Psihopatologie şi criminalitate

Pascu Alina-Cristina

Grupa 10

În munca de zi cu zi, asistenţii psihosociali se întâlnesc cu multe cazuri de tulburări

mentale, fie în faza incipientă, fie deja în faza cristalizată, de sedimentare a destabilizărilor

psihice. Tulburările psihice sunt categorisite adeseori ca fiind simptome ale unor tulburări de

personalitate, urmări ale diferitelor situaţii din copilăria sau adolescenţa individului în cauză, ce

au funcţionat ca un declanşator social în procesul perturbării structurii psihocomportamentale.

Conceptul de personalitate face trimitere la calităţile comportamentale stabile şi de lungă

durată, ale unui individ într-o mare varietate de circumstanţe, situaţii, evenimente sociale.Unele

trăsături de personalitate, fac ca oamenii să fie mai predispuşi la anumite tulburări emoţionale

atunci când se confruntă cu evenimente stresante. De asemenea, unele personalităţi sunt

anormale (exemplu: cei violenţi), la altele trăsăturile anormale fiind mai atenuate. Trasarea unei

linii de demarcaţie între normal şi anormal este însă dificilă, inlcusiv găsirea criteriului pentru

această departajare.

Tulburările de personalitate (numite şi personalităţi anormale sau psihopatii) nu sunt la

modul propriu boli. Nu au un debut bine delimitat. Se cristalizează mai mult în copilărie si

adolescenţă si durează întreaga viaţă. Ele sunt expresia unei dizarmonii psihice, a unei construcţii

psihice labile, după cum pot fi si expresia unei imaturităţi psihice, emoţionale.

I.C.D. dă o definiţie larg acceptată: ,,modele comportamentale neadaptate, profund

implantate, ce se cristalizeaza in perioada adolescenţei sau mai devreme, si care se continuă de-a

lungul vieţii adulte desi devin mai puţin evidente la vârste medii sau înaintate”.

Tulburările de personalitate se manifestă prin dificultăţi de inserţie socială, dificultăţi

relaţionale.

Caracteristici generale pentru toate tulburările de personalitate:

Comportamentul este rigid si inflexibil (rezistent la schimbare);

Prezintă o toleranţă scăzută la stres si o inadaptabilitate crescută de a reacţiona la

anxietate;

Funcţionarea egoului este intactă dar aceasta nu poate controla acţiunile

impulsive;

Persoana este în contact cu realitatea desi are dificultăţi de interacţiune cu ea;

În foarte multe cazuri apar tulburări de dispoziţie (depresie, anxietate).

Asociaţia Americaă a Psihiatrilor descrie zece tulburări de personalitate in Manualul de

diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale – Ediţia a IV-a (DSM-IV, APA, 1994, 2000):

paranoidă, schizoidă, scizotipală, antisocială, borderline, histrionică, narcisistă, evitantă,

dependentă şi obsesiv-compulsivă. Cele zece tulburări de personalitate sunt recunoscute în mod

oficial şi sunt organizate în trei grupe pe baza asemănărilor dintre simptomele acestora:

- Grupa A (ciudat-excentric): paranoidă, schizoidă, schizotipală;

- Grupa B (dramatic-schimbător-emoţional): antisocială, borderline, histrionică,

narcisistă;

- Grupa C (anxios-temător): evitantă, dependentă, obsesiv-compulsivă.

Conform APA (2000), „trăsăturile de personalitate sunt pattern-uri de durată ale

perceptiei, relaţionând cu, şi gândind asupra mediului şi asupra lor, exprimându-se într-o gamă

vastă de contexte sociale şi personale”.

Însă, atunci când aceste trăsături de personalitate de care individul dispune se dovedesc a

fi inflexibile şi neadaptabile, acestea generează o deteriorare severă a funcţionalităţii psihice sau

o suferinţă interioară. În acest caz, de inflexibilitate şi incapacitate de adaptare, putem vorbi de

tulburări de personalitate (Dindelegan, C. 2012)

Asociaţia Americană a Psihologilor (2000) a adoptat anumite criterii generale de

dignostic pentru tulburările de personalitate, care se concentreză asupra faptului că

simptomatologia urmăreşte funţionarea personalităţii, mai mult decât orice alt domeniu al

psihopatologiei.

A. Pattern de durată al experienţei interioare şi al comportamentului ce deviază

considerabil de la expectanţele culturale individuale. Acesta se manifestă în cel puţin

două sfere de activitate psihică:

- Cogniţie (feluri de a se percepe şi interpreta pe sine şi alte persoane, precum şi

diverse evenimente, situaţii);

- Afectivitate (ordinea, intensitatea, labilitatea şi adecvarea răspunsurilor emoţionale)

- Funcţionarea interpersonală;

- Controlul impulsurilor;

B. Pattern-ul de durată este inflexibil şi universal asupra unei game largi de situaţii

personale şi sociale.

