RADIO TORENTCRESTIN

Emisiunea „NEVOIA DE CUVANT”

Raspunsuri la intrebarile dificile cu privire la credinta

crestina

Prima parte

(realizator admin)

BIBLIA

De ce este Biblia o carte atât de deosebită?

Creştinismul are convingerea şi ne învaţă că doar Biblia este Cuvântul

revelat al lui Dumnezeu. Deşi a fost scrisă de mână omenească,

autorul ei real este Dumnezeu Atotputernicul. Această afirmaţie nu a

fost inventată de către Biserică, ci este mărturia pe care Biblia o face

despre ea însăşi.

"Cuvântul Domnului rămâne în veac" (1 Petru 1:25); "Toată

Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2 Timotei 3:16); "Căci nici o

proorocie n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la

Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1:21).

Numai în Vechiul Testament se repetă de peste două mii de ori

expresii de felul "Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Moise", "cuvântul

Domnului s-a coborât asupra lui Iona" şi "Dumnezeu a spus". Mai mult

decât atât, Biblia se pretinde a fi o consemnare a cuvintelor şi faptelor

lui Dumnezeu, în felul acesta ea fiind înţeleasă drept Cuvântul lui

Dumnezeu.

Doar faptul că Biblia pretinde a fi Cuvântul lui Dumnezeu nu e

suficient pentru ca acest lucru să fie şi real, de vreme ce există şi alte

cărţi în interiorul cărora apar astfel de pretenţii. Diferenţa e că

Scripturile conţin evidenţe solide ce o îndreptăţesc a fi considerată

Cuvântul Domnului.

Un motiv pentru care Biblia e diferită de alte cărţi este unitatea

1

acesteia.

Deşi scrisă de oameni, unitatea ei demonstrează lucrarea

Atotputernicului. Biblia a fost scrisă de-a lungul unei perioade de peste

1500 de ani prin contribuţia a peste patruzeci de autori. Ei s-au format

şi au trăit în contexte extrem de diverse: Iosua (general de armată),

Daniel (prim ministru), Petru (pescar) sau Neemia (paharnic).

Autorii diferitelor cărţi din Biblie au scris în tot soiul de locuri; de la

sălbăticie (Moise), la închisoare (Pavel), sau exilul din Insula Patmos

(Ioan). Scrierile biblice au fost compuse pe trei continente diferite

(Africa, Asia şi Europa) şi în trei limbi diferite (ebraică, aramaică şi

greacă).

Biblia tratează multe subiecte controversate. Şi totuşi, ea se

prezintă ca o unitate. De la început până la sfârşit, se desfăşoară unica

poveste a planului de salvare pe care Dumnezeu îl concepe pentru

omenire. Această salvare se face prin persoana lui Isus Hristos (Ioan

14:6). Chiar Isus a mărturisit că El este tema centrală a întregii Biblii.

"Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică,

dar tocmai ele mărturisesc despre Mine ... Căci dacă aţi crede pe

Moise,

M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu

credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?" (Ioan 5:39,

46, 47).

Într-un alt loc, Isus a mai spus: "Si a început de la Moise, si de la toti

proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El"

(Luca

24:27, vezi şi Luca 24:44).

Vechiul Testament pregăteşte terenul (Isaia 40:3). Evangheliile

reprezintă înfăptuirea (Ioan 1:29). Faptele Apostolilor arată

propovăduirea (Fapte 1:8). Epistolele dau explicaţiile (Coloseni 1:27).

Apocalipsa este sfâr~itul (Apocalipsa 1:7). Biblia este, în întregime,

despre Isus.

In întregul ei, Biblia ni se înfăţişează ca o lucrare unitară, fiecare

parte bazându-se pe celelalte pentru a fi completă. Dr. W. F. Albright

prezintă lucrurile în felul următor: "Pentru scriitorii Noului Testament

2

Biblia ebraică era Scriptura cea Sfântă, ei fiind urmaşii direcţi ai

profeţilor. Astfel, este de neconceput a înţelege Noul Testament fără a

recunoaşte că scopul lui era să aducă adăugiri şi să explice Biblia

ebraică.

Orice încercare de ajungere la originile creştinătăţii fără a accepta

Biblia, în întregul ei, drept călăuză, este, astfel, sortită pieirii" (citat de

Roger T. Forster şi Y. Paul Marston, Thai's a Good Question, [O

întrebare nimerită], p.67).

Pentru cine nu realizează măreţia acestui fapt, vrem să propunem o

provocare. Găsiţi zece oameni din regiunea dumneavoastră, având

cam acelaşi context de formare, vorbind aceeaşi limbă şi venind din

aceeaşi cultură. Separaţi-i apoi, şi cereţi-le să îşi aştearnă opiniile

despre un subiect controversat, cum ar fi sensul vieţii.

Când au terminat de scris, comparaţi-le concluziile. Sunt părerile lor

convergente? Cu siguranţă, nu. Dar Biblia e scrisă nu doar de zece

autori, ci de patruzeci. Ea n-a fost concepută într-o singură generaţie

ci într-o perioadă de peste 1500 de ani; autorii nu aveau aceeaşi

educaţie, cultură şi limbă, ci proveneau din culturi total diferite

formate pe trei continente, vorbeau trei limbi diferite, si aveau diverse

nivele de instruire. Si, mai

mult decât atât, ei au tratat nu doar un subiect, ci sute. '

Cu toate acestea, Biblia este un tot unitar. Ea se prezintă într-o

desăvârsită armonie ce nu îşi poate găsi explicatia în coincidente sau

complicităţi. Unitatea Bibliei este un argument puternic în sensul

~aturii ei divine.

Şi totuşi, unitatea Scripturilor este numai unul dintre argumentele

ce susţin revendicare a Bibliei de a fi Cuvântul divin al lui Dumnezeu.

Altele, putând fi explicate. în detaliu, s~nt. mărturia Bisericii timpurii,

dovezile istorice şi arheologice precum ŞI evidenţa vieţilor schimbate

de-a lungul secolelor, pentru a enumera doar câ~va.

Aceste fapte l-au condus pe marele arheolog W.F. Albright spre

următoarea concluzie: "Prin conţinutul pe care îl desfăşoară, Biblia

domină întreaga literatură religioasă scrisă înaintea ei; ea domină

totodată şi literatura ulterioară prin simplitatea mesajului şi prin faptul

3

că se adresează tuturor oamenilor, indiferent de locul sau timpul din

care provin" (The Christian Century, [Secolul creştin], noiembrie,

1958).

Biblia este cu totul specială şi unică. Nici o altă carte nu se bucură

de o asemenea recomandare. Nici o alta nu poate măcar să se

apropie prin comparaţie. "Anglia are două cărţi: Biblia şi Shakespeare.

