PARAMETRII DE BAZĂ A MODELULUI INTEGRATIVŞI PROBLEMELE DIAGNOSTICATE

Descrierea succintă a modelului integrativ în diagnosticarea sistemică a psihoterapiei familiei

Psihoterapeutul la primire se întâlneşte cu mai mulţi membri ai familiei şi el este nevoit să-şi focuseze atenţia în primul rând la procesele de grup ce au loc aici. Psihoterapia sistemică îşi permutată diagnosticarea şi aprecierea individului, în grupa sa firească. Bineînţeles că psihoterapeutul de familie nu trebuie să neglijeze cu specificul individual al membrilor familiei. Însă ipotezele pe care acesta le înaintează trebuie să fie circulare şi să includă in sine reacţia tuturor membrilor familiei.

Ajutorul psihologic cu accent pe problemele intrapsihice poate ajuta multor persoane, insă, cel mai des el nu ia în vedere procesele de grup ce au loc în familie, ce pot fi urmate de reacţii neprevăzute din partea membrilor ei. Este demonstrat, că accentul pus pe problemele individuale ai membrilor familiei, duce cu precădere la construirea unor ipoteze succesiv-liniare, şi în rezultat duc spre căutarea vinovatului. Lucrul terapeutic în tentativa găsirii vinovatului provoacă la acesta rezistenţă şi repingere, sau repede se întrerupe desfăşurarea procesului terapeutic familial. Investigarea propusă de faţă, adică modelul integrativ sistemic al diagnosticării psihoterapeutice a familiei completează tratarea familiei de pe principii şi funcţionalitate integre, a unui sistem unitar.

Astfel modelul integrativ se atribuie nivelului sistemei familiale în diagnosticarea multilaterală ai lui Oudshoorn. Sarcina de bază ai acestuia fiind, integrarea şi dezvoltarea paradigmelor conceptuale de bază cu spectru sistem-orientativ în psihoterapia familiei. Modelul dezvoltă primii doi clasteri în clasificarea lui Levant, 1980 , adică tratarea orientată de pe poziţii familial-istorice spre structura / procesul familial. Iar ceea ce depinde de abordările orientate spre directivele emoţionale, din punctul nostru de vedere, duc spre o diagnosticare eronată, de exemplu terapia de familie centrată pe client, sau tot ea dar abordată prin prisma caracteristicelor individuale ale membrelor familiei. Necătînd, la toate acestea, cele expuse mai sus, fiind exprimate cantitativ formează o grupă fără de valoare, în comparaţie cu alte abordări. În plan teoretic însă, domină un electism totalitar, şi şcolile celor două clastere pot utiliza tehnici dintr-al treilea claster şi invers.Locul modelului integrativ a psihoterapiei sistemice familiare în diagnosticare în reţiaua de coordonate a modelului global Oudshoorn:

PARAMETRII MODELULUI 1. Structura familiei 2. Comunicare în familie 2. Probleme în → MODELUL → 3. Stadiul de dezvoltare a ciclului familialsistema familială → INTEGRATIV → 4. Istoria familiei 5. Funcţiile simptomatice în sistema familial MIJLOACELE DE OBŢINERE A INFORMAŢIEI

3. Problemele cognitive şi comportamentale4. Conflicte emoţionale cu aspect inconştient5. Abateri în dezvoltare şi tulburări de personalitate 6. Dereglări biologice

Modelul integrativ a sistemei familiale uneşte în sine cinci grupe de idei. El ne demonstrează că sistema familială poate fi abordată din tangentele structurale, comunicative,

1.Probleme cu tangenţe social-externe

1

stadiilor de dezvoltare a ciclului familial, istoriei familiei şi funcţiilor în ea, a indiciilor şi comportamentului problematic ( Tab.1.4.1.).

Atribuirea anume a acestor cinci parametri pentru modelul integrativ nu se prezintă întâmplător. Modelul reprezentativ ai sistemei familiale, trebuie să fie: - în primul rând invariativ-descriptiv, o sistemă relativ stabilă caracterologic, cu tangenţe ai constituirii relaţiilor elementare în familie; - să analizeze procesele din familie, ce au loc în momentul de faţă; - să se ia în vedere problemele ce schimbă şi transformă sistema familială; - să demonstreze cum familia a ajuns in situaţia de faţă;- să demonstreze logica problemei şi disfuncţiei sistemei familiale, cît şi corelarea acesteia cu alţi parametri ai ei.

Acestor cinci sarcini le sunt atribuite cele cinci parametrii ai modelului integrativ, ce se prezintă ca componente de bază.

Scopurile terapiei sistemice de familie pe baza modelului integrativ

Diverse direcţii a terapiei sistemice se deosebesc după scopurile sale. Există, însă, o aprobare, că „soluţionarea problemelor de familie reprezentate şi alinarea simptomelor fără apariţia altor simptome la unii membri din familie trebuie să fie sarcina minimă a terapiei” [Guerin P., 1976]. În acest paragraf succint sînt redate scopurile – mijloace pentru soluţionarea acestei probleme centrale terapeutice, ce decurg din diferite abordări diagnostice integrate în modelul nostru.

În teoria sistemică de schimbări (§ 2.2) se evidenţiază modificări de ordinul întîi, doi şi trei. Schimbările din primul ordin sau adaptarea, atrag structurile şi regulile de bază a funcţionării sistemului şi dacă problema e complicată ele, de regulă, nu sînt suficiente pentru revenirea la starea normală a sistemului. Deseori adaptarea propune doar o soluţionare temporară, de exemplu pe baza comportamentului simptomatic. Schimbările de ordinul doi (metaadaptarea)se referă la modificările organizatorice de bază a sistemului şi de obicei se specifică prin termenul de restructurare. Schimbările de ordinul trei determină modificări în sistemul de autorecepţionare, în acelaş timp posibilităţile sale de modificare. Reamintim, că prin sistem se subînţelege şi individul, şi familia, şi orice organizaţie.

Familia, de regulă, vine la terapie atunci cînd posibilităţile sale de adaptare sînt epuizate, avînd frică de necesitatea reorganizării şi avînd imaginea negativă despre sine şi perspectiva proprie. Scopul terapiei sistemice de familie este de a crea condiţii pentru realizarea familior cu schimbări de ordinul doi şi trei. Se presupune, că astfel de schimbări duc la reducerea problemelor şi simptomelor, revenirea familiei din impas la un optimism major şi satisfacerea vieţii de familie.

