rebreanu-viata privita din perspectiva sufletului romanesc

UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – FRANCEZĂ

VIAŢA PRIVITĂ DIN PERSPECTIVA

SUFLETULUI ROMÂNESC

PROFESOR COORDONATOR: ABSOLVENT

CONF. UNIV. DR. NICOLAE CREŢU JUGARU CARMEN

IAŞI

- 2007 -

1

Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

CUPRINS:

Introducere 2

Capitolul 1 Romanul vietii sociale 5

1.1 O imagine a satului românesc. Epopeicul 5

1.2. Pământul 10

1.3. Individul si colectivitatea 22

Capitolul 2 Drama iubirii 31

2.1. Sub semnul dragostei 31

2.2. Hora destinului 36

2.3. Blesetmul pamântului şi blestemul iubirii 40

Capitolul 3 Moartea 42

3.1. Eroul problematic şi problematica eroului 42

3.2. Ultimul drum 53

Concluzii 62

Bibiliografie 64

2


VIAŢA PRIVITĂ DIN PERSPECTIVA

SUFLETULUI ROMÂNESC

„Pentru mine arta – zic artă şi mă gândesc la literatură – înseamnă

creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel, arta, întocmai ca şi creaţia divină,

devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie,

scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire

omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în

cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă

decât toate frazele din lume”

Liviu Rebreanu

3


INTRODUCERE

Cu opera lui L. Rebreanu, literatura română a adus încă o notă specifică, puternic

individualizată, în interiorul literaturii universale.

Perspectiva romancierului asupra existenţei umane este crudă, străbătută de un

fior tragic, nelăsându-ne nicio iluzie cu privire la şansele de ameliorare. Opera scriitorului

se încadrează în interiorul realismului, foarte mulţi critici l-au văzut între realism şi

naturalism: „Titlul de realist, în sensul strâmt, care i s-a acordat de la început lui

Rebreanu, trebuie privit cu circumspecţie şi legat oricum de maniera lui obiectivă de a

zugrăvi lumea mai mult decât de viziunea profundă. El are, în Ion, mai degrabă viziunea

unui naturalist”.1

Mediul investigat de Rebreanu este de preferinţă cel al satului ardelenesc, dar el

nu va ocoli nici subiectele din viaţa micii burghezii (sub influenţa lui Cehov din care

traduce).

Scriitorul are o anumită optică asupra vieţii: viziunea ciclică asupra existenţei, în

deplină consonanţă cu aspiraţia spre armonie caracteristică vechilor greci, proprie însă

totodată şi filozofiei naturale a ţăranului român, pentru care viaţa este orânduită după

legile prestabilite ale naşterii, creşterii, morţii şi renaşterii, aşa cum i se dezvăluie

percepţiei acestuia din succesiunea anotimpurilor.

Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze tocmai această viziune pe care a avut-o

Rebreanu în patru dintre romanele sale reprezentative: Ion (1920), Pădurea

spânzuraţilor (1922), Ciuleandra (1927) şi Răscoala (1932).

Datorită marii efervescenţe creatoare a artistului ce a stat la baza reprezentării

vieţii omeneşti, lucrarea nu a putut sintetiza decât în linii mari modul original al

1 Nicolae Manolescu, Drumul şi spânzurătoarea, în Arca lui Noe, I, 1980, p.172-173.

4


scriitorului de a privi existenţa umană în două dintre aspectele ei fundamentale: dragostea

şi moartea.

Afinitatea cu spiritul vechilor greci, îl determină pe Rebreanu nu numai să încheie

acţiunea exact în punctul în care o declanşase, dar, mai mult, s-o sfârşească în chip tragic,

adică în funcţie de aceeaşi concepţie a destinului implacabil care impune prin moarte

închiderea cercului infernal al vieţii. De la Ion, roman obiectiv de strictă observaţie

realistă, Rebreanu trece la Pădurea spânzuraţilor, operă de fină analiză psihologică a

unui spirit în contradicţie cu sine însuşi, pentru ca apoi în Ciuleandra să coboare în

abisurile înconştientului, toată această aventură culminând în Răscoala, vast tablou al

unei mişcări sociale.

