amonte sau înaval faţă de cea a societăţii mixte sau pe o piaţăvecină aflată în strânsă legătură cu aceasta;

dacă prin coordonarea care reprezintă consecinţadirectă a creării societăţii mixte, întreprinderile încauză au posibilitatea de a elimina concurenţa

pentru o parte substanţială a produselor sau aserviciilor relevante.

Regulamenul nu defineşte ce înseamnă a fuziona sau arealiza o concentr are, ci doar descrie concentrarea ce intră însfera de aplicare a Regulamentului. Se consideră că serealizează o concentrare dacă apare o modificare durabilă acontrolului în urma:

a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi sau părţi ale unor întreprinderi care anterior erau

independente sau

b) dobândirii, de către una sau mai multe persoane carecontrolează deja cel puţin o întreprindere sau decătre una sau mai multe întreprinderi, fie prin

achiziţionarea de valori mobiliare sau de active, fie prin contract sau prin alte mijloace, a controlului

direct sau indirect asupra uneia sau asupra mai

multor întreprinderi sau părţi ale acestora; c) controlul decurge din drepturi, contracte sau orice

alte mijloace care, separat sau combinate şi având învedere considerentele de drept sau de fapt relevante,

conferă posibilitatea exercitării unei influenţe




153

decisive asupra unei întreprinderi, în special prindrepturi de proprietate sau dreptul de a folosi

integral sau parţial activele unei întreprinderi şi/saudrepturi sau contracte care conferă o influenţădecisivă asupra structurii, votului sau deciziilororganelor unei întreprinderi.

Controlul este dobândit de persoane sau întreprindericare:

a) sunt titulare ale drepturilor sau beneficiare ale

contractelor în cauză; b) deşi nu sunt titularele drepturilor sau beneficiarele

contractelor în cauză, au puterea de a exercitadrepturile care decurg din acestea.

Nu se consideră că s-a realizat o concentrare dacă: a) instituţii de credit sau instituţii financiare sau

societăţi de asigurări ale căror activităţi obişnuite

includ tranzacţionarea şi negocierea de valorimobiliare în contul lor sau în contul altora deţintemporar valori mobiliare ale unei întreprinderi pecare le-au dobândit în vederea revinderii, cucondiţia ca acestea să nu îşi exercite drepturile devot conferite de valorile mobiliare în cauză pentru a

determina comportamentul concurenţial alîntreprinderii în cauză, sau cu condiţia să îşi exerciteaceste drepturi numai pentru pregătirea cesionăriiintegrale sau parţiale a întreprinderii în cauză sau aactivelor acesteia sau a cesionării valorilormobiliare în cauză, şi ca cesiunea să aibă loc întermen de un an de la data achiziţiei; Comisia poate

prelungi acest termen, la cerere, dacă respectivele




154

instituţii sau societăţi pot dovedi că cesionarea nu afost posibilă, în condiţii rezonabile, în termenulstabilit;

b) controlul este dobândit de o persoană mandatată deautorităţile publice în conformitate cu legislaţiastatului membru privind lichidarea, falimentul,

insolvabilitatea, imposibilitatea de plată,concordatul sau alte proceduri similare;

c) dobândirea controlului direct sau indirect asupra

uneia sau asupra mai multor întreprinderi sau părţi ale acestora este realizată de holdingurile financiaremenţionate în art. 5 alin. (3) din a patra Directivă aConsiliului 78/660/CEE din 25 iulie 1978 adoptatăîn temeiul art. 54 alin. (3) lit. g) din Tratat privindconturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi114

,

cu condiţia ca drepturile de vot conferite de

participările deţinute să fie exercitate, în special înceea ce priveşte numirea membrilor organelor deconducere şi de supraveghere ale întreprinderilor lacare deţin participările, doar pentru a menţinevaloarea integrală a investiţiilor respective şi nu pentru a influenţa, direct sau indirect,

comportamentul concurenţial al respectivelorîntreprinderi.

Secţiunea V

Întreprinderile publice – monopol de stat

114 J. Of. L. 222, 1978, pag. 11, Directivă modificată ultima dată deDirectiva Parlamentului European şi a Consiliului 2003/51/CE (J. Of. L.178, 2003, pag. 16).




157

dacă aplicarea regulilor concurenţialeobstrucţionează aducerea la îndeplinire a legii sauîndeplinirea misiunii specifice cu care a fostînsărcinată;

dacă schimburile nu sunt afectate de măsuricontrare intereselor comunităţii.

Secţiunea VI

Ajutorul de stat acordat întreprinderilor

Eliminarea frontierelor interne dintre statele membre permite întreprinderile din cadrul Comunităţii să îşi extindăactivităţile pe întreaga piaţă internă. Aceste avantaje nu trebuiesă fie periclitate de către forme denaturate ale concurenţei,cauzate de acordarea de ajutoare nejustificate întreprinderilor.

Este adevărat că măsurile naţionale prin care sefurnizează ajutor de stat anumitor companii determină statele

membre să îşi construiască o listă de priorităţi economice, daraceste măsuri produc discriminări între companii, deoareceunele primesc asistenţă din partea statului, iar altele nu.

Curtea de Justiţie a emis o serie de hotărâri importante

privind interpretarea şi aplicarea articolelor din Tratatreferitoare la ajutorul de stat. În prezent, Tribunalul de Primă

Instanţă are competenţa asupra acţiunilor înaintate de particulari împotriva deciziilor emise de Comisie în domeniulajutorului de stat. Autorităţile publice şi instanţele naţionale dinstatele membre au propriile sarcini şi responsabilităţi învederea aplicării normelor comunitare în domeniul ajutoruluide stat, în conformitate cu principiile prevăzute de practica judiciară a Curţii de Justiţie.




158

Potrivit art. 87 alin. (1) din Tratatul ComunităţiiEuropene:

„Cu excepţia derogărilor prevăzute de prezentul Tratat,sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate de statesau cele acordate sub orice formă prin intermediul r esursele

statului care distorsionează şi ameninţă cu distorsionareaconcurenţei, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţii, în măsura în care afectează schimburile comercialedintre statele membre”.

Articolul 87 alin. (1) din Tratatul Comunităţ ii Europeneinterzice în principiu acordarea de către statele membre deajutoare financiare agenţilor economici, indiferent de formaacestora, în măsura în care acestea distorsionează concurenţa,favorizând anumiţi agenţi economici sau activităţi productive şiastfel afectând negativ comerţul dintre statele membre.

