psihopatologie florin tudose

35
Psihopatologie Este o disciplină de graniţă, formată la intersecţia dintre psihologie (ca ramură desprinsă iniţial din cunoaşterea filosofică) şi psihiatrie (ca ramură a medicinei) care este de sine stătătoare, având un caracter autonom - nu poate fi redusă la nici una dintre cele doua ştiinte, la confluenţa cărora a luat naştere, şi nici nu poate fi asimilată în totalitate de către ele. Are propriul obiect de studiu, obiective clar formulate şi precizate si dispune de o metodologie şi o deontologie specifice, proprii. Dincolo de faptul că este o ştiinţă de graniţă, putem spune despre psihopatologie că este un produs emergent al mai multor ştiinţe, deoarece ea îşi ia o biectul de studiu din psihiatrie, metodele şi p rincipiile din  psihologie, iar viziunea primordială, de ansamblu asupra veţii psihice - în general, şi asupra suferinţei psihice - în particular, a fost preluată din filosofie (aceasta fiind considerată prima ştiinţă care s-a interesat de conţinutul şi natura suferinţei psihice). Obiectul psihopatologiei PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ Prof.univ.dr. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice, a semnificaţiei  psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării, relaţionării şi conduitei pacienţilor  psihiatrici, a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli, abilitarea în vederea diagnosticării lor, a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de  predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. I. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. Psihologia medicală: definiţie, obiect, conţinut, interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de  propria profesiune. Încercând să simplifice domeniul de definiţie, Huber W. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect  problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. Această definiţie îi permite autorului francez să refere  psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav, relaţia medic-pacient, psihologia profesiunii medicale, ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicalăşi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare, cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări, psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. Considerăm că despărţirea artificială  psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută, psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. De asemenea, despărţirea psihologiei medicale

Upload: daniela-enciu

Post on 07-Apr-2018

237 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 1/35

Psihopatologie

Este o disciplină de graniţă, formată la intersecţia dintre psihologie (ca ramură desprinsăiniţial din cunoaşterea filosofică) şi psihiatrie (ca ramură a medicinei) care este de sinestătătoare, având un caracter autonom - nu poate fi redusă la nici una dintre cele doua

ştiinte, la confluenţa cărora a luat naştere, şi nici nu poate fi asimilată în totalitate de cătreele. Are propriul obiect de studiu, obiective clar formulate şi precizate si dispune de ometodologie şi o deontologie specifice, proprii. Dincolo de faptul că este o ştiinţă degraniţă, putem spune despre psihopatologie că este un produs emergent al mai multor ştiinţe, deoarece ea îşi ia obiectul de studiu din psihiatrie, metodele şi principiile din psihologie, iar viziunea primordială, de ansamblu asupra veţii psihice - în general, şiasupra suferinţei psihice - în particular, a fost preluată din filosofie (aceasta fiindconsiderată prima ştiinţă care s-a interesat de conţinutul şi natura suferinţei psihice).

Obiectul psihopatologiei PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ

Prof.univ.dr. Florin TUDOSE

Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice, a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării, relaţionării şi conduitei pacienţilor  psihiatrici, a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli,abilitarea în vederea diagnosticării lor, a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice.

I. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE

1. Psihologia medicală: definiţie, obiect, conţinut, interrelaţii

Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele deîngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucruincluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. Încercând să simplifice domeniul de definiţie, Huber W. (1992)defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Estedeci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şiale intervenţiei în aceste conduite. Această definiţie îi permite autorului francez să refere

 psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav,relaţia medic-pacient, psihologia profesiunii medicale, ci să o extindă către psihologiasănătăţii şi psihologia comunitară. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele„psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare, cele douăformulări acoperă un câmp asemănător de preocupări, psihologia clinică putând ficonsiderată un subdomeniu al psihologiei medicale. Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută, psihologia medicală avânddrept instrument de lucru metoda clinică. De asemenea, despărţirea psihologiei medicale

Page 2: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 2/35

de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu carenu ar avea unelte specifice.

2. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie

Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şicercetare cum ar fi: psihopatologia, psihologia holistică şi antropologia, psihanaliza şi psihologia dinamică, cronobiologia, etologia, sociologia, psihologia experimentală şineurofiziologia. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoceşi face un schimb continuu de informaţii. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare, aspectele legate de psihologia dezvoltării, aspectelelegate de personalitate. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială •Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia •Psihosomatic

II. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE, MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂCuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscileazănici la dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci untermen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi untermen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă,variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta precizare că înmedicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos, individcare la drept vorbind nu există (Sillamy N, 1995). Patru perspective par să înglobezemajoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate,

dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie şi de descriere, de fapt ele secompletează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată dereal: normalitatea ca sănătate, normalitatea ca valoare medie, normalitatea ideală,normalitatea ca proces.

1. Normalitate şi sănătate

Prima perspectivăcea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi medicişi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i seatribuie caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise peo scală, normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar 

anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. Normalitatea, adică sănătatea, în cazulnostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, ce se proiectează pemodelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi morfologic, în istoria savitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziunirealist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale, pefundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie.

Page 3: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 3/35

2. Normalitatea ca valoare medie

Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conformrepartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea

mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului, iar ambeleextreme, ca deviante. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cuatât poate fi considerat mai „normal”, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de mediastatistică, cu atât apare ca fiind mai anormal. Deşi acest tip de normă creează impresia căeste foarte „obiectiv”, nu este suficient de operant pentru medicină.

3. Normalitatea ca utopie

În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal denormalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fiexemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă şi le promovează o

anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative, prescriptive. Normalitateaideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui săfie. Desigur, normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cuatât mai mult, cu cât ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şigeografic (etnic, comunitar, statal, religios ş.a.).

4. Normalitatea ca process

Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentual pe faptul că uncomportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează întreele. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă

măsura în care un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentrucare există în economia sistemului supradiacent din care face parte. Luând în considerareaceastă definiţie, schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie anormalităţii. Cu alte cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii.

III. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES

Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineştenormalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al

 persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (araportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, aconformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, alesexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul săuambiant concret. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „ostare completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu neapărat înabsenţa durerii”. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate estemai mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la

Page 4: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 4/35

evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale alecomportamentului uman.

1. Anormalitate şi boală

Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâneindiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este importantîn perspectivă calitativă. Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoaneleexcepţionale, geniile, care joacă un rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ,spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare,destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativăşi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.

2. Conceptul de boală psihică

Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei viicaracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism(integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). Boala umană se caracterizează, îngeneral, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă.Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrulvieţii sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spreconstituirea defectualităţii sau deteriorării grave. Boala psihică trebuie considerată cainteresând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi

socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu un„multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale,epistemologice şi dinamice.

3. Despre conceptul de adaptare

Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţiiîntâlnite la om, după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. În acest sens, este cazul să consemnăm opiniamarelui psiholog J. Piaget, pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii adaptative.

Pentru J.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte cuvinteun echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. Adaptarea este un patterncomportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociatunei boli. Într-o scurtă perioadă de timp, conceptul va fi folosit ca un importantdeterminant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi, de asemenea, seva vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. În1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală,definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă

Page 5: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 5/35

 – stres. Pornind de la acest concept, organismul uman se află într-o relaţie simultană şireciprocă cu mediul exterior. Adaptarea, rezultanta acestei relaţii, depinde de fiecaredintre cei doi factori participanţi, fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei.Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat, menţinut şi schimbat deaceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării

de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). În acord cu Pearlin şi Schooler (1978),adaptarea ne protejează prin: a. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme; b. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să seneutralizeze caracterul ei problematic; c. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii.

4. Conceptul de stress

Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită înultimele patru decade, în practica şi teoria medicală a cadrului teoretic al relaţiei dintre

sănătate, boală, stil de viaţă şi pattern comportamental. Folosirea conceptului de stres afurnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia,factorii favorizanţi, declanşarea şi întreţinerea bolilor. Conceptul de stres, introdus deSelye H. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupraorganismului, care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă deagresiunea care-i ameninţa integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definiţie,formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-unsindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-unsistem biologic.” Selye H. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ceSpinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Aproape orice stresor 

şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice, cât şi psihologice(emoţionale). Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic.Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. (1967)„totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”.Agenţii stresori capabili să declanşeze un stress psihic sunt de natură variată, nefiindobligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri deagenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţiidin această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. Înstresul psihic, principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. – cei senzoriali externi. Aceştia pot deveniagenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timpîndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie deatribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează.

Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie deurmătoarele criterii: magnitudinea absolută sau relativă a stresului; raportul sau cu etapa

Page 6: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 6/35

de viaţă a subiectului (ciclul vieţii, după Erikson, în termeni de concordant, neconcordant,indiferent); nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate; răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului„obişnuit”. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice vârstă şi înconjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. Ea conţine opt grupe mari,

notate A-H.

