RECUNOAŞTEREA STATELORCAZUL KOSOVO

COORDONATOR:

Asist.univ.dr. Carmen MOLDOVAN

STUDENT

POGONICI ȘTEFAN

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iasi

Facultatea de Drept

CUPRINS 

I. Recunoaşterea statelor2

1. Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional 22. Tipuri  şi forme ale recunoaşterii statelor 4– actul recunoaşterii unui stat

5

II. Cazul KOSOVO6

– Istorie 7–  Recunoaştere electorală 8–  Precedent periculos 9–  Stat suveran 10– Presiuni la adresa României 10Bibliografie 11

I.  RECUNOAȘTEREA   STATELOR

Întrucât  normele dreptului internaţional presupun existenţa unui asamblu de drepturi şi obligaţii

reciproce, în principal ale statelor, acestea trebuie să se recunoască reciproc ca atare, pentru a putea pune

în valoare drepturile şi obligaţiile respective.Dacă existenţa unui stat este o realitate, de îndată ce ia

naştere şi dispune de mijloacele de a se menţine ca atare, participarea sa la viaţa internaţională depinde de

reacţia celorlalte state faţă de apariţia sa.

Recunoaşterea unui stat consta în actul prin care un stat admite ca o entitate politică îndeplineşte

condiţiile specifice ale unui stat nou, având personalitate juridică în ordinea internaţională.

Putem defini recunoaşterea unui stat nou ca actul unilateral prin care unul sau mai multe state acceptă,

explicit sau implicit, să considere ca stat o nouă entitate politică şi în consecinţă admit că acesta este

subiect de drept internaţional, deci are capacitatea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii

internaţionale.Astfel, recunoaşterea este un act juridic opozabil statului care îl efectuează şi crează

drepturi şi obligaţii juridice între acest stat şi cel recunoascut.

1. 1.           Practica   internaţională permite deprinderea unor concluzii cu privire la

recunoaşterea statelor în dreptul internaţional.

a)    Recunoaşterea  este un act unilateral, care decurge din suveranitatea de stat ;este o decizie care

depinde în mod exclusiv de statul care-şi propune să o adopte.Este un act facultativ , în sensul că fiecare

stat decide în ceea ce îl priveşte dacă şi în ce moment face recunoaşterea.Nu există obligaţia de a

recunoaşte noile state ;recunoaşterea ramâne un act liber, cu caracter politic.

Recunoaşterea poate emana  numai de la state sau grupuri de state.Teoriile care au preconizat crearea unui

organ central, care să efectueze recunoaşterea  pentru  toate statele, nu au fost acceptate, fiind contrare

practicii internaţionale.Practica  internaţională  constantă demonstrează că acordarea sau refuzul

recunoaşterii reprezintă un act  politic discreţionar al statelor, dar şi că statele recunosc un  nou stat, de

regulă, dacă acesta reuneşte elementele constitutive  necesare.Deci, chiar dacă este facultativă,

recunoaşterea nu trebuie să fie arbitrară.

b) Unii autori au susţinut că recunoaşterea ar fi un element constitutiv al statului ; noul stat nu ar exista

atâta timp cât nu a fost recunoascut şi nu ar deveni subiect de drept internaţional decât prin recunoaştere.

Aceasta este concepţia  ,,constitutivă ‘’asupra recunoaşterii, căreia i sa opus

concepţia  ,,declarativă ‘’, potrivit căreia recunoaşterea este actul de constatare a existenţei unui nou stat ;

acesta există prin însăşi reunirea elemtelor constitutive obiective, indiferent de cunoaşterea sa.

Recunoaşterea nu conferă calitatea de subiect de drept internaţional noului stat, iar refuzul cunoaşterii nu

afectează existenţa statului.

Practica internaţională confirmă în mod decisiv concepţia declarativă a recunoaşterii.

În practică, statele nu consideră nerecunoaşterea ca dovadă că noul stat nu ar îndeplini  condiţiile cerute

pentru a fi subiect al dreptului internaţional; dimpotrivă, ele insistă ca noul stat să respecte normele

dreptului internaţional, chiar înainte de a fi recunoascut.