Anglia l-a dat pe Shakespeare, dar Biblia a făcut Anglia posibilă" (Y.

Hugo).

Nu a fost Noul Testament modificat prin numeroasele copieri

si

recopieri de-a lungul istoriei?

O părere greşită frecvent întâlnită este că textul Bibliei nu ne-a

parvenit în forma sa originală. Acuzaţii numeroase pornesc de la

premisa că o serie de călugări zeloşi ar fi modificat textul biblic pe

parcursul istoriei Bisericii. Această chestiune este de o vitală

importanţă deoarece un text modificat aduce mari prejudicii

credibilităţii întârnplărilor relatate.

După cum spune F. F. Bruce, "caracterul nestrămutat istoric al

creştinism ului care îl distinge faţă de toate celelalte sisteme

religioase sau filosofice ce nu sunt legate de un timp anume, face ca

încrederea în textele care exprimă această revelaţie să fie o chestiune

de maximă importanţă" (The New Testament Documents: Are They

Reliable? [Scrierile Noului Testament: Sunt ele autentice?],-p.8).

Din fericire, dovezile nu constituie o problemă. Există trei tipuri de

dovezi ce trebuie folosite în evaluarea Noului Testament. Acestea sunt

manuscrisele greceşti, diferitele traduceri în care apare Noul

Testament si scrierile părintilor Bisericii.

, Iniţial, Noul 'Testament a fost scris în limba greacă. Înainte de secolul

al XV-lea, când a fost inventat tiparul, toate cărţile erau copiate de

mână. Un text scris de mână e cunoscut sub numele de manuscris.

Există aproximativ 5500 de copii ce conţin fragmente sau totalitatea

textului Noului Testament. Deşi nu deţinem originalele, suntem totuşi

4

în posesia unor copii ce ne-au parvenit de la o dată foarte timpurie.

Noul Testament a fost scris aproximativ între anii 50-90 e.n.

Fragmentul cel mai vechi care s-a păstrat datează din jurul anului 120,

iar alte aproximativ 50 de fragmente datează de la 150 la 200 de ani

după anul redactării lor.

Două manuscrise importante, Codex Vaticanus (325 e.n.) şi Codex

Sinaiticus (350 e.n.), o copie întreagă, au fost scrise într-un interval de

250 de ani de la data compunerii. Deşi perioada de timp poate părea

lungă, ea este, în realitate, minimă în comparaţie cu majoritatea textelor

antice.

Cea mai veche copie a cărţii lui Cezar, Războaiele galice, care ni s-a

păstrat este întocmită cu 1000 de ani după scrierea originalului iar prima

copie completă a Odiseei lui Homer datează de la 2200 de ani după

scrierea originalului.

Cele 5500 de copii sunt pe de parte tot ce ni s-a păstrat mai bine faţă

de orice alt document antic. Multe din scrierile antice ne-au fost transmise

prin doar câteva manuscrise (Catul- trei copii, cea mai veche fiind cu

1600 de ani mai recentă decât originalul; Herodot - opt copii dintre care

cea mai veche depăşeşte originalul cu 1300 de ani).

Textele Noului Testament beneficiază nu doar de mai multe dovezi în

manuscrise şi de intervale mai mici de timp între perioada scrierii lor şi

cea a primelor copii păstrate, dar ele au fost totodată traduse în alte limbi

încă de la o dată foarte timpurie. Traducerea unui text într-o altă limbă

era un lucru extrem de rar în perioada antică, astfel că acesta se

constituie într-un alt avantaj în studierea veridicităţii Noului Testament.

Copiile diferitelor versiuni sunt în număr de peste 18.000, însumate ele

putând ajunge până la 25.000. Aceasta e o nouă probă folositoare în

stabilirea exactităţii Noului Testament.

Chiar şi dacă nu ne-am afla în posesia celor 5500 de manuscrise

greceşti şi a celor 18.000 de copii ale versiunilor existente, textul Noului

Testament ar putea fi reprodus pe baza documentelor datate în primii

250 ~e ani de la data scrierii lui. In ce mod? Prin scrierile primilor creştini.

In comentarii, scrisori şi alte texte, aceşti scriitori antici citează din textul

biblic, oferindu-ne astfel dovezi ce vin în sprijinul Noului Testament.

5

[ohn Burgon a pus în evidenţă existenţa a peste 86.000 de

citate din Noul Testament în scrierile părinţilor Bisericii timpurii

care au trăit înainte de anul 325 e.n. Astfel, putem observa că

există mult mai multe dovezi care să ofere încredere în

validitatea Noului Testament decât în cazul oricărui alt text al

lumii antice.

F. F. Bruce face următoarea remarcă: "Mărturiile ce conferă

credibilitate scrierilor Noului Testament sunt într-un număr covârşitor mai

numeroase decât în cazul multor texte aparţinând unor autori clasici a

căror autenticitate nimeni nu visează măcar să o pună la îndoială".

El mai afirmă: "Iar dacă Noul Testament ar fi o culegere de texte

seculare, autenticitatea lui ar fi considerată, în genere, o chestiune aflată

în afara oricărui dubiu" (Scrierile Noului Testament: Sunt ele autentice?,

p.15).

Sir Frederic Kenyon, fost director şi bibliotecar-şef la British Museum, a

fost unul dintre cei mai importanti experti în manuscrise antice si

autentificarea lor. Cu puţin timp înain'te de a muri, el a scris următoarele

cuvinte referitoare la Noul Testament: "Intervalul dintre data compunerii

variantelor originale (ale Noului Testament) şi dovezile cele mai timpurii

pe care le avem este atât de scurt încât el poate fi considerat de-a

dreptul neglijabil; au fost, astfel, eliminate ultimele motive de neîncredere

în acurateţea cu care Scripturile au fost transmise până în zilele noastre.

Atât autenticitatea cât şi integritatea generală a cărţilor Noului Testament

pot fi considerate definitiv stabilite" tThe Bible and Archeology [Biblia şi

arheologia], pp.288-289).

Cum putem crede în mărturia Noului Testament despre viaţa

lui Isus Hristos, ştiind că aceasta a fost scrisă cu mult timp

după moartea Lui?

Un consens general pare să anime mulţi oameni cu privire la faptul că

textele Noului Testament au fost scrise la un timp îndelungat după

petrecerea evenimentelor şi, astfel, informaţiile pe care le conţin nu ar fi

6

demne de încredere. Cu toate acestea, adevărul e că viaţa lui Isus a fost

scrisă de către martori oculari sau de către oameni care au consemnat

mărturiile celor care au trăit evenimentele. Toţi autorii au trăit în timpul în

care zvonul despre aceste întârnplări era încă viu, fiind participanţi direcţi

sau aflându-se în legătură cu martori nemijlociţi la evenimente.

