Introducere în psihoterapia de grup

1.1. Definirea psihoterapiei de grup

Psihoterapia în grup îşi află sorgintea sa sanogenetică în satisfacerea nevoii de

afiliere şi apartenenţă întruchipând valori socioumane profunde şi definitorii, care îl

însoţesc pe ins în înteraga existenţă (Ionescu, 1995). În linii de maximă generalitate,

psihoterapiile în grup sunt considerate “mijloace importante de a provoca schimbarea în

comportament şi modificarea atitudinilor” (Walton,1983).

Psihoterapia în grup este definită ca “o formă de tratament în care persoane cu

tulburări emoţionale sunt plasate într-un grup, îndrumat de un terapeut instruit, în scopul

de a se ajuta una pe alta” (Sadock, 1985). Din perspectiva accepţiunii noţiunilor trebuie

să se facă distincţie între:

- psihoterapia de grup, care constă într-un ansamblu de tehnici şi metode

psihologice ce vizează obiective terapeutice variate, şi

- psihoterapia în grup, în cadrul căreia activitatea terapeutului va fi astfel

desfăşurată încât va realiza un înalt potenţial terapeutic, conferind grupului o reală

valoare sanogenetică.

Organizarea grupului terapeutic este un factor de care va depinde succesul

psihoterapiei în grup. De aceea, terapeutul trebuie să acorde importanţă atât organizării

grupului cât şi procesului terapeutic ce se desfăşoară în grup. El va lua în considerare nu

numai cadrul şi scopul psihoterapiei, ci şi categoriile de subiecţi ce vor fi incluşi în grup,

cu caracteristicile lor psihopatologice dar şi personologice.

Organizarea grupului numai pe baza dorinţei de participare a membrilor sau a

simplei trimiteri la psihoterapie, fără o prealabilă examinare de către terapeutul de grup

este susceptibilă să aducă prejudicii atât pacientului cât şi a procesului terapeutic din

grup.

Importanţa selecţiei subiecţilor pentru psihoterapia în grup a crescut întrucât s-a

constatat că subiecţi care în grup au înregistrat rezultate slabe s-au ameliorat prin

psihoterapie individuală. Astfel se recomandă ca nici un subiect selecţionat să nu fie un

virtual membru izolat, ca, de exemplu, singura femeie într-un grup de bărbaţi, singurul

vârstnic într-un grup de tineri.

1

2.1. Alegerea şi constituirea grupului

Examinarea personală de către terapeut al fiecărui subiect este considerată

esenţială pentru aprecierea adecvării sale la ceilalţi membrii selecţionaţi cât şi pentru

informarea sa asupra grupului, duratei şi condiţiilor psihoterapiei, ştiut fiind că

expectaţiile subiectului influenţează atât participarea sa cât şi rezultatul tratamentului.

Recrutarea subiecţilor se face printr-un interviu preliminar cu fiecare subiect în

parte pentru a se vedea capacităţile cognitive şi motivatia subiectului, abilitatea de a

interacţiona în grup, disponibilitatea de a se conforma programului grupului, etc. Trebuie

avut în vedere că subiecţii care par potriviţi pentru terapia de grup la interviul preliminar

pot avea o rată mare de absenţe ulterioare pentru că în grup ei se relaţionează altfel decât

într-o relaţie diadică (MacNair-Semands, 2002). În general se consideră ca rata obişnuită

de absenteism este în jur de 35%.

Pregătirea subiecţilor pentru psihoterapia în grup reduce numărul de abandonuri şi

ameliorează calitatea participării subiectului la şedinţele grupului.

Compoziţia, structura şi funţionarea grupului terapeutic sunt stabilite de

psihoterapeutul care îşi organizează grupul.

Compoziţia grupului are în vedere numărul, vârsta, sexul şi nivelul socio-cultural

şi intelectual al membrilor. Majoritatea psihoterapeuţilor consideră că cifra optimă este de

6-10 membri. Funţionarea grupului terapeutic are în vedere locul, frecvenţa, durata şi

modul de desfăşurare al şedinţelor.

Frecvenţa membrilor este edificatoare pentru terapeut întrucât arată cât de

important şi atractiv este grupul pentru subiect, sau care este coeziunea grupului.

Durata şedinţelor este variabilă, fiind cuprinsă între 60 şi 120 de minute,

majoritatea clinicienilor optând pentru şedinţa de 90 minute.