Articolul 87 alin. (1) din Tratatul Comunităţii Europene

nu conţine o definiţie exactă a noţiunii de ajutor de stat. Noţiunea de ajutor de stat este legată nu de forma pe care oîmbracă intervenţia statului, ci de efectele economice ale

acesteia. Comisia defineşte foarte larg ajutorul de stat, iarCurtea insistă asupra faptului că ajutorul trebuie să constituie omăsură guvernamentală care implică folosirea resurselor

publice.Conceptul de ajutor de stat este mai larg decât osubvenţie, deoarece include nu numai beneficii pozitive, precum subvenţiile, ci şi intervenţiile care, în diferite forme,înlătură taxele care sunt incluse în bugetul unei întreprinderi şicare, fără a fi subvenţii în sensul strict al cuvântului, au uncaracter similar şi produc aceleaşi efecte.




159

O măsură de sprijin adoptată de stat va fi calificatădrept „ajutor de stat” potrivit art. 87 alin. (1) din Tratatul

Comunităţii Europene dacă îndeplineşte în mod cumulativurmătoarele patru condiţii:

implică folosirea (directă sau indirectă) de resurse publice;

conferă un avantaj beneficiarului; este selectivă; distorsionează concurenţa, cu efecte negative în

comerţul dintre statele membre. Natura publică a unui ajutor determină ca acest ajutor săfie inclus în domeniul de aplicare al art. 87: poate fi furnizat înmod direct de către stat la nivel central, regional,departamental, comunal.

Ajutorul nu trebuie să fie acordat de către stat(parlament sau executiv), poate fi acordat de o or ganizaţie

publică sau chiar de către o organizaţie privată, dacă a fostmandatată de stat să acorde acest ajutor – acesta poate fi cazul

unei bănci cu capital privat ce are responsabilitatea de agestiona o schemă a ajutorului de stat pentru o întreprinder emică sau mijlocie.

Interdicţia prevăzută la art. 87 se aplică tuturor tipurilor

de ajutor acordat de un stat membru sau prin intermediulresurselor de stat şi nu este necesar să se facă distincţia întreajutorul acordat în mod direct de către stat şi cel acordat de

organisme publice sau private create sau numite de acesta

pentru a gestiona respectivul ajutor.

Gama ajutoarelor este extrem de largă şi poate includeorice avantaj economic pe care o întreprindere nu l-ar fi primit

într -un curs normal al afacerilor: „ajutorul de stat este acordat




160

ori de câte ori un stat membru pune la dispoziţia uneiîntreprinderi fonduri care, în circumstanţe normale, nu ar fi fost

acordate de un investitor privat care pune în aplicare criteriilecomerciale obişnuite şi nu ia în considerare alte aspecte denatură socială, politică sau filantropică”.

Include toate avantajele, indiferent de forma concretă încare se manifestă:

pozitivă (plăţi, contribuţii la capital sauîmprumuturi) sau

negativă (reduceri sau scutiri de obligaţii, avantajefiscale, etc.), iar beneficiarii pot fi întreprinderi private sau publice, diferite sectoare de activitate,

etc.

Iată câteva exemple: ajutoare fiscale, ajutoare sau subvenţii pentru

export – interzise permanent întrucât afectează în

mod direct comerţul dintre statele membre; ajutoare acordate investiţiilor, ori pentru

îmbunătăţirea echipamentelor sau retehnologizare; contribuţii sociale diminuate şi alte exonerări

(contribuţii ale angajatorilor către sectorul deconstrucţii, etc.).

Avantaje mai puţin evidente sunt: cumpărarea de către o întreprindere a unui terendeţinut de o autoritate publică, la un preţ mai micdecât preţul pieţei;

vânzarea de către o întreprindere a unui teren cătrestat, la un preţ mai mare decât preţul pieţei;

accesul privilegiat la infrastructură fără a plăti taxe;




161

obţinerea de capital de la stat, în condiţii pe care nule-ar fi obţinut de la un întreprinzător privat.

Articolul 87 alin. (2) din Tratatul Comunităţii Europene prevede că sunt compatibile cu piaţa comună şi cu Tratatul:

ajutoarele cu caracter social acordate

consumatorilor;

ajutoarele destinate remedierii unor daune cauzate

de calamităţi naturale sau de alte evenimenteextraordinare;

ajutoarele acordate anumitor regiuni din Germania,afectate prin divizarea Germaniei, etc.

Aceste derogări operează de plin drept, însă nu înlăturăobligaţia statelor membre de a notifica proiectele destinateajutorării. Astfel, anumite ajutoare pot fi compatibile cuTratatul (alin. (3)):

ajutoare destinate regiunilor supuse unor dificultăţi

serioase;

ajutoare destinate unor proiecte importante, de

interes european;

ajutoare destinate remedierii unor distorsiuni

importante în economia unui stat membru; ajutoare destinate promovării dezvoltării anumitor

activităţi sau regiuni; ajutoare destinate să promoveze cultura şiconservarea patrimoniului naţional.

Aceste ajutoare nu sunt în mod automat compatibile şide aceea sunt supuse unei autorizări prealabile din parteaComisiei. Comisia analizează şi determină măsura în care seaduce atinger e liberei concurenţe şi schimburilor precum şi




162

asupra necesităţii reale, a duratei estimate, a întinderii şicuantumului, etc.

La cererea unui stat membru, Consiliul poate decreta

compatibilitatea ajutorului în cazul unor „întreprinderiexcepţionale” (art. 88 alin. (2) şi (3)), cum ar fi:

ajutoare acordate industriei de automobile,

monitorizată strict; în situaţia unei supraproducţii într -un anumit

sector, ajutoarele sunt menite reconversiei şi

nicidecum pentru a creşte producţia (cum ar ficazul anumitor textile);

ajutoare pentru cercetare (spre exemplu, pentru

promovarea tehnologiilor cu laser, care aduce

anumite beneficii şi proiectul Eureka, deci îninteresul Europei);

ajutoare pentru industria de tehnologie a

informaţiei în Europa; ajutoare regionale.

Articolul 88 din Tratatul Comunităţii Europene prevede:

„(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state.

Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltareatreptată sau de funcţionarea pieţei comune. (2) În cazul în care, după ce părţilor în cauză li s-a

solicitat să-şi prezinte observaţiile, Comisia constată că ajutorulacordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este

compatibil cu piaţa comună în conformitate cu art. 87 sau căacest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăşte




163

suspendarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauzăîn termenul stabilit de Comisie.

În cazul în care statul în cauză nu se conformeazădeciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat în cauză poate sesiza direct Curtea de Justiţie, prin derogare de la art.226 şi art. 227.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând înunanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau careurmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat

compatibil cu piaţa comună, prin derogare de la dispoziţiile art.87 sau de la regulamentele prevăzute la art. 89, în cazul în careo astfel de decizie este justificată de împrejurări excepţionale.În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a iniţiat procedura prevăzută la primul paragraf din prezentul alineat,cererea adresată Consiliului de statul în cauză va avea ca efectsuspendarea procedurii menţionate până când Consiliul se

pronunţă asupra acesteia. Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se

pronunţă în termen de trei luni de la formularea cererii,Comisia hotărăşte.