Criticul E. Lovinescu declara cu mult entuziasm că „În epocă trecutul nu ne oferă

echivalentul lui Ion, nici chiar al Pădurii spânzuraţilor; pe altarul lui Rebreanu jertfim

toată epica română de la Filimon la Sadoveanu”.2

Primul capitol al lucrării, Romanul vieţii sociale, tratează modul specific al vieţii

ardeleneşti, prezintă contactul cu atmosfera rurală pe care Rebreanu l-a redat obiectiv, un

univers epopeic în mijlocul căruia ne este înfăţişat ţăranul, o fiinţă dominată aproape în

întregime de un egoism primar, neînfrânat şi tenace, de o uimitoare capacitate de a-şi

disimula intenţiile şi a nu le dezvălui decât la momentul oportun.

În primatul acesta al vieţii ţărăneşti pământul reprezintă tema fundamentală atât

de dezbătută în Ion si Răscoala, care în primul roman simbolizează mitul supremei

posesiuni, al adoraţiei, al patimii şi al setei de înbogăţire, iar în al doilea reprezintă

„simbolul colectiv al aceluiaşi ţăran, simbol al energiilor de care dispune el în contact cu

pământul”3, după cum afirmă însuşi autorul.

Capitolul acesta tratează pe lângă tema pământului şi raportul dintre individ şi

colectivitate, aşa cum se desprinde din creaţiile romaneşti amintite.

Al doilea capitol dezbate una dintre dimensiunile fundamentale a existenţei

omeneşti, iubirea. Romanele lui Rebreanu ar fi fost lipsite de consistenţă dacă

romancierul nu ar fi acordat destulă imporţantă erosului, atât de vital pentru majoritatea

personajelor sale.

2 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, IV, p. 134.3 Dan Petraşincu, Cu d. Liviu Rebreanu despre romanul „Răscoala”, în Adevărul literar şi artistic, 1935, nr. 760, 30 iunie, p. 1-2.

5


În cadrul acestui capitol este prezentată hora satului, în Ion şi Ciuleandra, în care

destinul protagonistului este deja trasat fără vreo posibilitate de ameliorare sau de

reîntoarcere. Hora pregăteşte momentul declanşării dramei individuale a eroului.

Am extins această imagine a horei şi în romanul Răscoala cu câteva diferenţe de

interpretare. Hora atrage „blestemul iubirii” dezbătut în subcapitolul al treilea alături de

„blestemul pământului”, cele două „glasuri” care-l cheamă neîncetat pe Ion, ademenindu-

l.

Ultimul capitol, Moartea, este destinat sufletului omenesc, analizei psihologice a

omului până în străfundurile conştiinţei (Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra). Primul

subcapitol, Eroul problematic şi problematica eroului, este extins la toate cele patru

romane în care sunt urmărite: conştiinţa datoriei şi drama conştiinţei (Pădurea

spânzuraţilor), obsesia jocului (Ciuleandra) şi obsesia pământului, a fatalităţii (Ion,

Răscoala).

Subcapitolul Ultimul drum prezintă ultimele momente din existenţa

protagoniştilor supuşi existenţei lor tragice, care vor încerca din răsputeri, până la final,

să întoarcă fatalitatea destinului sau să o accepte cu o iubire izvorâtă din univers

(Apostol Bologa).

6


CAPITOLUL 1

Romanul vieţii sociale

1.1. O imagine a satului românesc. Epopeicul

Liviu Rebreanu a reuşit să creeze, prin marile lui romane, un tot organic şi unitar,

„pivotând in jurul temei pământului”4, importantă pentru viaţa socială de până la al doilea

război mondial.

