UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIRFACULTATEA DE ŞTIINTE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT

REFERATDREPT

INTERNAŢIONAL PUBLIC

PAVEL ALEXANDRA

AN II, gr. 7

BUCUREŞTI2004

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIRFACULTATEA DE ŞTIINTE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT

Instituţia recunoaşterii

statelor

PAVEL ALEXANDRA

AN II, gr. 7

BUCUREŞTI2004

1

CUPRINS

1. Concept.................................................................................................3

2. Formele de recunoaştere.......................................................................3

3. Efectele recunoaşterii unui stat.............................................................5

3.1 Principalele drepturi şi obligaţii..............................................5

4. Concepţiile despre recunoaşterea statelor.............................................6

5. Obligativitatea recunoaşterii statelor....................................................7

6. Recunoaşterea statelor în Uniunea Europeană......................................8

7. Exemple de state care şi-au proclamat independenţa...........................8

8. Cazul Kosovo........................................................................................9

Bibliografie.............................................................................................10

Cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate.......................10

Surse internet..............................................................................10

2

1. Concept

Recunoaşterea internaţională este o instituţie a dreptului internaţional, fiind într-o strânsă

legătură cu schimbările care se petrec pe scena internaţională, ca urmare a apariţiei de noi

subiecte de drept internaţional public1.

Această instituţie are un profund caracter politic deoarece ea exprimă atitudinea unui stat

sau a unor state faţă de un nou subiect de drept internaţional. Întrucât normele dreptului

internaţional presupun existenţa unui asamblu de drepturi şi obligaţii reciproce, în principal ale

statelor, acestea trebuie să se recunoască reciproc ca atare, pentru a putea pune în valoare

drepturile şi obligaţiile respective.

Recunoaşterea unui stat poate fi definită ca actul unilateral prin care un stat sau mai multe

state admit că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice unui stat nou pentru a poseda

personalitate juridică deplină în ordinea internaţională, devenind deci subiect de drept

internaţional. Prin acest act unilateral statul îşi exprimă voinţa de a considera noul stat ca

membru al comunităţii internaţionale.

Însă recunoaşterea nu conferă calitatea de subiect de drept internaţional noului stat,

iar refuzul cunoaşterii nu afectează existenţa statului.

Astfel, recunoaşterea este un act juridic opozabil statului care îl efectuează şi crează

drepturi şi obligaţii juridice între acest stat şi cel recunoascut. Recunoaşterea contribuie la

dezvoltarea colaborării internaţionale, a unor relatii prieteneşti între state, la menţinerea păcii,

deschizând pentru statele nou apărute calea participării lor la viaţa internaţională, în conformitate

cu principiile şi normele dreptului internaţional.

1 TAKACS LUDOVIC; NICIU MARŢIAN I., Drept internaţional public, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, p.74

3

2. Formele de recunoaştere

În teorie există mai multe forme de recunoaştere, clasificate după o serie de criterii:

1. După modul de exprimare, aceasta poate fi expresă sau tacită:

a. Recunoaşterea expresă se manifestă prin

i. declaraţii;

ii. telegrame de felicitare sau mesaje emise de seful statului, ministrul afacerilor

externe sau de la guvern;

iii. note diplomatice

iv. tratat bilateral sau multilateral/

poate fi făcută de un singur stat sau de un grup de state

b. Recunoaşterea tacită se manifestă prin

i. stabilirea de relatii diplomatice, cum ar fi admiterea misiunilor diplomatice pe

teritoriul său, etc.

2. După întinderea efectelor, recunoaşterea poate fi de iure sau de facto:

a. Recunoaşterea de iure constă în recunoaşterea deplina, definitivă si irevocabilă a

noului stat. Efectele acestui tip de recunoaştere se sting numai odată cu încetarea

calităţii de subiect de drept a statului recunoscut. Acesta este o recunoştere deplină a

personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă din exercitarea suveranităţii

acestuia, inclusiv posibilitatea stabilirii de relaţii în diferite domenii, în primul rând a

relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a încheierii de tratate şi altele.

b. Recunoaşterea de facto este parţială, provizorie şi revocabilă, producând efecte

limitate (numai în anumite domenii, avute în vedere de statul care o exprimă). Ca

regulă, recunoaşterea de facto constituie o treaptă pregătitoare către recunoaşterea

deplină. Astfel, daca nu a intervenit o recunoaştere deplină între 2 state, acestea pot

duce negocieri litigioase, pot încheia tratate comerciale, pot stabili relaţii economice2.

Ea are ca raţiune consideraţia că statul respectiv nu ar fi încă suficient de stabil şi, ca

formă de manifestare, stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei relaţii

comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate.

2 Drept international public, curs 8.4

Participarea la tratate multilaterale a unui nou stat, alături de alte state, nu înseamnă în mod

necesar recunoaşterea implicită a acestuia, de exemplu de către state care declară în mod

expres că semnarea tratatului alături de acest stat nu înseamnă recunoaşterea lui sau care,

sub alte forme, afirmă intenţia lor clară de nerecunoaştere.