(3) Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să

instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care aprecieazăcă un proiect nu este compatibil cu piaţa comună înconformitate cu dispoziţiile art. 87, Comisia iniţiază fărăîntârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate”.

Conform art. 88 din Tratatul Comunităţii Europene,

Comisia exercită activitatea de control, de la început şi până la




164

sfârşit a ajutorului de stat. Comisia monitorizează şiexaminează, alături de statele membre, într -o manieră continuă,ajutoarele existente şi stabileşte măsurile utile pentrudezvoltarea pieţei interne. Dacă a constatat că un ajutor esteincompatibil sau abuziv decide măsura în care statul trebuie săanuleze sau să modifice ajutorul, într -un anumit interval de

timp.

Dacă statul nu se conformează, Comisia sau orice altstat membru interesat poate să apeleze în mod direct la Curtea

Europeană de Justiţie. În ultimii ani, Comisia a început un proces de

modernizare şi simplificar e a procedurilor privind ajutorul de

stat. În acest sens, a fost adoptat Regulamentul 994/98 din 7mai 1998, care autorizează Comisia să adopte aşa numitele„regulamente de exceptări în bloc” pentru ajutorul de stat. Cuajutorul acestor regulamente Comisia poate declara anumite

categorii de ajutor de stat compatibile cu Tratatul, dacăîndeplinesc anumite condiţii, exceptându-le de la necesitatea

notificării prealabile şi aprobării de către Comisie. Normele de aplicare a art. 88 din Tratatul Comunităţii

Euro pene sunt prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 659/1999 alConsiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de

aplicare a art. 93 din Tratatul Comunităţii Europene – art. 93este actualul art. 88 din Tratatul Comunităţii Europene.




165

Capitolul XIV

Dreptul consumatorului

Secţiunea I

Noţiunea de consumator

Definirea noţiunii de consumator prezintă relevanţă încadrul relaţiilor contractuale destinate să protejeze „partea maislabă” de furnizorul produsului real sau al serviciului, presupusa fi mult mai puternic din punct de vedere profesional.

În dreptul comunitar, consumatorul a fost definit înConvenţia de la Bruxelles privind recunoaşterea şi executareahotărârilor în materie civilă şi comercială ca fiind persoana ceîncheie un contract în afara profesiei sale. Diferite directive,

precum cea privind încheierea contractelor la distanţă, de

exemplu, au preluat această definiţie, cu limitarea definiţiei la persoanele fizice, nu şi cele juridice cum era prevăzut înConvenţie.

Secţiunea II

Accesul la justiţie al consumatorilor




168

Prin interese colective se înţeleg acele interese care nureprezintă o simplă cumulare de interese ale unor persoanecărora le-au fost aduse prejudicii prin nerespectarea legii;

aceasta nu aduce atingere acţiunilor în justiţie individuale,intentate de persoane care au fost prejudiciate de încălcarealegii.

Directiva 98/27 se aplică încălcărilor intracomunitare ceintră sub incidenţa următoarelor directive:

Directiva Consiliului 84/450/CEE din 10

septembrie 1984 privind armonizarea dispoziţiilorlegale, de reglementare şi administrative alestatelor membre cu privire la publicitatea

înşelătoare; Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20

decembrie 1985 de protejare a consumatorului întemeiul contractelor negociate în afara unor sedii

de societăţi comerciale; Directiva Consiliului 87/102/CEE din 22

decembrie 1986 privind armonizarea dispoziţiilorlegale, de reglementare şi administrative alestatelor membre cu privire la creditul de consum;

Directiva Consiliului 89/552/CEE din 3 octombrie

1989 privind coordonarea anumitor dispoziţiistabilite prin acţiuni legale, de reglementare sauadministrative în statele membre privind urmărireaactivităţilor de televiziune: art. 10 – 21 modificatăde Directiva 97/36/CE;

Directiva Consiliului 90/314/CE din 13 iunie 1990

privind pachetele de servicii turistice;




169

Directiva Consiliului 92/28/CE din 31 martie 1992

privind publicitatea pentru produsele medicinale de

uz uman;

Directiva Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993

privind clauzele abuzive din contractele

consumatorilor;

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului

94/47/CE din 26 octombrie 1994 privind protejarea

cumpărătorilor în legătură cu anumite aspecte ale

contractelor privind cumpărarea dreptului defolosinţă a proprietăţilor imobiliare în regim deindiviziune, încheiat cu consumatorii;

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului

97/7/CE din 20 mai 1997 privind protejarea

consumatorilor în legătură cu contractele ladistanţă.

A. Directiva relativă la publicitatea înşelătoare115

Directiva defineşte noţiunile de „publicitate”,„publicitate înşelătoare” şi „persoană”, dar lasă descoperitănoţiunea de „consumator”.

Publicitatea este considerată ca fiind orice formă decomunicare făcută în cadrul unei activităţi comerciale,

industriale sau artizanale în scopul de a promova furnizarea de bunuri şi servicii. Ea este înşelătoare dacă induce în eroare saueste susceptibilă de a induce în eroare persoanele cărora seadresează, astfel încât le afectează comportamentul pe piaţă

115 Publicată în J.O.C.E. no L. 250 din 19 septembrie 1984, pag. 17.




170

putând prejudicia concurenţa. Prin „persoană” se înţelege orice persoană fizică sau juridică.

Scopul Directivei este de a proteja de publicitatea

înşelătoare nu numai pe consumatori, dar şi pe comercianţi şi publicul, în general. Sancţionarea acelora care uzeazăasemenea tehnici de publicitate este de ordin nepatrimonial şiconstă în stoparea folosirii publicităţii înşelătoare sau, dacă estenumai planificată şi nerealizată încă, interzicerea ei. Hotărârea judecătorească se publică în total sau în par te, iar pesoana

fizică sau juridică lezată poate pretinde realizarea unei publicităţi corective. Sub aspect patrimonial nu existăsancţiune.

Toate statele membre au transpus Directiva înlegislaţiile lor interne.

B. Directiva privind protecţia consumatorilor în cazul

contractelor negociate în afara sediilor comerciale116

Câmpul de aplicare al Directivei este destul de larg şicuprinde (art. 1):

a) contractele încheiate între un comerciant cefur nizează bunuri sau servicii şi un consumator,

atunci când comerciantul se deplasează în afarasediului său, făcând o vizită consumatorului cu careîncheie contractul sau altui consumator, unde se aflăcel ce urmează să încheie tranzacţia sau la locul demuncă al consumatorului, când vizita nu a fostsolicitată în mod expres de acesta;

116 Publicată în J.O.C.E. no. L. 372 din 21 decembrie 1985, pag. 31.




171

b) contractele privind furnizarea unui alt bun sau

serviciu decât acela pentru care consumatorul asolicitat vizita comerciantului, cu condiţia ca înmomentul în care a solicitat vizita să nu fi ştiut sausă nu fi putut şti, în mod rezonabil, că furnizarea bunului sau serviciului respectiv făcea parte dinactivităţile comerciale sau profesionale alecomerciantului;

c) contractele pentru încheierea cărora consumatorul a

făcut o ofertă în condiţiile asemănătoare celorarătate la a) şi b), de care consumatorul nu este legat

decât după acceptarea ei de către comerciant; d) ofertele contractuale făcute de consumator

comerciantului, pentru respectarea cărora esteobligat.