Psihoterapia de grup extinsă sau prelungită denumită şi “terapie de grup maraton”,

se desfăşoară pe durata a 12-48-72 ore pentru o şedinţă, care va fi plasată astfel încât să

cuprindă două etape ale ritmului veghe-somn. Includerea celor două etape într-o singură

şedinţă ar spori şansele de asimilare ale evenimentelor şi experienţelor trăite şi ar întări

schimbări ce rezultă de aici.

Psihoterapia de grup pe termen scurt cuprinde un număr anterior precizat de

2

şedinţe, cuprins între minimum 2 şi maximum 50.

Statutul şi rolul terapeutului în coordonarea activităţii grupului

Psihoterapeutul este cel mai important membru al grupului şi este investit cu

anumite resurse. Rolul său este atât de conducător al grupului, model şi etalon de

identificare al subiecţilor, cât şi de membru egal al grupului. Coterapeutul (terapeutul

asistent) este văzut ca un terapeut adjuvant, interesat în deprinderea abilităţilor privind

psihoterapia în grup. Viitor psihoterapeut acesta va folosi intens în cadrul activităţii

grupului spiritul său de observaţie, reţinând detaliile apărute în situaţia terapeutică. Se

consideră că rolul coterapeutului este complementar şi nicidecum secundar.

Obligaţiile membrilor grupului prevăd ca:

fiecare membru trebuie să-şi comunice gândurile şi experienţele în grup;

când doi membri se întâlnesc în afara şedinţelor, au obligaţia de a comunica

grupului la proxima şedinţă ceea ce au discutat;

fiecare membru are obligaţia de a informa grupul asupra oricărei schimbări

importante ce a survenit în viaţa sa.

Desfăşurarea şedinţei de psihoterapie în grup: psihoterapeutul va fi punctual în

privinţa orei de începere a şedinţei iar împreună cu coterapeutul vor ocupa locuri care să

le permită maximă vizibilitate şi audibilitate.

Comunicarea verbală a membrilor grupului inhibată şi ezitantă la început, trebuie

să se transforme sub îndrumarea terapeutului, în conversaţie liberă. În acest scop membrii

grupului sunt încurajaţi să participe în mod activ, să se angajeze în dezbaterea temelor

puse în discuţie. Experimentând trăiri afective, exprimându-şi opiniile, comparând

situaţiile în cadrul grupului, subiecţii învaţă să-şi modifice atitudinea.

Conţinutul comunicării vizează partea ideativă a intervenţiilor din grup, precum şi

acţiunile şi interacţiunile grupului ce pot fi studiate de grup prin analiză şi interpretare.

Stadiile evolutive ale grupului terapeutic:

stadiul încrederii şi al organizării, în care membrii grupului sunt angajaţi într-o

competiţie de a fi acceptaţi şi preţuiţi de terapeut;

stadiul câştigării autonomiei membrilor faţă de lider în care subiecţii se conving

de faptul că terapeutul este într-adevăr un membru al grupului, deşi un membru

deosebit;

3

stadiul interacţiunii şi al ajutorului reciproc, marchează stabilizarea grupului,

maturizarea şi resocilalizarea membrilor.

Încheierea psihoterapiei în grup este sinonimă cu atingerea scopurilor acesteia. Ea

are loc prin plecarea subiectului ameliorat (în cadrul grupurilor deschise) sau prin

autodizovarea grupului în psihoterapia cu grupuri închise. Din punct de vedere terapeutic,

nu trebuie confundată cu părăsirea grupului de către un subiect ce poate avea o natură

accidentală obiectivă.

În funcţie de anumite caracteristici ale subiecţilor ca şi de calităţile şi experienţa

terapeutului, fiecare grup îşi dezvoltă o configuraţie proprie şi un anumit model al

relaţiilor interpersonale. Pe de altă parte, în fiecare grup se dezvoltă o ambianţă unică, o

atmosferă de grup specifică. Sinteza acestor elemente conferă specificitate grupului care,

într-un anumit sens evocă unicitatea individului.

Între membrii grupului, subiectul ia act de anumite idei care pot fi asimilate,

incluse în structura sa ideativă. Acceptarea (sau inacceptarea) unei idei sau conduite din

grup mobilizează sistemul ideativ rigidizat al subiectului. În atmosfera tolerantă a

grupului şi apărat de grup, subiectul îşi exprimă gânduri pe care le credea inaccesibile

comunicării, îşi expune punctele vulnerabile ale psihismului său.

Experienţa emoţională la care participă subiectul este susceptibilă să-i determine

schimbări în răspunsurile emoţionale şi sociale, precum şi în relaţiile sale interpersonale.