IV. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR 

Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem alinvarianţilor informaţionali şi operaţionali, exprimat constant prin conduită şicaracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P.). Noţiunea de personalitate capătăreferiri la organizarea interioară, unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice,cognitive şi atitudinale ale individului, reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindune unul de altul. Tucicov-

Bogdan A. descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrarecognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.); latura dinamic-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie); latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe,dorinţe, aspiraţii, scopuri, idealuri); latura efectorie sau instrumentală (deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini); latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale)şi constituţia fizică biotipologică a individului.

1. Personalitatea şi ciclurile vieţii

O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei

modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nudoar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă, ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică, fie că este vorba de crize dedezvoltare, de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. Printre factorii devulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii; şi ne vom referi aici la stadiile dedezvoltare ale personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitările în permanentăschimbare din mediul social, cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şirezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare, parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. Necesitatea studierii acestei probleme derivă dinconvingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenităîn condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii, şi anume în mod specific cu„crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. ca şi dinalte teorii ale ciclului vieţii. Termenul de ciclu al vieţii, life cycle – s-a născut dinnecesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general alvieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte, esenţială pentruînţelegerea complexităţilor comportamentului uman; infinit din punct de vedere culturalşi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe,

Page 7: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 7/35

demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane, în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţafiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamentalal tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. O a doua consideraţie generală este principiulepigenetic, descries pentru prima dată de Erikson E. care susţine că fiecare etapă din

ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize, care trebuie să fie rezolvate în modsatisfăcător, pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. Îneventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă, modelulepigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec subforma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional, social şi chiar fizic, vulnerabilizând deci persoana. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, uncomplex de trăsături sau o criză specifică, ce o distinge atât de etapele anterioare, cât şide cele ce o vor urma. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitulsecolului trecut, concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şidiferite. Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând unvocabular standard, dar utilizând în general termini congruenţi: etapă, stadiu, eră,

interval, epocă etc.3. Etapele ciclului vieţii

Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. În fiecare stagiu există o criză şi odezvoltare unică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes, se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fostfinalizat cu succes. Cele opt etape au atât aspecte pozitive, cât şi negative, au crizeemoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factoriiculturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. Fiecare etapă are douărezultate posibile, unul pozitiv sau sănătos, şi unul negativ sau nesănătos. În împrejurări

ideale, criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel, superior, defuncţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. În concepţiaepigenetică, fiecare etapă are propriile caracteristici, şi trebuie trecută cu succes înainte casă fie posibilă trecerea la următorul nivel. Succesiunea etapelor nu se face automat, ci maidegrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central, cât şi de experienţa deviaţă. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapelede dezvoltare; în orice caz un mediu nefavorabil, stimulator, accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. Conceptul său despre nevoile deadaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize acomportamentului normal sau anormal, precum şi analiza transversală acomportamentului de-a lungul vieţii. Astfel devine posibil să se stabilească modurispecifice de adaptare. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt, după cum urmează,menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate, care apare specificîn timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/ neîncredere; b) etapamuscular-anală: autonomie/ ruşine şi nesiguranţă; c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie; d) stadiul de latenţă: hărnicie, perseverenţă/ inferioritate; e) etapa pubertăţii şiadolescenţei: identitatea ego-ului/ confuzie de rol; f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare; g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/ stagnare; h) etapa maturităţii:integritatea ego-ului/ disperare. Pentru Erikson E., dezvoltarea umană poate fi înţeleasă

Page 8: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 8/35

Page 9: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 9/35

 pentru că, spre exemplu, dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea), în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic pesteaceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii), iar în procese,intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi

mai sus nu este o relaţie mecanică; complexitatea retroacţiunilor, interdependenţelor, oface greu descriptibilă şi practice imposibil de cunoscut în intimitatea ei. Mai mult decâtîn oricare domeniu al medicinii, în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor estedefinitorie. Aceasta nu înseamnă, aşa cum au încercat unii să demonstreze, că bolile nuexistă; şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă, că nuasistăm decât la o boală unică. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte îndiversitatea clinică a tulburărilor mintale, indiferent de intensitatea lor nevrotică, psihotică sau, şi de ce nu, demenţială, care se transfigurează la nivel individual într-ocaleidoscopică organizare.

6. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate

Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive, deseori au crescuteanxietatea, furia, indignarea, o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pecare o are pentru reacţiile puternice afişate. Această abordare detensionează de obiceisituaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului, şi ca urmare aacestei schimbări, reducerea problemelor afective ale pacientului. Atunci când apare unconflict între personalul medical şi pacient, este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Dacă există probleme reale, atunci acestea trebuiecorectate. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate, în special indivizii obsesiv-

compulsivi, lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate detip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează saua deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. Totuşi,mai frecvent, pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite, structură şi un mediulimitat. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă,ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline, histrionică, antisocială, dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la aavea o astfel de structură.

5. Personalitate şi adaptare

De-a lungul istoriei psihologiei, mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitateconstituie baza pentru modelarea şi adaptarea umană. Dintre trăsăturile de personalitate eiau acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea(Bandura, 1977, 1982, 1988; Waltz şi Gough, 1984). – Rezistenţa (Kobasa, 1979, 1982). – Control (Rotter, 1966; Phares, 1979). – Competenţa (White, 1959).

Page 10: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 10/35

V. VULNERABILITATE, EVENIMENT DE VIAŢĂ, CONFLICT ŞI CRIZĂ

1. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană

În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şiai bolii, factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric, atitudini faţă de boala psihică, şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. În toate aceste domenii, studiul afost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar, care a elaborat atât studiiteoretice, cât şi cercetare concretă, la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi,dar şi psihiatri, psihologi şi epidemiologi.

2. Natura evenimentului

Adolph Meyer deschide calea, publicând observaţiile sale medicale asupra acumulăriievenimentelor reprezentative. Ulterior a apărut o bogată literatură, în special în America,

unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu îndeterminarea comportamentului. Un eveniment este, într-un fel, orice experienţă de viaţăcare necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă; este, cu alte cuvinte, odiscontinuitate, o ruptură mai mult sau mai puţin brutală, în cursul vieţii de fiecare zi. Uneveniment are, deci, un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşteevenimentul, dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală, pentru adobândi caracterul de eveniment patogen. Delimitarea exactă a evenimentului esteesenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. La început eravorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cudiverse afecţiuni psihice. Listele utilizate au ajuns rapid la 43, în versiunea originală a luiHolmes şi Rahe, pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research

Interview (Dohrenwen B şi colab., 1978). Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şialte grupe speciale. Uneori, aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. Dar tinerii adulţi, a căror viaţă e plină de schimbări,ating scoruri înalte.

3. Contextul evenimentului

Evenimentele joacă deci, indubitabil, un rol important în etiologia tulburărilor psihice.Dar care este, oare, natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului?Explicaţiile sunt numeroase, fără să se excludă neapărat. Cercetătorii sunt de acord căevenimentele pot slăbi stima de sine, întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de

limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii, în special în caz de eşec alstrategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab., 1985). Omaladie cronică gravă, precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste, ne aduc amintecât de puţin stăpânim destinul. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările încare subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu, un adolescent care încearcă săîmpiedice separarea părinţilor). În cazul în care evenimentul are loc, în pofidaexpectaţiilor fireşti, pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu, un logodnic rupelogodna, deşi căsătoria era anunţată; un student cade la un examen considerat uşor etc.).

Page 11: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 11/35

Evenimentul provoacă, de asemenea, o serie de neplăceri, a căror acumulare poate fideterminantă în afectarea sănătăţii mintale. Efectele evenimentelor se pot face simţite lanivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice, care maidevreme sau mai târziu, vor duce la stări depresive. Thoits (1983) face o excelentă sintezăa dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi

mintale. În primul rând, contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor, cantitatea deschimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbărilenu sunt dorite. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese căindezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătateamintală, indiferent de tipurile de indici utilizaţi, de diagnosticele tradiţionale de depresie,schizofrenie, indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. A douadimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, cănumeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutoraredobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentuluiera determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altădimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice,

 precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţiimintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajuletc.

4. Constrângerile – rolul şi natura lor 

Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintalăar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor încare cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) esteconceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată deeveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în

viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective.Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsurăcomportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, cicontextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) estedefinit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşinatură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile socialeale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: •Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflicteleinterpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor 

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori

M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia loculconceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitateeste nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agentdeclanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu esteeficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina

Page 12: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 12/35

contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologiceîn condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-socialde caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şiun număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre

factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxedin perioada pre- şi post-natală, o personogeneză deficitară. Există factori care potmodifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificareastatutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002)citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărulde evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există orelaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută uneveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică.

5. Suport social

Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea lastres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor înfrecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentrua desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele deefectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresiade acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimăriideschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii. Aspectele suportului social suntasociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate caresugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin

care apar aceste influenţe.

VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a luiWidloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea aDSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericolesau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea cămecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflicteleemoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C.(1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat învederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurareahomeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoaseinăscută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale;4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejareaindividului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau

Page 13: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 13/35

externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia,formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu,sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă,mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare ainformaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele

mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia,Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale

Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şineformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimbcontinuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele

 precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate,remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afaraacestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesajesecundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra decomunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia decomunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi oformulă memotehnică a zonelor ferestrei. Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE

Zona O OARBĂ VULNERABILITATE

Zona A ASCUNSĂ INTIMITATEZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în cemăsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şiajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentulnecunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. Cea mai simplă ilustrare aacestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu

este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fievidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici deindivid, nici de ceilalţi. Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperădin când în când noi comportamente care existau de fapt dintotdeauna.

Page 14: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 14/35

Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducereagrupului într-un moment critic.

• Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi.

Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva

doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi înevidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii

respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-unmod prea evident să o obţină.

2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial

Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de laidealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie

satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic puneaccentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asuprafuncţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactulfactorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea.Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupraexprimării bolii şi trăirii ei.

3.Calităţi terapeutice esenţiale

Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii,

îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentelemedicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinereaunor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt:respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa),empatia.

3. Modele ale relaţiei medic-pacient

Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pedeplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările

şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor  participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv,Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participăriimutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar).

4. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală

Page 15: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 15/35

Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie orepetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel maiautentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cuo fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial

abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări,convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient;ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el defapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţiicu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduceatitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţiicontratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devinădisproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.

VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂO mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei suntsuferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în afara unei posibilităţi de definire clare. Disconfortulsomatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială, în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină săceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski, 1968;Kleinman, 1977; Katon, 1982; Kirmayer, 1984; Kellner, 1990). Manualul DSM-IV(1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţasimptomelor fizice, care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne, dar care nu

 poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale, de efectele directeale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). În contrastcu simularea, simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Tulburărilesomatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prinaceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplinresponsabilă pentru simptomele somatice. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedereistoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică caredebutează înaintea vârstei de 30 de ani, evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale, sexuale şi pseudo-neurologice; • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţăfizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului detulburare de somatizare; • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile saudeficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând osituaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. Factorii psihologici seapreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele; • tulburările durerii (tulburărisomatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominantatenţia clinică. În plus, factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important îninstalarea tulburării, severităţii, agravării sau menţinerii ei; • hipocondria este

Page 16: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 16/35

 preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată pe greşita interpretare asimptomelor corporale sau a funcţiilor corporale; • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent.

IX. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ

1. Dismorfofobia

Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic înînfăţişare, a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume.Oricum, această chinuitoare şi degradantă boală, deseori trece nediagnosticată, chiar dacădatele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. Termenul dedismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivăde urâţenie sau deficienţă psihică, pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi, cutoate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Ea este inclusă în tulburările conştiinţeicorporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare.

2. Hipocondria

Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtulcartilagiilor”, cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele visceresub coaste. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit, unele nemaiavând decâtimportanţă istorică. În sens general, hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau lastarea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală;

X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE

Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresivimportantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic, psihologic şi social este distinct. Sexualitatea asociază instinctualitateacu spiritul în exprimarea dezvoltării, descoperirii, creşterii şi expansiunii vieţii (AntoniuF.). Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. Sexologia, domeniuinterdisciplinar în care biologia, medicina, psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizeazăo perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. William H. Masters afost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor în acest domeniu. Prin studiile

făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa, Virginia Johnson, a realizat o adevăratărevoluţie în sexologie, atât în plan teoretic, cât şi în cel al intervenţiei practice.

XI. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE

1. Psihoterapiile

Page 17: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 17/35

În practica medicală, psihoterapia, aşa cum este ea adesea definită ca ansamblulmijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţineriiunei vindecări sau ameliorări a acesteia, care, singură sau împreună cu alte mijloace,realizează demersul terapeutic. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare,Psihoterapiile de susţinere, Sugestia, Hipnoza, Reveria dirijată, Reeducarea individuală,

Psihoterapiile de relaxare, Biofeedback-ul, Artterapia, Cromoterapia, Psihoterapiilescurte, Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian, Logoterapia, Analiza existenţială(Daseinsanalyse) Psihanaliza, Psihoterapia jungiană, Psihoterapia adleriană, Psihodrama,Terapiile familiale.

2. Efectul placebo

Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poatefi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”, sau, mai liber, „voi fi plăcut” (agreabil).Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – şi deci poatedefini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă, plăcută a

acesteia (Bradu Iamandescu I. şi Necula I., 2002). Încercând o delimitare semantică anoţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic, G. Ionescu(1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblulmanifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-aadministrat, în scop therapeutic sau experimental, o substanţă neutră din punct de vederefarmacodinamic”. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată esteinertă farmacodinamic; • efectul este simptomatic; • durata efectului este, de regulă,scurtă; • instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamiceactive; • acţiune nespecifică.

3. Complianţa, non-complianţa, acceptanţa

Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate, în care pot fiincluse terapiile biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă ca şiacceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine crezurilor profesionale, normelor şiaşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. Numeroşifactori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. Dintre aceştia vom menţiona ca principalegrupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav;factori legaţi de relaţia medic-bolnav; factori legaţi de tipul tratamentului; factori legaţide anturajul bolnavului. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul,gravitatea, morbiditatea, evoluţia, durata, iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor  produse cu acţiune prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente, frecvenţacrizelor şi dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor nedorite. În funcţie de natura,severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil.

4. Iatrogenii

Page 18: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 18/35

Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, şi genos – cusensul de „produs de”, „făcut de”. În opinia lui Predescu V. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. Însensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală boalăiatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre

care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de„iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis, ci şi decele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi, asistente medicale, tehnicieni, şichiar psihologi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Tudose, Florin, Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

Tudose, Florin, Orizonturile Psihologiei Medicale, Editura Infomedica, Bucureşti, 2003.

Tudose, Florin, O abordare modernă a psihologiei medicale, Editura Infomedica,Bucureşti, 2000.

Tudose, Florin, C. Tudose, Abordarea pacientului în psihiatrie, Editura Infomedica,Bucureşti, 2002.

Curs 01 Fenomenul Placebo

În dicţionarul medical, acest fenomen este atributul acordatoricărui medicament prescris unui bolnav în scopul de a-i face plăceremai degrabă decât a-i fi util. Acest medicament poate fi o substanţă deformă farmaceutică, dar neutră din punct de vedere farmaco-dinamic,folosită în scop terapeutic experimental.

Fenomenul şi efectul Placebo este un ansamblu de modificăriclinice şi psihofiziologice ce apar la o persoană sănătoasă, căreia is-a administrat o substanţă Placebo. Prima substanţă folosită caPlacebo este apa, numită pretenţios ”aqua simplex”, acţiunea sa se baza

pe prestigiul profesional al medicului ce prezenta acest medicament cafiind foarte bun. Odată cu creşterea nivelului sociocultural alpacienţilor ei nu au mai putut fi păcăliţi uşor, de aceea apa a trebuitsă fie sterilizată, îmbuteliată în fiole şi administrată.

Substanţe de acest fel au fost folosite în continuare în lumeamedicală. În 1945 s-a folosit în scopul ameliorării stării clinice apacienţilor, au fost lansate primele antibiotice (solicitareastreptomicinei depăşind cu mult stocurile). În secţiile de ftiziologiese administra streptomocină doar celor cărora li se prognoza o posibilăameliorare, celorlalţi administrânduli-se o substanţă Placebo. Starea

Page 19: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 19/35

ambelor categorii de pacienţi s-a ameliorat, vindecarea producându-sedoar la cei ce au beneficiat de tratament cu antibiotice. În 1953substanţele Placebo au fost folosite şi în psihiatrie, atunci lansându-se şi primul neuroleptic – clorpromazină. Din cauza cantităţii reduse,medicamentul era distribuit doar pacienţilor cu indicaţie clinicămajoră, celorlalţi fiindu-le administrată substanţa Placebo, efectelefiind similare la toţi pacienţii.

Efectul Placebo a mai fost folosit în tratarea crizelor Charcot caşi în cazul isteriilor funcţionale. În urma injecţiilor cu apădistilată, simptomele dispăreau pentru o anumită periadă de timp.Astăzi se folosesc mai rar aceste metode de tratament.

Efectul Placebo a început să fie studiat ştiinţific pentru a i segăsi valoarea. În ultimii ani substanţele Placebo au ajuns să fieutilizate pentru controlul comparativ al eficacităţii produselorfarmacologice. Numeroase substanţe psihotrope, care urmau să fielansate în circuitul medical nu puteau fi verificate şi validate subraport farmacodinamic decât prin comparaţie cu alte substanţe incertedin punct de vedere farmacologic şi administrate în paralel.