Nu intră în sfera de reglementare a directivei

următoarele tipuri de contracte: a) contractele având ca obiect un bun imobil; fac

excepţie contractele privind livrarea de bunuri şiîncorporarea lor în bunuri imobile, precum şi celereferitoare la repararea bunurilor imobile;

b) contractele de livrare a bunurilor alimentare,

băuturilor sau altor asemenea bunuri de consumcurent, furnizate de distribuitori care desfăşoarăaceastă activitate în mod frecvent şi regulat;

c) contractele privind furnizarea de bunuri sau servicii

dacă:

contractul este încheiat în urma consultării decătre consumator a unui catalog, în absenţa

reprezentantului comerciantului;




172

contractul prevede o continuitate a contractelor

dintre consumator şi reprezentantulcomerciantului, referitoare la tranzacţiarespectivă sau la altele ulterioare;

contractul încheiat şi catalogul pe baza căruia afost încheiat prevăd în mod clar dreptulconsumatorului de a restitui bunurile

furnizorului într -un termen de 7 zile, de la data

recepţiei sau de a rezilia contractul în decursul

acestei perioade, fără nici o obligaţie; d) contractele de asigurare;

e) contractele relative la valori mobiliare.

Potrivit acestei Directive, contractele se negociază întrecomercianţi, pe de o parte şi consumatori, pe de altă parte. Este pentru prima dată când consumatorul primeşte o definiţie încadrul unei directive. Potrivit articolului 2, consumator este

orice persoană fizică, ce încheie tranzacţiile, care intră în sferade aplicare a Directivei, într -un scop străin activităţii sale profesionale. Partea cocontractantă a consumatorului estecomerciantul, definit ca fiind orice persoană fizică sau juridicăce încheie tranzacţii în cadrul activităţii sale comerciale sau profesionale, precum şi orice persoană care acţionează în

numele şi în contul comerciantului. Comerciantul are obligaţia de a-l informa pe

consumator, în scris cu privire la:

dreptul său de a realiza contractul într -un termen

fixat de comerciant (dacă tranzacţia face parte dincele vizate de Directivă);

numele şi adresa unei persoane faţă de care

consumatorul îşi poate exercita acest drept;




175

Consumatorul trebuie să primească o copie. Contractul trebuiesă indice care este rata anuală efectivă globală şi să menţionezecondiţiile în care poate fi modificată. Prin rata anuală efectivăglobală se înţelege costul total al creditului acordat

consumatorului, exprimat în procente anuale al cuantumuluicreditului acordat. Dacă nu este posibil să se indice în contractrata anuală efectivă globală, pentru că termenul acordăriiîmprumutului sau cuantumul lui nu sunt cunoscute la data

încheierii contractului, consumatorul trebuie informat cu

privire la costul creditului şi la posibilităţile lui de modificare. Consumatorul are dreptul de a rambursa creditul primit

cu anticipaţie. Efectele acestei operaţiuni cad sub incidenţalegislaţiilor statelor membre.

În articolul 9, Directiva reglementează situaţia unei practici utilizate de vânzători în anumite state ale UniuniiEuropene. Atunci când vânzarea în rate este finanţată de

vânzător şi acesta, în scopul reinvestirii sumelor de bani,cedează drepturile sale decurgând din contract unui terţ (deregulă, unei bănci), cumpărătorul are dreptul de a se abţine dela rambursarea creditului, dacă bunurile nu au fost livrate, aufost livrate parţial sau odată livrate se dovedesc a fidefectuoase. Dacă consumatorul refuză să înceapă sau să

continue să plătească şi cesionarul îl cheamă în judecată, el poate să opună bancherului aceleaşi apărări şi excepţii pe carele-ar fi ridicat împotriva vânzătorului. Articolul 9 interziceinserarea unei clauze în contract, care să împiediceconsumatorul să invoce aceste excepţii împotriva cesionarului.

Directiva permite consumatorului care cumpără bunuride la furnizor, ce depăşesc 200 euro şi pentru plata cărora

obţine un credit de la un terţ cu care furnizorul colaborează




176

(adică terţul finanţează clienţii furnizorului pentru a puteaachiziţiona bunuri de la acesta) de a-l urmări pe finanţator, dacă primeşte bunuri neconforme cu prevederile contractuale saudacă primeşte numai o parte din bunurile pe care le-a comandat

sau deloc. Acţionarea finanţatorului în justiţie este condiţionatăde urmărirea, în prealabil, a furnizorului, fără succes, întrucâtrăspunderea finanţatorului este subsidiară.

Directiva cu privire la creditul pentru consum, aşa cuma fost modificată, a fost transpusă în toate statele membre, cu

excepţia Franţei. Prin implementarea ei s-a realizat o protecţieadecvată a consumatorilor de credit. Studiile realizate în materia creditului pentru consum de

serviciul de protecţie a consumatorilor din cadrul Comisiei, au

condus la examinarea sistemelor de plată aflate la dispoziţiaconsumatorilor în Europa, acordându-se o atenţie sporită aşanumitei „monede plastice”, adică plăţilor făcute prin

intermediul cărţilor de credit. Comisia a făcut o propunere dedir ectivă în acest domeniu, care, însă, a devenit ulteriorrecomandare.

118 Aceasta tinde să asigure o protecţie

corespunzătoare consumatorilor faţă de noua tehnologieutilizată în sistemele de plată. Întrucât recomandarea nu areforţă obligatorie, ea rămâne ineficace.

D. Directiva cu privire la călătoriile, vacanţele şi circuitele

plătite global (forfetar)119

118 Recomandarea no. 85/590/CEE din 17 noiembrie 1988, publicată înJ.O.C.E. no. L. 317 din 24 noiembrie 1988, pag. 55.119 Publicată în J.O.C.E. no. L. 158 din 23 iunie 1990, pag. 59.




177

A fost adoptată de Consiliu în colaborare cuParlamentul European. Scopul Directivei este apropierea

legislaţiilor statelor membre în vederea stimulării turismului,

dar protejând în mod adecvat consumatorii, ce plătesc serviciituristice în sume forfetare.

