r€vi$trt>€ cisltisradspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47915/1/bcucluj_fp...această materie,...

R€VI$TRT>€ CISLTiSRA

C U P R I N S U L :

R. C I O R O G A R I U : A v r a m Iancu în seminar. V . P E T A L A : De „Ziua mor ţ i l o r " L U C I A N B L A G A : A m u r g de toamnă. (Versuri) . I O N P E R E T Z profesor Universi tar: Origina reală

a dreptului. E M I L I S A C : Lăuta lui Ştefan. Z A H A R I A B Â R S A N : Imnul naţional american. Th, C A P I D A N : Soarta românismului din Balcani. M. G. S A M A R I N E A N U : N e - a m despărţit aseară. V I C T O R A . B A C A L O G L U : Un invins al soartei. Dr. GH. C I U H A N D U : Vechi urme de cultură ro

mânească în Bihor. M I S A : Cronica politică.

N O T E : Revista revistelor - Descoperirea archio* logică de la Curtea- de Argeş - La mormântul lui C. Brâncoveanu. - Teatru-muzică. » P r o » gresele telefonului fără fir.

M E M E N T O .

Anul 1. N o 7 Oradea-Mare 15 August 1920

A A J \ . A A A J \ A A A A A A A A A A A A . A A A A A A A A y \

Preţul 3 l o 150

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Anul I. N o . 7 . Oradea-Mare 15 August 1920

CELE TREI CRIŞURI R E V I S T A D E C U L T U R A

Sub Conducerea Dior: ROMAN CIOROGHRIU, QEORQE BflCRLOGLU, Dr ALEXANDRO PTEHNCU

Vicar Episcopal Colonel Dir. Q-l al Invăţămtntului

AVRAM IANCU IN SEMINAR.

în legătură cu articolul meu despre „Cabinetul negru" din Budapesta relevez un epizod depe vremea când eram directorul seminarului din Arad.

Pentru o mai bună orientare a lumei din afară, observ, că seminarele noastre cuprindeau în sine şcoala teologică şi şcoala normală, independente una de alta, dar sub o direcţiune. Preoţii şi învăţătorii eşiti din aceste seminare erau conducătorii fireşti ai poporului nostru. Aşa se înţelege importanţa mare a seminarelor noastre.

Aradul era centrul politic românesc sub stăpânirea maghiară. Tangenta dintre centrul politic şi centrul cultural, era firească. De aici urmează că poziţia unui director. era cu mult mai expusă decât'ori şi unde. Şi mai ales a mea, carele nu eram om sur în viaţa publică.

Numirea mea de director Ia 1901 a fost întâmpinată din partea maghiară cu neîncredere, ca să nu zic mai mult. Canalia dela „Controla" din Timişoara ţipa cc din gura cortului împotriva mea.

Guvernul nu s'a mulţumit numai cu inspecţiile revizorului şcolar de peste an. La examenele finale ale şcoalei normale, mi-a trimis comisar guvernial, pe vestitul Jancso Benedek.

Jancsd Benedek fusese profesor la lieul din Arad, cunoştea dar bine Aradul. Acest aprig săcuiu toată viaţa' şi-a consacrat-o chesîiunei române. Prin scrierile sale în


această materie, a ajuns un factor important în ministerul de Culte şi Instrucţiune publică. El era socotit de „teribilul" comisar al şcoalelor române.

Examenele mergeau bine. Intfo :*zi îmi anunţă comisarul, că după amiazi vrea să vadă desemnurile. Aveam obiceiul să revizuesc toate lucrările înainte de a ajunge în mâna comisiei examinatoare.

Desemnurile erau expuse Jntr'o sală de învăţământ, încep revizuirea cu portretele, când ridic primul portret seţ iveşte portretul cunoscut a lui Avram lancu, răzimat pe tunul de cireşe. Atâta îmi mai trebuie, găndiam în mine şi haid', cu lancu în buzunar. Pe când s'a întrunit comisia eram în ordine cu toate şî aşteptam desvoltarea lucrurilor.

începe şi comisarul cu portretele, cari erau expuse la locul întâiu. Cineva sucea pe musteţe când s'a atins comisarul de portrete, dar deodată căscă din gură ca şi cum s'ar mira de ceva. Nimenea nu ştia ce se petrece în jurul desemnurilor, decât eu care strângeam pe lancu în buzunar şi doar omul cu gesturile, pe care îl fixam, de schimba feţe.

în sfârşit poate m'am înşelat în presupuneri, de aceea am lăsat treaba intfatâta. Prin o investigare aş fi scos chiar eu la iveală un lucru pe care nu trebuia să'-l ştie guvernul, că s'a întâmplat.

Nu mult după acestea, vine un profesor speriat şi mă chiamă afară. Pe stradă striga băiatul dela gazetă, în gura mare, senzaţia zilei:

—• Avram lancu în seminar. Iau ziarul şi de fapt cu litere grase sub titlul „Avram

lancu în seminar" se scria, că comisarul Jancso Benedek a aflat portretul lui Avram lancu, între desemnurile elevilor.

— A! Mâncare de peşte, — vorba regretatului ziarist, ceho-român Augustini,- când îi venea ceva interesant pentru „Tribuna", la care colabora.


"— Da Domnule Director, asta nu-i glumă, trebuie să prevenim reproducerea în alte ziare.

— Las' câ-i în bună mână Avram Iancu, pe care-l strângeam în buzunar cu calmul omului, care e stăpânul situaţiei.

La sfârşitul examenului arat comisarului ziarul şi insist să revină la controlarea desemnurilor. De căutarea buzunarelor n'a fost vorba. Nu-i Avram Iancu în seminar şi basta.

— Domnule comisar, acum vezi cu ce mijloace se lucră contra mea.

— Văd, — sunt în curat cu toate. De data aceea scăpaiu din cursă, dar au urmat altele

cari m'au şi încleştat. Şi din acelea am scăpat. Ar fi lungă povestea lor pentru spaţiul măsurat al unei reviste. Bine că au trecut ca un vis rău.

în zilele trecute am fost în Arad. Un vechiu funcţionar consistorial mă întreabă, că ce fac cu Avram Iancu?

S'a întâmplat adecă, că după păţania din 1901, am ajuns la un bas relief a lui Avram Iancu. L-am lăsat în-vălit în grija prietenului dela Consistor, până în vremurile bune.

Acum a sosit acele vremuri sâ-i dau satisfacţie pentru ascunzişurile din buzunar şi din dulap. Şi-l voiu desvăli la prima ocaziune în seminarul din Arad, la locul de onoare ce i se cuvine,

în muzeul arădan a revoluţiei maghiare din 1848 se află un mânunchiu de scăeţi având sub el inscripţia de batjocură: „scaieţi de pe mormântul regelui munţilor — sic transit gloria mundiu, ca un pendent la inscripţia de pe crucea lui Hristos încoronat cu scaieţi: Jesus Nazare-nus rex Iudeorum.

A înviat şi unsul libertăţii naţionale Avram Iancu, când vremea s'a împlinit, pentru că şi misiunea lui a fost dela Dumnezeu. R, Ciorogaviu.


DE „ Z I U A MORŢILOR"

Lecţiile istoriei sunt aspre şi dureroase: Sub povara lor se pleacă popoarele atunci când, neînvăţând a le cunoaşte la timp, cad învinse prin propriile lor greşeli. — Din asprimea lor naşte însă o îorţă nouă, care dă altă viaţă omenirii zdruncinate. — Forţa aceasta este reazimul de care se sprijină învinsul totdeodată îonderatorul de fiecare minut al faptelor celui care a învins. Izvorită din zbuciumul uriaş, din suferinţele, din nădejdile şi adesea din aşteptarea seculară a şiruri întregi de generaţii obijduite, forţa aceasta este „ D r e p t a t e a E t e r n ă " pusă în mişcare, sau mai bine zis, sancţiunea ei. In faţa ei, omul înţelege că sunt lucruri peste care nu se mai poate reveni, tăcut îşi pleacă fruntea ca în faţa unei porunci irevocabile a destinului, irevocabilă ca şi eternele legi ale vieţii şi ale morţii. Neputincios de a schimba ceva din ceace nu mai poate să se schimbe, omul, fiinţă superioară, are totuşi putinţa de a privi d e s t i n u l în faţă, a cugeta a d â n c asupra lui şi a trage tot învăţământul pentru viitor. Filozofia sănătoasă a resemnării, trebue să înlocuiască atunci în mintea lui orice pornire de deznădejde bolnăvicioasă ca şi instinctul distructiv al urii sălbatice . . . Si aceasta pentru ca nici iacrimi şi nici cu zvârcoliri zadarnice nu se schimbă mersul istoriei: prin muncă cinstită însă, prin curaj bărbătesc şi prin suferinţă demnă şi leală se pot repara în parte greşeli, ale trecutului şi pregăti un viitor mai bun.

Unii oameni însă, ca şi unele popoare nu înţeleg totdeauna rostul acestor adevăruri nici în ceasul când ele primesc confirmarea realităţii. Din greşelile trecutului, urzesc himere pentru viitor, luând ca sprijin de drept ai năzuinţelor lor, tocmai nedreptatea învinsă pentru totdeauna. Ceace a . fost pare atât de bun, atât de drept, atât de logic în ochii lor, încât orice schimbare, orice nouă aşezare a lucrurilor, alta decât acea dorită de ei, nu le pare decât' vremelnică, ca şi un vai trecător al uriaşului ocean care este Timpul.

Psihologie bolnavă, ea adânceşte mai râu prăpastia în care oameni şi popoare cad; peste înfrângerea suferită, ea aduce în mod fatal cu fiecare zvârcolire zadarnica, o nouă apăsare. Şi astfel, prin lupte şi spazmuri sleriie. transîor- •


mând aventurierii în martiri şi pe cei puţini înţelegători ai vremurilor, în dezertori, ea nimiceşte singura energie şi ultima vlagă ce îi mai rămânea. Iar istoria şi timpul, cari urmează neturburat mersul lor, înseamnă printr, o nouă pildă îelul cum se răzbună în mod fatal orice călcare a învăţământului lor . . .