C. Pattern-ul de durată conduce la sufeerinţă semnificativă din punct de vedere clinic,

sau deteriorare în ariile sociale, profesionale sau alte arii de funcţionare.

D. Pattern-ul este stabil şi de lungă durată şi începutul său poate fi localizat cel puţin în

adolescenţă sau la adultul tânăr.

E. Pattern-ul de durată u este descris mai bine de o manifestare sau de o consecinţă a

unei tulburări mentale.

F. Pattern-ul de durată nnu este consecinţa directă a efectelor psihologice a substanţelor

(abuz de droguri, medicamente) sau a unei condiţii medicale generale (traumă craniană).

În DSM-IV se precizează faptul că o tulburare de personalitate poate genera o suferinţă

clinică semnificativă sau o deteriorare în plan social, ocupaţional sau alte arii ale funcţionalităţii

(APA, 2000).

Un punct de vedere important cu privire la definiţia generală a tulburărilor de

personalitate este acela că simptomatologia acestora este stabilă în timp şi de lungă durată.

Începutul tulburării de personalitate trebuie căutat, plasat în perioada adolescenţei, sau la

începutul vieţii de adult. Stabilitatea temporală este fundamentală pentru conceptul de

personalitate şi pentru diagnosticul tulburărilor de personalitate (Tickle, Heatherton &

Wittenberg, 2001). Însă, gradul în care acest concept fundamental al personalităţii este cercetat

de clinicieni şi cercetători este uşor neclar. Aceştia tind să accentueze simptomatologia curentă,

neglijând determinarea faptului dacă această simptomatologie a fost într-adevăr prezentă de-a

lungul mai multor perioade de viaţă ale persoanei în cauză. Acest lucru poate contribui uneori la

diagnosticarea greşită sau exagerată, şi la o eşuare a distingerii adecvate a tulburărilor de

personalitate şi a altor tulburări mentale.

Simptomele unei tulburări de personalitate derivă din expectanţele fiecărei culturi sociale.

Scopul neceistăţii acestei abordări culturale menţionată în DSM-IV este de a scădea

probabilitatea ca pacienţilor să le fie impuse anumite expectanţe culturale proprii clinicienilor.

Personalitatea patologică reprezintă o versiune exagerată, sub aspect cantitativ, a

personalităţii nonpatologice în care comportamentele maladaptative coordonează existenţa şi

traiectoria individului în societate.

În ceea ce priveşte criteriile de clasificare a persoanelor psihopate, acestea sunt mai intim

legate de trăsături psihologice decât de criterii simptomatologice. Psihopatia nu este o boală sau

„nebunie”, aşa cum era considerată acum mai bine de un secol, ci se află la graniţa dintre normal

şi patologic, în jurul căreia se constituieşte o personalitate dizarmonică. Aceasta prezintă o

devianţă mult prea mare pentru a fi considerată normală dar şi mult prea mică pentru a fi inclusă

în clinica psihiatrică. Deşi sunt disfuncţionali, psihopaţii nu se exclud din societate precum

psihoticii sau nevroticii. Cu toate acestea, psihopatia este recunoscută ca fiind cea mai fiabilă şi

bine validată categorie de diagnostic din spectrul tulburărilor de personalitate (Harpur et al.,

1994).

De-a lungul timpului, au avut loc diverse dispute între specialişti, cu privire la încadrarea

pe care psihopatia ar trebui să o primească: fie aceea de tulburare de personalitate sau de tip

criminal. Spre exemplu, în secolul al XIX-lea, în Marea Britanie, noţiunea „moral insanity” a

condus la caracterizarea psihopaţiilor ca indivizi care manifestă comportamente antisociale de la

vârstă fragedă. Prichard considera „nebunul moral” un individ cu puternice propensiuni

criminale, imuabil faţă de pedeapsă, motiv pentru care ar trebui să fie condamnat pentru faptele

comise. Autorul a dezvoltat conceptul de „nebunie morală” având în vedere comportamentele

sociale dăunătoare şi iresponsabile, care nu au fost asociate cu formele de tulburări psihice

cunoscute în acea perioadă. Acesta a considerat comportamentele morale inacceptabile ca fiind

consecinţa unei „facultăţi morale” bolnave. Psihiatrii din Germania au văzut personalităţile

psihopatice ca o clasă generică de tulburări de personalitate observabile printre pacienţii bolnavi

psihic şi infractori, dar detectabilă şi printre cetăţienii care respectă legea (Blackburn, 2005).

Schneider (1957) considera că personalităţile psihopatice suferă din cauza anomaliei lor sau fac

societatea să sufere, excluzând comportamentele antisociale din definirea psihopatiei.