Autorul a încercat să redea o vastă frescă a ţărănimii române guvernată de legi şi

obiceiuri nescrise. Însuşi Rebreanu a afirmat într-un interviu că romanul Răscoala este

continuarea firească a lui Ion: „Am avut viziunea acestui roman încă din timpul când

transcriam pentru tipar Ion. Dacă Ion este simbolul individual al ţăranului român, setos

4 Al. Săndulescu, Introducere in opera lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.7.

7


până la patimă de pământul lui, Răscoala este simbolul colectiv al aceluiaşi ţăran –

simbol al energiilor de care dispune el in contact cu pământul. Toată concepţia mea

creatoare am avut-o formulată în minte încă de când am venit din Ardeal. Omul nu

trebuie să se îndepărteze de pământ, este concepţia prin prisma căreia s-au născut Ion şi

Răscoala şi, în parte, Pădurea Spânzuraţilor – şi se vor mai naşte alte câteva romane

asupra ţăranilor. Aşa că Răscoala e o treaptă spre care visez să mai scriu. Voi descrie

într-un alt roman, intitulat poate: Întunericul, cum s-a comportat ţăranul român în marele

nostru război, şi apoi, ca un corolar deasupra acestora, am ideea unui roman intitulat:

Pacea, in care viziunea se întregeşte armonic, într-un stat român mare şi consolidat.

Bineînţeles că toate acestea nu trebuie să te facă să crezi că aş urmări realizarea unui ciclu

– şi nici măcar vreo apoteoză filozofică a ţăranului. Urmăresc o simplă viziune, atât…”5.

Criticul N. Manolescu a intuit caracterul epopeic al romanului. „Epopeea

înseamnă înainte de orice spirit epic, supradimensionare a personajelor, ce primesc

statură eroică, şi a acţiunii. Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea

realistă nu atinge măreţia din Ion. Personajele seamănă aici cu nişte masive forţe ale

naturii, existenţa lor e privită fără relativism şi fără ironie, cuprinsă într-o temporalitate

lentă, ce trece parcă pe deasupra istoriei, înglobând-o în sine.”6 Lumea ţărănească este

dominată de simboluri simple şi fundamentale: naşterea, nunta, hora, moartea, pământul,

care care sunt înscrise sub tiparul acestei lumi autohtone.

Alexandru Săndulescu dezbate pe larg această viziune epopeică şi redă pe scurt şi

opinia altor critici: „Faptul a fost remarcat, sub diverse forme, de către mai toţi criticii

operei lui Rebreanu, insistându-se, în chip curios, asupra lui Ion, în care Eugen

Lovinescu, de pildă, recunoştea << epopeea ţărănimii noastre prinsă în celula unui sat

ardelean >>. După G. Călinescu, care apăsa prea mult pe tipicitate, înţelegea numai sub

latura generalului, << rostogolirea romanului este epopeică, stilul este al mai marilor

epopei >>. Şerban Cioculescu lărgeşte sfera de cuprindere făcând un pas şi mai ferm

înspre intenţiile scriitorului : << ...dând cea mai puternică expresie psihologiei ţărăneşti în

Ion, Crăişorul, Răscoala, Liviu Rebreanu a creat adevărata epopee naţională >>. Critica

mai nouă va dezvolta ideea, Lucian Raicu, în substanţiala sa monografie din 1967,

5 Dan Petraşincu, Cu d. Liviu Rebreanu despre romanul „Răscoala”, în Adevărul literar şi artistic, 1935, nr. 760, 30 iunie, p. 1-2.6 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.171-172.

8


caracterizându-l pe Ion ca erou al unei epopei tragice şi observând realismul de o factură

epopeică.

Ceva mai înainte, I. Ianoşi afirmase în esenţă acelaşi lucru, dar disociind între

Ion şi Răscoala, considerând că numai celui de-al doilea roman i se poate aplica formula,

pe care o pun sub semnul întrebării Vladimir Streinu şi Alexandru Piru. S-a ajuns la

disputa dintre roman şi epopee în opera lui Rebreanu, obiecţiile fiind aduse mai cu seamă

lui G. Călinescu, în interpretarea căruia, autorul lui Ion pare aşezat mai aproape << de

poeţii epici, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii >>, decât de

romancierii moderni. Oricât ar fi de tentaţi să exagereze cei care au susţinut caracterul

epopeic, începând cu E. Lovinescu, ei se găsesc totuşi pe un drum coincident cu acela al

scriitorului. Nu pot fi contestate proporţiile copleşitoare ale dramei pământului [...]

Numai lipsiţi de percepţie auditivă n-am auzi „urletul mării” din Răscoala, scriere în

care, cum dealtfel s-a recunoscut unanim, ţăranii nu apar ca personaje de sine stătătoare,

ci numai în cadrul scenelor de masă, ca mulţime.