Aşadar, să vedem, spre ce sînt orientate eforturile terapeutului utilizînd criteriile modelului integrativ de diagnosticare:

1. Modificările din structura familiei.Supoziţia fundamentală aici este ceea ce organizarea disfucţională familială susţine

existenţa problemelor de familie. Atunci, utilizînd modelul lui Olson, enecesar de acrea condiţii care vor ajuta familiei să se deplaseze la un alt tip de organizare familială echilibrată. De exemplu, într-un sistem rigid de organizat o comunicare deschisă şi convorbiri; unei familei haotice de ajutat să-şi construiască o structură ierahică, de asigurat o alianţă puternică părintească şi conlucrare în subsistema cuplului, ce va asigura conducerea suficientă a familiei şi educarea copilului. Pentru aceasta, în sistemul haotic, la etapa iniţială a terapiei, terapeutul poate ocupa o poziţie autoritară de conducere. În sistemul general, terapeutul ajută la unificarea familiei pe baza identificării pacientului şi stabilirea potenţialului optim pentru toţi membrii familiei care participă la aceasta. Într-o familie confuză terapeutul va susţine hotarul între subsisteme şi lărgirea autonomiei personale apreciind nivelul ridicat al trebuinţelor emoţionale. El se străduie să ajute familiei să stabiliescă echilibrul ataşării şi îndepărtării între membrii ei şi persoanelor din afara familiei. Pentru a putea fi componentă a sistemului terapeutic

2

complicat, terapeutul trebuie în lucru cu aceste familii permanent să elucideze rolul său şi hotarul răspunderii profesionale.

Trebuie subliniat faptul că scopul de a transforma structurile familiale trebuie să fie realizabile şi nu trebuie să aducă schimbări prea mari. Adesea, famililor disfuncţionale le este caracteristic poziţia „totul sau nimic” în ceea ce priveşte posibilitatea de a suferi schimări. Acestea se găsesc între două extreme: simţul disperării şi aşteptările ce par a nu putea fi realizate. Totodată, membrii acestor familii au simţul că schimbările vor fi cardinale, ei nedorind acest lucru. De exemplu, familiile dificile se vor opune oricărei forme de independenţă a copiilor deoarece acestea se tem de ruperea totală a relaţiilor ce existaseră. În timpul lucrului cu familiile neechilibrate este important de a pune scopuri modeste, concrete, care ar putea fi atinse prin schimbări minimale, în vederea micşorării temerilor pînă la nivelul care ar conveni la toţi, prevenind fluctuaţiile de la o extremă la alta ajutînd familiei pas cu pas să se schimbe.

Alte scopuri ale terapiei familiale rezultă din multitudinea disfuncţiilor organizării familiale menţionate în compartimentul 2.1.4 şi care prevăd lucrul cucoaliţiile ascunse, reversibilitatea ierarhiei şi alte încălcări structurale. De multe ori o problemă importantă a terapeutului este consolidarea sistemului conjugal ca una centrală în familie.

2. Ajutor familiei în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor şi cerinţelor ciclului vieţii şi asigurarea trecerii cu succes la următorul nivel de dezvoltare.

3. Schimbarea caracterului comunicării în familie.Din punct de vedere al comunicării comportamentul simptomatic reprezintă rezultatul

interacţiunii între oameni. Terapeutul trebuie să determine funcţiile comportamentului simptomatic şi pericolul pierderii lui pentru familie. El trebuie să creeze condiţii pentru soluţionarea acelor probleme de familie cu mijloace nesimptomatice sau de a ajuta familia să-şi formuleze alte sarcini noi. Terapeuţii de pe poziţii comunicative vor determina activ problemele individuale din punct de vedere al funcţionării familiei.

Dezmembrarea cercului vicios poate avea loc prin mai multe mijloace ― diverse sarcini terapeutice, chiar şi paradoxale, folosirea ritualurilor de famile, întroducerea diverselor forme de comunicare. Mulţi terapeuţi de familie utilizînd ideologia teoriei învăţării, pun accentul pe mărirea posibilităţilor membrilor familiei de a duce o convorbire între ei bazată pe schimbare. Terapeuţii care au această orientare încearcă să schimbe stilul interrelaţiilor învăţînd membrii familiei să fie empatici, să aibă o autoexprimare deschisă, să-şi formeze deprinderi de ascultare. În afară de aceasta terapeutul, organizînd discuţii poate observa la membrii familiei cum discută, introducînd nişte reguli de comunicare(de a face numai critică pozitivă sub formă de propunere a unor alternative, să răspundă pentru sine, nu pentru altul, de a nu citi gîndurile partenerului, de a vorbi clar şi concret).

4. Lucrul cu istoria familiei.Clasicul orientării sistemice Bowen, consideră că multe probleme emoţionale nu pot fi

soluţionate în limita lucrului numai cu nucleul familiei şi insistă asupra necesităţii focalizării terapiei asupra familiei părinţilor unuia sau ambilor soţi, lăsînd la o parte criza conjugală. Scopul principal al terapiei sistemice, conform Bowen este atingerea de către membrii familiei posibilităţile de diferenţiere a sistemului de familie. Diferenţiere înseamnă posibilitatea membrilor familiei de a stabili relaţii interpersonale apropiate şi în acelaş timp de a poseda autosuficienţă necesară pentru a fi orientat la scopurile personale.

Utilizarea informaţiei despre istoria familiei ajută în primul rînd la deblocarea sistemului de familie şi de obţine acces la secretele familiei. În al doilea rînd, obţinerea informaţiei despre funcţia ce împiedică comportamentul în cadrul sistemului de familie şi descoperirea problemelor paterne repetate şi încercări de soluţionare efectuate de generaţiile precedente, contribuie la gruparea simptomilor într-un anumit context, de a formula ipoteze întemeiate şi de a determina schimbările necesare implicînd în lucru inclusiv şi membrii clanului familiei alături de nucleul familial. În afară de aceasta lucrul cu istoria familiei oferă posibilităţi majore de a schimba atitudinea faţă de sine şi reformularea simptomelor.

În concluzie, poate fi spus că scopurile terapiei reieşite din analiza istoriei familiei vorbesc despre necsitatea:

3

1. De a crea condiţii pentru diferenţierea membrilor familiei.2. Lichidarea comportamentului disfuncţional luat din familia părinţilor. 3. Stabilirea sarcinilor importante nefinisate de către unii din membrii familiei.4. Restructurarea relaţiilor interpersonale cu membrii familiei lărgite.