Acestea îmi reveneau în minte ori decâteori un nou gest de ură sau vre-o provocare duşmănoasă ne venea din partea conlocuitorilor noştri, din aceste ţinuturi, cărora le-a îost dat să le stăpânească până mai eri; înmărmurit priveam spre abisul pe care aceste porniri spasmotice îl sapă mereu mai adânc, pe când în mintea mea se repeta întruna aceiaşi întrebare chinuitoare: „I n c ă n ' a u î n ţ e l e s e i o a r e î n v ă ţ ă m i n t e l e I s t o r i e i ? "

Şi întrebarea rămânea îără răspuns. Vremea trecea, şi dela puterea ei irezistibilă aşteptam

cu încredere şi cu răbdare dezlegarea marei probleme: credeam că până la urmă „Raţiunea", şi instinctul de conservare al rassei va învinge porurile aceste distructive. O aşteptam mereu, gândindu-mă cu mulţumire la un timp mai mult sau mai puţin apropiat, când rănile se vor mai vindeca, şi când, şi unii şi alţii, vor începe să uite trecutul de dureri, închinându-se în îaţa rostului adânc al poruncii Vremurilor. Şi în aşteptarea acestui timp vedeam cu bucurie fiecare prilej de descordare a inimilor, îiecare pas, care putea să ducă spre ţelul dorit: D a r v e n i

„ZIUA MORŢILOR" Evocatoare prin însăşi fiinţa ei, de porniri nobile şi

umanitare, sărbătoare adânc creştinească prin înţelesul ce i s'a dat, ea avea să îie a tuturor celor cari au suferit şi suîerâ încă. Sărbătoarea morţii, ea simboliza închinarea muritorilor în îaţa veşniciei, — în biserici şi peste tot unde oameni plângeau sau se rugau, se cobora ceva din suflul misterios al morţii, al morţii în care zbuciumul, ura şi tot ce este trecător pe pământ se pierde în pacea veciniciei ei. Zi de lacrimi şi de rugăciuni ea avea să unească în jurul aceleaşi idei pe toţi cei cari plângeau sau se închinau . . .

Dar „Ziua Morţilor" a trecut, şi oamenii n'au înţeles rostul ei. Ura celor care nu pot să ne ierte că în fine ni s'a


făcut dreptate, a pângărit şi această zi a pietăţii şi a durerii. Bisericile lor, ca nici odată, în loc să primească pe credincioşi, s'au închis ca în faţa unei primejdii, clopotele au tăcut, căci chilia lor era închisă şi cheia ascunsă în sânul clocotitor de patimi al unor preoţi nevrednici de chemarea lo r ; slujitorii altarelor lor, în loc să se plece pe mormintele proaspete ale celor cari au murit întru Hristos, s'au ascuns în taina bengherelor lor, şi au blestemat . . .

„Ziua Morţilor" a trecut, cum trec toate zilele în noianul timpului, dar ceva a rămas în urma ei, a rămas amintirea unei brutalităţi necreştineşti, a unor creştini cari nici în faţa credinţei şi a Cultului Morţilor nu au ezitat de a ultragia pe cei care se rugau aceluiaşi Dumnezeu . . .

..Ziua Morţilor a trecut, lăsând mai v i e ca oricând, vizuirea bisericilor închise, in care domneşte mai mult „ Hadur decât Isus Christos; a clopotelor amuţite de ura care orbeşte un popor întreg şi care n'a vrut nici să înţeleagă ca amintirea celor ce nu mai sunt e tot atât de mult a noastră ca şi a lor. N'a vrut să înţeleagă aceasta dupâ cum n'a vrut sa ştie ca este ceva mai mare, mai etern, mai sfânt decât toate sentimentele omeneşti . . . Credinţa !

„Ziua Morţilor" a trecut, lăsând totuşi o adânca mulţumire în sufletele noastre, p e n t r u c c r e ş t i n i înainte de toate, ne-a dat prilejul să ne plecăm pe toate mormintele, şi să ne rugăm pentru toţi cei cari dormeau sub ele, fără a întreba ce limbă vorbiseră, sau la ce biserică s'au închinat!. . .

Şi ..Ziua Morţilor" a trecut astfel în liniştea pe care noi nu am tulburat-o. Mănuşa ce ni s'a aruncat de pe altarele lor pe mormintele pe care ne rugam, noi nu am ridicat-o ! Noi nu am ridicat-o, căci nu luptam, nici cu morţii şi nici cu bisericile lor, oricât de nevrednici ar fi cei care le slujesc, atâta timp cât zvârcoliri le lor, nu ameninţa liniştea caselor noastre . . .

L e c ţ i i l e I s t o r i e i , e i n u 1 e a u î n ţ e l e s ! Si vina, poate, nu o au întrega. Istoria lor, singură,

poate aduce însă explicaţiunea străinului fenomen. Ea singură, ne va putea raporta cum, venit din pustiurile acelei lumi, poporul acesta şi-a schimbat aspectul şi moravurile cum, primind Creştinismul a reuşit să clădească o civilizaţie de care se mândrea atât de zgomotos. Istoria ne va mai


arăta însă cum totuşi nu a reuşit să schimbe „ceva", care a rămas neatins în decursul veacuri lor:

E S U F L E T U L ! E sufletul asiatic al lui flttilla, gloria eternă a acestui

popor, şi e sufletul primitiv al cetelor nomade venite după cuceriri de pe pustiurile Mongoliei.

Şi sufletul acesta care a dus pe Regele barbar să prefacă temple în grajduri pentru caii oştilor sale, a învins sufletul Creştinismului învingător în aparenţă* Indemnându-1 la cuceriri, lâ lupte şi la glorie în veacuri le de întunerec, sufletul acesta îl lasă însă dezarmat şi neputincios, azi, în faţa concepţiilor moderne.

Şi Istoria, neiertătoare pentru păcatele şi slăbiciunile oamenilor, urmează cursul său, şi pune o tragică întrebare pentru viitor.

„ î ş i v a s c h i m b a o a r e p o p o r u l a c e s t a s u f l e t u l s ă u d i s t r u g ă t o r, s a u s u f l e t u l a c e s t a v a d i s t r u g e i r e m e d i a b i l p o p o r u l c a r e î l a r e " . . .

V. Petala.

AMURG DE TOAMNĂ

Din vârf de munţi amurgul suflă Cu buze roşii

în spuza unor nori încremeniţi pe cer — şi-aţâţă feratecul ascuns sub vălul lor subţire

de cenuşă . . .

O rază, Ce vine goană din apus,

Şi-adună aripile şi se lasă tremurând pe~o frunză.. . Dar prea e grea povara — şi frunza cade . . .

Ah, sufletul! Să mi-l ascund mai bine'n piept şi mai adânc... Să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

S'ar prăbuşi . . . . . . E toamnă! LUCIAN BL AGA


O R I G I N A R E A L A A D R E P T U L U I

Dreptul în sine trebue deosebit de înţelesurile curente ce se dau: acela anume de „facultate recunoscută omului de a face ceva" şi de „totalitate a regulelor ocârmuitoare ale activităţei omeneşti". Dreptul în sine decurge din existenţa omului chiar a lucrurilor şi de acea se manifestă nu numai în viaţa omului ci şi în întreaga natură, unde se găsesc acţiuni, energii şi situaţiuni, care ia oameni ar lua caracterul juridicităţei.

Tot ce există în natură îşi are situaţiunea sa, locul său în spaţiu, la a cărui conservare tind toate energiile interne fie în concordanţă cu forţele naturei, fie uneori în luptă cu aceste forţe. Inerţia, aptitudinea de a rezistă acestor forţe externe, este elementul care asigură stabilitatea sau uniformitatea în natură, care se opune ia mişcare sau la schimbarea de mişcare, care împiedică formele nestabile ale energiei intra atomice să disocieze materia forma stabilă a aceleiaşi energii. Hşa că de la primele manifestaţiuni ale materiei găsim ideea de massă, adică de invariabilitate a inerţiei, care în luptă cu energiile nestabile din natura: lumina, căldura, electricitatea etc. tinde la conservarea entitaţei fizice a corpurilor. Aşa dar şi îără a urma exageraţiunilor unor sociologi ca Di Brazza şi Pirenne 1 , care văd în cristale fenomene vitale sau ca Petrucci 2 care descoperă la ele rudimentele esenţiale ale proprietăţei şi ale unor evoluţionişti ca Sabatier, care găseşte în materia anorganică fenomene de sensibilitate, motilitate şi nutriţiune, putem totuşi determina existenţa unei forţe, care lucrează pentru conservarea corpului anorganic şi putem deci admite, că ideea de conservare proprie derivă din însăşi natura lucrurilor şi că aceasta conservare con-stitue o condiţiune esenţială a existenţei.

Odată admisă ideea de conservare pentru lumea anorganică este firesc ca ea să fie întinsă treptat pe, scara ascendentă a lumei organice complicându-se în măsura perfectionărei subiectelor acestei lumi în toate accesoriile,

1 D i B r a z z a e t ' P i r e n n e . La v i e dans Ies cristaux în R e v u e scientifique, 1904 p. 523.

2 P. P e t r u c c i . L e s or igines naturelles de la proprie"te p. 6. 3 R. S a b a t i e r . Essai sur la v i e et la mort . Cap. I., II., III.


pe care nevoi le unei vieţi tot mai superioare şi mai active le îac necesare. Conservarea vegetalului şi desvoîtarea lui cere şi posedarea unui teren propriu în afară de locul pe care î l ocupă însuşi în spaţiu; teren din care îşi extrage elementele hrănitoare. Lupta între plante pentru cucerirea şi păstrarea acestui teren necesar existenţei lor este evidentă, tot astfel conservarea animalului implică adunerea de rezerve nutritive, stabilirea unui adăpost propriu, exploatarea unui teritoriu care să-i dea hrana şi tot astfel în scară ascendentă, trecând de la animal la antroîoid, la omul terţiar şi cuaternar, la sălbatic şi la civilizat.

Dreptul în sine izvorăşte deci din firea lucrurilor şi prima lui manifestare este conservarea proprie a individului. Pentru această conservare e nevoe de libertatea de acţiune. Cu ajutorul ei individul poate să-şi conformeze existenţa cu cerinţele sale fireşti şi să ajungă astfel finalitatea traiului său; care e binele său propriu.

Dar aci intervine un al doilea element component al dreptului; Lumea anorganică în viaţa ei latentă poate trăi nedefinită şi numai influenţe externe o pot distruge. Lumea organică, a cărei viaţă urmează o anumită evoluţie, ale cărei elemente se modifică şi se transformă încontinuu printr'o combustiune internă şi care se perpetuă în gene-raţiuni succesive alcătueşte din şirul de trecătoare existenţe individuale viaţa continuă a speciei. A ş a fiind, izolarea individului organic nu poate să existe în natură şi viaţ i , — în înţelesul general ce se dă acestui cuvânt — nu poate îi decât socială. Chiar plantele prezintă rudimente de această viaţă, îie că ele sunt dioice sau monoice; dar ea se eviden-ţează la animale, la care, aîară de unele specii inîerioare cu reproducţiunea sexuală, necesităţile procreaţiunei duc la viaţă sexuală comună, cel puţin la anumite epoce. Această viaţa în comun, îie că se reduce Ia grupul îamiliar mai restrâns sau mai lărgit îie că se întinde la un grup mai mare de indivizi, duce neapărat la introducerea unui nou element în drept şi el izvorât tot din îirea lucrurilor sau mai bine zis de astă dată din necesităţile vieţii animalice şi ale perpetuărei speciei.