<< Eroul epopeii – susţine un teoretician modern al romanului, Georgy Lukacs –

nu încarnează un destin individual, ci cel al unei colectivităţi >>. Este firesc cazul

romanului despre răscoala din 1907. În privinţa lui Ion lucrurile stau altfel şi aici

împărtăşim opinia lui I. Ianoşi şi cel puţin în parte, a lui Al. Piru. Eroii sunt într-adevăr

individualităţi. Dar ceea ce conferă unitate celor două capodopere, chiar dacă ele sunt

diferite ca formulă, este viziunea epopeică de cuprindere a întregului şi a eternului, a

istoriei unei lumi şi naţiuni, în luptele ei pentru afirmare, pentru libertate naţională şi

dreptate socială.”7

Rebreanu este „un romancier care a văzut epopeic viaţa satului românesc, în

centrul căreia s-a găsit mereu drama cea mai veche şi mai adâncă, drama pământului”8.

Autorul construieşte monumental o lume în centrul căreia gravitează eroi problematici,

dar şi mulţimea, ca erou unic, ce luptă pentru existenţă. În finalul Răscoalei: „Glasurile

se amestecau, se confundau, se pierdeau necontenit în zgomotul din ce în ce mai mare al

lumii”. Şi în Ion glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii: „Peste

zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile,

7 Al. Săndulescu, Introducere in opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.8-9.8 Al. Săndulescu, op. cit, p. 17.

9


năzuinţele mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări

plăpânde într-un uragan uriaş.”

La coasă, Ion trăieşte, ca un gigant, încleştarea cu pământul. Naşterea, nunta, moartea

imprimă romanului cadenţa ritmurilor existenţei, iar fiorul miracolului vieţii nu lipseşte,

coexistând cu imaginile cele mai concrete: − Foarfece ... Daţi-mi un briceag, că n-am cu

ce tăia buricul copilului!...” strigă Zenobia Glanetaşu la naşterea copilului lui Ion pe

câmp. Iar ceva mai încolo, „Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi, în picioare, cu capetele

descoperite [...] şi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa lumii care se petrece zilnic

sub privirile oamenilor”...

În subconştientul scriitorului se întipăreşte un întreg orizont de viaţă şi gândire

spontană al românilor ardeleni, el se simte înrădăcinat în acest spaţiu autentic românesc

pe care l-a redat în operele sale a căror fundament este cel local, transilvănean: „om al

munţilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi suflet de mic copil. Valea Someşului,

atât de bine cunoscută, în cele mai mici cotituri, a fost şi va rămâne pentru mine cel mai

frumos loc de pe pământ”9. Nuvelele inspirate de lumea satului constituie nişte schiţe care

vor pregăti universul românesc din Ion. În nuvele, autorul încearcă în linii mari

reprezentarea vieţii ţăranului care va fi desăvârşită, prin verificări proprii, în romanele

sale. Trecerea de la nuvelă la roman l-a determinat pe Rebreanu să evite situaţiile şi

rezolvările banale, cu un pronunţat caracter literar. Răfuiala reprezintă un punct de

plecare pentru romanul Ion, in care fata iubeşte flăcăul sărac, dar trebuie să-l ia pe cel

bogat, continuă să-l iubească pe flăcăul sărac care în cele din urma sfârşeşte dramatic din

cauza soţului gelos. În Răfuiala este prezentă povestirea unei întâmplări dramatice, iar în

Ion, desigur, se surprinde viaţa în durata ei continuă în care-şi face loc ideea de destin.

Tudor Vianu10 vede in acest roman ,,icoana complexă, vie fără exuberanţă, bogată în

amănunte de observaţie” a vieţii Ardealului.

Incipitul romanului deschide universul satului românesc surprins în detalii

semnificative pentru ilustrarea autenticităţii. Se prezintă drumul ce se desprinde din

şoseaua principală, întovărăşind Someşul când pe dreapta, când pe stânga, conducându-

ne în satul parcă mort, în după-amiaza de vară, unde câinele învăţătorului latră pe drum,

în timp ce sub merii din ogradă se scaldă în praful fierbinte câteva găini, iar pe prichiciul

9 Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 350.10 Tudor Vianu, Cronica literară, Viaţa românească, nr. 1, 1921.