Recunoaşterea are deci un character declarativ; drepturile noului stat în calitate de subiect de drept

internaţional nu sunt create prin recunoaştere, ci decurg din reunirea elemtelor constitutive, deci din

suveranitatea sa.

Teoria constitutivă ridică, de altfel, o problemă insolubilă, aceea a numărului de recunoaşteri pentru ca un

stat să fie considerat acceptat ca subiect al dreptului internaţional.Un stat nu poate fi subiect de drept

numai în raport cu statele care l-au recunoascut, şi lipsit de această calitate faţă de alte state;căci statul nu

poate avea decât o personalitate unică.

c) Recunoaşterea are ca prim efect stabilirea unor relaţii normale între state.

Ea este condiţia prealabilă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu noul stat, deşi acest lucru nu este

automat ; în schimb, nu pot exista relaţii diplomatice fără recunoaşterea noului stat.În fapt, stabilirea de

relaţii diplomatice este o formă de recunoaştere tacită a noului stat.

Ca urmare a recunoaşterii noului stat, actele sale legislative, administrative şi judiciare sunt recunoscute

ca atare, inclusiv efectul lor extrateritorial , atunci când pot produce un asemenea efect. De asemenea,

statul

recunoascut  are dreptul de a intenta  acţiuni şi a deţine bunuri, ca subiect al dreptului internaţional, în

statele care-l recunosc.

Recunoaşterea contribuie la dezvoltarea colaborării internaţionale , a unor relatii prieteneşti  între state, la

menţinerea păcii, deschizând pentru noile state calea participării lor la viaţa internaţională, în

conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional.

d) S-a pus problema dacă există obligaţia de a  nu recunoaşte situaţii contrare normelor dreptului

internaţional, mai concret de a  nu  recunoaşte ca state formaţiuni politice create fie prin folosirea forţei,

fie prin încălcarea altor principii şi norme ale dreptului internaţional.

Astfel , în cazul proclamării independenţei unor teritorii  cu încălcarea dreptului popoarelor la

autodeterminare, asemenea entităţii politice nu au fost recunoascute ca state.

Nu au fost recunoascute ca state nici formaţiunile care au pretins acest statut, în urma unor tentative de

secesiune.Astefel, Katanga nu a fost recunoascută de nici un stat,Biafra a fost recunoascută numai de 5

state, iar aşa numita Republică a Ciprului de Nord a fost recunoascută numai de Turcia.Statul numit

Mandciukuo, creat în urma agresiunii Japoniei contra Chinei, a fost recunoscut de puţine state.

În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres obligaţia de a nu recunoaşte fapte

rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate.Astfel, potrivit unei norme care face parte din principiul

nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, nici o achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei

sau ameninţarea cu forţa nu va fi recunoascută ca legală. În general, putem susţine că există obligaţia de a

nu recunoaşte acte sau fapte contrare normelor dreptului internaţional, de a nu le recunoaşte alte efecte

juridice decât răspunderea internaţională a statelor care au comis actele ilicite respective.În această

categorie intră şi formaţiuni care pretind recunoaşterea ca state, dar au fost create prin acte ale altor state,

de recurgere la forţă sau la ameninţarea cu forţa, ori prin încălcarea dreptului popoarelor de a dispune de

ele însele.

2. Practica internaţională a consacrat mai multe tipuri şi forme ale recunoaşterii   statelor.

       Recunoaşterea  de jure  este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat. Ea este irevocabilă ,

efectele ei stingându-se  numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a statului recunoscut.Ea are

ca efect

recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă din exercitarea

suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea  stabilirii de relaţii în diferite domenii, în primul rând a

relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a încheierii de tratate şi altele.

Recunoaşterea   de facto, la care se recurge  în mod excepţional, are un caracter limitat şi provizoriu,

putând fi oricând revocată.Ea are ca raţiune consideraţia că statul respectiv nu ar fi înca suficient de stabil

şi, ca formă de manifestare, stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei relaţii comerciale şi a unor

relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este o fază premergătoare recunoaşterii de jure.