Participarea la organizaţii sau la conferinţe internaţionale nu echivalează cu recunoaşterea

tacită a noilor state de celelalte state membre, dacă nu intervin şi alte acte de recunoaştere.

În ceea ce priveşte admiterea unui stat nou ca membru al ONU sau al altor organizaţii

interguvernamentale, acesta nu presupune în mod necesar nici recunoaşterea individuală a noului

stat de toate statele membre, nici obligaţia acestora de a-l recunoaşte.

Totuşi, dacă un stat a votat în favoarea admiterii noului stat, există o prezumţie de

recunoaştere implicită a noului stat, care trebuie desigur coroborată cu acte ce ar exprima

intenţia de recunoaştere, deoarece acceptarea unui stat ca membru al unei organizaţii

interguvernamentale înseamnă acceptarea faţă de statul respectiv a statului juridic decurgând din

caliatatea de membru şi din activitatea organizaţiei.

3. După numărul de subiecte:

a. Recunoaştere individuală este rezultatul manifestării de voinţă a unui singur stat;

b. Recunoaşterea colectivă este rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi

concomitente ale mai multor state. Ea poate fi făcută printr-un tratat bilateral sau

multilateral, poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state, în baza unui

tratat multilateral.

3. Efectele recunoaşterii unui stat

Recunoaşterea are ca prim efect stabilirea unor relaţii normale între state, dar şi

dobândirea unor drepturi şi obligaţii internaţionale.

5

3.1 Principalele drepturi şi obligaţii

Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare;

Dreptul de a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale

aflate pe teritoriul statului care la recunoscut;

Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărarilor judecătoreşti ale statului recunoscut.

4. Concepţiile despre recunoaşterea statelor

În ceea ce priveşte recunoaşterea statelor, exista două concepţii

1. Concepţia constitutivă

2. Concepţia declarativă

Unii specialişti din domeniu au susţinut că recunoaşterea ar fi un element constitutiv al

statului: noul stat nu ar exista atâta timp cât nu a fost recunoscut şi nu ar deveni subiect de

drept internaţional decât prin recunoaştere.

Teoria constitutivă ridică o problemă care nu poate fi rezolvată, şi anume aceea a

numărului de recunoaşteri necesar pentru ca un stat să fie considerat acceptat ca subiect al

dreptului internaţional. Un stat nu poate fi subiect de drept numai în raport cu statele care l-au

recunoscut, şi lipsit de această calitate faţă de alte state; căci statul nu poate avea decât o

personalitate unică. Acestei conceptii i s-a opus concepţia declarativă:

Recunoaşterea este un act declarativ şi nu constitutiv, este actul de constatare a existenţei

unui nou stat. Prin acest act se constată existenţa unui stat nou care există ca efect al creării

sale şi nu ca rezultat al actului de recunoaştere.

Acesta există prin însăşi reunirea elementelor constitutive obiective, indiferent de cunoaşterea sa.

În timp, practica internaţională a validat în mod decisiv concepţia declarativă a

recunoaşterii.

5. Obligativitatea recunoaşterii statelor

Recunoaşterea unui stat are, în principiu, un caracter discreţionar, în dreptul

internaţional neexistând nici o obligaţie, respectiv interdicţie, a recunoşterii. Astfel, orice

6

stat are dreptul sa recunoască alt stat sau nu. Desigur, un stat poate fi acceptat de către toată

comunitatea internaţională, dar asta nu înseamnă că recunoaşterea unilaterală a unor state este

ilegală, ţinând de preferinţele politice. Astfel, în cazul proclamării independenţei unor teritorii cu

încălcarea dreptului popoarelor la autodeterminare, asemenea entităţii politice nu au fost

recunoascute ca state.

Când vine vorba de recunoaşterea internaţională a statelor, s-a pus problema existenţei

obligaţiei de a nu recunoaşte situaţii contrare normelor dreptului internaţional, mai concret de a

nu recunoaşte ca state formaţiuni politice create fie prin folosirea forţei, fie prin încălcarea altor

principii şi norme ale dreptului internaţional.

În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres obligaţia de

a nu recunoaşte fapte rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate. Astfel, potrivit unei

norme care face parte din principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, nici o

achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa nu va fi recunoscută

ca legală.

În general, putem susţine că există obligaţia de a nu recunoaşte acte sau fapte contrare

normelor dreptului internaţional, de a nu le recunoaşte alte efecte juridice decât răspunderea

internaţională a statelor care au comis actele ilicite respective. În această categorie intră şi

formaţiuni care pretind recunoaşterea ca state, dar au fost create prin acte ale altor state, de

recurgere la forţă sau la ameninţarea cu forţa, ori prin încălcarea dreptului popoarelor de a

dispune de ele însele.