Există puternice mărturii interne care atestă că Scripturile au fost

scrise la o dată timpurie. Faptele Apostolilor înregistrează activitatea

misionară a Bisericii de început, fiind scrisă ca o continuare de către

aceeaşi persoană care a scris şi Evanghelia după Luca. Această parte a

Noului Testament se încheie cu prezenţa Apostolului Pavel la Roma,

moartea lui nefiind consemnată.

Acest fapt ne conduce la concluzia că ea a fost scrisă înainte de

moartea lui Pavel, având în vedere că toate celelalte evenimente majore

din viaţa lui apar în relatare. Pe baza anumitor dovezi, se presupune că

Pavel a fost ucis în timpul persecuţiei iniţiate de Nero în anul 64 e.n.,

rezultând de aici că Faptele Apostolilor a fost scrisă înainte de acest an.

Dacă Faptele Apostolilor a fost scrisă înainte de anul 64 e.n. ca o

continuare Ia Evanghelia după Luca, aceasta din urmă trebuie să fi fost

compusă cu câtva timp înainte, probabil la sfârşitul deceniului cinci şi

începutul deceniului şase al secolului 1. Moartea lui Hristos a survenit în

jurul anului 30 e.n., de unde rezultă că mărturia lui Luca a fost

consemnată la cel mult 30 de ani după evenimente. În conformitate cu

învăţătura Bisericii de început, prima Evanghelie este a lui Matei, ceea ce

ne aduce mai aproape de timpurile lui Hristos. Aceste dovezi ne fac să

credem că primele trei Scripturi au fost compuse într-un răstimp de 30 de

ani de la petrecerea evenimentelor, un timp în care martori oculari

potrivnici ar fi putut să dezmintă mărturiile dacă nu ar fi fost adevărate.

Acest tip de dovezi l-au determinat pe [ohn A. T. Robinson, un om

de ştiinţă de formaţie liberală, să da teze scrierile Noului Testament la

un an mult mai apropiat de evenimente decât cel pe care îl avansează

majoritatea savanţilor liberali moderni. În Redating the New Testament

[Redatarea Noului Testament], Robinson afirmă că nu e exclus ca Noul

Testament să fi fost încheiat în întregime înainte de anul 70 e.n., când

încă martorii oculari mai erau în viaţă.

7

Faptele implicate în această chestiune l-au determinat pe W.F.

Albright, marele arheolog al Bibliei, să comenteze: "Se observă deja

cu claritate că nu mai există nici un fundament solid pentru a data

oricare dintre cărţile Noului Testament după anul 80 e.n., un an aflat

cu două întregi generaţii înaintea perioadei cuprinse între anii 130 şi

150 avansate de către actualii critici mai radicali ai Noului Testament.

(William F. Albright, Recent Discoveries in Bible Lands, [Descoperiri

recente pe tărâmurile Bibliei], New York, Funk and Wagnalls, 1955,

p.136)

Anul 80 e.n., avansat de Albright, poate fi pus la îndoială în cazul

Evangheliei după Ioan. Este destul de probabil ca exilul Apostolului

Ioan în insula Patmos, consemnat în Apocalipsa 1, şi care a avut loc în

timpul lui Domiţian, să se fi petrecut cel târziu între 95-96 e.n. Există

mărturii numeroase că el a scris Apocalipsa în acea perioadă, aflându-

se acolo. Cei care ne-au transmis această informaţie sunt Clement din

Alexandria, Eusebiu şi Irineu. (ef. New Testament Survey [Studiu asupra

Noului Testamerit], p.391, de Robert Gromacki).

Dovezile arată că: (1) textele au fost scrise la scurt timp după

desfăşurarea evenimentelor; (2) ele au fost scrise de oameni

contemporani cu mulţi martori oculari sau cu alte persoane care

cunoşteau bine ce s-a petrecut. Concluzia de neocolit este că

imaginea pe care o dă Noul Testament despre Hristos e demnă de a fi

crezută.

Există atât de multe interpretări ale Bibliei.

De ce as crede În una anume?

Una dintre acuzele care apar frecvent este că fiecare îşi are propria

interpretare a Bibliei. Cum prin lectura textului biblic se ajunge la

concluzii atât de diferite, ar rezulta că nu există nici o şansă de a

atinge un consens. Numărul mare al confesiunilor este luat drept

8

exemplu pentru imposibilitatea de a se ajunge la o înţelegere

unanimă între credincioşii crestini.

'Această idee nu ia în considerare anumite fapte. Vasta majoritate a

celor ce citesc Biblia nu au probleme în a se pune de acord în privinţa

învătăturilor centrale ale acesteia. Chiar si cei ce nu recunosc

adevărul Bibliei reuşesc cu uşurinţă să-i discearnă mesajul esenţial.

Toate ramificaţiile crestinismului conţin o aceeaşi explicaţie

fundamentală a mesajului propovăduit de Biblie. Ele de regulă susţin

credinţa în aceleaşi adevăruri principale cum sunt faptul că Dumnezeu

l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, că avem libertatea

alegerii, că omul a ales să se revolte împotriva lui Dumnezeu, aducând

astfel păcatul în lume.

Datorită iubirii Sale statornice, Dumnezeu s-a făcut om în persoana

lui Isus Hristos, a murit pentru noi, substituindu-ne astfel moartea şi

plătind pentru păcatele noastre. Omenirea poate intra într-o relaţie

refăcută cu Dumnezeu, punându-şi credinţa în Isus Hristos.

Pentru cei care caută să-i afle înţelesul, mesajul Bibliei este clar.

Problema apare atunci când oamenii suprapun peste acesta

prejudecăţile lor, în încercarea de a potrivi Cuvântul cu propriile lor

idei preconcepute. însă în acest caz greseala nu se află în Biblie, ci în

chiar cel care fortează Biblia să spună ceea ce el vrea să audă.

În privinţa multelor confesiuni existente, trebuie subliniat că

acestea nu au apărut ca urmare a unui dezacord legat de învăţătura

centrală a Bibliei. Diferenţele au la bază un număr mare de factori,

inclusiv de ordin cultural, etnic şi social. Comparate îndeaproape între

ele, diferenţele doctrinare nu sunt întotdeauna atât de cruciale.

Unii folosesc acest argument ca un motiv pentru a nu crede în Isus

Hristos, însă ca oricare altul, acesta se dovedeşte a fi nefondat. Isus a

explicat cu limpezime principala problemă: "Cine crede în Fiul, are

viaţa veşnică; dar cine nu crede în Piul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui

Dumnezeu rămâne peste el" (Ioan 3:36). Adesea diferenţele apar mai

puţin la nivelul interpretării Scripturilor, cât la cel al aplicării lor.