Reorientarea funcţionării familiei din punct de vedere al lărgirii perspectivei

Structura familieiÎn esenţă, interpretarea structurală a familiei se bazează pe conceptul ce consideră familia

ceva mai mare decît biopsihodinamica individuală a membrilor săi. Interacţiunea membrilor familiei se supune unor legităţi ce conduc cu transacţiile acestora. Aceste legităţi, de obicei, nu se formulează în mod pregnant şi nici nu se conştientizează, însă oricum ele formează ceva integru, adică structura familiei.

Realitatea structurii este o realitate de altă natură în comparaţie cu realiatatea membrilor luaţi în parte (Minuchin, 1974).

Scopul terapiei este, mai degrabă, ajutorul în ce priveşte restructurarea organizării disfuncţionale a familiei, decît înlăturarea simptomelor. Se presupune că schimbarea structurii familiei va atrage după sine diminuarea problemelor. Analizînd structura unei familii concrete, este necesar de cercetat componenţa familiei; de cercetat consecutiv sistemele din diverse nivele (familia întreagă, subsistemul părinţilor, subsistemul copiilor, subsistemele individuale) (Minuchin, 1974; Lange, Van der Hart, 1980); a descrie familia din punctul de vedere al parametrilor ei (coeziunea, ierarhia, flexibilitatea, hotarele externe şi interioare, structura de rol a familiei); de apreciat caracterul problemelor de structură (coaliţiile între generaţii, reversibilitatea ierarhiei, tipul de structură neechilibrată a familiei) (Gehring, 1993; Olson, 1993).

Este necesar de aflat de la membrii familiei, pe cine ei consideră ca fiind membri. Este o întrebare importantă şi în ce priveşte determinarea hotarelor familiei şi a faptului cine este prezent în sistemul de familie, fizic sau psihologic (Boos şi Greenberg, 1984). În special, acest fapt este important pentru familiile divorţate sau aflîndu-se într-o căsătorie repetată.

Cercetătorii şi terapeuţii diferitor şcoli sunt de acord că coeziunea (cohesion) şi ierarhia sunt măsuri chee pentru descrierea structurii relaţiilor de familie (Nichols, 1984; Birtchnell, 1987; Cierpka, 1988).

Termenul coeziune (cohesion) se determină ca fiind o legătură emoţională, apropierea sau ataşamentul membrilor familiei (Bowen, 1960; Sierlin, 1974; Bying-Hall şi Campbell, 1981; Kelsey-Smith şi Beavers, 1981). În ce priveşte sistemele de familie, acest concept este utilizat pentru descrierea nivelului, la care membrii familiei se văd ca fiind un tot întreg.

Termenul ierarhie cuprinde cîteva presupuneri teoretice fundamentale (Kraichefeld, 1987; Fish 1990). Putem face trimiteri, de exemplu, la autoritate, dominanţă, puterea de a lua hotărîri şi nivelul influienţei unuia din membrii familiei asupra celorlalţi (Moos, 1974, Madanes, 1981, Williamson, 1981; Oliveri şi Reiss, 1984; Bloom, 1985).

Termenul hotar se utilizează în descrierea relaţiilor între familie şi mediul social, precum şi între diferite subsisteme în interiorul familiei (de exemplu: individualitate, diade, triade). Terapeuţii de familie consideră dezvoltarea hotarelor ca un parametru important în evoluţia structurilor familiei.

Hotarele exterioare – hotarele între familie şi mediul social. Ele se manifestă prin intermediul faptului, că membrii familiei se comportă diferit unii cu alţii şi cu mediul înconjurător.

Hotarele interiore se crează prin intermediul diferenţei în comportamentul membrilor diferitor subsisteme. De exemplu, soţii se comportă între ei altfel decît cu copilul.

Teoria structurală menţionează că disfuncţia sistemei este condiţionată de variantele-extremităţi. Este rău, cînd hotarele sunt sau prea rigide sau prea slabe. Dacă hotarele exterioare sunt prea rigide, atunci au loc puţine relaţii între familie şi mediu, intervine o stagnare în sistemă. Dacă hotarele sunt prea slabe, atunci membrii familiei au multe legături cu mediul înconjurător şi puţine între ele. De exemplu, familia rareori se adună împreună. Dacă hotarele interioare, de exemplu, între subsistemele părinţilor şi copiilor sunt prea rigide, atunci părinţii, fac impresia că

4

sunt ocupaţi doar de ei; dacă, din contra, sunt prea slabe, atunci părinţilor poate să nu le ajungă intimitate, ei pot acţiona doar în roluri de părinte, pierzînd relaţiile de soţi.

Există 2 tipuri de bază a subsistemelor de familie – cu mebrii familiei, care aparţin la o generaţie sau la diferite. Conceptul de hotar al generaţiilor se utilizează pentru a arăta diferenţele între generaţii în ce priveşte apropierea şi ierarhia (Beavers, 1985, Wood, 1985).

Înt-o familie care funcţioneză bine, regulile, ce conduc interacţiunile în subsistemele părinţilor şi copiilor, se deosebesc de regulile subsistemelor părinţi-copii. Diadele părinteşti, de exemplu, în general denotă un grad mai înalt de coeziune, decît în subsistemele părinte-copil. Există, deasemenea, hotare clare ale generaţiilor în ce priveşte ierarhia, unde părinţii au o putere mai mare de luare a deciziilor în baza experienţei lor, responsabilităţii şi resurselor materiale (Leigh, 1986). Familiile aflate în situaţie de stres, pe de altă parte, nu au hotare clare între generaţii. Aceasta se manifestă în coaliţii peste generaţii, unde coesiunea şi devotamentul unul faţă de altul între părinţi şi copil este mai mare decît între părinţi (Haley, 1973; Gehring, 1985). În asemenea familii există un număr mare de încălcări ierarhice, de exemplu, ierahia inversată, cînd influienţa copilului poate să întrecă autoritatea unuia sau ambelor părinţi (Bowerman şi Bahr, 1973; Madanes, 198).

5. familiale.