Directiva cuprinde dispoziţii ce tratează detaliat problemele ce pot să apară în cadrul vânzării de bilete deexcursii, vacanţe sau circuite, la preţ fix, stabilind un regim

protector pentru consumatori. Toate statele membre au

implementat Directiva în propria legislaţie, cu excepţia Greciei.

E. Directiva relativă la securitatea generală a produselor120

Obiectivul Directivei constă în asigurarea punerii încirculaţie pe piaţă a unor produse sigure.

Prin „produs” în sensul directivei, se înţelege orice produs destinat consumatorilor sau susceptibil de a fi utilizat de

consumatori, furnizat în cadrul unei activităţi comerciale, cutitlu oneros sau gratuit, fiind nou sau de ocazie ori

recondiţionat (art. 2 lit. a)). Nu intră în sfera de reglementare aDirectivei produsele de ocazie, furnizate ca antichităţi sauînainte de a fi reparate sau recondiţionate.

„Produsul sigur” este acela care, în condiţii de utilizar enormale sau rezonabil previzibile, cuprinzând şi duratautilizării, nu prezintă nici un risc sau doar riscuri reduse, la unnivel compatibil cu utilizarea produsului şi considerate caacceptabile pe scara unei protecţii ridicate a sănătăţii şisecurităţii persoanelor, ţinând cont de următoarele elemente:

120 Publicată în J.O.C.E. no. L. 288 din 11 august 1992 , pag. 24.




179

(art. 3 (2)). În plus, producătorii trebuie să ia toate măsurilenecesare, care să ofere produse sigure, mergând până laretragerea lor de pe piaţă, pentru a evita prejudiciile.

Distribuitorilor, deşi nu le incumbă obligaţia desecuritate, le revine sarcina de a acţiona diligent pentru acontribui la respectarea acestei obligaţii, în special, prin refuzulde a furniza produse despre care ştiu sau ar putea estima căsunt nesigure şi prin informarea consumatorilor cu privire lariscurile ce le comportă acestea (art. 3 (3)).

Întrucât nu există dispoziţii comunitare speciale, care săguverneze securitatea produselor, un produs este considerat

sigur atunci când este conform cu reglementările naţionale alestatului pe teritoriul căruia produsul se găseşte (art. 4 (1)).Conformitatea produsului cu exigenţa generală de securitate seevaluează în funcţie de normele naţionale neobligatorii, care

transpun o normă comunitară sau, când există, în funcţie de

specificaţiile tehnice comunitare sau, în lipsă, de normelestabilite în statul unde produsul se află în circulaţie, de codurilede bună conduită în materie de sănătate şi de securitate învigoare sau de stadiul ştiinţei şi tehnicii, precum şi în funcţie desecuritatea la care consumatorii se pot aştepta în mod rezonabil(art. 4 (2)). Conformitatea produsului cu dispoziţiile arătate nu

împiedică statele membre să ia măsuri pentru a restrângecirculaţia produsului pe piaţă sau pentru a-l retrage de pe piaţă,dacă se dovedeşte a fi periculos pentru sănătatea şi securitateaconsumatorilor (art. 4 (3)).

Potrivit articolului 5 al Directivei, statele membre

trebuie să numească sau să instituie autorităţile competente săcontroleze calitatea produselor, astfel încât, când acestea sunt

puse în circulaţie, să fie sigure. În funcţie de gravitatea riscului




180

reprezentat de nesiguranţa produsului, relativ la sănătatea şisecuritatea consumatorilor, statele membre pot lua o serie de

măsuri (art. 6): a) verificarea caracteristicilor de securitate ale

produselor;

b) solicitarea de la părţile implicate a tuturorinformaţiilor utile;

c) analiza de eşantioane ale unui produs sau a uneiserii de produse pentru a verifica securitatea lor;

d) instituirea de condiţii obligatorii prealabile puneriiîn circulaţie a unui produs astfel încât acesta să fiesigur şi însoţirea lui de informaţii referitoare lariscurile pe care le poate prezenta;

e) avertizarea în timp util a persoanelor expuse unor

riscuri decurgând din utilizarea unui produs, subformă adecvată, inclusiv prin publicarea

avertismentelor speciale;

f) interzicerea temporară, pe durata necesară efectuăriidiferitelor controale, a furnizării, ofertei de furnizaresau a expunerii unui produs sau a unui lot de

produse, atâta timp cât există indicii precisereferitoare la caracterul lor periculos;

g)

interzicerea punerii pe piaţă a unui produs sau aunui lot de produse care s-au dovedit periculoase şistabilirea de măsuri adecvate pentru asigurarea

respectării acestei interdicţii; h) organizarea, într -o manieră eficace şi urgentă, a

retragerii unui produs sau a unui lot de produse

periculoase deja puse pe piaţă şi, dacă este necesar,

distrugerea lor.




181

Autorităţile competente aplică aceste măsuri fie producătorului, fie distribuitorului – mai ales celui responsabil

de a fi realizat prima distribuţie a produsului pe piaţă -, fie

oricărei persoane implicate, în vederea colaborării la acţiunileîntreprinse, pentru evitarea riscurilor ce decurg din produsul

nesigur (art. 6, paragraf 2).

În articolul 7 este prevăzut un sistem de notificare şischimb de informaţii. Astfel, dacă un stat membru ia una dinmăsurile cuprinse în articolul 6 lit. d) – h), care vizează

restrângerea circulaţiei unui produs sau a unui lot de produsesau impune retragerea lui de pe piaţă, acest lucru trebuienotificat Comisiei Europene, precizând şi motivele. Comisia,dacă constată că măsurile luate sunt justificate, informeazăstatul care le-a luat, precum şi celelalte state membre; dacă sedovedeşte că măsurile nu se justifică va informa imediat statulcare le-a întreprins (art. 7, paragraf 2).

Articolul 8 precizează procedura ce trebuie urmărită însituaţiile de urgenţă şi arată cazurile de intervenţie la nivelcomunitar. Dacă un stat intenţionează să ia măsuri urgente pentru a împiedica, a limita sau a supune unor condiţii specialecomercializarea sau utilizarea pe teritoriul său a unui produssau a unui lot de produse, datorită unui risc grav şi imediat pe

care acestea îl prezintă asupra sănătăţii şi securităţiiconsumatorilor, el este obligat să informeze de urgenţăComisia. După ce va verifica informaţiile obţinute, Comisia leva transmite şi celorlalte state membre, care îi vor comunicamăsurile pe care le-au luat în acest sens (art. 8, paragraf 1 şi 2).Comisia poate obliga statele membre, în anumite condiţii, să iamăsuri temporare pentru a face faţă unui risc grav şi imediat,

pe care un produs îl prezintă pentru sănătatea şi securitatea




182

consumatorilor (art. 9). Condiţiile care permit Comisiei să dea,o decizie, care să impună o asemenea obligaţie trebuieîndeplinite cumulativ:

Comisia are cunoştinţă despre existenţa unui riscgrav şi imediat pe care un produs îl prezintă pentrusănătatea şi securitatea consumatorilor;

sunt îndeplinite următoarele condiţii a) unul sau mai multe state membre au luat măsuri

ce restrâng circulaţia unui produs sau au impus

retragerea lui de pe piaţă; b) există divergenţe între statele membre cu privire

la adoptarea de măsuri relative la riscul îndiscuţie;

c) ţinând cont de natura problemei de securitate pusă de produs, riscul nu poate fi tratat conform procedurilor prevăzute de reglementările

comunitare specifice aplicabile produsului sau

categoriei de produse;

d) riscul poate fi eliminat, în mod eficient, numai

prin adoptarea de măsuri la nivel comunitar, pentru a asigura protecţia sănătăţii şi securitateaconsumatorilor şi buna funcţionare a pieţei

comune; Comisia a consultat statele membre şi unul din ele

a solicitat luarea unei asemenea decizii;

măsurile temporare ce trebuie luate de statele

membre figurează printre cele prevăzte de art. 6 lit.d) – h);

Comisia ia decizia sa potrivit articolului 11 din

Directivă.




183

Luarea măsurilor de urgenţă respectă o anumită procedură în cadrul Comisiei şi anumite termene. De

asemenea, ele nu afectează secretul profesional. Directiva relativă la securitatea generală a produselor

nu prejudiciază aplicarea Directivei referitoare la răspunderea pentru produsele defectuoase (care are un domeniu mai restrânsde aplicare).

F. Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate

cu consumatorii

În redactarea dispoziţiilor Directivei se întrevede oinfluenţă a Rezoluţiei (76) 47 din 16 noiembrie 1976 aComitetului de Miniştri al Consiliului Europei, referitoare laclauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori.Directiva are ca scop apropierea legislaţiilor statelor membre înacest domeniu. Exclude din domeniul ei de aplicare acele

clauze care apar în contractele ce reflectă dispoziţii legislativesau reglementări imperative sau dispoziţii ori principii aleconvenţiilor internaţionale la care statele Uniunii Europenesunt membre (mai ales în domeniul transporturilor).

Directiva defineşte noţiunile de consumator (art. 2), de

profesionist (art. 2) şi de clauză abuzivă (art. 3). Consumatoreste orice persoană fizică ce acţionează în scopuri ce nu intră însfera activităţii sale profesionale. Profesionist poate fi orice persoană fizică sau juridică, care acţionează în cadrul activităţiisale profesionale, fie ea publică sau privată. Clauzelecontractuale sunt clasificate în două categorii: acelea care facobiectul unei negocieri individuale şi toate celelalte clauze. O




184

clauză este considerată ca fiind abuzivă dacă face parte din ceade-a doua categorie. În ciuda bunei – credinţe ce trebuierespectată în stabilirea clauzelor contractuale, clauza abuzivăcrează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibrusemnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgânddin contract. În stabilirea caracterului abuziv se face o

apreciere globală a intereselor diferite implicate. O atenţiedeosebită se acordă poziţiei părţilor în negocierea clauzelor,chestiunii de a şti dacă consumatorul a fost încurajat prin vreun

mijloc să-şi dea consimţământul la inserarea clauzei în contractşi de a şti dacă bunurile sau serviciile au fost vândute saufurnizate la o comandă specială făcută de consumator.Respectarea bunei – credinţe se poate face de către profesionist prin tratarea în mod loial şi echitabil a celeilalte părţicontractante, luând în considerare interesele ei legitime.

Conform Directivei, o clauză este considerată

întotdeauna abuzivă dacă nu a făcut obiectul unei negocieriindividuale; asta se întâmplă dacă ea a fost preredactată, într -un

contract de adeziune şi din acest motiv, consumatorul nu a

putut influenţa conţinutul său. Dacă profesionistul pretinde că oasemenea clauză nu este abuzivă, sarcina probei îi incumbă(art. 3).

Includerea unei clauze în categoria celor abuzive se faceţinând cont de (art. 4): natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul

contractului;

toate circumstanţele care au concurat la încheiereacontractului;

toate celelalte clauze contractuale sau un alt

contract de care depinde.




185

Aprecierea caracterului abuziv nu aduce atingere

clauzelor ce descriu obiectul principal al contractului sau

raportului calitate / preţ. Totuşi aceste clauze pot fi luate înconsiderare în determinarea caracterului abuziv al altor clauze(art. 4). Toate clauzele trebuie redactate clar şi pe înţelesultuturor; în caz contrar, ele se interpretează în sensul cel maifavorabil consumatorului.

Directiva impune statelor membre adoptarea unor

legislaţii care să permită menţinerea în vigoare a contractului

încheiat între consumator şi profesionist, mai puţin a clauzelorabuzive, cu condiţia ca acesta să poată subzista şi în lipsa sus-

menţionatelor clauze. Cu privire la clauzele atributive de competenţă,

Directiva impune statelor membre luarea măsurilor necesare,astfel încât consumatorul să nu poată fi privat de protecţia pecare i-o acordă Directiva, atunci când contractul prezintă o

legătură strânsă cu teritoriul unui stat mem bru şi printr -o clauzăa fost desemnată instanţa unui stat terţ.

De asemenea, consumatorul nu trebuie privat de

protecţia pe care i-o asigură prevederile Directivei prin

alegerea unui drept al unui stat terţ, ca lege aplicabilăcontractului, când contractul are o legătură strânsă cu teritoriul

unuia din statele membre (art. 6). Legea aleasă (în aceastăsituaţie) este înlăturată şi instanţa sesizată cu soluţionarea

litigiului determină legea aplicabilă în funcţie de dispoziţiileConvenţiei de la Roma (1980).121

121 V. M. Fallon – Le droit applicable aux clauses abusives après la

transposition de la Directive 93/13 du 5 avril 1993, în R.E.D.C. 1/1996, pag. 13 – 19.




186

Statele membre vor fi obligate să ia măsuri în interesulconsumatorilor, dar şi a profesioniştilor concurenţi, în vedereastopării utilizării de clauze abuzive. Când dreptul naţionalrecunoaşte unor persoane sau organizaţii ca având un intereslegitim în protejarea consumatorilor, acest drept trebuie să prevadă şi posibilitatea acestora de a sesiza instanţele de judecată competente în vederea calificării clauzelor ca abuzive

şi interzicerii utilizării lor pe viitor (art. 7). Dacă legislaţianaţională o permite, acţiunile pot fi introduse separat sau

cumulat, împotriva mai multor profesionişti din acelaşi sectorsau împotriva asociaţiilor lor, care utilizează sau recomandăutilizarea unor asemena clauze.