9

Cum poti crede În Biblie când ea e plină de contradictii?

Este de-a dreptul uimitor cât de frecvent apare această întrebare. Ea

porneşte de la premisa că Biblia ar fi plină de discrepanţe evidente

care, odată dovedite a fi reale, ar face imposibilă credinţa în originea

ei divină. Conform unei înţelegeri larg răspândi te, se susţine ideea că

Biblia se contrazice cu ea însăşi, ceea ce provoacă îndoială asupra

încrederii pe care o putem investi în ea.

. Dacă Biblia ar conţine, cu adevărat, erori demonstrabile, ele ar

dovedi că, cel puţin porţiunile care le includ nu pot fi rezultatul unei

minţi perfecte, atotştiutoare, cum este cea dumnezeiască. Fără a

pune în discuţie această concluzie, ne pronunţărn totuşi împotriva

premisei iniţiale prin care se afirmă că Scripturile ar fi pline de greşeli.

Este foarte simplu să acuzi Biblia de inadvertenţe, dar a şi demonstra

acest lucru este cu totul altceva.

La o primă vedere, anumite pasaje par, într-adevăr, contradictorii,

însă o examinare mai atentă va dovedi că lucrurile nu stau astfel.

În privinţa posibilelor contradicţii, primul lucru la care facem apel

este simţul dreptăţii. Problema nu trebuie nici minimalizată, nici

exagerată şi avem datoria de a începe întotdeauna prin a da autorului

dreptul de a fi pus la îndoială. Aceasta este regula în orice alt tip de

scriere şi ea trebuie să fie aplicabilă şi în acest caz. Oamenii sunt

adesea înclinaţi să folosească un alt set de reguli când e vorba de

examinarea Bibliei, fapt împotriva căruia obiectăm neîntârziat.

Ce reprezintă de fapt o contradicţie? Legea non-contradicţiei, care

stă la baza oricărui tip de gândire logică, afirmă că un lucru nu poate fi

în acelaşi timp 'a' şi opusul lui 'a'. Cu alte cuvinte, nu poate să plouă şi

să nu plouă în acelaşi timp.

Doar dacă se poate pune în evidenţă o violare a acestei legi în

Scripturi, poate fi vorba despre existenţa unei contradicţii. De pildă,

dacă Biblia ar spune, deşi nu o face, că Isus a murit prin crucificare, în

acelaşi timp la Ierusalim si la Nazaret, aceasta ar fi o eroare

demonstrabilă.

În caz~l posibilelor contradicţii e extrem de important să ţinem cont

10

de faptul că două afirmaţii pot să difere una faţă de cealaltă fără însă

a fi contradictorii. Unii nu reusesc să facă distinctia între contradictie si

deosebire.

Un exemplu este cazul orbilor de la Ierihon. Matei povesteşte cum

doi orbi s-au întâlnit cu Isus, în timp ce Marcu şi Luca nu amintesc

decât de unul. Cu toate acestea nici una dintre aceste afirmaţii nu le

neagă pe celelalte, ele fiind doar complementare.

Să zicem că astăzi ai stat de vorbă cu primarul şi cu şeful poliţiei din

oraşul tău. Mai târziu te întâlneşti cu prietenul tău Jim şi îi spui că ai

discutat cu primarul. O oră mai târziu îl mai vezi şi pe [ohn căruia îi

povesteşti că ai discutat cu primarul şi cu şeful poliţiei.

Dacă cei doi compară ceea ce au aflat vor descoperi o aparentă

contradicţie. Dar, de fapt, nu există nici o contradicţie. Aceasta ar fi

apărut doar dacă i-ai fi spus lui [im că ai discutat doar cu primarul.

Afirmaţiile pe care le-ai făcut lui [irn şi [ohn sunt diferite dar nu şi

contradictorii. Multe din declaraţiile ce apar în Biblie fac parte din

aceeaşi categorie. Mulţi cre? că au descoperit erori în pasaje pe care

nu le-au citit, de fapt, cu atenţie. In Cartea Judecători ni se povesteşte

despre moartea lui Sisera. Judecători 5:25-27 pare să ne relatează

întîmplarea care că o reprezintă pe Iael omorându-l pe ~isera cu

ţăruşul de la cort şi cu un ciocan în timp ce acesta bea lapte. In

Judecătorii 4:21 se afirmă că ea a comis fapta în timp ce el dormea. Şi

totuşi, o privire mai atentă asupra pasajului din Judecătorii 5:25-27 va

scoate la iveală că nicăieri nu se afirmă că la momentul faptei Sisera

bea lapte. Astfel, discrepanţa dispare.

Uneori două pasaje par a se contrazice din cauza unei traduceri

insuficient de clare. Cunoaşterea limbilor originare ale Bibliei poate

elucida imediat confuziile, deoarece atât greaca cât şi ebraica, la fel

ca orice altă limbă, îşi au propriile trăsături specifice greu de redat în

engleză sau într-o altă limbă.

Un exemplu tipic este descrierea convertirii lui Pavel, aşa cum

apare în Faptele Apostolilor. Din pasajul 9:7 al acestei cărţi aflăm că:

"Oamenii cari-l însoţeau, au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr

glasul, dar nu vedeau pe nimeni". În capitolul 22:9 se spune: "Cei ce

11

erau cu mine, au văzut bine lumina, şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit

glasul Celui ce vorbea".

Cele două afirmaţii par a fi contradictorii, una arătând că oamenii

care-l însoţeau pe Pavel au auzit glasul în timp ce cealaltă spune că nu

s-a auzit nici o voce. Şi totuşi, dacă se cunoaşte limba greacă,

dificultatea poate fi rezolvată. W.F. Arndt, specialist în greaca veche,

explică această situaţie în felul următor:

"Constructia verbului 'a auzi' (akouo) e diferită în cele două

relatări. În Fapte 9:7 acesta e folosit la genitiv iar în Fapte 22:9

el apare la acuzativ. Construcţia cu genitivul indică doar faptul

că ceva a fost auzit sau că anumite sunete au ajuns la urechile

oamenilor; nimic nu trimite însă spre ideea că ceea ce s-a

auzit a fost şi înţeles.

Pe de altă parte, construcţia cu acuzativul exprimă un mod de

a auzi care include şi înţelegerea mentală a mesajului enunţat.

De aici decurge cu claritate faptul că cele două pasaje nu sunt

contradictorii.