Între recunoaşterea de jure şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de esenţă , ambele fiind

manifestări de voinţă a statelor, cu efecte juridice asemănătoare, prima completă , a doua parţială.

Recunoaşterea este în mod normal expresă şi are loc printr-un act special al organului de stat competent-

declaraţie sau notificare formală adresată noului stat, în care se exprimă, în mod limpede, intenţia de a-l

recunoaşte.

În practică există însa şi cazuri de recunoaştere tacită, care decurge din acte ce indică fără îndoială intenţia

statului ce le efectuează de a recunoaşte noul stat.Se consideră că stabilirea de relaţii diplomatice sau

acordarea unui execuator(exequatur) consular reprezintă forme de ecunoaştere tacită.De asemenea,

semnarea unui tratat bilateral politic sau care  reglementează probleme de ordin general, chiar înainte de

ratificarea tratatului, este un act de recunoaştere tacită.În ceea ce priveşte alte tratate , cu obiect limitat,

tehnic sau cu caracter temporar , este necesară examinarea conţinutului acestora şi a împrejurărilor

încheieirii lor, pentru a vedea dacă există intenţia recunoaşterii noului stat.Participarea la tratate

multilaterale a unui nou stat, alături de alte state, nu înseamnă în mod necesar recunoaşterea implicită a

acestuia, de exemplu de către state care declară în mod expres că semnarea tratatului alături de acest stat

nu înseamnă recunoaşterea lui sau care, sub alte forme, afirmă intenţia lor clară de nerecunoaştere.

De asemenea, participarea la organizaţii sau la conferinţe internaţionale nu echivalează cu recunoaşterea

tacită a noilor state de celelalte state membre, dacă nu intervin şi alte acte de recunoaştere.În ceea ce

priveşte admiterea unui stat nou ca membru al ONU sau al altor organizaţii interguvernamentale, acesta

nu presupune în mod necesar nici recunoaşterea indivuduală a noului stat de toate statele membre, nici

obligaţia acestora de a-l recunoaşte.Totuşi,  dacă  un stat a votat în favoarea admiterii noului stat, există o

prezumţie de recunoaştere implicită a noului stat, care trebuie desigur coroborată cu acte ce ar exprima

intenţia de recunoaştere.Desigur, acceptarea unui sta ca membru al unei organizaţii interguvernamentale

înseamnă acceptarea faţă de statul

respectiv a statului juridic decurgând din calitatea de membru şi din activitatea organizaţiei, iar acceptarea

ca parte la un tratat multilateral înseamnă acceptarea regimului juridic prevăzut de tratat în raporturile cu

statul respecriv, afară de cazul în care un stat declară expres că exclude asemenea efecte ale tratatului faţă

de noul stat.

Actul recunoaşterii unui stat

Acesta atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări, dintre care cele mai  importante sunt

următoarele :

Obţinerea calităţii de a stabili relaţii  diplomatice cu alte state care în recunosc şi de a încheia tratate

cu ele.

Obţinerea dreptului pe care, potrivit legislaţiei unor state, nu l-ar avea altfel, de a introduce acţiuni în

faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut.

Dobândirea de către statul recunoscut – cu efecte şi asupra bunurilor  sale – a imunităţii de jurisdicţie

şi de execuţie în faţa instanţelor statului  care a acordat recunoaşterea.

Acceptarea actelor sale  executive şi legislative în instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a

recunoscut.

 

 

II.   CAZUL   KOSOVO

 

In ceea ce priveşte istoria  Kosovo aceasta este mult mai puţin cunoscută ; nu putem vorbi , desigur , de o

istorie kosovara decat de la recunoaşterea internaţională a statelor moderne-Iugoslavia si Albania – asa

cum se procedează în dreptul internaţional pentru orice revendicare teritorială.

Sursele care ne oferă informaţii despre această perioadă sunt numeroase , însă trebuie sa ţinem bine minte

şi să nu ne lăsăm influenţaţi , duşi de val , pentru că majoritatea sunt presărate cu subiectivism , lucru

evident din stilul scrierilor ,din “epitetele” folosite la adresa diferiţilor capi de tară sau popoare.