„Dreptul natural este cel pe care natura l'a arătat tuturor 1


animalelor, căci acest drept nu e propriu genului omenesc; ci tuturor animalelor ce se nasc pe pământ şi pe mare şi e comun chiar şi păsărilor. De aci vine legătura bărbatului cu îemea, pe care noi o numim căsătorie, de aci procrearea copiilor, de aci educaţia lor; căci vedem că şi celelalte animale, fiarele chiar se arată pricepute în acest drept, zice Ulpian în Digeste. Fenomenul generalitate! unor principii de drept, care trec peste marginile umanităţei şi se întind şi la lumea animalica nu putea să nu fie băgat în seamă de mintea subtilă a jurisconsulţilor din perioada clasică a dreptului roman. Dreptul ca fenomen social trebue să se nască ori unde e viaţa, caci viaţă e socială prin esenţa ei chiar, la animalele superioare ca şi la cele mai inferioare.

Animalele, care duc o viaţă izolată, cum sunt unele insecte prădalnice şi unele, arachuide au totuşi anume perioade în viaţă, când instinctul conservarei speciei este mai tare decât instinctul propriei conservări şi când se stabilesc relaţiuni de trai comun cu individul ce va contribui la perpetuarea speciei, flcest instinct al perpetuărei speciei este atât de puternic încât la unele insecte masculul, sau moare, dupa ce a asigurat viaţa viitoare a speciei, sau este omorât de femee şi mâncat de dânsa. îndată ce rolul său de repro-ductor a fost îndeplinit. 1

Această viaţa comună, necesară pentru a asigura viaţa speciei şi care dă naştere la raporturi de convieţuire şi deci suspendare a luptei pentru existenţa între doua animale unite în vederea procreaţiunii, devine o necesitate, se transformă într'o legătură durabilă, uneori remarcabila prin fidelitatea tovarăşilor, pe o scară mai înaltă a animalităţei. Ideea de proprie conservare este întinsă firesc la soţie şi primele stăvilare ridicate în calea instinctului egoistic îşi iau naştere din primordiala şi necesara ei însoţire menită să perpetue specia. Progenitura îşi are şi ea parte în această întindere a ideii de proprie conservare şi sentimentele afect ive ce se desvoltă faţă de ea sunt în deobşte cunoscute şi la animalele superioare şi ajută mult la lărgirea sferei acestui drept izvorât din firea însăşi a vieţei. Cum zice

F â b r e . Moeurs des insectes. Ch. V I I . V I I I .


Figuier „ l a n a t u r e e s t u n e i n t a r i s s a b l e s o u r c e , un e t e r n e i f o y e r d e t e n d r e s s e e t d ' a m o u r " . 1

In societăţile animalice, în care o îemee fecundă dă naştere la o progenitură numeroasă, se formează strânse legături sociale menite să asigure existenţa acestei progenituri, pe care o singură mamă nu ar putea-o hrăni şi apără; iar diviziunea muncii împinşi la ultimile ei limite aduce până şi diferenţiarea tipică a indiv iz i lor prin modificarea organelor lor, în femei, masculi şi neutri, aceştia din urmă muncitori sau soldaţi având sarcina de a îngriji de noile generaţiuni eşite din raporturile celor dintăi, şi de a le apăra în contra atacurilor eventuale cum se întâmplă la furnici şi la albine. 2 Traiul comun aduce încetarea luptei intre membrii societăţii animalice, care îi substitue în raporturile lor, ceea-ce Kropotkine în admirabila sa lucrare, numeşte cu o fericită expresiune: „întrajutorare" ! Exemplele sunt numeroase, cunoscute în istoria naturală. La animale instinctul propriei conservări duce la instinctul de apărare şi apropriare a celor necesare pentru susţinerea existenţei, întinderea acestui instinct la specia întreagă duce la viaţa comună temporară sau cont nuă, familiară sau socială şi la apărarea în comun a membr i lor grupului, nu numai la respectarea existenţei individualităţilor ce-1 compun.

In lupta pentru existenţă, în războiul zilnic şi perpetuu, membrii grupului cooperează în loc să se atace unii pe alţii şi acest sentiment fie chiar de „egoism bine înţeles", cum îl numeşte L e Dantec 3 aduce cu sine garantarea în limitele grupului a propiei conservări individuale. Aceleaşi fenomene, instinctive la animale, devin la omul conştient sentimentul dreptului de a se apăra şi de a trăi, sentiment întins la grupul familiar şi social şi în stadiul cel mai înaintat de civilizaţiune la întreaga omenire şi la fiecare individ în parte, constituind ceea ce jurisconsulţii au numit dreptul natural.

Aceasta este origina reală a dreptului. Speculaţiunile filozofice, care au căutat să-i dea o bază artificială în afară de însăşi natura lucrurilor, au fost şi sunt eronate. Singurul

1 F i g u i e r . Poissone, reptiles, oiseaux, p. 287. 2 R o m a n e s. L'intelligence des animaux. V . II. p. 33. 199. 3 L e D a n t e c . Les influences ancetrales p. 190.


clement, care le mai imprumutâ o viaţă factice, este dorinţa de a găsi o cauză morala şi un scop moral dreptului şi de a înălţa astfel în conştiinţa umana produsul firesc al vieţii.

Din acest punct de vedere teoriile filozofice care caută să înalţe concepţia dreptului, apropiindul de morala sunt demne de lauda, căci ele se încearcă sa dea o directivă morala unei idei în ascute în omenire. Reuşita lor nu poate să facă de cât ca dreptul viitorului să se inspire din frumuseţea doctrinelor morale, să fie mai uman, mai corect, mai util pentru întreaga omenire, ajungând astfel sa atingă poate binele şi dreptatea, scopul vieţii şi idealul sau, întrezărite în mirajul atrăgător al timpurilor ce vor sa v ie de nădejdile şi aspiraţiuniie seculare ale umanităţii suferinde.

Ion Peretz profesor Universi tar .

L Ă U T A L U I Ş T E F A N

Preotul aprinse luminarea şi începu să citească din vieaţa sfinţilor. In sobă mocnea îocul şi flăcările albastre vopseau cercuri de tristeţe în unghere.

Preoteasa adormise şi răsuflarea ei cu abur cald se auzea tot mai liniştită — ciaslovui strălucea părăsit şi opaiţul de supt icoana Maicei Preciste pî 'pâia ca o credinţă aprinsă intr'un suflet de ateu. Noaptea colinda la fereşti şi în horn vuia viforniţa; arborii şuerau aîară biciuiţi de vînt şi se scuturau fereştiie.. .

— Ce viforniţă! îşi gîndea preotul şi în sufletul lui vedea lumea de afară. . . Zăpada troenea drumurile, o, şi atîţea işi proptesc suferinţa în puşcă, sună tunuri şi se ucid oamenii, suliţele nu iartă şi plouă plumbul, sînge, tot s î nge . . .

Luminările pe masă picurau îacrâmî de său pe sfeşnic, şi preotul aţîţă fitilul cu unghia, cartea sîîntâ era umedă de lacramile moşneagului şi în ele să micşora parcă suferinţa lumei întregi. Preotul stinse o lumînare şi apucă sfeşnicul celalalt şi se duse la patul preotesei.

Se duse încet, cu paşii mărunţi la scrinul verde de mucegaiul vreme;, deschise un sertar şi scoase din fund lăuta lui Ştefan.


Ştefan a murit şi lăuta i-a rămas mută ca gura lui, strunele erau amorţite şi arcuşul zăcea mort lângă lăută — degetele au rebegit, doina s'a urcat în ceriu şi niciodată, niciodată nu va mai cînta Ştefan din lăută.

— Niciodată nu va mai cînta! Şi şoptind cuvintele preotul simţea că în suflet se tre

zeşte un mort şi-l inbrăţişează: tată dragă. O Ştefan.. . Era frumos şi în ochii lui ardea bunătatea,

în părul lui era pieptănat rostul vieţ i i ; în serile de Maiu în care în razele de lună, plîngea lăuta şi ascultau doina: preotul şi preteasa. O, în nopţi de iarnă pe vremea asta Ştefan le cînta din lăută şi vîntul asculta la fereastră doina vrăjită şi o ducea în codrii bătrîni.

Lăuta lăuta, fleum a rămas orfană şi niciodată n-o să mai plîngă, n-o să mai r î d ă . . . căci lăuta ştiea plînge şi cînta căci pe strune fugea sufletul lui Ştefan. . .

Preotul bătrîn apucă lăuta, o şterse de colb şi o sărută. Săruta pe strune faţa lui Ştefan, în lemnul tăcut simţea căldura degetelor albe cari zac ingheţate de rictusul morţe i . . .

* * *

Preoteasa dormea şi in vis z i m b e a . . . Şi preotul luă în braţe ca pe un copil orfan lăuta, şi să ducea în odaia de alături.

Noaptea, când adormea preoteasa, scotea din sertar lăuta şi o mângâia şi î i vorbea, o întreba, îi săruta strunele ca parcă ar îi vrut să cheme înapoi glasul rătăcit între stele, o aşeză lângă dinsul în pat şi adormea cu lăuta în braţe.

Preotul a adus lăuta în camera lui. îşi făcu rugăciunea şi se cuică. Lăuta o aşezase în pat ca pe-un bolnav obosit şi îacînd cruce, adormi.

. . . Şi Ştefan coborî din stele şi apucă lăuta în mîini şi unse cu răşina arcuşul şi strunele începură să plângă.

----- Tată dragă m-a ucis cineva," căruia nu i-am greşit niciodată.

— Tată dragă în zori au sunat tunurile şi mii de glasuri au răguşit.

— Şi ochii au început să ardă de ură şi braţele au început să gîtuie şi pumnii se încleştau pe suliţe şi în faţa mea a venit un strein, căruia niciodată nu i-am greşit şi pumnul lui tare m-a izbit la pământ. Şi mi-a zbierat în urechi cuvântul morţei şi n'a vrut ' să mă ierte, căci nu i-am


făcut nici un rău, că nici nu l-am văzut pînă atunci . . . şi suliţa a fugit prin pieptul meu. Şi mi-a ţîşnit sîngele şi faţa mi s'a făcut roşie de sînge şi curgea din mine căldura. Şi simţeam că mă duc tot mai departe de satul meu, îmi murea de-a rindul mama, Măria . . . nu mai auzeam glasul tău tata şi numai suna clopotul bisericii albastre . . . Ardealule! Ardealule! Şi cel ce m-a ucis, privea la mine şi rînjea sătul că m-a invins şi sîngele meu curgea mereu. . tot mai cald . . . tot mai mul t . . . m-a ucis.