10


ferestrei străjuieşte o ulcică verde de lut. Romanul Ion se întemeiază, declară scriitorul,

pe impresiile primite în copilărie, in care îşi propunea să creeze „o altă lume, nouă”,

luând realitatea numai ca „pretext”. Liviu Rebreanu îşi aminteşte de o noapte de august

1916, când a început să scrie capitolul I, „cel mai lung din roman, şi începutul celui de-al

doilea”, reuşind să dea după mai multe încercări nereuşite „ritmul şi tonul” romanului

său: „O explicaţie a acestei rodnicii excepţionale cred că aş putea oferi acum, după

consumarea lucrurilor. Aproape toată desfăşurarea din primul capitol este, de fapt,

evocarea primelor amintiri din copilăria mea, voi adăuga însă imediat că nici prin gând

nu mi-a trecut, când am scris capitolul acesta, să-mi scriu amintirile copilăriei; şi cred că

nimeni nu ar putea descoperi, în zugrăvirea obiectivă a tuturor celor ce se petrec acolo,

note subiective. Şi totuşi!

Acţiunea se petrece în satul Prislop, de lângă Năsăud; în roman Pripas.” Şi

adaugă: „Descrierea drumului până la Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor

corespunde în mare parte realităţii”11. Nicolae Manolescu12 spune că drumul prezentat la

începutul romanului face legătura între lumea romanului şi lumea ficţiunii: „urmându-l,

intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman.[…] cinci sute de pagini mai departe,

Herdelenii îl străbat în sens invers, părăsind definitiv satul. Senzaţia de trecere a timpului

este foarte vie. Ultimul personaj al romanului va fi acelaşi „drum”, înfăţişat însă la o altă

vârstă: bătrân, bătătorit, încolăcindu-se leneş << ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros

>> pe care uruie roţile trăsurii << monoton-monoton ca însuşi mersul vremii >>”.

Manolescu constată suspendarea „timpului vieţii” dat de împrejurimile pustii ale satului

inundat într-o tăcere înăbuşitoare, în care nu se aude decât freamătul frunzelor în copaci

şi, observă criticul, această nemişcare şi linişte sunt „ca o pauză în marele spectacol al

lumii, care permite instaurarea unei durate imaginare”.

Nicolae Manolescu aşează romanele lui Rebreanu în rândul celor dorice spunând

că „în apogeul doricului, astfel de pauze sunt absolut necesare, deşi ele rămân în genere

insesizabile urechii”. „Timpul vieţii” fiind suspendat, „intrăm în timpul ficţiunii”.

„Drumul – spune criticul – ne-a scos pe o altă faţă a realităţii, asemănătoare până la cele

mai mărunte detalii cu aceea din care am pornit, totuşi complet diferită. Suntem în

puterea unei iluzii. Romancierului realist îi plac rolurile de iluzionist. Un câine picoteşte

11 Liviu Rebreanu, Mărturisire, Bucureşti,1916.12 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.158-163.

11


în jur, un altul se apropie în trap leneş, un al treilea roade oase în buruieni. O pisică albă

ca laptele calcă graţios prin colb. Două vaci rumegă, culcate, iar sub mărul din grădină se

scaldă în praful fierbinte câteva găini. Casa învăţătorului priveşte cercetător prin două

ferestre spre inima satului.

Pe o frânghie atârnă nişte cămăşi femeieşti iar pe prichiciul pridvorului străjuieşte

o ulcică verde de lut. Natura fizică, animalele şi lucrurile premerg oamenilor, care

întârzie să-şi ocupe locul în mijlocul lor. Baba de pe prispă << parc’ar fi de lemn >>, face

parte din inventar, împreună cu tot ce o înconjoară. De-abia la cârciumă începe să se

simtă că satul trăieşte, aşadar romancierul îşi ia în stăpânire universul fără intermediari,

zugrăvindu-l meticulos, populându-l de fiinţe şi de obiecte. Nu se întreabă cine vede

locurile, casele, câinii, găinile şi ulcica de lut. Toate acestea sunt pur şi simplu acolo, de

când lumea. Ochiul în care se reflectă este la fel de cuprinzător şi de obiectiv ca ochiul lui