Directiva autorizează statele membre să menţină sau săadopte dispoziţii mai stricte, care să asigure un nivel de protecţie al consumatorilor mai ridicat, decât cel cuprins îndispoziţiile Directivei.

G. Directiva cu privire la protecţia dobânditorilor unui drept

de utilizare al unui bun imobil, pentru anumite aspecte ale

contractelor încheiate122

Domeniul de aplicare al Directivei cuprinde doar

aspectele relative la informaţiile cu privire la elementeleconstitutive ale contractului, la modalităţile de transmitere aleacestor informaţii, precum şi la procedurile şi modalităţile dereziliere şi retractare a contractului.123

122 Publicată în J.O.C.E. no. L. 280 din 29 octombrie 1994, pag. 83. 123 Directiva nu foloseşte noţiunea de „consumator”, ci pe aceea dedobânditor.




187

Comisia Europeană a făcut propuneri Consiliului şi pentru adoptarea altor directive în domeniul protecţieiconsumatorilor. Astfel, o propunere are în vedere publicitateacomparativă, care ar urma să modifice Directiva nr.

84/450/CEE cu privire la publicitatea înşelătoare, iar alta sereferă la protecţia consumatorilor în materia contractelornegociate la distanţă.

Deşi Directivele au ca scop apropierea legislaţiilor

statelor membre ale Uniunii Europene, chiar în cuprinsul lor

există prevederi care permit acestora să păstreze reglementărilecare asigură o protecţie sporită consumatorilor sau să adopte

dispoziţii prin care să îngreuneze răspunderea profesioniştilor.În concluzie, armonizarea legislaţiilor este de durată. Diferenţeculturale, de limbă, de tradiţie împiedică uniformizarea rapidă aregulilor din domeniul răspunderii pentru produse faţă deconsumatori.




188

Bibliografie

1. A. Arnull, ş.a. – European Union Law, ediţia a V-a,

Editura Sweet&Maxwell, Londra, 2006.

2. Christian Gavalda, Gilbert Parleani – Droit desaffaires de l ’Union europeenne, 5

e edition, Edition Litec,

Paris, 2006.

3. C. Gavalda, G. Parleani – Traite de droit

communautaire des affaires, Litec, Paris, 1992.

4. C. Mladin, D. Epure – Drept vamal , Ed. Scrisul

Românesc, Craiova, 1997. 5. Cyril Nourissat – Droit communautaire des affaires, 2e

edition, Ed. Dalloz, Paris, 2005.

6. D. Mazilu – Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă

fundamentală a comerţului european şi mondial , Revista

de drept comercial nr. 1/2007.

7. G. Gornig, I. E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006. 8. G. Gornig, I. E. Rusu – Dreptul Uniunii Europene,

ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007. 9. I. Jinga, A. Popescu – Dicţionar de termeni comunitari,

Editura Lumina Lex, 2000.

10. I. A. Duşcă – Dreptul comunitar al afacerilor , Editura

Universitaria, Craiova, 2005.




189

11. N. Voiculescu – Aspecte noi privind libera circulaţie a

persoanelor şi a forţei de muncă cuprinse în Directiva

Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE , în„Revista Română de Dreptul Muncii”, nr. 1/2005.

12. N. W. Averit, R. H. Lande – Consumer Sovereignity: A

unified of antitrust and consumer protection law,

Antitrust Law Journal, 1997.

13. Octavian Manolache – Tratat de drept comunitar , ediţiaa 5-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006.

14. O. Manolache – Drept comunitar , ediţia a V-a, EdituraAll Beck, Bucureşti, 2006.

15. Philippe Corruble, Fabrice Aubert, Jean – Baptiste

Avel, Nicolas Charbit, Claire Halimi Dechelette,

Pierre Kirch – Droit européen des affaires, Ed. Dunod,

Paris, 1998.

16. P. Mathijsen – Compediu de drept european, ediţia a

VII-a, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002. 17. P. Craig, G. de Búrca - EU Law – Text, Cases and

Materials, ed. a III-a, OUP, 2003.

18. R. Bercea – Drept comunitar. Principii, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2007. 19. Tudorel Ştefan – Introducere în dreptul comunitar ,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006. 20. T. Ştefan, B. Andreşan – Grigoriu – Drept comunitar ,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

21. U. Becker – EU – enlargements and Limits to Amendents

of the EC Treaty, New York University Law School, Jean

Monnet Working Paper, 15/01.




190

22. V. M. Fallon – Le droit applicable aux clauses abusives

après la transposition de la Directive 93/13 du 5 avril

1993, în R.E.D.C. 1/1996.

Legislaţie

1. Tratatul de la Paris instituind CECO – 1951 (intrat in

vigoare în 1952). 2. Tratatele de la Roma instituind CEE şi EURATOM 1957

(intrate în vigoare în 1958). 3. Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu unic şi o

Comisie unică – 1965 (intrat în vigoare în 1967). 4. Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles privind sporirea

puterii bugetare a Parlamentului European – 1970,

respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în 1971, aldoilea în 1976).

5. Actul Unic European – 1986 (intrat în vigoare în 1987). 6. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană –

1992 (intrat în vigoare în 1993). 7. Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană –

1997 (intrat în vigoare în 1999). 8. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 şi intrat învigoare în februarie 2003.

9. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 10. Tratatele de aderare

Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria şi a României laUniunea Europeană (2005) - Jurnalul Oficial L 157 of 21

June 2005




191

Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului,Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei

şi Slovaciei (2003) - Jurnalul Oficial L 236 of 23

September 2003 Apendice la Anexele IV, V, VII, VIII, IX, X, XI, XII,

XIII and XIV la Actul privind condiţiile de aderare aRepublicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,

Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei -

Jurnalul Oficial C 227 E of 23 September 2003

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994)

- Jurnalul Oficial C 241 of 29 August 1994 Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei

(Decizia de adaptare din 1995) - Jurnalul Oficial L 1 of 1January 1995

Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985) -Jurnalul Oficial L 302 of 15 November 1985

Tratatul de aderare a Greciei (1979) - Jurnalul Oficial L291 of 19 November 1979

Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi RegatuluiUnit (1972) - Jurnalul Oficial L 73 of 27 March 1972

Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi RegatuluiUnit (Decizia de adaptare din 1973) - Jurnalul Oficial L 2

of 1 January 197311. Protocolul privind statutul Băncii Europene de Investiţii

(1975) - Jurnalul Oficial L 91 of 6 April 1978

12. Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare(1975) - Jurnalul Oficial L 359 of 31 December 197713. Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare

(1970) - Jurnalul Oficial L 2 of 2 January 197114. Tratatul de Fuziune (1965) - Jurnalul Oficial 152 of 13

July 1967

15. Protocol (No 36) on the privileges and immunities of the

European Communities (1965)




192

16. Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare

la Comunităţile Europene:

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului98/27/CE privind acţiunile în încetare în materia protecţiei intereselor consumatorilor