Fapte 22:9 nu neagă că însoţitorii lui Pavel au auzit anumite

sunete; pasajul afirmă doar că ei nu au auzit în aşa fel încât să

şi înţeleagă ceea ce s-a spus. În acest caz, problema apare

numai din faptul că limba engleză este mai puţin expresivă

decât limba greacă. (Does the Bible Coniradict Itself? [Este Biblia

contradictorie?], pp.13-14)

Trebuie totodată subliniat că atunci când se dă o explicaţie

plauzibilă unui pasaj mai dificil al Bibliei, este absurd a se afirma că

acel pasaj conţine erori demonstrabile. Unele aparente confuzii din

Scripturi apar dintr-o cunoaştere insuficientă a contextului, fără să

presupună în mod necesar o eroare. Ele ne indică doar propria noastră

ignoranţă cu privire la trăsăturile specifice ale perioadei la care se

face referire.

Pe măsură ce cunoaşterea în domeniul istoriei şi arheologiei

avansează, porţiunile mai dificile ale Scripturi lor devin tot mai limpezi

12

şi multe din aşa zisele 'erori' se clarifică în lumina unei înţelegeri.

Anumite probleme necesită o atitudine de expectativă.

Deşi nu toate dificultăţile şi discrepanţele din Biblie au fost clarificate,

convingerea noastră fermă este că, pe măsură ce se atinge o cunoaştere

mai temeinică a trecutului Bibliei, aspectele controversate vor dispărea.

Conform conceptiei biblice, Dumnezeu este o Fiintă atotputernică si

atotstiutoare, care nu se contrazice pe Sine, si astfel, credem că nici

Cuvântul Său, odată înţeles în profunzime, nu poate fi contradictoriu.

Sunt descoperirile arheologice dovezi concludente În

sprijinul Bibliei? Care e legătura Între descoperirile

arheologice si evenimentele din Biblie?

Arheologia este studiul relicve lor neperisabile, a urmelor pe care omul le-

a lăsat în urma lui şi care au supravieţuit vitregiilor timpului. Iniţial,

motivul pentru care se scoteau la iveală civilizaţii dispărute prin săpături

con~ta în speranţa de a descoperi comori îngropate.

In zilele noastre, însă, cele mai moderne metode ştiinţifice sunt folosite

pentru a recupera şi studia rămăşiţele trecutului cu scopul de a înţelege

mai bine obiceiurile popoarelor din vechime. Datorită istoriei lui

neîntrerupte, teritoriul Orientului Mijlociu, în special al Palestinei, este

locul unor numeroase excavări cu caracter arheologic.

Este important de subliniat că arheologia nu-şi are sensul fără sprijinul

istoriei. Ceea ce arheologia ne poate oferi este imaginea unei evoluţii

culturale şi nu o cronologie exactă. Istoria este cea care ne vorbeşte

despre cronologie, evenimente, oameni şi locuri.

În ultimii 100 de ani, arheologia a verificat parte din informaţiile

istorice conţinute în Biblie. De pildă, două din oraşele menţionate în Biblie,

Sodoma şi Gomora, au fost considerate mult timp mitologice.

Cu toate acestea, excavaţii recente făcute la Tel! Mardikh, ştiut acum a

fi locul de amplasare al Eblei, au scos la iveală aproximativ 15.000 de

tăbliţe. O parte dintre ele au fost traduse, descoperindu-se că includ

numele Sodomei şi Gomorei.

13

Alte dovezi arheologice dau informaţii despre existenţa unui

conducător pe nume Belşaţar; hitiţii nu numai că au existat dar au şi

construit un vast imperiu; Regele Sargon a domnit cu adevărat iar

realitatea evenimentelor istorice relatate în Faptele Apostolilor poate fi

demonstrată cu acurateţe. Până în prezent, descoperirile arheologice au

venit nu în contradicţie, ci ca o confirmare a aspectelor istorice înscrise în

Biblie.

Faptul că Biblia oferă o mărturie istorică reală este de o importanţă

inestimabilă. Crestinismul este o credintă istorică ce afirmă că Dumnezeu

a intervenit în istorie prin multe fapte măreţe. Deşi miracolele înregistrate

în Scripturi nu pot fi dovedite la modul ştiinţific sau repetate datorită

naturii lor, persoanele, locurile, evenimentele pot fi investigate istoric.

Dacă scriitorii Bibliei au reprezentat realitatea istorică într-un mod

incorect, zonele ce nu pot fi verificate ar fi învăluite într-o umbră de

neîncredere.

Altfel spus, dacă autorii Scripturilor sunt demni de încredere în privinţa

unor evenimente ce au avut loc, aceeaşi încredere nu le poate fi refuzată

doar pentru că menţionează fapte ce ies din natura normală a realitătii.

Ce sunt manuscrisele de la Marea Moartă?

În ediţia din 1948 a excelentei lucrări Our Bible and Ancient Ml1nuscripts,

[Biblia şi manuscrisele aptice], reputatul savant Sir Frederic Kenyon făcea

următoarea afirmaţie: "In nici un chip nu ne putem baza pe probabilitatea

de a descoperi manuscrise din textul ebraic care să aparţină unei

perioade anterioare conceperii textului cunoscut sub numele de

mazoretic. Putem să ne formăm o părere despre acesta doar studiind cele

mai vechi traduceri care ni s-au păstrat din el" (citat de Charles F. Pfeiffer

în The Dead Sea Scrolls and the Bible [Biblia şi manuscrisele de la Marea

Moartă], p.107).

Chiar în perioada în care cartea lui se afla sub tipar, în 1947, a început

seria de descoperiri ce urma să anuleze orice afirmaţii de felul celei făcute

de Kanyon. Până la acea dată, cercetătorii aveau la dispoziţie doar

tăbliţele babilonie ne din argilă şi papirusurile egiptene la care puteau

14

face apel pentru a obţine informaţii contextuale legate de Biblie. Nu era

cunoscut nici un manuscris străvechi al Vechiului Testament care să se fi

transmis până în zilele noastre.

Şi totuşi, situaţia s-a schimbat radical o dată cu descoperirea unor

pergamente în nişte peşteri de pe coasta de nord-vest a Mării Moarte.

Aceste pergamente au scos la iveală manuscrise din cărţile Vechiului

Testament cu 1000 de ani mai vechi decât toate cele cunoscute până

atunci.

Această descoperire a creat imediat senzaţie. Într-o scrisoare trimisă

lui [ohn Trever, cel care a avut un rol esenţial în scoaterea la suprafaţă a

acestei decoperiri, Dr. William F. Albright, unul din cei mai mari arheologi

ai lumii, spunea: "Vă felicit din inimă pentru cea mai mare descoperire de

manuscrise făcute în timpurile moderne. Nu am nici o îndoială că scrierea

este mult mai arhaică decât papirusurile de la Nash (un mic fragment din

Vechiul Testament datat între secolul II î.e.n. şi secolul I e.n.) ... Eu

avansez o datare în jurul anului 100 î.e.n.