La rândul său, terapeutul are în psihoterapia de grup, o largă şi bogată perspectivă pentru

o minuţioasă şi veridică analiză psihologică predominant orizontală, spre deosebire de

psihoterapia individuală, unde, acţionându-se de la suprafaţă spre profunzime, de la

prezent spre trecut, se obţine o investigaţie verticală. În grup, terapeutul va avea o viziune

holistă, apreciind subiectul în ansamblul personalităţii sale.

Pricipalele procese psihologice care apar în grupurile psihoterapeutice au o

influenţă mai amplă în evoluţia stării psihice a subiecţilor. Astfel, universalizarea constă

în recunoaşterea subiectului că în grup nu este singurul cu probleme emoţionale, că şi alţi

membri prezintă probleme similare.

Coeziunea este procesul care valorizează grupul, conferind membrilor săi

sentimentul apartenenţei la grup. Identificarea constă în adoptarea prin imitare conştientă

sau inconştientă a atitudinilor, comportamentelor terapeutului. Transferul este considerat

4

ca un ataşament inconştient al unor sentimente şi atitudini ale subiectului faţă de o

persoană semnificativă pentru el.

Presiunea grupului: în funcţie de acreditarea şi valorizarea celorlalţi membrii ai

grupului, fiecare subiect din grup este succeptibil să-şi modifice gândirea, sentimentele,

conduita.

Catarsis-ul este un fenomen ce apare în cadrul psihoterapiei individuale şi de grup

prin evocarea unor sentimente şi afecte care pot fi ataşate gândurilor exprimate.

Abreacţia - fenomen înrudit cu catarsis-ul, constă în retrăirea evenimentelor

trecute şi al emoţiilor asociate lor. Intelectualizarea, fenomen psihic mai complex şi mai

elaborat, implică o cunoaştere conştientă despre sine şi despre ceilalţi, precum şi o

experienţă de viaţă variată, râspunzâtoare de funcţionarea psihică actuală.

Testarea realităţii este definită drept capacitatea de evaluare obiectivă a lumii.

Pentru o corectă testare a realităţii, cel în cauză trebuie să fie conştient de sine şi de

ceilalţi.

Apărută iniţial din necesitatea practică impusă de numărul tot mai mare al

subiecţilor în comparaţie cu posibilităţilor terapeuţilor, psihoterapia de grup se menţine în

actualitate nu atât din raţiuni economice, cât mai ales prin succesele ei terapeutice, prin

eficienţa ei incontestabilă într-o mare varietate de tulburări psihice.

Situaţia de grup oferă subiectului mai multe persoane faţă de care poate să

dezvolte relaţii transferenţiale, având astfel posibilitatea de a retrăi şi acţiona asupra unor

influenţe şi situaţii semnificative care au existat în viaţa sa.

Unii terapeuţi susţin în acest sens tratamentul combinat; tensiunile şi emoţiile

trăite în cursul şedinţelor individuale pot fi atât de intense pentru anumiţi subiecţi cu Ego

fragil încât este preferabil să li se ofere o susţinere exterioară (prin psihoterapie în grup)

pentru ca ei să nu abandoneze tratamentul.

Organizarea grupului într-o formulă combinată cu psihoterapia individuală

mizează de multe ori pe caracterul eterogen şi deschis al grupului.

În cazul în care terapeutul este de obicei acelaşi (atât în forma individuală cât şi în

varianta de grup), selecţia subiecţilor pentru grup este superioară, ei fiind cunoscuţi prin

psihoterapia iniţială. Atunci când se trece de la terapia individuală la grup, terapeutul este

acela care alege atât subiectul cât şi momentul introducerii sale în grup.

5

În genere, în orice demers terapeutic-suportiv se impune ca subiectul să fie privit

sub aspectul situaţiilor sale complexe de viaţă personală şi socială, într-o viziune

psihosocială integratoare, prin conţinutul sau demersul specific socioterapeutic permiţând

un antrenament al comportamentului social.

Bibliografie:

Cottraux, J. (2003), Terapiile cognitive, Editura Polirom, Iaşi.

Guimon, J., Weber-Rouget, B. (2006). Terapii scurte de grup.

Comportamente şi ilustrări clinice, Editura Polirom, Iaşi.

MacNair-Semands, R.R. (2002). Predicting Attendance and Expectations

for Group Therapy, Group Dynamics: Theory, Research, and Practice, 6,

219-236.

6