— Tată dragă m-a ucis. Şi Ştefan aruncă arcuşul, strunele nu mai gemeau,

lemnul iera iar mort. Şi ca o şoaptă se urcă sufletul lui Ştefan către stele şi dispăru în argintul nopţii.

Preotul se trezi tremurînd . . . *

Noaptea era albă şi răsuflarea preotesei o auzea din odaia de alături. In sobă tăciunii, ca ochii roşii ai suferinţii işi închideau pleoapele.

Ornicul de pe părete ţăcănea somnoros, zăpada lumina afară ca o cîmpie de cimitir.

Se ridică din pat pr eotul şi apucă lăuta cu graiu blestemat, îi frînse fruntea şi lemnul pocnea. Rupse arcuşul şi aruncă lăuta în foc.

Flăcările adormite să trezeau din tăciuni şi trosnea vioi pe jăratec lemnul — se luminau unghere şi răşina topită avea mirosul priveghiului.

Preotul privea în focul sobei cum arde lăuta şi-şi ascundea faţa în mîini şi hohotea de plîns.

Plînsul preotului trezi din somn pe preoteasă şi bătrîna să duse la moşneag îl săruta pe faţă şi-i mîngâiă fruntea, lacrâmile ei porneau cu ale preotului.

Blîndâ întrebă preoteasa: — De ce plîngi ? Şi preotul îngînă sughiţind de bocet: — Lăuta . . . Lăuta lui Ştefan.. . A m aruncat-o în foc . . .

Căci mi-au spus strunele că l-au ucis. Sîngele lui Ştefan... L-au ucis.

. . . Si în sobă se mestui locul, de pe părete lumina faţa palidă a icoanei Maicei Preciste şi pe ceriu strălucea singuratecă şi luminoasă o ştea. . . Emil Isac


IMNUL NAŢIONAL AMERICAN STEAGUL ÎNSTELAT.

II vedeţi cumstă'n argintul dimineţei sclipitoare Steagul ale cărui falduri înstelate se tot suie . . . Eri îl salutam în focul asfinţitului de soare, Pe când cerul lui de stele se lăsa pe cetăţuie . . . Iară noaptea la lumina bombelor care se sparg, Mândru se nălţa spre ceruri, fluturând frumos în larg... // vedeţi cum se avântă tot mai sus în zări senine Pe pământul nostru liber, peste mândrele cămine!. . .

Pe cea coastă ce se-ascunde colo'nvăluită'n ceaţă Stă ameninţând duşmanul, odihnindu-se'n trufie . . . Dar zefirul umflă steagul sus pe turn în dimineaţă, II desfăşură... . şi-l joacă . . . şi-apoi când îl înmlădie Prinde'n faldurile sale străluciri din zori de zi Şi le scaldă şi le'nchină peste undele-argintii... Şi se'nalţă iarăşi steagul şi se leagănă'n lumine Pe pământul nostru liber, peste mândrele cămine.. ,

Unde e acum duşmanul ce jurase cu ocară Că ne va lăsa pe drumuri fără casă, fără ţarăl ?... Şi.a spălat cu sânge pata însemnată de-al său pas, Şi din urma lui murdară nici o urmă n-a rămas! Într-o fugă ruşinoasă ca o pulbere pe vânt Tot îşi căută scăparea oastea lui cea mercenară... — A găsit-o'n noaptea neagră şi'n îngheţul de mormânt!!... Steagul înstelat se închină înălţimilor divine Pe pământul nostru liber peste mândrele cămine!...

O, noi vom avea de-apururi oameni mari, aleşi de stele Şi cu piepturi oţetite . . . Ne vom face zid din ele Intre vetrele iubite şi răsboiul blestemat! Binecuvântăm puterea care'n veci ne-a ajutat Un popor să fim în lume şi să rămânem mereu!... Şi deviza noastră sfântă pe furtuni de vremuri grele Va rămâne'n totdeauna: Cu credinţa'n Dumnezeu!!... Steagul falnic în albastru tot mai sus o să s'anine Pe pământul nostru liber, peste mândrele cămine!...

Traducere de ZAH ARIA BÂRSAN.


S O A R T A R O M Â N I S M U L U I D I N B A L C A N I .

împărţirea Macedoniei printre statele cu drept de moştenire la Turcia europeană, a îost o lovitură de moarte pentru românismul balcanic. Turcii, indolenţi din fire şi bănuitori până la prostie, începuseră să priceapă adevăratul rost al acţiunii culturale româneşti din Balcani, abia pe la sfârşitul stăpânirii lor: Insă atunci era prea târziu. După războiul balcanic, cu toate succesele diplomatice obţinute numai i pe hârtie de guvernul român pentru Aromânii din Macedonia - 7 trecuţi în tratatul semnat la Bucureşti cu numele batjocoritor „Cuţovlahi" - Aromânii se vedeau îmbucâtă-ţiţi între cele patru state balcanice. 1 înainte de aceasta, cauza lipsei de propăşire în lupta lor pe căi culturale pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale, provenea tocmai dela faptul că ei se aflau prea răsleţiţi şi depărtaţi de la centrele lor de obârşie: P i n d u l , păretele de despărţire între Epir Şi 5 Tesalia şi G r a m o s t e a , muntele ce separă Macedonia de Epir. Acum această cauză — judecând lucrurile îără închipuiri zadarnice - constitue un pericol permanent pentru desnaţionalizarea lor treptată.

Si el este cu atât mai mare, cu cât nouăle state naţionale în care au trecut Aromânii , în tendinţa lor de a-şi asimila elementele eterogene, nu cruţă nici un mijloc pentru desnaţionalizarea Aromânilor. In privinţa aceasta pericolul cel mai mare vine de la greci.

Grecii, norocoşi de când i-a aşezat Dumnezeu pe pământ, au trăit şi trăiesc chiar azi din moşteniri. Cea mai mare moştenire de ia strămoşi de care beneficiază şi astăzi, e s t e i d e e a g r e c e a s c ă , care trăieşte în Orient din tradiţia şi trecutul lor. Printr' însa biserica greco-orientala din Balcani, îolosindu-se de limba greaca, ca de micul organ de cultură bisericească, şi- a păstrat neştirbit toată autoritatea morală asupra popoarelor creştine din Orient. Biserica greaca era ocrotitoare, mângâerea şi nădejdea creştinilor — fără deosebire de neam — căci de ia ea se aştepta mântuirea de sub tirania turcească. In împrejurările acelea cari au continuat până în preajma veacului nostru, cum nu erau sâ se simtă neamurile din Balcani mai întâi c r e ş t i n i şi apoi g r e c i , când atât creştinismul cât şi cultura ce mai căpătau ie venea numai prin limba grecească ? Prin biserica şi şcoala greacă, şcoală în care se învăţa evanghelia şi istoria naţionala cu toate ciudăţeniile de mărire exagerată, într'o limbă

1 Cuţovlah care însemnează în greceşte va lah schiop-este o poreclă cu care Greci i numesc pe A r o m â n i , în batae de joc. Altfel ei sânt numiţi „ V l a h i " şi aceasta denumire putea foarte bine să fie trecută în tratat, dacă n'ar îi fost cu putinţă numirea generică de „Român" .


sfânta şi în acelaş timp practică pentru transacţiunile comerciale, Grecii au reuşit să facă pe toţi locuitorii Balcanului

fără deosebire de neam — să se creadă că într 'adevăr sânt strănepoţii vechilor Elini. De atunci ideea grecească, infiltrată prin biserică şi susţinută de şcoală a fost singura conducătoare în viaţa popoarelor balcanice.

De pe urma acestei idei, şi ca o moştenire nefastă din acele vremuri, astăzi avem un număr mare de Aromâni care, deşi vorbesc numai româneşte şi nu întră în nici o legătură de înrudire cu Grecii, totuşi se dau de Greci, îşi trimit copii la şcoala greacă şi susţin prin bani tot cea ce contribue la promovarea ideii greceşti. Singura mângăere pentru noi este că rătăciţi de aceştia nu sânt numai dintre ai no$tri, dar şi dintre Albanezi şi Bulgari. Toată Albania de miazăzi se află, în mare parte, sub influenţa culturii greceşt i ; iar în ce priveşte pe Bulgari, toată regiunea din apropierea Salonicului cu centrul Yodena-vechea Edessa, reşedinţa de vară a lui Filip, regele Macedoniei — unde se vorbeşte o bulgărească care poate rivaliza cu aceea din Sofia, în fine chiar localitatea S u c h o , patria apostolilor naţionali bulgari Kiril şi Metodi, unde se aud ultimele urme de pronunţare veche paleosiavonă/sânt cuprinse de admiraţiune pentru limba greacă, deşi nu ştiu greceşte şi nu vorbesc decât numai bulgăreşte. Numai dintre Sârbi nu sânt, pentru că, de fapt, ei nici nu există în Macedonia.

Dar dacă dintre Aromâni sânt mulţi pentru ideea grecească, există şi o nună parte dintr'înşii care sânt naţionalişti şi luptă pe toate căile pentru răspândirea culturii româneşti la toţi Aromâni . Aceşti naţionalişti n'au îmbrăţişat ideea românească din cine stie ce combina-ţiuni politice, cum susţin Grecii, ci dintr'o impulsiune spontană, având la bază un strat de sentimente de iubire pentru limbă. Când în 1862 cucernicul călugăr grec Averch ie de Ia mănăstirea Iviru din, Sfântul Munte, cu prilejul defilării armatei române înaintea Domnitorului, uimit de mersul marţial al ostaşului român pe care îl vedea pentru întâia data, repeziadu-se spre generalul Cr. Tell şi Cesar Baliac care însoţeau pe Cuza-Vodă, a strigat: „şi eu hiu Armân!" (şi eu sânt Român!), aceasta el n'a făcut-o decât din acelaş sentiment de iubire pentru limbă şi neam care a îndemnat şi pe primii cărturari aromâni din veacul al X V I I I să scrie în aromâneşte cu s love greceşti, iar pe Aromânii de azi să îmbrăţişeze şcoala românească. Numai din tăria acelui sentiment Aromânii , şi în special Aromânii trecuţi sub stăpânirea grecească, deşi au să se lupte cu doi vrăjmaşi: Grecii şi Aromânii cu idei greceşti, continuă să se menţină la acelaş nivel de rezistenţă naţională, cu toate că soarta i-a predesti-


nat sa trăiască sub stăpânirea tocmai acelora, de care vroiau să se scape pentru totdeauna,

Astăzi, vorbind despre românismul din Balcani, în primul rând înţelegem pe aceşti Aromâni crescuţi de o jumătate de veac şi mai bine la şcoala română. Despre ceielalţi şi mai ales despre aceia de sub stăpânirea grecească, deocamdată nu poate îi vorba căci pentru noi care am trăit în ultimii ani printre ei şi cunoaştem mentalitatea lor, nu ne mai este ertat sa ne facem muite iluzii. Grecii au ştiut sâ-i ţie sub hipnoza tradiţiei şi culturii lor înainte de întinderea dominaţiunii lor în Epir şi Macedonia, dar acum când îi au în ghearele lo r ! De aceea, un leac de vindecare trebue căutat pentru ceidântâi, ca să nu se prăpădească printre celelalte naţionalităţi.