Ce descoperire absolut incredibilă! Şi, din fericire, nu există nici o

îndoială asupra autenticităţii manuscrisului".

Înaintea descoperirii acestor pergamente, cea mai veche copie

completă a Vechiului Testament în ebraică era Codex Babylonicus

Petropalitanus, din anul 1008 e.n., mai recentă cu 1400 de ani faţă de

anul în care Vechiul Testament a fost încheiat. Fragmentele existente în

pergamentele de la Marea Moartă devansează această periodizare cu

1000 de ani, dând posibilitatea de a se verifica dacă textul a fost transmis

cu acurateţe. Răspunsul a fost un răsunător da.

Pergamentele de la Marea Moartă au demonstrat fără drept de apel că

evreii au transcris manuscrisele biblice în litera şi spiritul lor. Evlavia cu

care erau tratate Scripturile a fost pusă în evidenţă cu mult înainte, de

către istoricul evreu din primul secol al erei noastre, Josephus Flavius:

"Noi am dovedit la modul practic reverenta cu care ne tratăm

Scripturile, pentru că, deşi a trecut atâta timp, nimeni nu a

îndrăznit să adauge, să sustragă sau să modifice nici măcar o

silabă; şi este deja o reacţie instinctivă a fiecărui evreu, din ziua în

15

care se naşte, să le considere legi venite de la Dumnezeu, să le

respecte şi, dacă e nevoie, să moară cu bucurie pentru ele.

De-a lungul timpului, s-au văzut mai bine prizonieri îndurând tot

soiul de torturi şi plătind cu viaţa în amfiteatre decât să rostească

doar şi un singur cuvânt împotriva Legilor şi a scrierilor care le

însoţesc" (Iosephus Flavius împotriva lui Apion, în [osephue,

Complete Works, [Iosephus, Opere complete], trad. de William

Whiston, Grand Rapids, Kregel Pubs., 1960, pp.179, 180).

Atitudinea despre care vorbeşte Josephus este confirmată de

comparaţia între textul masoretis. (fundamentul Bibliei ebraice) şi

pergamentele de la Marea Moartă. Intre fragmentele descoperite există

copii complete sau fragmente din toate cărţile Vechiului Testament cu

excepţia cărţii Estera, iar varianta păstrată după 1000 de ani de copieri

prezintă diferenţe cu totul nesemnificative. Astfel, este total lipsit de sens

ca cineva să recurgă la pergamentele de la Marea Moartă pentru a

justifica îndoiala în credibilitatea Bibliei.

În acest sens, Charles Pfeiffer spune următoarele: "Este de notat faptul

că, în timp ce opiniile critice serioase la adresa Bibliei nu pot fi dezminţite

prin studierea manuscriselor de la Qumran (Qumran este localitatea

principală din zona în care au fost găsite manuscrisele) totuşi, acestea nu

conţin nici o dovadă care ar putea justifica o cât de minoră reinterpretare

a convingerilor tradiţionale ce reies din textele biblice originare.

Cărţile Vechiului Testament de la Qumran sunt aceleaşi pe care le regăsim

şi în Bibliile noastre. Apar doar variante textuale minore, inevitabile în

orice document ce se păstrează prin copiere de mână, însă textul biblic

este esenţialmente demn de încredere (Pfeiffer, The Dead Sea Scrolls and the

Bible, [Manuscrisele de la Marea Moartă şi Biblia], p.114).

Astfel, descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă susţine doar

abordarea critică dar conservatoare asupra Vechiului Testament pe care o

promovează oamenii de ştiinţă aparţinând unei astfel de orientări, în

studierea credibilităţii cărţilor Vechiului Testament.

Din ce cauză existenta poporului evreu este o dovadă

16

obiectivă a adevărului biblic?

Pentru oricine doreşte să afle dacă Dumnezeul Bibliei există cu adevărat,

una din dovezile cele mai concludente pe care le poate examina este

poporul evreu. O cercetare onestă a acestei chestiuni, va scoate la iveală

un răspuns mai mult decât elocvent în sensul veridicităţii credinţei

creştine.

Cu aproximativ 4000 de ani în urmă, Dumnezeu i-a cerut unui om pe

nume Avram să iasă din ţara lui, dându-i următoarele promisiuni: "Voi

face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume

mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor

binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile

pământului vor fi binecuvânta te în tine" (Genesa 12:2,3).

"Domnul a zis lui Avram ... 'Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti,

priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci

toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţiei tale în veac'." (Genesa

13:14,15)

Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a promis lui Avram: 1. un popor mare; 2. o

faimă mare; 3. să fie o binecuvântare pentru toate popoarele şi 4. un

pământ care va aparţine pentru totdeauna descendenţilor săi.

Cu câteva sute de ani după ce Dumnezeu i-a făcut lui Avram aceste

promisiuni, marele popor a apărut cu adevărat, numărând deja milioane

de suflete. Ei erau pe punctul de a intra pe pământul făgăduinţei când

Dumnezeu le-a trimis, prin Moise, conducătorul lor, avertizările înscrise în

Deuteronomul, capitolele 28-33.

Dumnezeu i-a prevenit să nu se răzvrătească împotriva Lui, iar dacă

nu-I vor fi credincioşi, le-a promis că va folosi alte popoare care să-i

alunge de pe pământurile lor. El a prezis că vor ajunge, în final, să se

risipească pe întregul pământ, pribegi în ţinuturi străine, şi că nu-şi vor

mai găsi linistea din rătăcirile lor. Si totusi, în credinciosia Lui, Dumnezeu

le-a făgăduit să-i aducă înapoipe pământurile lor. '

Care a fost verdictul istoriei? Fiii lui Israel, desi preveniti, au căzut în

idolatrie, fiind îndepărtaţi din patria lor. În 606' î.e.n., Nebucadneţar a

luat poporul captiv în Babilon şi s-a reîntors în 588-586, când, după un

17

lung asediu, a ars oraşul şi templul.

Cu toate acestea, după cum a promis, Dumnezeu le-a permis celor ce

au dorit, să se întoarcă la pământurile lor între anii 537-536 î.e.n. sau

după alţi şapte ani. (Ezra, cap.1) Alungarea din propria lor ţară s-a

petrecut a doua oară în anul 70 e.n., când Titus romanul a distrus oraşul

Ierusalim şi a împrăştiat populaţia.