Abordarea comunicativă în terapia de familie.Reprezentanţii abordării comunicative în terapia de familie atrag atenţia în deosebi asupra

analizei acţiunii reciproce (Jackson, 1968; Haley, 1963; Watzlawick, 1967). Terapeuţii acestei abordări fac studii asupra schimbării tabloului interacţiunii în aşa fel, încât membrii familiei singuri să-şi poată soluţiona problemele. În legătură cu această trebuie să evidenţiem un şir de încălcări în procesul comunicativ care împedică rezolvarea constructivă a problemelor de viaţă şi trag după sine apariţia comportamentului simptomatic.

Prin comunicare de obicei subânţelegem schimb de mesaje. Ea se realizează atât prin intermediul mijloacelor verbale cât şi nonverbale. Watzlawick P. (1974) susţinea că este imposibil de a exclude comunicarea, pentru că „orice comportare în prezenţa altei persoane este comunicare”. Bazându-se pe teoriile formelor logice Bertrana Rassela, putem evidenţia meta comunicarea, ce aparţine unui nivel logic mai superior (N+1) în comparaţie cu nivelul comunicării (N). Metacomunicarea reprezintă prin sine comentariu sau înştiinţare cu ocazia comunicării. Metacomunicarea deasemenea poate fi verbală cât şi nonverbală şi se prezintă de obicei ca simboluri ajutătoare în înţelegerea corectă a contextului comunicat.

După părerea lui Beitson în psihologia comunicării reale, comunicarea la diferite nivele logice deseori se deplasează. Enunţul alcătuit concomitent la două nivele logice se contrazic reciproc şi duce la paradox. În terapia de familie deseori ne ciocnim de cerinţe paradoxe a membrilor familiei care nu pot fi îndeplinite. Drept exemplu, soţia aşteaptă ca bărbatul să dirijeze cu ea, să fie responsabil pentru viaţa ei, dar în acelaşi timp să meargă acolo unde vrea doar ea. Sau, în cazul dragostei la comandă, când mama îi vorbeşte băiatului, că dacă ar fi copil cuminte, ar fi primit plăcere şi bucurie de la această lecţie plictisitoare. Sau, părinţii prea grijulii cer de la adolescent să fie independent responsabil dar în acelaşi timp permanent dirijează cu el, nu i se permite după orele şase seara să iasă la plimbare pentru că e prea periculos. Aceste ordini paradoxe sunt percepute de copii drept impas şi deseori duc la extremităţi. Astfel, în ultimul exemplu băiatul poate reacţiona ca un pustnic total al casei. Pe de altă parte, problema educării copiilor înaintează faţă de părinţi, fără îndoială, o problemă paradoxă. Părinţii trebuie pe de o parte să-l orienteze, controleze, supravegheze şi conducă pe copil, dar în acelaşi timp trebuie să asigure odată cu maturizarea lui dezvoltarea unei individualităţi autonome.

În unele cazuri ordinele paradoxe (Watzlawick P. 1967) nu au rezultate negative atunci când sunt discutate şi analizate. Rezultate negative apar în cazul când reprezentanţii interacţiunii deţin statusuri diferite şi este interzisă discutatea ordinelor. Mai evidenţiem încă un tip de mesaj contrar în cazul când ambii părinţi, înaintând exigenţe faţă de copil, se contrazic unul pe altul. Urmările negative ale acestui tip inconsecvent sunt evidenţiate îndeosebi de psihologia învăţării (Paterson, 1971).

5

Varianta extremă a comunicării paradoxe o prezintă cazul „strîngerea dublă” (Beitson G. Şi alţii 1993). Autorii evidenţiază caracteristicile de bază:

1. Individul este inclus în relaţii foarte apropiate cu altă persoană, de aceea el simte că este foarte important de a stabili concret ce gen de informaţie i se transmite, pentru a reacţiona corect;

2. Astfel individul nimereşte în situaţia cînd acea persoană importantă pentru el, concomitent îi transmite două informaţii de diferite nivele, dintre care una neagă pe cealaltă;

3. Şi în acelaşi timp individul nu are posibilitatea de a-şi expune părerea referitoare la mesajele primite, pentru a concretiza la care din ele să reacţioneze, adică nu poate realiza confirmarea metacomunicării. În afară de aceasta el nu poate real părăsi situaţia interacţiunii, cu atît mai mult că mesajele contrare de obicei sunt legate de acele sentimente importante pentru copil în familie – îl iubesc părinţii sau nu.

Drept exemplu poate fi adusă următoarea situaţie familiară. Presupunem că pentru mamă existaenţa copilului are sens deosebit, ce îi provoacă nelinişte şi duşmănie, cînd apare pericolul contactului familiar cu copilul. În acelaşi timp, pentru mamă simţul duşmăniei în relaţie cu copilul este inadmisibilă şi metoda negaţiei constă în aceea că în aparenţă se exprimă o comportare atentă, grijulie faţă de copil, astfel impunîndu-l pe el să aibă o atitudine ca pentru o mamă iubitoare, în caz contrar, ea se va îndepărta de el. Pe lîngă aceasta, în familie, nu există nimeni (exemplu, un tată puternic şi pătrunzător), care să intervină în relaţia mamă-copil ţi să-l susţină pe copil încurcat în contraziceri.

Situaţia „strîngerea dublă” în familiile schizofrenice, cum consideră Beitson, reprezintă o experienţă repetată. Iată cum arată unul din episoade: Mama îşi vizitează copilul schizofrenic în spital. Copilul bucuros îşi cuprinde mama impulsiv. Ea se încordează şi parcă împietreşte (mesajul com,unicativ- „nu mi-e plăcută relaţia cu tine”), el imediat îşi retrage mîna. „Oare tu nu mă mai iubeşti ?” – întreabă mama în acelaşi timp (mesajul metacomunicativ – „tu trebuie să ai o atitudine ca pentru o mamă iubitoare. Ceea ce mi-ai demonstrat, nu este dragoste” Auzind aceasta, tînărul s-a emoţionat iar mama i-a reproşat: „Scumpule tu nu trebuie uşor să te sfieşti şi să-ţi fie frică de sentimentele tale”. După aceste cuvinte pacientul nu a fost în stare să rămînă cu mama decît cîteva minute, dar cînd ea a plecat, el s-a aruncat asupra infermierei (Beitson şi alţii, 19993).

Autorii concepţiei „strîngerea dublă” consideră că simptomatica schizofrenică reprezintă mijlocul ieşirii din această situaţie insuportabilă şi duce la incapacitatea schizofrenicului de a deosebi nivelurile comunicării, conţinutul, sensul propriu şi metafora.