Dreptul internaţional nu consacră obligaţia statelor de a recunoaşte state noi care

apar pe arena internaţională, ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului a

cărui exercitare rămane la aprecierea sa.

Nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată neamicală, creând obstacole în cadru

normalizării relaţiilor dintre state.

Pentru România, recunoaşterea noilor state şi stabilirea de relaţii diplomatice constituie

expresia sprijinului acordat de ţara noastră consolidării independenţei statelor nou create.

7

6. Recunoaşterea statelor în Uniunea Europeană

În cadrul Uniunii Europene, Consiliul de Miniştri a adoptat o declaraţie cu privire la

recunoaşterea statelor, în care se prevede că statele care candidează pentru recunoaşterea lor

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să respecte prevederile ONU şi ale Actului final de la Helsinki (CSCE) privind statul de

drept, democraţia şi drepturile omului;

2. să garanteze drepturile grupurilor etnice şi ale minorităţilor naţionale;

3. să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care pot fi modificate numai în mod paşnic şi

printr-un acord comun;

4. sa-şi asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea şi neproliferarea

nucleară, precum şi stabilitatea regională.

Pe baza acestor criterii, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europeană şi statele

sale membre au acordat recunoaşterea lor internaţională Bosniei-Herţegovina, Macedoniei,

Croaţiei şi Sloveniei, aceasta fiind condiţionată de respectarea angajamentelor lor în materia

protecţiei minorităţilor naţionale.

7. Exemple de state care şi-au proclamat independenţa

Iată câteva exemple de state care şi-au proclamat independenţa3:

1. Somaliland (Somalia)

2. Nagorno-Karabah (Azerbaijdan) – recunostcută de Abhazia, Ossetia de Sud şi Transnistria

3. Transnistria (Republica Moldova) – recunoscută de Abhazia, Nahorno-Karabah şi Ossetia de

Sud

4. Abhazia (Georgia) – recunoscută de Rusia, Nicaragua, Venezuela, Nauru, Tuvalu, Ossetia de

Sud, Transnistria şi Nagorgo – Karabah

5. Taiwan – Republica Chineză - susţinută de mai multe state

6. Kosovo (Serbia) – recunoscută de 57 state membre ONU

7. Republica Turcă a Ciprului de Nord (Cipru) – recunoscută de Turcia

3 www.wikipedia.org

8

8. Palestina (Israel) – recunoscută de 96 membre ONU, de Sfântul Scaun şi de Liga Arabă

9. Republica Arabă democrată Saharawi (Maroc) – recunoscută de 50 de state membre ONU şi

de Uniunea Africană

10. Ossetia de Sud (Georgia) – recunoscută de 5 state membre ONU şi 3 care nu sunt membre

ONU (Abhazia, Nahorno-Karabah şi Transnistria)

11. Armenia – recunoscută de de Pakistan

12. Republica Populară Chineză - nu are relatii diplomatice cu 22 de state membre ONU şi cu

Sfântul Scaun din cauza recunoaşterii Taiwanului),

13. Cipru – nu este recunoscută de Turcia şi Cipru de Nord)

14. Israel – nu are relaţii diplomatice cu 32 state membre ONU, din cauza conflictului arabo-

israelian

15. Coreea de Nord – nu este recunoscută de Japonia şi Coreea de sud)

8. Cazul Kosovo

Într-un aviz consultativ, publicat în data de 22 iulie 2010, CIJ, principalul organism

judiciar al ONU, a conchis că declaraţia de independenţă a Kosovo nu a încălcat dreptul

internaţional. Kosovo are acum drapel propriu, imn propriu, propriile servicii de informaţii, etc.

70 de ţări, printre care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE, au

recunoscut până în acest moment independenţa fostei provincii sârbe cu două milioane de

locuitori, dintre care 90% sunt etnici albanezi.

Însă mai multe ţări, printre care Federaţia Rusă şi China, susţin poziţia oficială a

Belgradului, care se opune acestei independenţe. Conform analiştilor politici, statele care se opun

independenţei Kosovo se tem ca acest precedent să nu alimenteze sau să nu valideze mişcările

separatiste pe propriile lor teritorii:

“Testul Kosovo de la Curtea Internaţională are un impact oarecum direct asupra

României pentru că, deşi avizul Curţii este consultativ, el va avea un follow-up practic. În ce

priveşte România, se poate invoca un principiu al analogiei pentru cei care vor să proclame,

de pildă, autonomia aşa-zisului Ţinut al Secuilor”, a declarat, pentru Ziare.com, analistul de

politică externa Corneliu Vlad.

9

Bibliografie

Cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate

1. TAKACS LUDOVIC; NICIU MARŢIAN I., Drept internaţional public, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti

2. Curs universitar de drept internaţional public, curs 8

Surse internet

3. http://www.jurnaluldevrancea.ro

4. http://www.evenimentulzilei.ro

5. www.wikipedia.org

10