Timp de peste 1900 de ani, evreii au bătut pământul ca străini

persecutati din toate părţile. Prigoana a culminat în holocaustul celui de-

al II-lea război mondial, când 6 milioane de evrei au fost ucişi în lagărele

de concen tr are.

Şi totuşi, în pofida tuturor aşteptărilor, statul Israel a renăscut în 14

mai, 1948, când evreii au început să se reîntoarcă de prin toate colţurile

lumii în ţara lor de baştină. Din anul 1948 ei au supravieţuit unor conflicte

teribile, cum au fost Războiul de şase zile din 1967 sau Războiul zilei

sfinte din 1973.

În ciuda tuturor catastrofelor prin care au trecut, evreii nu au pierit şi

nici nu şi-au pierdut identitatea naţională. Istoria a dovedit că orice popor

ce-şi părăseşte ţara îşi pierde identitatea naţională cam în cinci generaţii,

fiind absorbit de noua cultură în care se află, însă evreii au rămas mereu

ca o entitate distinctă.

Ei nu doar că au supravieţuit, dar popoarele care i-au persecutat,

moabiţii, amoniţii.edomiţii, filistenii şi mulţi alţii, au fost fie distruse, fie şi-

au pierdut propria identitate.

Aţi auzit de vreun moabit suedez? De vreun filistean rus? De un edomit

german? Sau de un amonit american? Nu! Aceste naţii au fost absorbite

cu totul în alte culturi sau rase.

În schimb, cu sigurantă ati auzit de un evreu suedez, de un evreu rus,

de un evreu german sau de unul american. Aşa cum sună profeţia, ei

nu şi-au pierdut identitatea.

Am participat odată la o dezbatere despre persoana lui Isus Hristos la

care era prezent şi un rabin. În timpul acordat discuţiilor, el a fost întrebat

18

de ce nu crede în învierea lui Hristos. Fără măcar să clipească, rabinul a

răspuns: "E simplu; eu nu cred nici în miracole le Vechiului Testament.

Cred că toate sunt doar nişte mituri". E greu de înţeles cum a putut face o

astfel de afirmaţie, având în vedere că însăşi supravieţuirea lui ca evreu

este unul din cele mai mari miracole ale istoriei.

Fiind împreună în Israel, în anul 1967, când am filmat la Mai mult decât

un tâmplar, am fost invitaţi la o întâlnire cu o mare oficialitate a

guvernului israelian. Una din întrebările pe care i-arn pus-o viza

supravieţuirea naţiunii sale.

Cum au reuşit să reziste după ce au fost de două ori alungaţi din patria

lor, ultima oară mai bine de 1900 de ani? Cum au rezistat unui holocaust

care a exterminat unu din fiecare trei evrei? Cum au reuşit să facă fată

atacurilor lumii arabe atât în 1967 cât si în 1973, când lumea arabă ~

compusă din peste 100 de milioane de o~meni? Sunt acestea un rezultat

al marilor resurse ale naţiunii sau, mai degrabă, al unei mâini divine care

Şi-a vegheat poporul? Cel întrebat şi-a ridicat privirea spre noi si ne-a

spus: "Desi marea majoritate a concetătenilor mei afirmă că sunt atei, să

nu le dati crezare. Cred că toti stim, und~va în adâncul nostru, că o forţă

ce ne depăşeşte cu mult a protejat această naţie".

El a adăugat că după recenta recucerire a Ierusalimului de către evrei,

erau la un moment dat aproximativ un milion de oameni la Zidul plângerii

sau în drum spre acesta, pentru a aduce mulţumiri lui Dumnezeu.

Dumnezeul Bibliei este fidel. El Şi-a demonstrat atât existenţa, cât şi

fidelitatea prin modul în care a tratat naţia israelită drept un semn

obiectiv către lume prin care să-I fie verificată existenţa şi să-I fie testate

promisiunile.

Din ce cauză apelează crestinii la profetiile împlinite pentru

a demonstra că Biblia' este Cuvântul lui Dumnezeu?

Cei care cred în Isus Hristos sunt mereu întrebati de ce consideră Biblia o

carte sfântă iar multe răspunsuri conţin argumentul profeţiilor împlinite.

Această probă este, de fapt, una dintre cele mai puternice de imaginat.

19

După ce a mărturisit că l-a văzut pe Dumnezeu în toată măreţia Sa,

Apostolul Petru a spus: "Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la

care bine faceti că luati aminte, ca la o lumină care străluceste într-un loc

întunecos, până se vacrăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de diminaţă în

inimile voastre" (2 Petru 1:19). În acest pasaj, Petru face apel la profeţiile

împlinite ca dovezi ale adevărului Scripturii.

Chiar Biblia descrie scopul profeţiei: "Aduceţi-vă aminte de cele

petrecute în vremile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, si nu este altul, Eu

sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela început ce

are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit" (Isaia 46:

9,10).

"De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit,

şi Eu le-am vestit: deodată am lucrat, si s-au împlinit ... ti-am vestit de

mult aceste lucruri, ţi le-am spus mai î~ainte ca să se întâmple, ca să nu

poţi să zici: 'Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu

turnat le-a poruncit!'" (Isaia 48:3,5)

Noul Testament a vorbit despre venirea lui Isus Hristos "pe care o

făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi" (Romani 1,

1 :2).

Conform declaraţiilor din Scripturi, scopul profeţiilor este să ne arate că

Dumnezeu există şi că El are un plan cu lumea aceasta. Prin prezicerea

unor nume, locuri sau evenimente cu sute de ani înainte de apariţia lor,

Biblia demonstrează o cunoaştere a viitorului prea exactă pentru a fi

considerată doar o presupunere fericită. Profeţiile împlinite existente în

Scripturi sunt o mărturie puternică a inspiraţiei divine.

Un exemplu ar fi profeţia despre Regele Cir (Isaia 44:28,45:1). Scriind în

jurul anului 700 î.e.n., profetul Isaia îl prevesteşte pe Cir după nume ca

regele ce va da vestea Ierusalimului că va fi construit şi că i se va aşeza

temelia templului.

În timpul în care scria Isaia, oraşul Ierusalim era în întregime construit

iar templul era în picioare. Nici după o sută de ani, în 586 î.e.n., oraşul şi

templul urmau a fi distruse de către Regele Nabucadneţar.

După ce Ierusalimul a fost capturat de către babilonieni, în 539 î.e.n.,

20

acesta a fost cucerit de către persani. Puţin mai târziu, un rege persan pe

nume Cir a dat ordinul ca Ierusalimul să fie reconstruit. Aceasta se

întâmpla cam la 160 de ani după profeţia lui Isaia!