În situaţiile terapeutice paradoxul, propus de terapeutul familiei de obicei arată astfel. Familia vine şi comunică următoarele: „Noi vrem să ne eliberăm de probleme”, simptomul (nivelul logic în Mare). În acelaşi timp contextul acestui mesaj este: „Dar lăsaţi, vă rog, totul aşa cum este în familia noastră” (nivelul logic N+1). Folosind recomandările paradoxe, terapeutul poate crea propriul contraparadox pentru familie. Terapeutul poate spune de exemplu următoarele: „Simptomul membrului familiei poartă o funcţie importantă şi utilă. El ajută familia D-vs cu atît şi atît, de aceea pînă nu sunt găsite alte mecanisme de realizare a funcţiilor simptomului, nu vă schimbaţi” (mesajul comunicativ). Toate acestea se comunică, presupunînd următoarele întîlniri şi contact cu familia în contextul schimbărilor terapeutice (mesajul metacomunicativ) Watzlawick P. şi alţii determină aşa sistemă de interacţiune ca familia sau căsnicia – proces în care două sau mai multe persoane intervin în determinarea naturii interacţiunii lor. Conform părerii lui Haley (1963) oamenii natrenaţi în acţiuni reciproce, întodeauna se confruntă cu aceleaşi probleme:

a) Ce mesaje şi tipuri de comportare au loc în această interacţiune ?b) Cine controlează ceea, ce va avea loc în această interacţiune şi va lua hotărîri asupra unor

întrebări ?Membrii familiei stau în faţa necesităţii încheerii unor înţelegeri vizibile sau invizibile,

precizînd regula interacţiunii. Aici putem evidenţia şase aspecte de bază:1) Sarcina principală acestor reguli – controlul procedeelor de interacţiune în

familie. Ele determină cum oamenii trebuie să se comporte în anumite situaţii şi împrejurări, ce

6

este admisibil şi ce nu. Ele de asemeanea pot vorbi despre ce urmări pot trage după sine respectarea sau nerespectarea regulilor.

2) Oamenii tot timpul sunt atraşi în procesul de precizare a regulelor de interacţiune. De exemplu, tinerii vin la întîlnire. Regula, pe care ei împreună o întocmesc vorbeşte despre ceea ce ei pot face împreună, şi ce nu. Poate tînărul să cuprindă fata sau e prea devreme, unde pot merge şi ce se poate întîmpla.

3) La orice stadiu a ciclului de viaţă trebuie să aibă loc schimbări serioase a regulilor funcţionale. De exemplu adresarea faţă de adolescent trebuie să fie diferită faţă de cea a copilului mic. Cînd regulile vechi vin în contradicţie cu situaţia nouă, în familie are loc criza.

4) Regulile pot fi deschise şi închise. Regulile deschise sunt direc anunţate, pot fi discutate, schimbate. De exemplu: „Copiilor de vîrsta ta după orele nouă seara li se interzic plimbările”, „Toată familia trebuie în zile de odihnă să ia dejunul împreună”, „Nu conecta tare muzica” etc. Regulile închise de asemenea orintează interacţiunea dar nu sunt analizate şi discutate deschis. Dacă ele sunt reamintite, atunci chiar pot fi negate de unii membri ai familiei. În unele familii regula închisă prezintă prin participarea bunicii la toate activităţile. Ce nu s-ar întîmpla ea trebuie să fie cu toate la curent. Există familii în care conflictele sunt inadmisibile. Membrii familiei trebuie întodeauna să se înţeleagă, iar contradicţiile şi deosebirile între ei trebuie excluse. În alte familii dimpotrivă, conflictul reprezintă unicul mijloc de interacţiune acceptat. Regula poate fi expusă astfel: „Mai bine dezbateri, decît să fii rece şi indiferent; expunîndu-ţi nemulţumirile,demonstrezi prin aceasta atenţia ta” etc.

5) Regulile sînt diferite în diferite familii. Cînd tinerii se căsătoresc, ei de obicei stau în faţa problemei de suprapunere a regulelor conflictuale de interacţiune din familia părintească.

6) Regula interacţiunii cauzează în familii hotare interne şi externe. Membrii familiei se comportă diferit unul cu altul şi cu mediul social ce-l înconjoară. Interacţiunea părinţilor între ei se deosebeşte de interacţiuinea lor cu copiii. Din partea copiilor se cere ca ei să exprime respect faţă de părinţi, dar care nu este neapărat să fie în cazul comunicării dintre copii.

Regulile comunicative ajută la păstrarea echilibrului în sistema familiei. Nerespectarea regulilor duce la creşterea neliniştii a membrllor familiei. Regula se referă mai mult la tipul logic superior, decît la o simplă interacţiune. În familiile disfuncţionale este interzisă metacomunicarea deschisă şi verbală, aici există multe reguli închise.

După părerea lui Haley (1963), conflictul în viaţa conjugală este focusat asupra: a) dezacord în regulile vieţii de familie;b) dezacord în ceea ce priveşte cine stabileşte aceste reguli;c) încercarea de a aduce în viaţă reguli incompatibile una faţă de alta.Foarte frecvent urmărind relaţiile dintre membrii familiei constatăm cu ndignare

necorespunderea dintre obiectul discuţiei şi importanţa lui manifestată prin furie, creşterea pasiunilor cu care se desfăşoară comunicarea. Exemplu, soţiii pot hotărî aranjarea mobilierului în apartament contrazicîndu-se pînă ce răguşesc şi confuz rezolvînd problema. Cine va menţine poziţia sa, acel va lua hotărîrea finală. Watzlawick P. (1967) numeşte acesta aspectul relaţiei în comunicare, contrar opus aspectului conţinutului controversei. Explicînd neproductivitatea multor conflicte, construite în baza tipului lupta de putere, Lange A.O. şi Van der Hart (1983) scriau că „mulţi oameni niciodată nu trec pe lîngă confuziile dintre aspectele conţinutului şi relaţiei şi nu ating nimic, de cît stabilirea scorului de puncte în favoarea cuiva”. Autorii ne indică o altă variantă a luptei de putere, păe care ei o numesc „problemă de punctuaţie”. Esenţa ei constă în indicarea asupra partenerului, ca izvor al consflictului: „Aceasta s-a întîmplat pentru că tu ai făcut aceea şi aceea”, „Nu, asta tu m-ai provocat” etc.