înainte vreme, când îmbucătăţirea Macedoniei părea inevitabilă şi râzieţirea elementului aromânesc era privit cu aceiaşi îngrijorare şi mâhnire sufleteasca caşi acum, singurul mijloc de scăpare de naufragiul naţional ce ameninţa, era salvarea cel puţin, a regiune! iocuitâ de Aromâni, unde ei erau sălăşluiţi în mase mai compacte Aceasta nu putea îi alta decât aceea situată în Epir, între oraşele I a n i na , A m i ÎI c i u (Meţovo) G r e b e n a şi muntele G r a-m o s t e. In această regiune se găsesc presărate 38 de orăşele, târguri şi sate mari toate cu oopuiaţiunc românescâ' ca : Aminciu, Grebena Samarina, Avdela , Perivoii . Crania, Labaniţa, Siracu, Leşniţa, Breaza, Turia etc. Prijeluj cel mai nimerit pentru aceasta era crearea noului stat Albanez. Aromânii nădăjduiau că, odată cu fixarea îrontierii Albaniei, congresul de la Londra era sâ ţină seama de cererea lor şi prin urmare era şa admită trecerea regiunei în chestiune, situată la partea de' miazăzi a Albaniei, în Albania, nu spre a forma un stat Albano-român, după cum în mod absurd pretindeau unii, ci să-şi aibă şi ei un colţ al lor cu o administraţie şi şcoală autonomă, fărâ vre-.o stânjenire de aîarâ,

In împrejurările acelea era tot ce se putea îace pentru românismul din Balcani, mai ales ca Aromânii stand în c e l e mai bune legături cu Albanezii şi, fiind superiori acestora şi în comerţ ca şi în cultură, puteau îi de o utilitate nepreţuita pentru noul stat albanez. Guvernul român chiar intervenise în acest sens pe lângă congresul din Londra, după cum se poate vedea din „Cartea Verde" publicată după încheerea tratatului din Bucureşti. Cu toate acestea, nu s'a putui face nimic, căci Grecia victorioasă în războiul Balcanic, caute, daca era cu putinţa, sa ecupe Albania de Sud, nu să cedeze Albaniei, care nu făcuse nimic pentru emanciparea ei de sub dominaţiunea turcească, partea de miază noapte a Epirului.


Dar dacă Aromânii nu reuşiseră să fie incorporaţi la . statul albanez, în schimb, venea tratatul de la Bucureşti în care îşi puneau toată nădejdea. Si de fapt clauzele ce cuprindea privitor la Aromâni le-ar îi îndulcit foarte mult situaţia, dacă guvernul român s'ar fi ţinut tare, cerând dela început aplicarea lor. După acel tratat, Aromânii căpătau autonomia şcolară şi mal ales religioasă, cu două locuri pentru episcopi. Pentru un popor religios, cum sunt Aromânii, partea din urmă punea capăt atâtor» suferinţe provenite de pe urmă lipsei de preoţi. Dar şi de astă dată nenorocirea Aromânilor a fost că guvernul român era prea ocupat cu Cadrilaierul, ca să îi avut timpul necesar să se ocupe şi de soarta Aromânilor.

„Macedonia pentru noi este Cadrilaterul" era refrenul ce se cânta Aromânilor şi mi s'a repetat şi mie Ia Ministerul Afacerilor Sfăine din Bucureşti. In condi-ţiunile acestea, locurile pentru cei doi episcopi nu numai că au rămas fictive, dar nici că s'au ocupat măcar de ele. Cu această din urmă desiluzie, cauza românească din Balcani, era condamnată. La aceasta s'a mai adăugat şi dezastrul provocat de marele războiu pentru viaţa economică a Aromânilor şi pentru şcoală: acolo unde numai cu trei patru ani înainte lumina soarele culturii româneşti in Orient, cu un liceu clasic şi cu o şcoală normală şi profesională de fete, Bitolia, astăzi nu se v â d decât ruine. Aromânii răspândiţi, dascălii după ce au fost deportaţi în Bulgaria unde au suferit mizeriile unei captivităţi barbare, neavând la ce să se mai întoarcă pe ia vetrele lor rase din temelii, au rămas în Ţară. Numai Aromânilor din Gre cia le-a mers mai bine întru cât n'au avut să sufere nimic de pe urma marelui răsboiu, dar şi acolo şcoala v e g e tează.

In condiţiunile acestea, pentru salvarea rămăşiţelor de românism în Balcani, nu rămân decât numai două căi: sau să reînceapă din nou activitatea şcolară secondată de biserică, pentru care, de data aceasta trebue ;să se îngrijească şi de trimiterea şefilor religioşi, sau să li se spună Aromânilor că, acum când fraţii lor mai mari au ajuns la 'apogeul măririi, nu mai pot să se ocupe de dânşii şi atunci să li se facă toate înlesnirile ca să vină în Ţară, treptat, şi numai aceia care ar vro i să primească aceasta.

Desigur că dintre aceste două căi, ceadântâi este aceea care stă la inima fiecărui Aromân. Cum să capituleze A r o mânii, după atâtea lupte înverşunate duse pe tărâmul naţional, acum când România Mare este chemată să joace rolul preponderent în Balcani? Este o întrebare ce trebue să şi-o pună ori şi cine care este pătruns de nestatornicia lucrurilor din Balcani." Şi cu toate acestea, când cineva cu-


noaste greutăţile cu care are de luptat statul român pentru consolidarea patriei mărite, când, pe lângă aceasta mai ştie că nu sunt nici oameni cu priceperea lucrurilor din Balcani, — dovezi avem destule: şi că dacă ar îi să înceapă, totul are să se facă numai de mântuială, atunci pentru ori care om cuminte, lucrul cel mai bun este sa nu ajungă lucrurile la o nouă desiluzie.

Cluj, V I , 1920. 772, Câpidan,

NE-AM DESPĂRŢIT ASEARĂ,

Ne-am despărţit aseară, c'o strângere de mână; Ne-am despărţit, frumoaso, tăcuţi, şi trişti — ia poarta Păream întorşi atunci a din cimitiru'n care Plângând înmormântarăm, iubirea noastră moartă,

Ne-am despărţit aseară, cu sufletele frânte Bolnavi de-aceiaşi ură, pornită contra firii Ce ne-a 'njectat "in vine furtuna geloziei Odată cu sublimul fiorilor iubirii,

Era mai tristă luna, când mă 'ntorceam spre casă !.. . Aleea cu salcâmii şi teii toţi în floare Părea acoperită, de la un cap la altul, C'o ceaţă parfumată de sevi otrăvitoare,

Ca un înfrânt de soartă, cu capu 'n sin plecat, Gândind, pe-aceeaşi cale, păşeam acum greoi. , . , . . Ne-am despărţit aseară, tăcuţi şi fără lacrimi învinşi de marea luptă ce se dădea în noi.

M. O. SA A! A R INE A NU.

nBOMHTI REVISTFt - C E L E T R E I C R I Ş U R I "


U N Î N V I N S A L S O A R T E I -

Puiii mamei, pu i . . . pu i . . . vin la mama puişor i . . . şi Hnuţa cu şorţul sumes pe poale, aruncă păsărilor din curte, boabele roşiatice de porumb, chemându-lecu vocea ei blândă, de-ai îi crezut că înţeleg toţi acelaş graiu.

Din când în când, flnuţa îşi aruncă ochii peste zăpla-zul vecin, părând a căuta pe cine-va. Intr'adevâr, de pe prispa casei cobora un tânăr.

— Bună dimineaţă flnuţo... — Bună să-ţi fie inima N i c o a r ă . . . Mâinele lor se îm

preunară, rămânând înlănţuiţi unul de altul. — Mie dor de t ine . . . — Mama ta nu bănue nimic ? — O îi bănuind, dar ce poate să îacă ? . . . n'a îost şi

ea tânără şi n'a iubit ? . . . Două suîlete abia răsărite, lata Româncă din Ardeal ,

el din Vechiul Regat,, student venit pentru odihnă şi citire în satul X de lângă graniţă, locaş înconjurat de brazi, tainic şi liniştititor de nervi.

S'au văzut azi, s'au văzut mâine, până ce s'au prins în vârtejul dragostei, care îmbată şi zăpăceş te . . . şi prin instinctul tinereţi într'o seară plină de poezie, sub cerul aurit de razele lunei, covorul de iarbă al pajiştei străjuite de brazi, le-a primit ofranda. Iubirea la două zeci de ani, este o poemă, o frântură de raiu, desprinsă de zefir.

Teiul din curte cu ramurile plecate peste, zăplazul celor două curţi, părea predestinat să-i umbrească, îmbălsămând aerul cu parfumul său dulce, dar pătrunzător.

De odată sunete nervoase de clopot, răsunară în tăcerea patriahală a satului. — O bănuială grozavă le trecu prin minte. înmărmuriră amândoi.

— Ce o îi ? . . . abia grăi î a t a . . . — M o b i l i z a r e . . . răsboiu . . . ruină . . . Tăcerea deveni mormântală. Două berze ce sburau pe

deasupra fâlîâindu-şi .aripile, se aşezară pe streaşină casei. Se despăţiră sub imperiul unei îngrijorări iară seamăn. Cine a trecut prin acele clipe groaznice, numai acela înţelege, ce furtună s'a deslănţuit în sufletele lor.


. . , Da, venea rasboiui, acea pustiire de vieţi şi de averi Armata împăratului Crâesc a monarhiei Austro-Ungariei, intra în rasboiu cu slaba dar mândra Serbie.

Nicoarâ, a douazi dimineaţă, cu bagajiul în mână, şi ochii înlăcrâmaţi, privind pierdut spre casa nnuţei, se îndreptă cu paşii greoi spre gara apropiata, pentru a intra în ţară.

Aşa a îost în satul unde Nicoarâ venea în fiecare an spre a-şi petrece vacanţa, pe pamântut visat a ii al nostru şi realizat aevea pentru o clipă, sub Mihai Y o e v o d Viteazul.