Astfel, Isaia a prevestit că un bărbat pe nume Cir, ce urma a se naşte

doar după o sută de ani, va da ordinul ca templul să fie reconstruit în

condiţiile în care, pe vremea profetului, acesta era neatins şi nici nu urma

a fi distrus decât după mai mult de o sută de ani. O profeţie cu adevărat

uluitoare, dar nici pe departe singulară.

De fapt, pot fi întâlnite sute de profeţii ce prevestesc evenimente

viitoare. Este absurd a crede că împlinirea profeţiilor este doar o

coincidenţă sau o întâmplare, date fiind dovezile. Dumnezeu a oferit

suficiente mărturii ale existenţei Sale şi a inspiraţiei divine ce animă Biblia,

tocmai prin profeţiile adeverite în timp.

Ce sunt textele apocrife?

De ce nu se află si aceste cărti În Bibliile protestante?

În ziua de azi, noţiunea de 'apocriţă' se identifică cu cele paisprezece sau

cincisprezece cărţi de o autenticitate şi autoritate îndoielnică. Aceste

scrieri nu se află în Vechiul Testament ebraic, dar sunt conţinute în

manuscrisele septuaginte, care traduc în limba greacă Vechiul Testament

ebraic, şi care au fost încheiate în jurul anului 250 e.n., în oraşul

Alexandria din Egipt.

Majoritatea acestor cărţi au fost declarate drept parte componentă a

Scripturilor de către Biserica Romano-Catolică, la Conciliul din Trent ce a

avut loc între anii 1545-1563. Cu toate acestea, Biserica Protestantă

respinge autoritatea divină ce le este ataşată.

Cei care susţin inspiraţia divină a acestor cărţi şi le consideră parte

integrantă din Scripturi afirmă că scriitorii Noului Testament citează cel

mai mult din versiunea septuagintă, cea care conţine textele apocrife. Ei

au totodată în vedere faptul că parte din Părinţii Bisericii, în special Irineu,

Tertulian şi Clement din Alexandria, au folosit Apocrifele în servicii

religioase publice şi le-au acceptat drept Scripturi, după cum a făcut şi

21

Biserica siriacă din secolul al patrulea.

Sfântul Augustin, care a prezidat conciliile ţinute la Hippo şi Cartagina,

s-a alăturat deciziei ca Apocrifele să fie considerate drept texte de

inspiraţie divină. Biserica greacă se alătură şi ea prin greutatea poziţiei

sale în încrederea acordată textelor apocrife. Printre fragmentele

descoperite la Qumran, se află şi copii ale unor cărţi apocrife scrise în

limba ebraică. Acestea au fost descoperite împreună cu alte texte ale

Vechiului Testament.

însă la o examinare mai atentă, ideea includerii textelor apocrife în

Sfintele Scripturi se dovedeşte cu totul nefondată. Scriitorii Noului

Testament s-au referit la textele apocrife dar nu au citat niciodată din

acestea ca din Sfânta Scriptură şi nici nu au dat vreun indiciu cum că

aceste cărţi ar fi de inspiraţie divină. Dacă, în secolul întâi, Septuaginta

conţinea aceste cărţi, fapt ce nu este în nici un mod dovedit, Isus şi

discipolii Săi le-au ignorat cu desăvârşire,

A recurge la autoritatea anumitor Părinţi ai Bisericii pentru a dovedi

caracterul divin al acestor cărţi nu poate fi un argument convingător,

având în vedere că alţi aparţinători ai Bisericii de început, cum ar fi

Origen, Ieronim şi alţii şi-au manifestat dubiul în privinţa lor.

Biserica siriacă a aşteptat patru secole până ce să canonizeze aceste

scrieri. Un fapt notabil este că Peshitta, Biblia siriacă din secolul 2 e.n., nu

le conţinea.

In primele sale scrieri, Augustin a acceptat

Apocrifele, cel puţin parţial. Insă textele

ulterioare reflectă cu claritate o respingere a

acestor cărţi ca

fiind în afara canonului şi inferioare Scripturilor ebraice. A

Chiar şi comunitatea evreiască a respins aceste scrieri. In cadrul

conciliului evreiesc de la [amnia (90 e.n.) au fost luate în discuţie nouă

dintre cărtile canonice ale Vechiului Testament, punându-se în discutie,

din diferite motive, includerea lor în canon. Într-un final, s-a hotărât să fie

considerate canonice doar cărtile incluse în Vechiul Testament ebraic.

Faptul că textele apocrife au f~st găsite printre fragmente ale

Vechiului Testament nu este relevant în sensul inspiraţiei lor divine, dat

22

fiind că multe alte documente fără caracter scriptural au fost descoperite

împreună cu acestea.

Încă un fapt ce nu poate rămâne nesubliniat este că însăşi Biserica

Romano-Catolică a declarat în mod oficial aceste cărti ca aparţinând

Sfintei Scripturi doar între anii 1545-1563, în timpul conciliului de' la

Trent.

Acceptarea unor scrieri apocrife drept canonice de către Biserica

Romano-Catolică a fost, într-o mare măsură, o reacţie la Reforma

Protestantă. Prin canonizarea lor, a fost legiferată referinţa la aceste

texte în probleme ce ţineau de doctrină.

Este evident faptul că argumentele ce susţin caracterul scriptural

al Apocrifelor lasă mult de dorit.

Mai sunt şi alte motive întemeiate pentru care textele apocrife sunt

respinse de Biserica Protestantă. Unul dintre acestea se referă la

învăţăturile contrare Bibliei pe care acestea le conţin, cum ar fi

rugăciunea pentru morţi.

Rugăciunea pentru cei decedaţi, susţinută în Macabei 12:45-46,

este, printre altele, în directă contradicţie cu Luca 16:25-26 şi cu Evrei

9:27. Apocrifele conţin, totodată, episodul în care Dumnezeu o

îndrumă pe Iudita să spună o minciună (Iudita 9:10, 13).

Apar aici şi greşeli demonstrabile. Se spune că Tobit trăia pe

vremea revoltei lui Ieroboam din 931 î.e.n., fiind încă în viaţă în timpul

captivităţii asiriene din 722 î.e.n, Cu toate acestea, în Cartea lui Tobit

se afirmă că el a trăit doar 158 de ani (Tobit 1:3-5, 14:11).

Ca un ultim argument, niciunde în Apocrife nu apare exprimată

pretenţia unei inspira ţii divine. Nu trebuie decât ca aceste scrieri să

fie puse alături de Biblie pentru ca diferenţa să iasă cu claritate la

iveală.

____________________________________________________________________

www.torentcrestin.net si Radio TorentCrestin: Un radio cu suflet!

23

24