Factorii de care depinde fenomenul Placebo sunt:

Bolnavul – studiile au arătat că unele persoane răspund prin manifestări clinice laadministrarea unor substanţe neutre (persoanele placebosensibile sau placeboreactivereprezintă 1/3 din totalul populaţiei). Alte persoane nu prezintă nici un fel de manifestăriclinice la administrarea substanţelor Placebo, ele fiind numite persoane placebononreactive şi reprezintă 2/3 din populaţie.

În cazul persoanelor ce răspund la substanţele Placebo, unelereacţionează favorabil, în sensul că se simt bine, alte reacţioneazănegativ. Diferenţele dintre persoane nu sunt neapărat structurale, nuţin de structurile de personalitate ci sunt conjuncturale (o persoanăpoate fi placeboreactivă într-o zi şi placebononreactivă peste câtevasăptămâni sau invers). Totuşi, prin administrarea unor tehnici

proiective şi a unor teste de personalitate s-a constatat că trăsăturide personalitate cum ar fi: extroversia, sociofilia, sugestibilitatea,conformismul, corelează cu un grad crescut de reactivitate lasubstanţele Placebo, în timp ce alte trăsături ca: introversia,sociofobia, rigiditatea, suscepti-bilitatea şi neâncrederea se opunapariţiei fenomenului Placebo, corelând cu apariţia unor reacţiinonplacebo.

S-a demonstrat că femeile răspund pozitiv, mai intens şi în numărmai mare decât bărbaţii. Copiii şi adolescenţii răspund mai puţin lafenomenul Placebo, pentru că apariţia acestui fenomen se bazează peîncrederea pacientului în pregătirea profesională a medicului. De aceeafenomenul se manifestă frecvent la persoanele vârstnice. Indiferent devârsta pacientului şi de investiţia sa afectivă în medic şi medicament,

efectul Placebo cunoaşte o diminuare progresivă cu fiecare nouăadministrare.

Boala – cercetările au demonstrat că efectul vizează indirect boala, substanţeleacţionând asupra simptomelor şi nu asupra etiopatogenezei.

În afecţiunile cu un grad mai mare de subiectivitate, adică înafecţiunile psihogene, substanţele Placebo obţin efecte mai bune iar înafecţiunile cu un nivel mai încet de organicitate efectul este redus.

Page 20: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 20/35

Cea mai mare frecvenţă de reacţie se întâlneşte în cazul durerilor(cefalee, miolgii) care sunt reversibile. Beneficiul produs în cazuldurerilor de o substanţă Placebo este echivalent cu efectul unuianalgezic.

În psihopatologie procentul cel mai mare de ameliorare prinfenomenul Placebo se înregistrează în manifestările somatoformehipocondrice şi în simptome ca: anxietatea, depresia exogenă, insomniaşi astenia. În general întreaga fenomenologie neurotică se poateameliora prin administrarea substanţelor Placebo, cu amendamentul că înpatologia neurotică efectul Placebo este invers proporţional cuintensitatea manifestărilor clinice, cu durata bolii şi cu cantitateade medicamente primite anterior. Efectul Placebo este mai intens încazul nevrozelor decât în cel al psihozelor. În cadrul nevrozelor,fenomenul se manifestă mai intens în nevroze mai puţin structurate, cumar fi cel anxios-depresive şi mai slab în nevrozele cronice de lungădurată şi în nevroze strucutrate (nevrozele conversive).

Terapeutul şi relaţia sa cu pacientul – o relaţie pozitivă între cei doi întăreşte efectulPlacebo şi invers. Efectul terapeutic al substanţei depinde nu numai de încrederea

 pacientului în medicamente ci şi de încrederea medicului în Forma farmaceutică amedicamentului – observaţiile substanţa administrată. clinice au arătat că: a)substanţele administrate sub formă de injecţii sunt mai eficiente decât cele administrateoral. b) substanţele administrate intravenos sunt mai eficiente decât cele administrateintramuscular. c) pilulele au un efect Placebo mai puternic decât soluţiile, iar acestea suntmai puternice decât tabletele. d) substanţele colorate sunt mai eficiente decât celelalte. e)Spitalizarea –  substanţele sapide şi mai ales cele amare sunt mai eficiente. prestigiulştiinţific al unităţii medicale, dotarea spitalului cu mijloace moderne, pregătirea profesională şi renumele celor ce lucrează acolo, sporesc fenomenul Placebo.

Efectul Placebo însoţeşte orice act terapeutic, el nu se limitează

doar la acţiunea unei substanţe farmacologice ci la orice diferenţăîntre rezultatul aşteptat şi rezultatul obţinut de un medicament.

Curs 03

Psihologia clinică şi medicală – sferă şi conţinut

Psihologia medicală pune în centrul preocupărilor sale omul aflatsub incidenţa bolii, abordându-l din perspectivă dinamică în istoriadezvoltării sale. Psihologia medicală se găseşte la confluenţa dintremedicină şi psihologie, originile sale regăsindu-se şi în alte domeniicum ar fi: filosofia, psihopedagogia, sau sociologia. Psihologiamedicală are o sferă cu mult mai amplă decât cea a termenului de

psihologie clinică, aceasta din urmă referindu-se la starea pacientuluiasupra căruia intervine direct.

Definiţii ale psihologiei clinice:

1. Psihologia clinică se referă la înţelegerea cazului particular al bolnavului care îşitrăieşte boala, cu temperamentul său, cu istoria şi trecutul său – toate acestea nuanţând undiagnostic personal şi ducând la instituirea unui tratament. 2. Psihologia clinicăcercetează individualul (particularul), unicitatea individului în boală. 3. Psihologia clinică

Page 21: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 21/35

este un ansamblu de cunoştiinţe şi abilităţi orientat spre ajutorarea persoanelor ce au probleme medicale şi comportamentale în scopul realizării unei adaptări personale maisatisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare.

Psihologia medicală şi psihologia clinică au fost analizate prinanalogie, frecvent fiind considerate sinonime, totuşi psihologia

medicală are o sferă mai largă decât psihologia clinică.Rolul psihologiei medicale:

1. Descoperirea etiologiei bolilor, insistând asupra cauzelor de natură psihogenă. 2.Intervine în asistenţa medicală în cunoaşterea simptomelor diferitelor boli şi a conduiteiindividului în boală. 3. Psihologia medicală este implicată în susţinerea terapeutică,venind cu mijloace specifice.

Psihologia medicală este o disciplină relativ recentă, ea apărândîn jurul anilor ’40 – ’50, deşi preocupări de psihologie medicalăexistă încă din secolul al XVII-lea, cind se accentua pe origineapsihogenă a bolii. Spre sfârşitul secolului XIX au apărut lucrări de

psihologie medicală, aceste lucrări fiind scrise de psihiatrii. Cadomeniu clinic aplicativ (practic), psihologia medicală îşi areoriginea în SUA, L. Witmer fiind acela care în anul 1890 a înfiinţat oclinică de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considratfondatorul psihologiei clinice. Lui îi este atribuită şi metodaclinică. Metoda clinică priveşte examinarea clinică a bolnavului,evaluarea psihometrică, metodele recuperatorii, conceling vocaţional.

În comparaţie cu L. Witmer, Healy s-a axat pe probleme exclusivcomportamentale. În timp ce Witmer susţinea că bolile care ajung înclinică au la origine deficienţe de natură intelectual – cognitivă şipropunea pentru rezolvarea lor metode de training, Healy susţinea că laoriginea tulburărilor de personalitate şi comportamentale stau cauze denatură afectivă iar depăşirea acestora presupune utilizarea unor metode

de recuperare care să depăşească trainingul personal exclusiv cubolnavul.În secolul nostru, psihologia medicală se afirmă atât în Europa

cât şi în SUA. În Europa avem următorii reprezentanţi:

• Franţa: A. Lamanche, P. Davost • Germania: Stern, Krestmer • Anglia: M. Balint •Rusia: M. Lebedinski.

În România psihologia medicală se conturează şi ajunge disciplinăde studiu în jurul anilor ’60. Primul curs de psihologie medicală afost susţinut la catedra facultăţii de psihologie a UniversităţiiBucureşti de către Gh. Ionescu, acesta predând constant între anii’67-’77. Cursul cuprindea relaţia medic – bolnav şi era dublat de

activitate practică (lucrări de laborator) susţinută la Spitalul Gh.Marinescu. În anii care au urmat au apărut astfel de cursuri şi la Clujşi Iaşi. Pentru literatura de specialitate românească, fundamentalesunt următoarele lucrări:

• Gh. Ionescu – ”Introducere în psihologia medicală” (1973) • Gh. Ionescu – ”Psihosomatica” (1975) • V. Săhleanu, A. Athanasiu – ”Elemente de psihologiemedicală” (1983) • Gh. Ionescu (coord.) – ”Psihologie clinică” (1985).