Kosovo: recunoaşterea oficială a Iugoslaviei şi a Albaniei

În primul război balcanic (1912) , Albania a fost atacată de Muntenegru , Serbia , Bulgaria si Grecia.

Albania era pe atunci aliata Imperiului Otoman. La „Conferinta Ambasadorilor” de la Londra (1913) –

prezidată de Sir Edward Grey , ministrul britanic de Externe – Serbia a căpătat suveranitate asupra

Kosovo , suveranitate pe care şi-a menţinut-o până în ziua de azi. Anterior , Kosovo a aparţinut puternicei

dinastii sârbe , Nemanjic, timp de 200 de ani – provinicia fiind , de altfel , cunoscută şi sub numele de

„Vechea Serbie” , leagăn al culturii sârbe şi important centru ortodox. În 1398 , în bătălia de la Kosovo

Polje (Câmpia Mierlei) , Serbia şi aliaţii săi au fost învinşi de Imperiul Otoman , şi Kosovo a devenit

spaţiu otoman. În aceste condiţii , albanezii (în mare parte musulmani) au început – mai ales din secolul

XV – să penetreze provincia , cu îngăduinţă Înaltei Porţi , care le-a recunoscut „suveranitatea” asupra

provinciei în 1489.

ISTORIE

De la Tito la Thaci

•1946 – Provincia este integrată în Federaţia Iugoslavă a comunistului Josip Broz Tito;

•1989 – Slobodan Miloşevici revizuieşte Constituţia sârbă, reducând considerabil autonomia Kosovo;

•1997 – Intră în scenă Armata pentru Eliberare a Kosovo (UCK), care declanşează un război de gherilă

împotriva forţelor sârbe;

•1998 – Forţele lui Miloşevici reprimă UCK şi pe adepţii acesteia. Mii de etnici albanezi din Kosovo sunt

ucişi;

•Iunie 1999 – Belgradul, constrâns de atacurile NATO, îşi retrage forţele din Kosovo, ajuns apoi sub

protecţia ONU (MINUK) şi a Alianţei Nord-Atlantice;

•2005 – Emisarul ONU Martti Ahtisaari începe o misiune pentru stabilirea un statut definitiv al Kosovo ;

•2006 – Încep negocierile între sârbi şi albanezi, însă tratativele eşuează în anul următor ;

•17 februarie 2008 – Parlamentul din Kosovo proclamă unilateral independenţa Kosovo, recunoscută în

prezent de 69 de ţări.

În data de  22.07.2010, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a anunţat decizia sa consultativă

privind legalitatea autoproclamării independenţei provinciei Kosovo. De la bun început a fost clar că în

acest caz se vor ciocni dreptul internaţional şi ceea ce se numeşte de obicei oportunitatea politică. Opinia

Curţii a fost solicitată de Serbia în 2008. Cazul Kosovo are un caracter fără precedent. Niciodată în

decursul istoriei sale Curtea Internaţională de Justiţie a ONU nu a examinat problema legată de un

teritoriu care a declarat că intenţionează să iasă din componenţa unui stat-membru ONU fără acordul

acestuia. De aici reiese starea de tensiune în jurul verdictului.

Audierile din decembrie 2009 de la Haga au confirmat acest lucru. Cei ce s-au împotrivit proclamării

independenţei Kosovo, în frunte cu Serbia şi Rusia, au subliniat încălcarea gravă a normelor dreptului

internaţional, inclusiv a principiului inviolabilităţii graniţelor. Oponenţii lor, în persoana autorităţilor

albaneze din Kosovo, SUA şi principalele ţări membre ale Uniunii Europene,  care au recunoscut deja

independenţa kosovară, au vorbit despre ea ca despre un fapt definitiv. Iar Franţa chiar s-a îndoit de

dreptul Tribunalului Internaţional al ONU de a examina problema respectivă, care are, potrivit Parisului,

un caracter exclusiv politic. Deşi trebuie să menţionăm că spre deosebire de deciziile Tribunalului

Internaţional al ONU, avizele sale consultative nu sunt coercitive.  Însă nu este totul atât de simplu.