De obicei, în familie există stereotipul continuităţii tranzacţiei care susţine problema (cerc vicios). Evidenţierea unei cauze, de la care totul a început nu ne va ajuta în soluţionarea problemei. Recunoaşterea cuiva drept vinovat de toate generează ofensă şi produce indignare. „Ţap ispăşitor”, exemplu, tata care este considerat foarte sever este înlăturat, mama dovedindu-se faţă-n faţă cu problema copilului, cu care ea nu se poate isprăvi.

„Schimbările survin, cînd oamenii încetează în întregime să se concentreze asupra neajunsurilor altei persoane şi încep să încerce a înţelege acţiunile propril’ei comportări asupra partenerului (Lange A.O. şi Van der Hart (1983)”.

7

Interacţiunea pote fi de două feluri – simetrică şi suplimentară (Bateson, 1958, Haley, 1963). Interacţiunea simetrică înseamnă că comportarea ambelor părţi se aseamănă. Dacă unul propune un sfat, atunci celălalt face exact la fel; dacă unul jigneşte, celălalt îi răspunde la fel; dacă unul nu vrea să fie responsabil, şi celălalt la fel o ocoleşte. De obicei aceasta duce la încetarea interacţiunii.

Interacţiunea suplimentară este caracterizată prin răspunsuri contrare ale oamenilor care se completează reciproc. Exemplu, unul citeşte lecţia, altul o ascultă; unul ia hotărîri, celălalt cade de acord. În situaţii critice proporţia interacţiunii suplimentare devine tot mai extremă. „Pacientul” în familie ajunge din ce în ce mai bolnav şi „infirmiera” îngrijeşte de el tot mai mult şi mai mult.

Terapeutul se strîăduie să introducă mai multe greutăţi în relaţiile clienţilor. Perechile la care predomină paterul interacţiunii simetrice se învaţă să construiască interacţiuni suplimentare, de exemplu, traducînd învinuirile reciproce în rugăminţi şi posibilităţi de a le îndeplini. Calea inversă se foloseşte în cazul predominării interacţiunii suplimentare. De exemplu, dacă cineva este gata întodeauna să-şi ajute celălalt membru al familiei, aceasta deseori înseamnă, că trebuie ca el sau ea de asemenea să se înveţe a cere ajutor pentru sine. Pentru membrii familiei este important de a putea aplica diferite forme de comportare la momentul potrivit. Harper (1977) descrie interacţiunile paralele ca alternarea conduitei simetrice şi suplimentare adecvate situaţiei.

Funcţiile comportamentului simptomatic în sistemul familial

Vorbind despre comportamentul simptomatic se subînţege o întreaga categorie de dereglari, inclusiv simptomele pihice, dar şi oricare comportament care corespunde următparelor condiţii:1. Comportamentul pacientului influenţează comparativ mult asupra celorlalţi oameni;2. Este involuntar şi este destul de dificil de a fi controlat de pacient.În afara de acestea comportamentul simptomatic deseori este „întărit de cei din jur şi pacientul capătă într-o formă sau alta a doua boală” [Oudshoorn, 1993Din punct de vedere al comunicării, comportamentul simptomatic reprezintă necorespunderea dintre nivelele logic al mesajului şi metacomunicării. Pacientul îndeplineşte ceva ieşit din comun sau evită de a face acest lucru, şi simultan indică că el nu face acest lucru pentru că nu controlează situaţia. Posibil, problemele serioase, asemenea schizofreniei, necesită o descriere la mai multe nivele, dar numătul mare de simptome psihosomatice cît şi problemelor comportamentale pot fi prezentate în această modalitate. (Haley, 1963).Este evident că simptomele pot fi ca urmare a dereglărilor diferitor nivelurilor ierarhice ale sistemului global în modelul lui Oudshoorna (vezi paragraf 1.3), şi pentru a descoperi sensul şi funcţiile lor pot fi găsite mai multe explicaţii. În ptezenta cercetare se demonstrează că sensul simptomelor schimbă în fincţie da faătul ce este unitatea de măsură- individul, diadă sau triadă. În continuare vom relata pe baza structurii triunghiului în calitate de unitate da analiză, se conturează rolul, pe care siptomele îl îndeplinesc în sistemul familieie. Apoi se demonstrează faptul că, în primul rînd comportamentul simptomatic poate fi perceput ca metaforă comunicativă, caracteristică unor teme din anturajul apropiat pacientului, în al doilea rînd reprezintă parte succesivităţii circulare comunicaţionale, şi în al treilea rînd îndeplineşte anumite funcţii în sistemul familial.Odată cu apariţia psihoterapieie familiale a fost posibilă înţelegerea comportamentului simtomatic (problematic) de către membrii familiei. În psihanaliză simptomele sunt considerate dtrpt urmare a confluctului intern, compromisului dintre atracţiile neconştientizate şi mecanismele represate. Simtomele sunt studiate ăn calitate de particularităţi ale individului, manifestare a confluctului intrapsihic, care s-a agravat posibl din cauza influenţei din partea mediului social. Anxietatea şi deprimarea sunt caracteristice ale acestei stări. Ex. Femeia compulsiv îşi spală mîinile. Atunci, posibilă metaforă psihodinamcă care ar explica comportamentul poate fi „ispăşirea vinei”.Dezvoltîndu-se teoria comunicativă şi a cea sistemică a survenit schimbarea în interpretatârea simtomelor. Simptomele reprezintă nu numai starea caracteristică , dar şi manifestare a relaţiilor dintre oameni, şi pot servi drept mijloace pentru realizarea unor scopuri strategice în relaţiile cu

8

cei apropiaţi. În prezent întrebarea este: ce acuzează accesul de anxietate, privit în contextul realţiileor familiale, relaţiilor la serviciu sai realţiilor cu psihoterapeutul?