Dumnezeu.”13

In satul Maieru, în prima copilărie, a văzut jocul descris la începutul cărţii „cu

învârtita, cu fetele care aşteaptă să fie poftite, cu nevestele şi bătrânele în grup separat de

privitoare, cu bărbaţii care pălăvrăgesc, cu gravitate”, a văzut lăutarii conduşi de ţiganul

îndemnat mereu să mai zică, să nu stea – şi a fost „negreşit” şi el printre copiii care „se

adună lângă cei ce joacă, se pleacă pe vine şi privesc cu înfrigurare la picioarele fetelor,

aşteptând ca în toiul învârtitei, să se ridice mai sus poalele şi să zărească poate ceva”. Din

amintiri a preluat cadrul, ritmul şi atmosfera lumii ţărăneşti; impresii esenţiale, desigur,

dar foarte departe de a epuiza conţinutul operei. A apărut apoi întâmplarea prin care s-a

cristalizat „subiectul” şi înţelegerea, încărcată de vechile senzaţii de neuitat, şi toate s-au

„frământat” laolaltă şi au dat naştere universului romanesc.

Romancierul „doric” este dornic de a crea o lume care să semene cu realul, însă

aici nu vorbim numai despre imitaţie. Această creaţie depăşeşte imitaţia şi după

Manolescu14, „ţinteşte un trompe l’oeil, , în care importantă este nu atât impresia că

ficţiunea repetă viaţa, cât aceea că viaţa prelungeşte, într-o parte şi în cealaltă, ficţiunea”.

Maniera prin care Rebreanu reuşeşte să surprindă panorama satului, îl introduce

pe cititor într-un spaţiu care capătă uşor un contur şi o delimitare precisă. Tehnica

13 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.158-163.14 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.158-163.11Liviu Rebreanu, Ion, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 5-6.

12


detaliului peisagistic conferă acestui univers o aură mitică, arhaică: ,,La marginea satului

te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de

ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată la picioare.

Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe

lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri”15. La început este aşadar natura fizică,

înfăţişată ca la Balzac sau Zola. Lucrurile şi animalele premerg oamenilor. „De-abia la

cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte”. Realistul Rebreanu descrie întâi

mediul, aşezând apoi pe om în acest cadru. O privire impersonală ia în stăpânire lumea,

de departe către aproape, din afară către înăuntru. În satul Pripas, „ pitit într-o scrântitură

de coline ”, viaţa este orânduită după legile prestabilite ale naşterii, nunţii şi morţii.

Rebreanu crează o lume din haos, un univers logic care seamănă cu realul şi a

cărui esenţă o reprezintă însăşi gândirea artistului. După cum apreciază şi Heidegger16,

originea operei este artistul iar originea artistului este opera. Opera literară este „o fiinţă

care trăieşte, gândeşte, se exteriorizează în gândurile celui ce o citeşte. Este

convingătoare pentru că este realizată în acest scop dar asta nu înseamnă că în acelaşi

timp poate comunica doar o realitate”. Aşadar, după cum am amintit, romanul lui

Rebreanu nu reprezintă imitaţie a realităţii ci şi o transfigurare a ei. În dezbaterea

problemei adevărului, Martin Heidegger spune că „adevăr este ne-adevăr”, adică adevărul

nu poate fi ceea ce este, el conţine şi un element al fiinţării. Creaţia de fapt este o

producere dar şi confecţionarea unui ustensil este tot o producere. Creearea unei opere

reclamă prin natura ei o activitate meşteşugărească” ceea ce se observă foarte bine la

Rebreanu a cărui dificultate consta mereu în a începe prima frază, primul capitol căruia îi

dă o atenţie deosebită pentru că celui dintâi acord trebuie să-i răspundă, neapărat peste o

sută de pagini, un altul, fapt pe care l-a observat şi Manolescu.

Rebreanu când îşi concepe lumea romanescă depune un efort intens legat de actul creării

şi transpunerii universului pe hârtie.

15

16 Martin Heidegger, Originea operei de artă, traducere şi note de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv de Constantin Noica, p. 54.

13

rebreanu-viata privita din perspectiva sufletului romanesc

Documents