Această decizie a fost înaintată spre examinare şi Adunării Generale a ONU în septembrie 2010. În acest

sens, vicepremierul sârb, Bojidar Djelici, avertizase deja că ţara sa va prezenta membrilor ONU un

proiect de rezoluţie „în care se va reflecta dorinţa de compromis în toate problemele, inclusiv în ce

priveşte statutul Kosovo”, adică va conţine condiţia unor noi tratative între Belgrad şi Priştina. În plus,

concluziile şi argumentarea deciziei Curţii de Justiţie ies din cadrul Kosovo şi al întregii regiuni

balcanice. Ele vor atent studiate şi interpretate în funcţie de alte conflicte asemănătoare, inclusiv din

Caucaz şi alte teritorii ale spaţiului postsovietic. Asta înseamnă că această decizie nu reprezintă încheierea

„cazului Kosovo”, ci un prolog pentru alte lupte geopolitice.

Recunoastere electorală

Republica Kosovo intra în campania electorală într-un moment în care urma să înceapă un dialog cu

Serbia pentru a rezolva diferite probleme practice cu care se confruntă populaţia kosovară, albaneză sau

sârbă, sub auspiciile UE. Acest dialog va fi primul între Belgrad şi Priştina de la proclamarea

independenţei  Kosovo.Conform surselor oficiale citate, una din problemele principale ale campaniei

electorale este lipsa unei recunoasteri internationale solide a independentei regiunii separatiste, majoritar

albaneze, inclusiv lipsa oricarui progres in procesul de aderare a Republicii Kosovo la ONU.

Reamintim ca anterior, şeful diplomaţiei kosovare, Skender Hyseni, citat de agentia de presa

KARADENIZ PPRESS, a declarat ca zeci de state, inclusiv membri ai Uniunii Europene (UE), se

pregătesc să recunoască independenţa Republicii Kosovo, în urma avizului Curţii Internaţionale de

Justiţie (CIJ), care a apreciat că declaraţia de independenţă a Priştinei este conformă cu dreptul

internaţional. „În ceea ce priveşte noile (n.r.-state care intenţionează să recunoască independenţa Kosovo),

miniştrii de Externe şi alţi diplomaţi de rang înalt din mai multe ţări mi-au sugerat acest lucru, imediat

după decizia CIJ”, a subliniat inaltul oficial de la Pristina. „Aşteptarea avizului CIJ a amânat, cu

siguranţă, numeroase recunoaşteri”, a adaugat Hyseni. El a mai apreciat că unele dintre cele cinci ţări

membre UE care nu au recunoscut independenţa Kosovo – Spania, România, Grecia, Slovacia şi Cipru –

ar putea să îşi schimbe opinia, dând asigurări că “vor exista ţări la care nimeni nu se aşteaptă, care vor

recunoaşte (Kosovo)”.

Reamintim că într-un aviz consultativ, publicat în data de 22 iulie 2010, CIJ, principalul organism judiciar

al ONU, a conchis că declaraţia de independenţă a Kosovo nu a încălcat dreptul internaţional. Un număr

de 70 de ţări, între care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE, au recunoscut până în

prezent independenţa acestei foste provincii sârbe cu două milioane de locuitori, dintre care 90% sunt

etnici albanezi.

Mai multe ţări, printre care Federatia Rusa şi China, susţin pozitia oficiala a Belgradului, care se opune

acestei independenţe. Conform analistilor politici, statele care se opun independentei Kosovo se tem ca

acest precedent să nu alimenteze sau să nu valideze miscarile separatiste pe propriile lor teritorii.

 

La doi ani de la declararea independenţei, Kosovo are propriul drapel, propriul imn şi chiar propriile

servicii de informaţii, dar dacă cineva vrea să dea un telefon în fosta provincie sârbă trebuie sa formeze

prefixul de Serbia.