Cîteva exemple simple: Pe copil îl doare capul, burta si aşa mai departe, în momentul cînd el trebuie să plece la şcoală. În familiel este băiat de vărstă preadolescentă, care este ataşat de mamă-sa. Mama este căsătorită a doua oară. Simultan cu naşterea fratelui sau a sorioarei la preadolescent încep probleme cu comportamentul sau cu reuşita. Aceasta este reacţia la apariţia adversarului si el „vrea să comunice”cu ajutorul acestui comportament că se simte părăsit şi singur. Problemele băiatului sustrag atenţia părinţilor de la nou-născut, şi primind porţia de atenşţie negativă el simte, că părinţii continuă să îndeplinească fncţiile sale făţă de el.În aacest mod comportamentrul simptomatic poate îndeplini rolul comunicatii ascunse paradoxale între oameni. El neapărat poartă în sine metafora comunicativă şi în acelaţi timp, este reprezenta în forma în care nu este percepută ca mesaj de ceilalţi membri ai familiei. În exemplul următor dereglarea comportamentului fiicei, „predispoziţia de a comunica cu fetiţele de purtare uşuratică şi întoarcerile tîrzii acasă” port fi percepute ca metaforă, ce ilustrează tema grupului familiei. Familia cu doi copii (fiica de a prima căsătorie a mamei de 13 ani şi copilul comun, fetiţă de 3 anişori) trăiesc într-o odaie în cămin. Viaţa intimă dintre părinţi este deregltă de acum mulţi ani. Soţia după doi ani de viaţă comună a aflat că soţul are amantă, pe care soţul la cererea soţiei imediat a părăsit-o. Dar, anxietatea, că aceasta mai devreme sau mai tîrziu se poate întîmpla nu a despărut şi din cînd în cînd se întăreşte cu noi suspeciuni. Cu atît mai mult că fiica cea mai mare a spus cu cîteva lubâni în urmă că tatăl vitreg a început cumva straniu s-o privească, şi s-o strîngă. Soţul toate acestea a negat şi după incidentul soţiei toate acestea nu se ami discutau. Anul trecut soţului i-a murit tatăl şi i-a rămas un apartament cu două odăi în care familia s- ar fi putut muta. Dar soţia a insistat să dea la chiriaşi apartamentul,motivînd că este rău să fei schimbată şcoala fetei. (Trecerea famileie în noul apartament şi căpătarea dornitorului aparte, posibil că erau percepute ca un pericolul stabilităţii relaţiilor dintre ei). Ca urmare a incidentului cu tatăl vitreg a fost faptul ca mama a mărit controlul asupra fiicei şi a interzis să iasă afară după orele 18.00 ceea ce pînă nu demult era ceva obişnuit. „Nu-mi găsesc locul, dacă cineva nu este acasă, spunea ea dar temăndu-se ca fiica şi tatăl vitreg să nu se întîlnească în noul apartament.” Fiica a răspuns la aceasta cu o racţie de protest şi în timpul apropiat as-a împreetenit cu fetiţele de vîrsta ei, care aveau deacum realaţii intime. Soţii au început împreună să se lupte cu comportamentul „rău ” fetei controlînd întîrzierile ei acasă, făcînd scandaluri şi foarte repede au obţinut ca fata să nu vie cîteva ori acasă. După aceasta mama a venit cu fiica la consultaţie psihologică cu scopul corectării deprivării morale a fiicei sale. Fetiţa în această familie este într-o situaţie paradoxală. Fiind victima comportamentului bâneadecvat al tatălui vitreg, ea nu numai că nu primeşte protecţia mamei, ci invers este obiectul de persecuţie a părinţilor. Comportamentul fetei carcterizat anterior de toţi foate poziv în prezent capătă contur negativ, şi metaforic reflectă tema grupului familiei. Analizînd comportamentul fetei soţii au de a face cu o întrebare foarte importantă şi delicată pentru ei privind viaţa întimă şi „purităţii morale” nu din propriul exemplu dar din evenimente din viaţa fiicei lor. Creînd mtode comune de salvare a fetei ei de asemenea intreprind acţiuni magice de salcare a mariajului propriu.Un şir de autori ale abordării sistemice susţin punctul de vedere privind aceeaşi origine ale siptomelor în familie cît şi metaforelor comunicative.

„Majoritatea simptomelor- cît şi reacţia membrilor familiei la acestea – în realitatea sunt doar metafore, oglnda ce reflectă-şi totodată ca o oglindă rea denaturează – toate celelalte probelme familiale, manifestare directă a căror ar deregla „statutul” familiei (interviul cu Klu Madanes în cartea R. Caimopna, 1996). Problema terapeutului – este de interpreta corect acesta reflecatare şi, bazîndu-se pe ea, de a crea metafora proprie, în care vor fi propuse posibilile soluţii ale problemei”.Anlizînd problemele familiei , este bine să ai în vedere comportamentul simptomatic ca fiind un proces cu pauze şi a ce a considera că problema există nu întotdeauna, dar din cînd în cînd. De

9

exemplu copii încep să se certe atunci cînd părinţii sunt acasa şi se împacă , atunci cînd ei nu sunt. În acest caz pentru terapeut sunt foarte importante următoarele întrebări: „Ce schimbări au lc în familei cîn simptomul este şi cîmd acesta lipseşte? După ce evenimente are loc agravarea? Care este reacţia celorlalţi mebrie ai familiei? Cu ce se termină această sucsesivitate de evenimente şi care este rezultatul?” Meditîmd la tema acetea Djei Heidi scrie: „Pentru a depăşi probelma este necesar s-o descriem în termeni operaţionali... Etichete „preadolescent delicvent”, „ alcoolic”, „mama autoritară şi tată pasiv”, „neurotic”, „sembioză dintre mamă şi copil” mai repede cristalizează problema, de cît dau metode de soluţionare [Haley, 1976]. Terapiile siitemice de familie tind să urmărească continuitata circulară, parte a cărei este comportamentul simptomatic. Asemenea poziţie treptat s-a format pe parcursul dezvoltării terapiei famileie”.Haley evidenţiază următoarele stadii ale procesului de schimbare a punctului de vedere asupra originii simptomelor copiilor.1. Iniţial se admitea, că toată problema este în psihicul copilului, şi el cumva nu corect funcţionează. Ipoteză de bază a fost, că el răspunde de experienţa trecută, care este interiorizată.2. Mai tîrziu mamele au subleniat că el are probleme ci relaţiile reciproce cu ea. Exemplu, se spunea că ea este neputencioasă şi incompetentă, şi că copilul şi-a adaptat comportamentul la aceasta. Explicînd de ce mama este aşa cu ea este, se contruia ipoteza, că ea reacţionează la experiena trecută proprie, şi lai ales copilarească.3. Mai tîrziu a fost descoperit tatăl. De multe ori ne-am convins că comportamentul mamei este explicabil prin relaţiile ei cu soţul. Exemplu: dacă ea se arată neputinceiasă şi necompetentă cucopilul, atunci tatăl este nevoit să vină în ajutor şi mai mult timp să le acorde.4. Şi în final, începe să marturisescă că în continuitatea închisă sun incluse comportamentle tuturor participanţilor dramei. Sratea sufletului şi refugiul lui din familie, posibil este produsul realţiilor lui cu mama şi copilul, care sunt aşa din cauză acţiunilor lui precedente şi a.m.dÎn acest exemplu comportamentul simtomatic şi neputinşa mamei sunt funcţii de reîntoarcere tatălui în familie şi reprezintă o parte a continuităţii circulare. O altă parte ale aceste sunt succesivitatea interacţionării, care conduc la depărtarea lui de familie, de exemplu din cauza conflictelor lui cu soţia (vezi des. 2.5). Adăugînd aici şi abordarea istorică, este posibil de văzut cu familia a nimerit în punctul dat de dezvoltarea structurii sale, şi succesiunilor comunicative. „Înţelegînd sensul simptomului, eu văd cum esl este inclus în sistemul familiei. Eu cred că fiecare fragment al comportamentului în familie este logic pentru sistemul dat” [V. Satir, în cartea Hoffman &Haley, 1967].Cînd încercăm să înţelegem funcţiile simtomelor în sistemul familial, trebuie să conştientizăm ce este unitatea analizei noastre-individul, diada, triada. Dacă unitate este individul, atunci noi credem despre problemă în termeni de insuficienţă sau exces de ceva. De obicei contruim ipoteza în felul următor : „Omul acesta se comportă în felul următor, deoarece nu.i ajunge...puteri (căldură, susţinerii emoţionale, emoţiilor pozitive, activităţii; substanţelor chimice anuita în organism şi a.m. d.)”.