Page 22: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 22/35

Psihologia medicală are legături strânse cu medicina, în speţă cupsihiatria, relaţiile cu aceasta nefiind doar tradiţionale ci şi de tipparental (paternal). Din psihiatrie vin majoritatea informaţiilor pecare le foloseşte psihologia medicală, psihiatrii fiind cei care aurealizat aproprierea dintre medicina tradiţională, somatică şi medicinafaptelor psihice.

Studiul ştiinţific al psihiatriei se apropie de cel al psihologieimedicale, ambele implicând particularităţi ale psihologiei umane.Legătura dintre psihologia medicală şi psihiatrie se evidenţiază înplan metodologic, multe dintre metodele din psihologia clinică fiindpreluate din psihiatrie, chiar dacă sunt utilizate alte metode cedepăşesc sfera medicinei.

Dezvoltarea psihologiei medicale

În Germania psihologia medicală a beneficiat de o valoroasătradiţie, dar din păcate a existat o atitudine negativă din parteaambelor categorii de profesionişti, psihologii având o atitudineantimedicală şi invers. Psihologia medicală germană a realizat o

abordare integrativă a bolnavului.În Franţa după cel de-al doilea război mondial psihologia medicalăa luat amploare datorită unor personalităţi marcante: Lagache(considerat promotorul psihologiei medicale), Delay şi Pichot (cei doiavând meritul de a fi impus psihologia clinică nu doar în activitateade asistenţă din clinici şi spitale ci şi din învăţământul universitar).

În Anglia psihologia medicală modernă a fost recunoscută caprofesie din 1948. Aici s-a insistat pe relaţia medic – bolnav,psihologia clinică britanică accentuând pe cei doi poli ai relaţiei:disponibilităţile relaţionale ale medicului şi pe expectaţiile desprijin psihologic ale bolnavului.

Britanicii au definit pentru psihologia medicală 5 arii majore deconţinut:

problematica relaţiei medic – pacient (se studiază şi efectele psihologice seîncearcă studierea funcţiilor psihologice elementare. ale bolii). relaţia cu psihologia  preluarea de teorii din psihologia dezvoltării. legături cu psihologiasocială. diferenţială.

În Rusia psihologia medicală s-a dezvoltat pe tradiţiiexperimentaliste serioase: predarea de cursuri de psihologie pentrustudenţii de la medicină, înfiinţarea de catedre de psihoterapie îninstitutele de medicină. Psihologia medicală a urmărit formareapsihologică a psihiatrilor.

În SUA s-au înfiinţat laboratoare de psihologie clinică în cadrulspitalelor de psihiatrie, sarcina psihologilor clinicieni fiind iniţialaceea de a realiza examinarea bolnavilor doar prin teste. Se poatevorbi despre psihologie medicală în anul 1931, când în cadrulAsociaţiei Americane de Psihologie s-a înfiinţat o secţie de psihologieclinică ce avea drept scop coordonarea activităţii psihologilorclinicieni.

Scopurile psihologului clinician american erau următoarele:

Page 23: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 23/35

să susţină şi să trateze pacienţii cu să asiste prin consiliere copiii. să colaborezecu să colaboreze cu psihologul din şcoală. tulburări psihice. psihologul din penitenciare.

Statutul psihologului clinician în echipa terapeutică din careface parte: în centrul echipei de intervenţie terapeutică stă mediculclinician. Psihologul clinician a avut iniţial rolul de colaboratorinvestigator. Prin teste şi tehnici specifice psihologice, el aduceainformaţii suplimentare cunoaşterii strict medicale. Ulterior s-aconstatat că foarte multe dintre activităţile desfăşurate de psihologulclinician se suprapuneau peste activitatea membrilor echipei medicale:investigarea de tip anamnezci, investigarea de tip psihoterapeutic,punerea diagnosticului. Punctele de vedere ce susţineau că psihologulare rol auxiliar s-au împuţinat. Rolul psihologului clinician a începutsă crească ca importanţă, astfel că psihologul participă la vizitabolnavului, are convorbiri de tip diagnostic, participă la şedinţele depsihoterapie.

Curs 04 Normal şi patologic în viaţa psihică

Motivele pentru care abordăm conceptul de normalitate psihicăsunt: stabilirea de standarde pentru calitatea vieţii şi evaluareaposibilităţilor profesionale ale unui individ.

Diferenţe şi asemănări între normalitate şi sănătate – sferele deconţinut ale celor două noţiuni diferă. Normalitatea include sănătatea,având în acelaşi timp şi elemente distincte. Ele se diferenţiază înprivinţa domeniului de studiu, normalitatea vizând media populaţiei întimp ce sănătatea vizează mai mult aspectul calitativ. Normalitatea sereferă la aspectul adaptativ (cine este normal este acceptat de grup),sănătatea se referă la valoare. Conceptul de normalitate este desutilizat în domeniul medicinei, în special cea curativă, în timp cesănătatea intră în sfera de preocupări a medicinei preventive.

Normalitatea şi sănătatea ocolesc boala, normalitatea se sustragebolilor ce agresează viaţa psihică a individului, sănătateaîndepărtându-se de boală, sănătatea fiind văzută ca normalitate ideală.Sănătatea e legată mai mult de aspectele somatice, în timp cenormalitatea este mai apropiată de aspectele mintale, psihice. Dinpunct de vedere somatic, o persoană este fie bolnavă, fie sănătoasă,sănătatea mintală fiind asociată cu normalitate / anormalitate.

Definiţii ale sănătăţii:

din perspectivă negativă (antagonică), care este un punct de vedere limitativ, sănătateareprezintă absenţa oricărei boli sau infirmităţi, rolul din perspectivă pozitivă, mediculuifiind în înlăturarea simptomelor. sănătatea este starea de bine ce presupune o capacitate a

individului satisfăcătoare de muncă, de relaţionare cu semenii, fiind capabil de iubire atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi, nefiind dominat de conflicte mintale din perspectivăoptimală, o sănătate reală este cea mai bună stare serioase. de sănătate posibilă încondiţiile existente.

Ipostazele sănătăţii:

Page 24: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 24/35

sănătatea ca adaptare – adaptarea este un criteriu pe baza căruia putem evalua stareade sănătate. Aşadar, starea de sănătate este adaptarea cu maximă sănătatea ca mediu(normă) – în eficienţă a individului la mediu şi la oameni. funcţie de fiecare tip de boală se poate realiza o investigare a populaţiei stabilindu-se o curbă a acestor distribuţii,sănătatea fiind media acestor sănătatea ca proces (dezvoltare) – sănătatea nu e ceva care

stagnează curbe. ci este promovată fie de individ, fie de mediu. Sănătatea este un proces extrem sănătatea ca proces de integrare de dinamic ce presupune existenţa unor faze. sănătatea socială – prin atributul de sănătos te poţi integra în grup sau nu. cavaloare – omull în baza tuturor trăsăturilor de personalitate este atât producătorul cât şi beneficiarul propriei sănătăţi. Asigurarea condiţiilor de sănătate nu este suficientă pentrua condiţiona apariţia stării de sănătate. Un factor important pentru asigurarea şiîntreţinerea sănătăţii este munca. sănătatea ca morală – sănătatea este permanentraportată la scara de valori elaborată şi valorificată de societatea din care face parteindividul.

Conceptul de boală – din perspectivă tradiţională, boala presupune

pe lângă distincţia clară faţă de normalitate o procesualitatespecifică fiecărui tip de boală cu etape de debut, evoluţie, remisiune.Boala se manifestă prin comportamente observabile şi măsurabile fizicşi psihic. Prin terapie putem înlătura aceste simptome, acţionândasupra efectului şi odată înlăturate boala este ireversibilă.

Din perspectiva medicinei moderne, modelul tradiţional al bolii nuse regăseşte concret în practică, de multe ori bolile neavând fază dedebut. A existat o perioadă în care între boală şi anormalitate sepunea semnul egalităţii (boală = deviere de la normal). Actual,anormalitatea se referă la aspectele comportamentale de conduită, boalafiind existenţa unei procesualităţi, anormalitatea fiind fundalul pecare boala se manifestă individual.

Formele şi mijloacele de prevenire a bolilor sau tulburărilorpsihice şi de realizare a stării de sănătate – în această categorie

includem toate măsurile de igienă şi profilaxie psihică (igienizarementală). Pentru a realiza igienizarea şi profilaxia bolilor psihice,este nevoie de o analiză multidisciplinară.

Prin prisma abordării multidisciplinare, igiena mentală serealizeză printr-o psihopedagogie medico-socială, rolul fundamentalrevenindu-le medicilor şi psihologilor. Psihoigienizarea este unansamblu de măsuri şi mijloace destinate menţinerii şi promovăriistării de sănătate. Ea trebuie să se întindă pe toată perioada vieţiiindividului – perioada micii copilării, pubertăţii, în perioada vârsteia treia, perioada sarcinii, menopauză, andropauza. Toate mijloacelepsihoigienizării tebuie adaptate vârstei, statutului pacientului.Acţiunile realizate prin psihoigienizare au dublă orientare:

centrifugă – concentrarea atenţiei pe acţiunile asupra mediului în care centripetă –  este integrat individul şi centrarea pe relaţiile cu semenii. orientarea pe propria persoană.