Directiva Consiliului 84/450/CEE din 10 septembrie

1984 privind armonizarea dispoziţiilor legale, dereglementare şi administrative ale statelor membre cu privire la publicitatea înşelătoare;

Directiva Consiliului 85/577/CEE din 20 decembrie 1985de protejare a consumatorului în temeiul contractelornegociate în afara unor sedii de societăţi comerciale;

Directiva Consiliului 87/102/CEE din 22 decembrie 1986

privind armonizarea dispoziţiilor legale, de reglementare

şi administrative ale statelor membre cu privire lacreditul de consum;

Directiva Consiliului 89/552/CEE din 3 octombrie 1989

privind coordonarea anumitor dispoziţii stabilite prinacţiuni legale, de reglementare sau administrative înstatele membre privind urmărirea activităţilor deteleviziune: art. 10 – 21 modificată de Directiva97/36/CE;

Directiva Consiliului 90/314/CE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii turistice;

Directiva Consiliului 92/28/CE din 31 martie 1992

privind publicitatea pentru produsele medicinale de uz

uman;

Directiva Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993 privind

clauzele abuzive din contractele consumatorilor;




193

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului94/47/CE din 26 octombrie 1994 privind protejarea

cumpărătorilor în legătură cu anumite aspecte alecontractelor privind cumpărarea dreptului de folosinţă a proprietăţilor imobiliare în regim de indiviziune, încheiatcu consumatorii;

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului97/7/CE din 20 mai 1997 privind protejarea

consumatorilor în legătură cu contractele la distanţă.

Directiva Consiliului 78/660/CEE din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi

Directiva nr. 92/49/CEE din 18 iunie 1992 în domeniulasigurărilor pentru pagube şi asigurării de răspunderecivilă

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 139/2004 din 20

ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor întreîntreprinderi

Regulamentul (CE) nr. 802/2004 al Comisiei din 21

aprilie 2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE)

nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul

concentrărilor economice între întreprinderi.

Regulamentul 1/2003 din 16 decembrie 2002 de punere

în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute în art. 81şi art. 82 din Tratatul Comunităţii Europene.

Alte Directive si Regulamente ale CE.




194

Alte surse (site-uri)

1. Principalele instituţii din România

Parlamentul României: www.parlament.ro

Senat: www.senat.ro

Camera De putaţilor: www.cdep.ro

Preşedinţie: www.presidency.ro

Guvern: www.gov.ro

Ministere: www.gov.ro/ministere__c16l1p1.html

Secretariatul General al Guvernului: www.sgg.ro

Cancelaria Primului Ministru: www.cancelarie.ro

Curtea Constituţională: www.ccr.ro Consiliul Legislativ: www.clr.ro/clr.swf

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor: www.csa-isc.ro

Institutul European din România: www.ier.ro

Institutul Naţional al Magistraturii: www.inm-lex.ro

Consiliul Superior al Magistraturii: www.csm-just.ro

2.

Instituţii Europene Site-ul oficial al Uniunii Europene: www.europa.eu

Instituţii: o Parlamentul European: www.europarl.europa.eu

o Consiliul Uniunii Europene: www.consilium.europa.eu

Preşedinţie: www.ue2008.fr

o Comisia Europeană: http://ec.europa.eu

http://www.parlament.ro/



http://www.senat.ro/



http://www.cdep.ro/

http://www.cdep.ro/

http://www.cdep.ro/

http://www.presidency.ro/



http://www.gov.ro/

http://www.gov.ro/

http://www.gov.ro/

http://www.gov.ro/ministere__c16l1p1.html



http://www.sgg.ro/

http://www.sgg.ro/

http://www.sgg.ro/

http://www.cancelarie.ro/



http://www.ccr.ro/

http://www.ccr.ro/

http://www.ccr.ro/

http://www.clr.ro/clr.swf



http://www.csa-isc.ro/



http://www.ier.ro/

http://www.ier.ro/

http://www.ier.ro/

http://www.inm-lex.ro/



http://www.csm-just.ro/



http://www.europa.eu/



http://www.europarl.europa.eu/



http://www.consilium.europa.eu/



http://www.ue2008.fr/



http://ec.europa.eu/










http://www.ier.ro/



http://www.ccr.ro/


http://www.sgg.ro/


http://www.gov.ro/


http://www.cdep.ro/






195

o Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene: http://curia.europa.eu/ro/

o Curtea Europeană de Contur i: http://eca.europa.eu

o Ombudsmanul European:

www.ombudsman.europa.eu/home/ro/

o Controlorul European pentru Protecţia Datelor: www.edps.europa.eu

Organisme Financiare:

o Banca Centrală Europeană: www.ecb.eu

o Banca Europeană de Investiţii: www.eib.org Fondul European de Investiţii: www.eif.org

Organisme consultative:

o Comitetul Economic şi Social European: www.eesc.europa.eu

o Comitetul Regiunilor: www.cor.europa.eu

Organisme interinstituţionale:

o Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al ComunităţilorEuropene: http://publications.europa.eu

o Oficiul European pentru Selecţia Personalului: http://europa.eu/epso/

o Şcoala Europeană de Administraţie: http://europa.eu/eas/

Organisme descentralizate ale Uniunii Europene:o Agenţii comunitare: http://europa.eu/agencies/

o Politica externă şi de securitate comună: http://europa.eu/agencies/security_agencies/

o Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală: http://europa.eu/agencies/pol_agencies/

http://curia.europa.eu/ro/


http://eca.europa.eu/



http://www.ombudsman.europa.eu/home/ro/


http://www.edps.europa.eu/


http://www.ecb.eu/

http://www.ecb.eu/

http://www.ecb.eu/

http://www.eib.org/

http://www.eib.org/

http://www.eib.org/

http://www.eif.org/

http://www.eif.org/

http://www.eif.org/

http://www.eesc.europa.eu/


http://www.cor.europa.eu/



http://publications.europa.eu/



http://europa.eu/epso/


http://europa.eu/eas/


http://europa.eu/agencies/



http://europa.eu/agencies/security_agencies/


http://europa.eu/agencies/pol_agencies/










http://www.eif.org/

http://www.eib.org/

http://www.ecb.eu/








o Agenţii executive: http://europa.eu/agencies/executive_agencies/

3. Informaţii generale

Site-ul Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti:www.infoeurop.ro

Portalul de acces la documentele Uniunii Europene:

www.europa.eu.int/eurlex/en

Tratatele Uniunii Europene: www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaties/index.html

Legislaţie comunitară: www.europa.eu.int/scad/

http://europa.eu/agencies/executive_agencies/


http://www.infoeurop.ro/


http://www.europa.eu.int/eurlex/en


http://www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaties/index.html




http://www.europa.eu.int/scad/









manual - drept comunitar al afacerilor

Documents