În cazul în care în calitate de unitate a cercetării noastre este diada, atunci explicaţiile probelmelor existenteîn termenii interacţivi (conflict) , competiţie, unire, luptă pentru putere). Atunci comportamentul simptomatic devine un strategie interpersonal forţabil devine un mijloc de control a celorlalţi oameni. Exemplu, soţul lucrează mult, şi la soţie care stă acasă cu copilul se dezvoltă o stare depresivă. Posibil această femeie nu poate să se confrunte deschis cu soţul său, dar cînd este depresivă soţul îţi schimbă comportamentul în direcţia în care o aranjează pe ea mai mult. Copilul începe a vomita la intrare în şcoală. Mama este nevoită să-l ducă acasă şi să-l culce. In zilele de odihnă şi în zilele în care copilul nu merge la şcoală copilul nu are accese de vomă. Soţul are cardiofobie, se teme să moară de acces de inimă, cu toate că starea fizică a inimii este foarte bună. Simptomele lui pot structura întreaga viaţă a familiei, începând cu relaţiile intime ale soţilor şi terminând cu comportamentul copiilor, care nu trebuie să facă gălăgie, cînd tatăl este bolnav.

10

Omul care demonstrează neputinţă şi aşteaptă, ca cineva să-i poarte de grijă, astfel controlează la un nivel mai înalt pe cel, ce manifestă grija pentru el.

În sistemul terapeutic modern se consideră că analiza sistemică începe atunci când în unitatea de studiere sunt incluse trei şi mai multe elemente. În acest caz pentru a explica sensul simptomelor se recurge la categoriile de echilibrare, ordonare, protecţie reglare şi evoluţie s.a.m.d. atunci despre familie se poate de vorbit ca despre o sistemă autoregaltoare, în care se pot aplica principiile generale de cibernetică. Familia este un sistem în care se întreţine un echilibru datorită unei treceri permanente de la homeostază la schimbări. Totul este în permanentă schimbare şi mişcare, şi echilibrul care se stabileşte este un echilibru dinamic. Din punctul de vedere al teoriei sistemice, simptomele apar în cazul cînd au loc abateri sau dereglări în procesul de decurgere ale ciclului vieţii familiei sau al altui grup real. Acestea sunt mijloace de echilibrare „a sistemului oprit” şi pentru observarea din exterior simptomele semnalizează că familia trece prin dificultăţi în trecerea dintr-un stadiu de dezvoltare în altul. . Comportamentul simptomatic deseori este răspuns la paradoxul: sistemul familial, care necesită schimbări serioase şi reorganizare, este necesar să fie stabilizată aşa cum este ea. Comportamentul simptomatic poate îndeplini în sistema familiei două funcţii:1. Funcţia morfostatică: cu alte cuvinte, conservarea sistemei familiei aşa cum este ea. (sinonime: homeostază, legătura inversă negativă, „dereglare înspre scădere” vezi par. 1.2; 2.1.3). Aşa copilul se poate îmbolnăvi sau la el pot apărea devieri comportamentale pentru a atenua tensiunea în relaţiile părinţilor. În geneza dereglărilor comportamentului copiilor un loc aparte revine metodelor de soluţionare a conflictelor dintre părinţi.Alt exemplu : Părinţii sunt în proces de divorţ cauză fiind că soţul este alcoolic. Soţia depune cererea la divorţ, dar în acest moment el ţi frânge piciorul, şi ea nu poate să-l lase în această stare. Simptomul le permite să evite schimbările de care se tem soţii. Soţul prin acest simptom ispăşeşte „pedeapsa” pentru comportamentul său. El se jură că se va schimba. Soţia din nou ia poziţia obişnuită de „salvator” pentru partenerul ei „neputincios”. Peste un timp beţiile încep iarăşi şi aşa mai departe2. Funcţia morfogenetică (legătura inversă pozitivă „dereglare înspre ridicare”), scopul careia este schimbare sistemei familiale, trecerea la alt stadiu. Aşa preadolescentul poate întreprinde o încercare de suicid ca un mijloc marginal pentru a primi mai mult spaţiu vital şi pentru a schimba regulile severe din familie [Oudshoorn, 1993]. „Factorul cel mai important care conduce spre schimbările pozitive în familie este disperarea. Când familia este disperată atunci survin schimbări, dacă nu este disperată, atunci problemele rămîn” [Karl Vitaker în cartea de R. Simone 1996. ]. În calitate de simptome de obicei evaluiează acel comportament care va crea o reacţie extremă la persoanele concrete. În exemplul nostru unde tatăl vitreg se ţinea de fiica sa de 13 ani, în calitate de comportament simptomatic apare nu comportamentul rău la şcoală sau conflictele dar venirea la orele târzii a fetei şi prietenia cu fetele din cerc nedorit. Anume acest comportament va provoca reacţia marginalizată a părinţilor. Comportamentul simptomatic

11