Profilaxia tulburărilor psihice se poate realiza pe bazacunoaşterii aprofundate a cauzelor şi condiţiilor ce au determinatapariţia tulburărilor psihice respective. Psihoprofilaxia este

Page 25: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 25/35

ansamblul de măsuri destinate prevenirii apariţiei unei tulburăripsihice sau împiedicării evoluţiei defavorabile a celor depistate.

Modelul psihoprofilactic presupune trei etape:

psihoprofilaxia primară este cea care se orientează pe depistarea şi combatereacauzelor îmbolnăvirilor psihice. Are ca preocupări (scopuri) asigurarea şi consolidarea

stării de sănătate mintală. Măsurile profilactice sunt de trei tipuri: a) de tip biologic – trebuie să acţioneze predominant în primii ani de viaţă şi are ca scop prevenirea acţiuniifactorilor toxici (infecţioşi). Au ca scop scăderea sau înlăturarea riscului psihopatogeneticşi malformativ pentru descendenţi. Se recomandă conceperea copiilor la vârste tinere, până la 40 de ani. b) de tip psihologic. Au ca scop ajutarea individului în a-şi cristaliza şiconsolida personalitatea, vizând o raportare adecvată a părinţilor faţă de copii din punctde vedere atitudinal şi comportamental pentru a putea avea un comportament nuanţat faţăde copii. Trebuie cultivate atitudini de tipul încurajare, adecvare, toleranţă la stres,cooperare şi responsabilitate. c) de tip sociologic (varianta instituţional-socială) au cascop evitarea suprasolicitării fizice şi psihice a individului, crearea unui climat favorabilsecurizant.

Aceste ultime două tipuri acţionează în stadiile avansate alevieţii. În perioada şcolarităţii şi în perioada profesională predominămăsurile profilactice de tip psihologic iar la vârsta a treia predominămăsurile profilactice de tip sociologic.

psihoprofilaxia secundară vizează oportunitatea şi eficacitatea măsurilor  terapeutice.Are ca scop scăderea manifestărilor şi evoluţiei tulburărilor   psihice, fiind nevoie dediagnostic precoce şi tratament oprtun. psihoprofilaxia terţiară vizează acţiunilecomplexe cu caracter sociocultural şi este destinată limitării sau prevenirii dezadaptăriiindividului sau a dependenţei lui de tulburarea psihică. Psihoprofilaxia terţiară acţionează

 prin: - evaluarea gradului de incapacitate de muncă ca o consecinţă a nivelului deinvaliditate fizică sau psihică. - reabilitarea, readaptarea şi resocializarea individului.

Se acţionează prin psihoterapie şi ergoterapie, pregătind individulpentru a face faţă vieţii sociale de dincolo de spital (resocializarea).

Psihoprofilaxia terţiară are o valoare prospectivă, pe bazacomportamentului individului şi a condiţiilor prezente se prevede cacel în cauză ar putea presta o profesie, întemeia o familie şi a seintegra optim în mediu.

Dacă psihoprofilaxia primară şi psihoprofilaxia secundară vizeazăboala, cea terţiară vizează individul prin prisma posibilităţilor salelatente, posibilităţi de obiectivare în sfera activităţilor sociale şiprofesionale.

Curs 05

Page 26: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 26/35

Stresul psihic

Pornind de la conceptul de stres, menţionăm că termenul aparţinelui Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptarepe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului. Stresînseamnă încordare, tensiune, constrângere, forţă, solicitare,

tensiune. Selye defineşte stresul ca ansamblu de reacţii alorganismului uman faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali(fizici, chimici, biologici şi psihici) constând în modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresorare o acţiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare carepresupune o evoluţie stadială.

Primul stadiul este cel al reacţiilor de alarmă şi are douăsubetape:

faza de faza de şoc, când pot apărea hipertensiune şi hipotermie. contraşoc, cândorganismul individului realizează o contracarare a simptomelor din faza de şoc şi are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când

rezistenţa biologică este foarte scăzută.Stadiul al doilea este cel de rezistenţă specifică (revenire),

când după primul contact cu agentul stresor organismul se adaptează,comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificărispecifice stadiului anterior, în special de la faza de contraşoc. Înplan ontogenetic, acest stadiu corespunde maturităţii, când individulare o rezistenţă bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip destres din mediu.

Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparţine bătrâneţii) cândscad aproape toate resursele adaptative ale organismului. Adaptarea nuse mai menţine din cauza scăderii reacţiilor de tip vegetativ. Aparvădit consecinţele negative ale acţiunii îndelungate a acestormecanisme neurovegetative.

Caracteristicile stresului – orice tip de stres apare pe fonduladaptării permanente a organismului la mediu când se poate produce undezechilibru marcant între solicitările mediului şi posibilităţile derăspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrareaintegrităţii organismului care este în permanenţă ameninţată de agenţiistresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unuiechilibru dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acestechilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare estereversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intensperceput subiectiv de către individ între cerinţele organismului şi alemediului şi posibilităţile de răspuns individuale.

În funcţie de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic,fizic, chimic şi biologic. În funcţie de numărul persoanelor afectate,

stresul poate fi individual sau colectiv.Stresul psihic – Paul Fraisse defineşte stresul psihic catotalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia pe moment. Mihai Golu defineşte stresul psihic castare de tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenţiafectogeni cu semnificaţie negativă, stare de frustrare (reprimare) aunor trebuinţe, dorinţe sau aspiraţii.

Stresul psihic are un dublu caracter: primar şi secundar.Caracterul primar vorbeşte depre stres ca rezultat al unei agresiunirecepţionată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbeşte depre

Page 27: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 27/35

stres ca reacţie de conştientizare în plan psihic a unui stres fizic,căruia individul îi acordă o semnificaţie de ameninţare sau pericol.

Caracteristicile stresului psihic – Agenţii stresori psihici sunt:stimulii verbali (inclusiv cei care aparţin limbajului interior) caresunt vehiculaţi pe căi nervoase la cortex. Aceştia se diferenţiazătotal de celelalte categorii de agenţi stresori din cauza semnificaţieilor, pentru individ ei având caracter potenţial de a produce strespsihic. Acest caracter potenţial este validat de semnificaţia cu careîl investeşte individul. Unul şi acelaşi agent stresor psihic, în afarăde faptul că nu produce stres psihic la toţi indivizii, nu producestres psihic de fiecare dată la acelaşi individ. Acest lucru estecondiţionat de dispoziţiile de moment ale individului şi desemnificaţia pe care o acordă în acel moment individul. Apariţia şiamploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice aleindividului (caractere cognitive, voliţionale, motivaţionale şiafective).

Vulnerabilitatea psihică la stres este constituţională saudobândită. Vulnerabilitatea psihică este o trăsătură proprie doaranumitor persoane şi se manifestă prin reacţionare uşoară, prin starede stres psihic, la o gamă largă de agenţi stresori.

Situaţii generatoare de stres psihic:

existenţa unor circumstanţe neobişnuite pentru individ care îl surprind pe↑↑semnificaţiaunui eveniment. ↑acesta nepregătit pentru a le face faţă. particularităţile↑angajareaindividului într-o acţiune sau relaţie exagerată. modul subiectiv de a percepe↑lipsacondiţiilor interne. ↑contextului social. situaţiile↑subsolicitare / suprasolicitare.↑solicitările mediului. criza de↑conflictuale existente în familie, profesie sau la nivelintelectual. apariţia unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop↑izolarea. ↑timp.situaţii perturbatoare cauzate de agenţi fizici↑care duce la frustrare. (zgomote, vibraţii,fluctuaţii de temperatură).

Există două forme speciale de stres (Selye): distress şi eustress.Distress-ul implică toate tipurile de stres enumerate (stresulobişnuit). Eustress-ul este starea de stres specială care este validatăprin anumite reacţii endocrine specifice. Se diferenţiază de distressprin:

- natura agenţilor stresori (eustress – stimuli plăcuţi ai ambianţei, trăirile plăcute aleindividului). - consecinţele acţiunii agenţilor stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute. - în plus faţă de distress, eustress-ul are implică şi stres fizic.

Agenţii stresori ai stresului psihic au următoarelecaracteristici: caracter potenţial stresant (generează stres psihic

doar în anumite condiţii), caracter de ameninţare permanentă pentruindivid şi caracter negativ al consecinţelor agenţilor stresori. Existădouă categorii de agenţi stresori: unii care acţionează pe calea celuide-al doilea sistem de semnalizare (agenţii psihogeni) şi stimuliisenzoriali externi, care devin agenţi stresori psihici veritabiliatunci când bombardează repetat scoarţa cerebrală şi când auintensitate peste medie.

Parametrii de acţiune ai unui agent stresor: intensitate, durată,repetabilitate, noutate şi bruscheţe. Asupra individului acţioneazăconstelaţii de agenţi stresanţi.