Şi tânărul cu inima frântă şi gândul înapoi, luă trenul ce urma să treacă Carpaţii, lanţul de veacuri, ce strânge trupul României despărţită, a ţărişoarei noastre prigonită din leagăn până in vremea noastră.

*

Doi ani de neutralitate agitată a ţinut pe fiecare la rostul lui. Nicoarâ şi Anuţa, avură câteva veşti ia început şi apoi tăcere. — Era tăcerea premergătoare vijeliei ce se apropia.

Nicoarâ fu mobilizat şi trimis ia graniţa pentru lucrări de fortificaţie, Depe culmile ce adăpostesc vulturii munţilor, tânărul desnădăjduît îşi* pierdea privirea în zare spre Valea-Oltului, care părea mai supărat ca mai 'nainte, de grozăvia ce i-se pregătea.

— A c o l o departe este dragostea mea, — fecioara ce mi-a dat tot ce avea mai scump, — mireasa tainicei şi îndureratei mele tinereţi!

România nu putea sta nepâsâtoare când toate popoarele lumeiluase armele pentru apărarea drepturilor şi realizarea lor.

In mijlocul unui entuziasm de nedescris, fu decretată mobilizarea şi după câte-va ceasuri, voinicii noştri forţau munţii spre a săruta pământul strămoşilor noştri. Trecerea Carpaţilor a îost grea. Mitralierele curăţau şoseaua şi ve r -sanţii drumului. Botezul de sânge se îndeplinea, prin jerţîe nenumărate.

Răniţi, morţi sărutară ţărâna Patriei fără nici un murmur de părere de râu sau de revoltă. Ostaşii nu ştiau să precupeţească viaţa când era vorba de datorie. Toate virtu ţile strămoşeşti sau redeşteptat şi-au îoşt călăuza vitejiei lor.


Ajunşi în Valea Oltului, Regimentul din care îăcea parte Nicoarâ, bivuacă la 15 K m de satul X. leagănul primei sale iubiri. Era aproape de Anuţa . . . doar o îugă de cal, şi cuibul dorii, ar îi apărut îmbrăţişat de brazi şi tei.

Seara Batalionul său fu sortit să intre în avant-posturi; noaptea trebuia să vegheze la siguranţa armatei d'înapoi, cu tot riscul gloanţelor cari şuerând sinistru, prevesteau moartea în îie-care clipă. Noaptea de toamnă era frumoasă, una din acele nopţi tainice, argintată de lună, pe-o perspectivă de vârfuri conice de brad. Aşezat pe un buştean, privea fără să vadă nimic, spre şerpuita şoseluţă, pierdută în pădurea ce masca satul şi comoara lui de simţire.

— Dac'ar încerca aventura unei fugi de cal spre sat ? idei a î l ispitea. Ce-ar risca mai mult ca viaţa?

Ş'apoi aceasta nu-i mai aparţinea; ţara i-o cerea spre apărarea ei.

Da . . . da . . . trebue s'o mai vadă odată, s'o simtă, s'o alinte poate, pentru ultima oară.

Cu o voinţă de fier şi un curaj neţărmurit, sub motivul inspectărei avant-posturiior, încalecă şi trecu de lanţul santinelelor. Cunoştea bine drumul şi mai ales că era luminat de lampa cea mare a nopţii. Era o nebunie ce îăcea el, o ştia, dar numai cine a iubit cu adevărat, numai acela poate cunoaşte nepăsarea urmărilor unui asemenea gest, sau pericolul unei acţiuni.

Trebuia ca'nainte de zori să îie înapoi; privi ceasornicul. A v e a înaintea lui trei ceasuri. Mersul devenea din ce în ce mai greu, căci câţi-va nori dansând în faţa lunei, îi mască lumina. In fine zări sătul . . . descăleca şi luă calul de îrâu. înainta cu băgare de samă, ascultând din când în când la câte o împuşcătură pierdută sau la câte un lătrat de câine ce urla „a pustiu". In îine, zări căsuţa unde a petrecut atâtea ver i şi unde şi-a ţesut întăia şi poate ultima poveste de dragoste. Satul, deşi adâncit în întuneric, nu dormea. Din distanţă în distanţă se auzeau sgomote înăbuşite şi chiar umbre, alunecând sub lumina lunei cei apărea şi dispărea. •

Ajunse la poarta casei, o deschise, legă calul de teiul său îavorit si se apropie de fereastră. Privirea lacomă se furişe înăuntru.


Zări pe bătrâna în pat, iar Anuţa legănând un copil în albie. îşi simţi picioarele tremurând şi sângele ridicat la cap . . .

— Un copi l ! ._, . Ea are un copil. In câte-va clipe îi trecu prin minte toată viaţa lui searbădă, luminata doar de-o singura sclipire: iubirea . . . Şi azi şi aceasta, sâ-şi-o vadă stinsă . . . Da . . . da, doi ani de despărţire a putut să târască pe nenorocita ia vre 'o faptă necugetată . . . O bubuitură de obuz îi întrerupse firul cugetârei; corpul iî tremura nu atât de frica morţii cât de durerea sufletească ce-1 stăpânea. Bătu în geam, flnuţa speriată se apropie de fereastra şi o deschise.

— Cine e? — Eu, Nicoarâ . — Nenorocitule! — fugi, fugi, cât mai iute, satul e

ocupat de armată . . . — Nu-mi pasă! . . . am venit să te văd . . . Cu ochii cercetători spre leagăn, întrebarea ce voia să

o facă aproape îi îngheţă pe buze. abia se auzi: — Al cui e copilul ? O nouă detunătură de obuz, urmata de pârâituri

de mitralieră, umplu aerul de sgomot şi sufletele de groază.

Bătrâna se ridică speriata, copilul începu sa plângă, flnuţa alerga spre el. Nicoară uluit, aprope ameţit, îrrioleti-cindu-se se apropie de cal, î l deslegă şi o porni înapoi. Mers de m a ş i n ă . . . un cadavru .ce ducea cu el desnădejdea unor iluzii ce-i mângâiase trista viaţă . . . Câte va şuerâ-turi de gloanţe ce-i trecură pe la ureche i-se părură zâzâit de albine . . . Şi fugea, şi fugea mai nenorocit de cât făcuse drumul la dus când îl mână speranţa, iar nu decepţia.

Trecu de linia santinelelor: era şi timpul. Căpitanul îl căutase şi dispariţia lui părea suspectă.

— flm executat o, recunoaştere îndrăsneaţă spre satul X. cărei este ocupat de inamic cu artilerie şi infanterie.

— M părăsit postul fără voe , e o greşeală ; dar pentru ca ai îăcut-o pentru interesul Patriei, vo i trece cu vederea, şi după ce Căpitanul întocmi raportul după amănuntele date de Sub-Lt. Nicoară, acesta fu concediat la postul său. Căpitanul telefona regimentului şi acesta Brigadei de cele aflate.


Nicoarâ în sectorul său de pază aşezat pe un trunchiu de pom, plânse, plânse, ca pe vremea când era copil, lacrimi ce-i ardeau obrazul şi cari curgeau în cascadă de mărgăritare . . .

* înainte de-a se face ziuă Regimentul primi ordinul de a

ataca satul X . Trupa înainta la distanţa, unde artileria trebuia să-şi îndeplinească sarcina . . ' Şi când prima geană de lumină arcui răsăritul, un bombardament puternic se deslănţui asupra punctului recunoscut în noapte de ofiţer. Sgomotul era asurzitor, un adevărat infern.

Nicoară îşi pierduse aproape noţiunea judecăţii, părea idioţit. Cu toate acestea stia bine că raportul său improvizat deslănţuise urgia, asupra satului ce~i adăpostea iubita. După o oră de bombardament, Infanteria având Batalionul lui Nicoară în cap, înainta Ia atac. De departe zări satul care i-se prezentă ochilor ca un morman de ruine; fără a păstra legătura cu trupele vecine, ca un nebun, pătrunse în sat, în capul unităţii sale. Un magnet îl-atrăgea spre locaşul Anuţei. Toate casele dinprejur erau dărâmate — aceia a fetei se mai ţinea în picioare." Pătrunse înăuntru ca un fulger. Tremura la găndul că ftnuţa să nu fi avut timpul să fuga .

Dar bombardamentul a venit aşa pe neaşteptate, c'a suprins tot satul fără putiinţă de evacuare.

Intrând în camera de culcare, rămase împietrit la priveliştea ce-i se arătă ochilor.

Bătrâna in patul ei-sta înţepenită pentru totdeauna. Pe jos alături, albia răsturnată iar copilul ţipând cât îl lua gura. Nicoară luă copilul în braţe punându-1 la loc în albie, apoi apropiindu-se de Anuţa îi luă capul în mâini, sărutăn-du-1 îndelung. Fata abia şopti:

— Sunt rănită . . . simt că vo i mur i . . . îngrijeşte de «copil . . . e al tău . . .

O rază de soare pătrunse prin ochiul ferestrei, luminând în plin acel locaş purtător de moarte. Pe afară împuşcăturile urmau mai rare. Un grup de soldaţi intră în odaie. Nicoară dădu unuia copilul.

— Sst ! . . . tăcere; du'l la ambulanţa regimentului şi ch iarnă apoi preotul . . .


flnuţa zâmbi inc'odat şi închise ochii pentru totdeauna. Nicoarâ îngenuchia, rezemându-şi capul de corpul neînsufleţit al singurei fiinţe ce iubise în viaţă.

Pe afara furtuna omeneasca se liniştise. Satul fuse ocupat. Victoria era a noastră.

Durerile mari sunt mute. Cu capul plecat râmase Nicoarâ împietrit multa vreme. Lacrimile, acest filtru al durerii, şi ele refuzară a-i mai uda ochii.

In jurul lui respira numai izbândă — doar el singur, Nicoarâ, râmase u n î n v n i s a l s o a r t e i!

[/'icter A. Bacaloglu.

V E C H I U R M E D E C U L T U R Ă R O M Â N E A S C A I N B I H O R

I N T R O D U C E R E

Până de curând chiar, despre Bihor se vorb ia şi se scria sub raportul cultural românesc, ca despre cea mai întunecată regiune a Românismului, contestându-i-se chiar şi cu pr iv i re la trecutul său. orice participare mai de seamă la cultura româneasca a vremi i .

Judecată aceasta însă, î ie sub raportul cultural al actualităţii dar mai ales sub cel ai trecutului, este o judecată pripita şi nedreaptă, care trebue desfiinţată.

înşişi străinii, cari s'au ocupat de Bihor pânâ acuma sub deosebite raporturi de ştiinţă şî cultură, sunt gata să recunoască Bihorului un bineprecizat şi magudtor rol cultural. Astfel , la istoricul Dr. I. Jung cet im 1

părerea unui învăţător ge rman , care făcuse cercetări prin Bihor şi ajunsese la concluzia, câ natură şi oameni, de o potr ivă, ne îndreaptă în ţinutul Bihorului atenţia spre o specifică forma de cultură, care s'a des-vol ta t de mai bine de o mie de ani în munţii aceştia ai Europei centrale.