Sarbii şi albanezii din Kosovo au avut vieţi separate din 1999, când NATO a bombardat Serbia pentru a o

constrânge să-şi retragă forţele din provincie. Sârbii care trăiesc în Kosovo niciodată nu au recunoscut

autorităţile din Pristina. În ultimii ani, cele mai violente încleştări s-au înregistrat la Kosovska Mitrovita,

oraşul unde sârbii şi albanezii sunt separaţi de râul Ibar şi unde, rar, ei se încumetă să meargă în partea

cealaltă a orasului.

Precedent periculos

Pe de altă parte, însa, există temeri legate de un posibil precedent,în cazul în care Kosovo va deveni

independentă.

„Testul Kosovo de la Curtea Internaţională are un impact oarecum direct asupra României pentru că, deşi

avizul Curţii este consultativ, el va avea un follow-up practic. În ce priveşte România, se poate invoca un

principiu al analogiei pentru cei care vor să proclame, de pildă, autonomia aşa-zisului Ţinut al Secuilor”,

a declarat, pentru Ziare.com, analistul de politică externa Corneliu Vlad.

Opinia sa este contrazisă însa de cea a lui Cristian Ghinea: „Nu există ceva comparabil între Kosovo şi

Transilvania. Precedentul din Kosovo nu este ca cine cere independenţă o primeşte automat, ci faptul că

nu e frumos să intri cu tancuri şi să omori civili, aşa cum a facut Milosevici acolo. Situaţiile nu sunt nici

pe departe comparabile şi se crede că această suspiciune exagerată a autorităţilor române, nu este

binevenita”.

Stat suveran

Imediat după anunţarea deciziei, ministrul kosovar de externe, Skender Hyseni, a declarat că aşteaptă

revenirea Serbiei la masa negocierilor. “Dar aceste discuţii pot avea loc doar între două state suverane”, a

subliniat şeful diplomaţiei de la Priştina.

Omologul său sârb, Vuk Jeremici, a reiterat poziţia Serbiei, avertizând că Belgradul nu va recunoaşte

“niciodată şi în nicio împrejurare independenţa Kosovo”.

Ministrul a subliniat că Serbia va continua lupta diplomatică pentru fosta provincie, recunoscând însă că

aceasta se va desfăşura în condiţii mai dificile. Conştient că decizia riscă să aprindă spiritele atât în

Serbia, cât şi în nordul Kosovo, Jeremici a făcut apel la populaţia sârbă să nu răspundă provocărilor.

Presiuni la adresa României

O primă consecinţă a deciziei ar fi, potrivit agenţiei Reuters, exercitarea de presiuni suplimentare asupra

statelor comunitare care au refuzat până în prezent să recunoască independenţa fostei provincii sârbe –

Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania.

Deşi puţin probabil, Serbia ar putea respinge avizul dat de instanţa de la Haga şi, în consecinţă, adopta

măsuri împotriva fostei provincii, precum închiderea punctelor de frontieră, sistarea alimentării cu energie

electrică sau impunerea unui embargo comercial.Belgradul ar mai putea face un ultim efort de a readuce

cazul în atenţia ONU graţie sprijinului ferm pe care îl primeşte de la Rusia, membru permanent al

Consiliului de Securitate.Pe de altă parte, acceptarea de către Belgrad a avizului CIJ i-ar înlesni efortul de

aderare la spaţiul comunitar, urmând să negocieze separat statutul celor 120.000 de sârbi din nordul

Kosovo

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

I. Cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate

 

    1. Dr.Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

ediţia 2006 ;

2. Marian Mihăilă, Elemnte de drept internaţional public şi privat, Editura ALL BECK,

Bucureşti, ediţia 2001 ;

  II. Surse internet

   

   1. http://www.romanian.ruvr.ru   -Cazul Kosovo- un prolog pentru alte lupte

geopolitice , vocea Rusiei – 04.11.2015.

2. http://www.karadeniz-press.ro –România , miza electorală in Kosovo – 14.11.2015.

3. http://www.jurnaluldevrancea.ro  – Recunoaşterea independenţei Kosovo ar putea da undă verde autonomiei Ţinutului Secuiesc – 28.11.2015.

4. http://www.evenimentulzilei.ro  – 6.12.2015| Subiectul: Politica, Revista presei, Stiri Externe