Page 28: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 28/35

Clasificarea agenţilor stresori:

în funcţie de în funcţie de numărul lor, ei sunt: unici şi multiplii. în funcţie dedominanţa asociere, ei sunt: conglomeraţi şi configuraţi. în funcţie de numărulindivizilor  acţiunii, ei sunt: principali şi secundari. afectaţi, ei sunt: agenţi stresori cu

semnificaţie strict individuală, colectivă în funcţie de natura lor, ei sunt: fizici (sonori,luminoşi etc), şi generală. chimici, biologici, psihologici.

Curs 06

Timp şi boală

În general boala, atrăgând după sine suferinţă, determină oredimensionare a timpului, durata fiind supraevaluată. În starea desănătate, individul este activ fizic şi psihic, pe când în starea deboală inactivitatea este aproape totală, este detaşat de lume şi deceilalţi. Pentru omul sănătos timpul este trăit consumat, în timp ce

pentru bolnav timpul este contemplat. Perturbarea perceperii timpuluise asociază cu perturbarea perceperii spaţiului, aceasta din urmăvizează atât orientarea în spaţiu cât şi trăirea spaţiului. În cazultulburărilor de percepţie a spaţiului, atât obiectele cât şi relaţiadintre ele sunt percepute deformat, acest fenomen fiind denumitmetamorfopsie. Astfel, obiectele sunt percepute fie mult mai mari decâtîn realitate (macropsia), fie mult mai mici (micropsia), alungite(dismegalopsie), mult mai colorate (calopsie), obiectele îndepărtatepot fi percepute ca fiind apropiate sau invers (poropsie).

Frecvent perceperea spaţiului se realizează prin asociere custarea de anxietate, însă, dacă anxietatea este mult mai puternică înperceperea timpului, în percepera spaţiului este mai mică. Existăanumite stări patologice în care nivelul anxietăţii depăşeştenormalitatea: fobiile, agorafobia şi claustrofobia, atacurile de panică

şi puternice modificări vegetative.Distorsiunile care apar în perceperea spaţiului sunt însoţite

frecvent de perturbări în perceperea timpului sub forma supraevaluăriiduratei, datorită afectivităţii. În cazul stărilor afective negative(mânie, furie, depresie, anxietate) avem supraevaluare iar în cazulstărilor afective pozitive (bucuria, exaltarea, mulţumirea) aparesubevaluarea timpului. Spaţiul poate avea şi un colorit afectiv propriucare depinde de: familiaritatea spaţiului, ostilitatea. Unitatea timp-spaţiu poate fi influenţată şi de vârstă, la copii spaţiile suntpercepute ca imense, nesfârşite, iar timpul mic. În perioada adultă,atât spaţiul cât şi timpul sunt percepute invers, spaţiul se comprimăşi timpul se restrânge. La involuţia psihică (vârsta a treia) apare odiminuare exagerată a timpului şi spaţiului.

În funcţie de diferitele niveluri ale vieţii, timpul se clasificăîn: timp care aparţine vieţii psihice (timp psihologic / timpsubiectiv), timp care aparţine planului biologic (timp biologic) şitimp care aparţine planului uman (timpul uman care are laturi bio-psiho-sociale).

Timpul biologic sau neurofiziologic se prezintă sub forma a douăaccepţiuni: ritmicitatea desfăşurării funcţiilor şi proceselor psihiceale individului şi ritmicitatea poate fi definită ca fiind capacitateabiologică a individului de a măsura timpul şi durata (vârsta biologică)care reprezintă gradul de maturizare a unor funcţii sau organe

Page 29: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 29/35

biologice. Pot apărea situaţii de involuţie organică sau psihică, fiemai devreme decât ar trebui, fie mai târziu decât ar trebui. Viaţabiologică reprezintă gradul de neconcordanţă între posibilităţile şiabilităţile fizice şi psihice ale unui individ şi cele ale individuluiconsiderat etalon pentru vârsta respectivă.

Ritmurile biologice ale omului au durate variabile şi în funcţiede individ ele pot dura: secunde (respiraţia, sistola-diastola), ore(ciclurile metabolice), zi-noapte (ritmul somn-veghe), săptămâni (lafemei maturizarea ovulului), decenii (maturizarea sexuală). Majoritatearitmurilor din organism se defăşoară pe durata a 24 de ore, acesteafiind ritmuri circadiene. La vârstă mică, duratele, viteza cu care sederulează timpul este foarte mică, la vârstă mai mare viteza dedesfăşurare a duratelor este din ce în ce mai mare pentru că din punctde vedere al activismului psihic timpul este trăit mult mai intens.

S-au formulat în literatura de specialitate o serie de ipoteze depercepere a duratei în funcţie de timp, şi anume:

tânărul este ancorat în plan psihic în viitor prin scopurile, planurile, idealurile personale, orientarea sa fiind prospectivă, astfel încât sentimentul la persoanele în vârstă

orientarea este spre aşteptării este supradimensionat. tânărul, trecut, persoanaretrăind trecutul şi transformându-l în prezent. confruntându-se cu realitatea o percepe cafiind nouă şi este intens ancorat în prezent, de aceea durata prezentului se desfăşoarăextrem de lent. La vârstnic apare situaţia inversă, prezentul fiind fără semnificaţie, duratafiind comprimată.

Angajarea într-o activitate, ca şi sentimentul de prezenţădetermină la individ impresia creşterii duratei, aşa cum activismulscăzut sau angajarea redusă într-o activitate, ca şi refugierea întrecut dă impresia mişcării duratei pentru individ. Putem spune căexistă ritmuri de dezvoltare diferite de la un individ la altul, precumşi ritmuri difeirte de dezvoltare la acelaşi individ.

Heterocronia reprezintă viteza diferită în maturizarea sauîmbătrânirea persoanelor de vârste egale. Acest decalaj este extrem şiapar fenomene de progerie (înfăţişare de bătrân). Gradul de dispersiebiologică faţă de vârsta cronologică este în funcţie de fenomenele deinvaliditate fizică, boli somatice, factorii nocivi din mediu şisituaţiile psihotraumatizante pentru individ. Heterocroniile pot fi detrei feluri: heterocronia dezvoltării cognitive, care presupuneexistenţa unor decalaje ce apar cu privire la viteza diferită decreştere sau dezvoltare a diferitelor sectoare ale organismului;heterocronia involuţiei psihice care presupune involuţia diferitelorfuncţii psihice în ritmuri diferite. De regulă se realizează mai repededezintegrarea referitoare la praxie decât cea cnozică. Cel de-altreilea tip de heterocronie este cel al involuţiei organice, carepresupune că diferitele organe şi ţesuturi involuează în ritmuri

diferite, această involuţie realizându-se chiar la nivel microscopic.Heterocronia este legată de conceptul de conceptul de tanatologie.

Vorbim despre persistenţa heterocroniei chiar şi după dispariţiaactivităţilor fizice şi psihice (moartea clinică), ţesutul cerebralfiind de şase ori mai sensibil decât cel muscular. Rezistenţa unuiorgan sau ţesut în faţa morţii este cu atât mai mare cu cât este maimică nevoia lui de oxigen şi depinde şi de complexitatea organului şiţesutului respectiv: neuronii din cortex rezistă fără oxigen 5 minute,celulele musculare – 30 de minute, celulele hepatice – 90 de minute şi

Page 30: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 30/35

spermatozoizii – 100 de ore. Instalarea morţii ţesuturilor serealizează în ordine inversă complexităţii acelor ţesuturi sau organe.

Relaţia timp – somn. Există două faze ale somnului: somn lent(unde cerebrale lente, durează 90 – 100 min.) şi somn rapid (undecerebrale rapide, durează 15 – 30 min.). Faza de somn lent ocupăaproximativ 70% din somnul de noapte. Fiziologic apar următoarelereacţii: închiderea pleoapelor, pupile micşorate (mioză), relaxaremusculară (muşchiul cefei fiind încordat) şi diminuarea ritmuluicardiac şi respirator. Somnul rapid ocupă 20% din activitatea hipnicătotală, apar următoarele reacţii: uşoare intensificări a ritmurilorrespiratorii şi cardiace, mişcări ale globului ocular. Este consideratsomn superficial. Foarte mulţi stimuli senzoriali care îl trezec pe omîn faza de somn lent, in cazul somnului rapid nu produc nici un fel dereacţie. În cursul unei nopţi, somnul are mai multe cicluri (4): 6 orede somn lent şi 2 ore de somn rapid, visele producându-se în faza desomn rapid.

Timpul psihic este timpul pe care îl trăieşte persoana şi este înfuncţie de semnificaţia pe care i-o atribuie. În procesul memoriei,foarte implicată este variabila timp, pentru că memorând noi construimşi reconstruim prezentul. În reactualizare, timpul poate fi deformat.