Cine au putut îi purtătorii acelei culturi, ne lasă însuşi Dr. j ung să deducem, când ne spune, 2 că ţinutul Bihorului are o nomenclatură, care în partea s'a covârş i toare este romanică şi numai în cea mai mică măsură e slava ori aparţine altui id iom, şi că Români i locuiau în Bihor din s trăvechime.

Dacă [inern cont de organizaţia politică, sub v o e v o z i şi cnezi a Românilor din Bihor si dacă adăugăm şi mărturia unui istoric maghiar Hunfalvi , care recunoaşte, câ organizaţia politică a Români lor a avut pe

1 R o m e r und Romanen in den Donaulăndern. Insbruck 1877 pag. 293 • D . c. pag. 283 şi 285.


lângâ sine şi organizaţia bisericească, ni se îmb ie de la sine concluzia : că o seamă din vech i le urme de cultură românească din Bihor trebue căutate pe la bisericuţele noastre modeste din acele păr(i.

Biserica românească peste tot, şi tot astfel şi cea din Bihor, n'a îost numai un aşezământ spiritual, de mântuire sufletească, ci şi q institujiune naţională — cea mai v e c h e .şi mai statornică! — şi de cui tura a totodată.

Bisericuţele din Bihor au păstrat şi mai păstrează încă, îoarte multe comori culturale vechi . In Bihor s'a găsit Psaltirea lui Coresi , dela anul 1570, singurul exemplar cunoscut lumei noastre cărturăreşti, ' precum şi alte vechi urme de cultură românească. Dar ceeace, după părere mea modestă, cuprinde mărturii preţioase ale trecutului nostru bisericesc-cuitural, sunt manuscrisele vech i , cari, mi-se pare, se găsesc în Bihor în mai mare măsură decăt î n alte" părţi ale Românismului. ,

Aî i rmal iunea aceasta mi -o în temeiez pe faptul, câ şi până aci s'au . adunat de prin Bihor o seamă de manuscrise preţioase, cari au îost trimise A c a d e m i e i Române şi că — în afară de altele mai multe, risipite pe la biserici şi particulari — mi-a succes şi mie săjadun câteva manuscrise, spre a le salva din calea prieriri i sigure, ce ie aştepta.

Despre aceste manuscrise ţin, că sunt dator, acelora cari mi-le-au dat cu acest scop, să scriu câteva şire de inîormatii , atrăgând atenţia obştească asupra lor.

înainte de a intra în expuneri mai detailate, Jin să remarc o împrejurare specială căreia putem mulţumi existenja acestor manuscrise.

Biserica or todoxă română din Bihor, a avut un trecut îoarte maşter, de pr igonir i neîndurate. Deci n'a putut să se desvoal te mai prielnic şi ma i norocos, decât în alte părţi. Afară de aceasta, regiunea Bihorului, mai ales cea muntoasă unde românii sunt mai compacţi, a suferit neajunsuri şi în cele materiale şi nu s'a putut bucura de o bunăstare mai aleasa. Astfel bisericuţele — mai toate, până decurând, construite din lemn — nu puteau îi înzestrate cu cărţi bisericeşti, tipărite şi costisitoare şi, mai ales, avea cari trebuiau aduse dela mari distanţe de pe unde erau deja tipografii româneşt i în vech ime .

D e aci se expl ică împrejurarea, că în Bihor se găsesc prea puţine carji din cele mai vechi — astfel am văzut un singur Tet raevanghel de a lui Coresi (1561) şi o copie de pe cazania calvinească a aceluiaşi — în schimb însă sunt multe manuscrise posterioare cari aveau să ţinâ locul cărţilor bisericeşti tipărite. In Bihor nu au existat nici odată, în veacur i le mai bătrâne, t ipografii româneşti. Tipografi i mai apropiate erau cele din Băigradui Ardealului şi din Sassebes, de unde pe lângă unele din Moldova, ca şi Cazania lui Y a r l a a m ori Pravi la târgovişteană — ni au sosit în Bihor cărţi bisericeşti, de prin veacul al X V I I - l e a încoace.

Exista ce-i drept, în veacul al X Y I - I e a în Oradea-Mare o tipografie calvină ungurească, dar — cum tipografiile vechi din fosta [ară Ungurească şi Ardea l erau în serviciul rel igios al celorlal te confesiuni, 1 — ea

1 Vas i l e Popp (Disertaţ ie despre tipografiile româneşti, Sibiiu, 1838, pag. 5 - 6 ) ne spune, că deia veacul X V I încoace, în Ungaria şi Transilvania exis tam 26 de tipografii , din cari numai una a papistaşilor, celelalte erau ale luteranilor şi calvinilor.


cel mult v a îi gătit pentru români numai cărţi calvineşti , cum era şf aceea din care a v e m un fragment 2 şi cari aveau să servească, nu culturii româneşt i , ci distrugarii noastre re l ig ioase şi naţionale.

Dar pentru că acum, — fiind vorba de urmele culturale ale bisericii or todoxe-româneşt i din Bihor, — nu ne prea interesează influenta protes-tantică printre românii bihoreni, care îş i avea reprezentant prin veacul aj X V I I - i e a , pe un diac şi iscusit caligraf, Ioan dela Poc iove l i ş t e de lângă Buzda, unde îusese instituit la 1641 de cătfă principele ardelean Ch. Râ-, k

*

D e aceea, deşi î m i mărturisesc necompetenţa de a reconstrui opera culturala a Bihorului de odinioară, totuşi, mă v6f"strădui să fac ce-mi stă în puteri şi în v r e m e a puţina de care dispun pentru asemenea cercetări» imi voi da deci silinţa, sâ arat raportul dintre câ leva manuscrise bihorene şi dintre cârtiie l i turgice similare eşite din tipe/r, şi să scot concluzia — cc mi-se pare a nu îi forţată - că unele din manuscrisele bihorene sunt mai vech i decât însăşi productele s imi lare de tipar şi chiar conţin criterii de l imbă mai veche , ce se pogoa ră până în veacul al X V I - l e a chiar.

Alţ i i , mai iscusiţi şi mai competenţi decât mine, v o r avea datoria sa lucreze mai repede şi mai bine.

Protoereu Dr. Gh. Ciuhandu.

C R O N I C A P O L I T I C Ă .

In urma înfrângerii a rmate lor polone şi înaintării trupelor bo l şev ice până in apropierea Var şov ie i , în intreaga politică a Europei s'a produs o zdruncinătură. Până aci lumea părea pusă pe lucru, preocupată de îndreptarea finanfei. Fie care stat se slraduea să-şi asigure, prin muncă stăruitoare, un trai, din ce în ce, mai bun.

Şi iată că ofensiva pornită de trupele roşii ale sovie te lor— trupele care după principii le socialiste n'au altă menire de cât aceea de a îace posibilă o căt mai ideală viată pacifică pentru cetăţeni, şi care sunt datoare a stăvili porniri le hrăpăreţe şi i r rper ie i i s le r i e o r i cu i , — a strica iar echilibrul mondial abia stabilit după 4 ani de războiu, şi a chemat sub arme cetăţenii paşnici şi doritori de muncă, ale multor tări.

Prin această olensivâ, şi mai ales prin condiţiunile impuse de sov ie te , Polonie i , se demască o l egendă ; acea a binelui comun pe care-1 tioresc comuniştii, indiferent de najiune, indiferent de stat. Sub pielea de miei , în care sunt îmbrăca ţ i Trotzkii sovie te lor încep sa se întrezărească lupii imperial iş t i , cu stomahuri le i lămânde, şi cu colţii gata a se in î ige în corpul vecini lor . Internatioralizmul comuniştilor sovie te lor constă în înlocuirea Ţarului Nicoiae cu Lenin şi T r o t z k i ; atât şi nimic mai mult. Ace leaş i porniri ca îh trecut, sub Ţar, aceleaşi tendinje.

Pentru a se împiedică o catastrofă în Polonia abia rechimatâ a viată şi pentru a se pune stavilă întinderii bolşevizmului în intreaga Europă, aliajii, după multe codiri , s'au decis în fine să intervină. Statele Unite ale A m e r i c e i l a inceput erau contra. Văzând însă pericolul care ameninţă Europa, s'au decis şi dânsele la o acţiune comună.

Pentru noi e venimente le acestea au un deosebit interes. înaintarea soviet iş t i lor ne-a adus pe bo lşev ic i lângă graniţă şi cum Basarabia îi doare s'ar putea ca să încerce ceva .

Pentru ori ce eventuali tate la noi s'au luat toate măsurile, şi după declaraţiile dlui General A v e r e s c u , preşedintele Consiliului, se pof zădărnici or ice încercăr i de atac, î ie ele cât de puternice. MISA.


R E V I S T A R E V I S T E L O R .

„ V i a ţ a R o m â n e a s c ă " N o . 4 Cyrano — mult aşteptatul Cyrano de Bergerac , în îine începe să se arate şi pe plaiurile noastre literare îmbrăcat în haina locului. Frumoasa opera a lui Edmond Rostand, v a v e dea de acuma lumina rampei şi la noi.

înainte de războiu, direcţie Teatrului National din Bucureşti îm i pare, dorind ca să figureze în repertoriul Teatrului şi opera aceasta care a făcut mare v â l v ă în l umea întreagă, a deschis un concurs. Printre concurenţi era şi poetul Mihai Codreanu căruia după traducerea de probăa „Ti rade i Nasului" i s'a încredinţat traducerea în t regei opere.

„Viata Româneasca" publică „Scena Balconului" din această traducere care a apărut şi în v o l u m Cu această traducere literatura noastră dramatică a câştigt mult.

A n a Conta-Kernbach are î n acest No . un frumos articol despre Hen-rick Ibsen, Scrii toarea împarte activitatea Mare lu i -Norveg ian în trei per ioade bine deosebite : 1 Perioada

Romantică care tine până la 1864 din care au rămas în repertoriul clasic norveg ian patru drame: D o m n i t a d i n O e s t r o o t , S ă r b ă t o a r e a d i n S o l h a n g , L u p t ă t o r i i d i n H e l g o l a n d şi P r e t e n d e n ţ i i l a T r o n . Aceas tă din urmă lucrare formează trecerea la perioada a doua care este perioada filozofică; perioada a treiafeste realistă Mihail Sadoveanu publică partea a patra din Bulboana lui Vă l imaş . D r I . Pe t rovic i un studiu de metafizică, intitulat Metoda în Metafizică.

„ Z b u r ă t o r u l " N o . 12. In acest număr d-1 Lovinescu prezintă publicului pe unul din calaboratorii t i neri ai revis te i d-sale, pe Marcel Romanescu „care s'ar putea întâmpla să devină poetul suavităţii şi aî luminii".

Versuri le din poezia „Măru l" par a nu desminji p revedi r i l e d-lui Lovinescu .

I. C. Visa r ion în „Pr imarul de la Titu" ne arată o părticică din cea C i a fost sub ocupaţie. Eugen Relg is are îrumease versuri .

N O T E

DESCOPERIREA A R H I O L O -G I C A DE L A C U R T E A - D E -

A R G E Ş .

In urma unei munci stăruitoare, dl. I. Drăghiceanu, secretarul comi-siunii Monumentelor istorice, a descoperit în biserica Domnească din Curtea de A r g e ş , nişte morminte vechi , aşezate sub lespedea de piatră cu care era pardosită mănăstirea.

După inscripţii se pare că mor mintele sunt din veacul al 14. şi unul din ele pare a fi a lui Vlad i s -

lav Basarab, ale cărui oseminte s'au păstrat perfect, împreună cu zalele centurii, cu spada şi cu inelele cu per le şi pecetia domnească.

Intr'un foileton publicat în ziarul „înfrăţirea" dl. A l e x . Lepădatu, ocu-pându-se de această descoperire spune:

Nedumer i rea cu pr iv i re la ctitorul frescurilor dela Biserica Domnească se complică acum prin descoperirea dlui V i r g i l Drăghiceanu. Intr 'adevăr, la basa stâlpului pe, care e zugrăv i t portretului Vo ivodu lu i în armură


medieva lă (identificat cu Radul-V o d â ) , dsa a dat peste un mormânt, care, năruindu-se, a scos la ivea lă întreaga osatură a celui ce a fost înmormântat acolo şi care, după insigniile domneşt i şt cavalereş t i aflate î n pământ, este, după toate probabilităţile, al Voevodulu i reprezentat pe stâlp, — al lui Radu Vodă deci. Alături de acest mormânt, între cei doi stâlpi lăuntric^ ai bisericii , dl. Drăghiceanu a m a l

descoperit un sarcofag de piatră, în interiorul căruia se păstrează scheletul, parte din vestminte le şi toate podoabele domneşti ale unui al doi lea Y o e v o d , care, după barba-i neagră, ar putea fi al ctitorului reprezentat în icoana de hram şi care, cum am văzut , a fost identificat cu portretul lui Alexandru Basarab.

Dar aci începe enigma într'u cât, după piatra mormântală dela sosta mănăstire a Câmpulungului, Alexandru Basarab trebue se fie înmormânta t aci — nu la A r g e ş . Este dar mormântul descoperit al ctitorului representat în icoana de hram — şi atunci cine este acest ctitor, căci el, evident , nu mai poate ii Alexandru Basa rab? Ori mormântul de care v o r b i m (prin posiţia Iui negreşit anterior celui de sub stâlp) nu este al ctitorului representat în icoana de hram — şi atunci cine e V o e v o d u l îngropat în sarcofag? Nu cumva mare le Basarab însuşi, tatăl lui ftlexandru ? In acest caz am avea o explicaţie mai mult a rândului în care sunt înscr iş i în pomelnicul cel vechiu al Argeşului primii Domni ai Pr incipatului : Basa rab-Voevod (înmormântat în oisericâ) A l e x a n d r u - V o e v o d (zugrăvit în icoana de hram) şi Radul-V o e v o d (zugrăv i t pe stâlp şi înmormântat la picioarele lu i ) . "

Afară de această descoperi re dl. Drăghiceanu, în anul 1911. a mai descoperit, prin săpături, în biserica Precista din Bacău, mormântul unui nepot al luiSţefan cel Mare; iar î n 1914 a descoperit, din inscripţia unei candele de la Biserica Sî. Gheorghie-Nou din Bucureşti, mormântul în care s'au aşezat, după ce fuseseră aduse de la Halki , osămintele V o e vodului martir Constantin Brânco-veanu.

. L A M O R M Â N T U L LUI C. B R Â N C O V E A N U .

« D i n iniţ iativa I. P. S. Primatului României s'a oficiat la biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, două sute de ani dela aducerea în tară dela Constantinopol şi î n g r o parea în ac'ea biserică a lui Con-santin Brâncoveanu, „boer mare , domn creştin", ucis cum se ştie î n aceleaşi conditiuni ca ş K G a l i l e u , adică ucis pentru o credinţă, dela care nu a vo i t să se depărteze, cum nu a vo i t să r enege mişcarea pământului marele italian."

Sunt serbări mari, serbări înăltă-teare, serbări le de aducere aminte a eroi lor unui neam. Vii torul se înalţă pe prezent cu temeli i le înfipte adânc în trecut. Trecutul unei (ări nu-1 formează decât martirii şi eroii , cari adesea se confundă. C'unos-cându-i, noi, — prezentul, — căpătăm forje noi, pe cari le v o m transmite vii torului .

Viaja lor să ne fie oglindă a ceea ce trebue să fim noi a ceea ce trebue să fie cei cari ne v o r urma lată de ce luăm notă cu bucurie despre orice manifestaţie care se face celor duşi — Eroilor. Şi Constantin Brâncoveanu a fost unul din adevăraţii martiri ai neamului nostru — un Erou.


T E A T R U - M U Z I C A . După admirabilele reprezenta-

ţiuni date de trupa teatrului Nat ional din Bucureşti în turneu pe aci, un nou eveniment artistic a veni t să ne înalte : Jean Athanasiu, Concertul dat de acest bariton, a fost o adevărată sărbătoare muzicală. Ne-a condus prin sfere atât de înalte pe aripa sublimă a muzicei în cât cu drept cuvânt putem spune că Athanasiu a tras o dungă tot atât de adâncă în arta muzicală ca şi artiştii Teatrul Naţional în cea dramatică Una s'a complectat prin alta, şi străinii de aci au avut ce admira.

E păcat că în cochetul teatru orăşenesc din locali tate, a v e m aşa de rar ocazia să admirăm farmecul artei româneşt i!

PROGRESELE TELEFONULUI F n R A FIR.

N e w s agency arată că asociaţi* unea presei a început o serie de exper ienţe în distribuţia ştirilor în regatul unit al Marei Britanii, prin telefonia fără fir. Din staţiunea de transmitere Chelmsford, ştirile au fost tel eîonate cu succes către diferite oficii de ziare din diferite oraşe.

M E M E N T O Ln ziua de 31 Julie a avut loc

o mare reuniune a cercetaşilor din lumea întreagă în Londra. A u luat parte cercetaşii a 26 naţiuni: Australia, • Africa şi Amer i ca , Estonia, Danemarca, Suedia, Ceho-Slovacia , Franja, Portugalia, . Spania, Belgia, Italia, România, Norveg i a , Olanda, Grecia şi alte tari. Sir Robert Bader-Powel l care a organizat mişcarea spune că prin reunirea acolo a cercetaşilor diferitelor naţiuni, asocia-ţiunea britanică speră să stabilească o 'Ententă internaţională.

A m dori-o cu toţii din suflet această ententă şi am dori-o, mai ales, sinceră şi dezinteresată ca însă-şi sufletele micuţilor strânşi azi din toate coljurile lumei la Londra.

Ungur i i ar îi dispuşi sâ ajute pe polonezi .

Şireţi mai sunt vec in i i noştri. Ca să ajute pe aliaţi ar trebui ca aceştia să le permită alcătuirea unei armate puternice.

Nu cred Ungurii că atunci când s'ar vedea cu o asemenea armată le-ar v e n i pofte n o i , . . pofte de . . . r evanşe , p a r e x a m p l u ?

Dacă nu, atunci nu se cunosc.

Oi v o r trimite peste 10.000 de t ig r i , şi v o r trimite grâne şi chiar şi bandaje v o r trimite polonilor.

Şi, deşi Valahii , i-au stors de ultimul bob de grâu, ei îşi v o r rupe din ultima bucăţică de pâine ş i - o r da-o celor slabi, celor cari azi sunt la strâmtorare.

Fentru-ce atâtea sacrif ici i? Mă rog, fără nici nu gând ascuns; numai şi numai ca să ajute pe nevoiaş i . . .

N o , che . . tare-i minunate altru-izmul vecini lor noştr i de d inco i 'de Tisa, de la o v r e m e încoace .

M iercuri în 4 Augus t s'a sărbătorit la noi o aniversare glor ioasă pentru toată lumea românească, încoronarea vitej iei şi sacrificiilor soldatului român—Ocuparea Buda

pestei. Cam în jurul aceleaşi date,

ungurii şi-au exprimat dorinţa de-a colabora cu foştii lor duşmani, ajutând pe polonezi .

Curioasă coincidenţa , . .


Român din Pind. (Peninsula Balcanică.)


Port naţional din Samarina.


/Inul I. No . 7 15 August 1920

CELE TREI CRIŞURI REVISTA DE C U L T U R A

Apare de două ori pe lună.

ROMAN CIOROGARIU, Vicar Episcopal

Sub Conducerea Dior :

GEORGE BACflLOGLU, D r ALEXANDRU PTEANCU Colonel Dir. G-l al Invăţămtntului

ABONAMENTE: Pe an Pe sease luni P« trei luni Numărul

W lei. 35 lei. 20 lei.

— 3-50 lei.

Redacţia şi Administraţia:

Prinţul Carol No . 5., Etajul No. 1. Oradea-Mare

Manuscrisele nu se înapoiază.

Abonamentele, rugăm, să se anunţe la Redacţie, urmtnd ca achitarea să se facă ulterior, la înştiinţarea noastră.

C O L A B O R A T O R I :

Secretar de redacţie M. G. Samarineanu.

I. Agârbiceanu, C. Banu, N . Bănescu, Nt. Batzaria, Zaharia Bârsan, Lucian Blaga, V . Bogrea, Oct. Beu, G. Bacaloglu, V . Bacaloglu, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu, Silviu Dragomir, Dinu Dumbravă, Al . Ciura, R. Ciorogariu, Radu Cosmin, Th. Capidan, Victor Eftimiu, G. Galaction, N. Iorga, Emil Isac, E. Lovinescu, I. Lupaş, M. Mora, R. Nanu, Cincinat Pavelescu, I. Paul, Ion Peretz, Pr. Gh. Pteancu, Mircea Rădulescu, Radu D. Rosetti, Rădulescu-Niger, Marin Şteîănescu.

caca

fiBOriFiŢI REVISTA „ C E L E T R E I C R I Ş U R I "


r€vi$trt>€ cisltisradspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47915/1/bcucluj_fp...această materie,...

Documents