Deformările sunt de mai multe tipuri:

- ecmnezie, trecutul este frecvent confundat cu prezentul - criptomnezie, persoana trăieşteîn prezent evenimente în care el nu s-a implicat niciodată - înstrăinarea amintirilor, persoana nu-şi aminteşte trecutul - hipermnezie, persoana îşi aminteşte tot, dar de-avalma, amestecat. Hipermnezia are două variante: mentism (fragmente ce se desfăşoarăcu o viteză foarte mare) şi viziune panoramică retrospectivă (stres emoţional intens, persoana are impresia că-şi vede întreaga viaţă).

Curs 07

Trauma şi psihotraumatologiaMultă vreme s-a considerat că trauma este acelaşi lucru custresul. Cele două definesc însă lucruri diferite – trauma se referă lao leziune (rană) sufletească, pe când stresul este o manifestarecotidiană caracteriastică fiecărei persoane. Trauma are o conotaţie desuferinţă sau boală.

Termenul ”traumă” este un termen foarte vechi şi semnifică leziunesau rană. La origine a fost utilizat în medicină, în special închirurgie pentru a desemna leziunea provocată de o agresiune externă.Freud a abordat psihanalitic acest termen, dându-i trei semnificaţiimajore: de şoc violent, efracţiune şi consecinţă negativă asupraorganismului a unui factor extern. Alţi psihologi au definit trauma caun eveniment de o intensitate exagerat de mare, eveniment care existăsau apare în viaţa individului, depăşind cu mult posibilităţile lui de

adaptare. O altă adaptare constă în interpretarea ei ca un aflux deexcitaţii excesive în raport cu pragul de toleranţă al individului.

S-a făcut frecvent confuzia între traumă şi traumatism. Traumaeste rana obţinută prin pătrundere sau lezare, pe când traumatismuleste consecinţa lezării. Termenul de traumatologie se referă la studiultraumelor naturale şi a celor provocate de oameni, al consecinţelor lorîn plan social şi psihobiologic; presupune şi studiul regulilor deintervenţie şi prevenire ce rezultă din acest studiu. Această definiţieaparţine lui Donovan. În categoria traumelor naturale intră: cutremure,

Page 31: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 31/35

inundaţii, tornade etc. Din categoria celor provocate de oameni, facparte: accidentele, violurile, vătămările corporale şi privarea delibertate.

Traumatologia este un domeniu interdisciplinar. În funcţie defactorii ce determină trauma, distingem două mari categorii:

traume psihice –  traume fizice – factori naturali, independenţi de om. provocate defactori ce ţin de om, dar nu numai.

Trauma psihică este o emoţie foarte intensă, chiar violentă cedetermină o modificare permanentă în planul psihic al individului,modificare tradusă prin sensibilizare excesivă a individului laemoţiile ulterioare. Trauma psihică este o dezorganizare a vieţiipsihice, generând efecte patogene durabile.

Manualele de diagnostic DSM 4 şi ICD 10 susţin că trauma din punctde vedere obiectiv este un eveniment care a trecut deja atunci cândapar simptomele tulburării. Tulburările formate după eveniment senumesc tulburări posttraumatice, depăşind cu mult posibilităţileindividului de a le controla. Trauma nu e un simplu stresor extern,

nici doar o simplă stare şi ea apare la interacţiunea dintre evenimentşi trăirea individualizată a acelui element. Vorbim despre existenţaunei situaţii traumatice atunci când interacţionează condiţiiletraumatice din mediu şi semnificaţiile subiective pe care le atribuieindividul acelor condiţii. Situaţia traumatică apare la confluenţadintre comportament si trăire. Situaţiile traumă sunt acele situaţii încare individul nu este capabil de comportament şi reacţie afectivăcorespunzătoare.

Simptomele generale ale reacţiei traumatice:

simptome generale de↑stări amnestice. ↑stare de absorbire. ↑ simptome de derealizare(detaşare de↑depersoanlizare (dedublare, detaşare). realitate).

Persoanele traumatizate au tendinţa de a generaliza experienţa pecare au trăit-o la toate situaţiile ulterioare prin care trec.Situaţiile de traumă nu se finalizează după ce s-a scurs timpulcorespunzător şi nici în momentul în care evenimentul traumatic nu maieste întâlnit ci doar în momentul în care cauzele care au determinattrauma au fost depistate şi recunoscute de către persoană şi atuncicând sentimentul de vinovăţie a fost rezolvat.

Consecinţele traumelor psihice – transformările ce au loc lanivelul sferei receptorii (modificări ale percepţiei temporale,spaţiale şi ale percepţiei de sine). Transformări efectorii, traumafiind definită ca o acţiune ce a fost întreruptă de o situaţieproblematică cu semnificaţie vitală pentru individ (paralizie, exploziede mişcări dezorganizate, stări de panică). În timp acţiunile

întrerupte de situaţia traumatică se reiau, însă schemele percepţieinoastre au rămas dezactivate de evenimentul traumatic. Apare o reacţietraumatică specifică ”vederea în tunel” (îngustarea excesivă a câmpuluivizual pe părţile laterale).

Situaţiile traumă se clasifică după următoarele criterii:

în funcţie de gradul de severitate al factorilor traumatogeni distingem: -↑situaţii traumăcu grad uşor de severitate. Ex: pentru copii – schimbarea şcolii, în cazul adulţilor – gradulde aglomerare urbană, certuri familiale moderate. - situaţii traumă cu grad mediu de

Page 32: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 32/35

severitate. Ex: la copii – exmatricularea, naşterea unui frate, boală cronică a unui părinte,la adulţi – pensionarea. - situaţii de traumă severă. Ex: la copii – despărţirea părinţilor, laadolescenţi – graviditate nedorită, arestul sau divorţul, moartea unuia dintre părinţi (laambele categorii). - situaţii de traumă extrem de severă. Ex: abuz sexual, maltratarecorporală sau moartea soţului sau a soţiei. - situaţii de traumă catastrofală – moartea

copilului, sinuciderea unuia dintre soţi, dezastre naturale.Aceşti factori stresori duc la eveniment traumatizant când se găsesc

în afara sferei normale a individului şi au acelaşi grad de severitate(de la sever în sus).

în funcţie de acumularea evenimentelor traumatizante distingem: -↑monotraumatizarea,ex: o întâmplare violentă, ieşită din comun prin care trece individul. - politraumatizarea,apare atunci când există circumstanţe traumatizante multiple care durează mai mult timp.Politraumatizarea poate fi: simultană (coexistenţa eveni-mentelor traumatizante) şisuccesivă, care la rândul ei este de două feluri: cumulativă (succesiunea unor evenimentetraumatice ce rămân subliminare în mintea individului. Succesiunea temporală şi

acumularea slăbeşte foarte mult forţa eul-ui) şi secvenţială (existenţa unei coerenţe întreaceste evenimente traumatice. Fiecare nou eveniment traumatizat ↑determină o reacţie înlanţ ce se amplifică la apariţia unui nou eveniment). în funcţie de gradul de determinaredistingem: - afectare directă, atunci când cel traumatizat este chiar victima. - afectaresecundară (traumă indirectă), atunci când afectaţi sunt cei din anturajul victimei. -afectare terţiară, atunci când sunt afectate generaţiile viitoare. - afectarea vicariantă îi↑traumatizează pe cei care îi ajută pe cei afectaţi (pompieri, poliţişti etc). în funcţie decriteriul cauzalităţii distingem factori traumatizanţi. Exemple de factori cauzali: cei careameninţă integritatea corporală, atitudinea de spectator la a în↑gresarea persoanei iubite,vinovăţia faţă de moarte cuiva. funcţie de criteriul relaţiei făptaş – victimă distingem: -situaţii traumatice simple (necunoaşterea victimei de către făptaş). - situaţii traumaticecomplexe în funcţie de criteriul clinic↑(făptaşul este persoană apropiată victimei).distingem următoarele situaţii: - intimitate negativă (victimei i se violează intimitateafizică şi psihică. Ex: luări de ostatici, violuri, tortura fizică şi psihică). O formă deintimitate negativă este raptusul, când persoana are sentimentul că i s-a furat ceva, că i s-aluat ceva aparte. - victimizarea. - angoasa (fobia).

Reacţiile faţă de traumă ale individului diferă foarte mult pentrucă există stiluri de apărare diferite (coping-uri). Acestea sunt:

- coping-ul instrumental, este un concept de apărare declanşat de individ atunci când vreasă rezolve problema. - coping-ul expresiv este încercarea individului de a comunica

sentimentele pe care le simte faţă de trauma respectivă - coping-ul bazat pe restructurarecognitivă care poate fi pozitiv (încercarea persoanei de a înţelege mai exact ce s-aîntâmplat, de a explica cauza, pe baza explicaţiei încercând să depăşească situaţia) şinegativ (negare sau fragmentare). - coping-ul rezilient, capacitatea de a para evenimentulrespectiv.

Fazele reacţiei traumatice:

Page 33: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 33/35

faza de şoc (1h – 1 săpt). După terminarea ei individul conştientizează↑ proporţiaevenimentului. Aceast fază se caracterizează prin: sensibilitate faza de acţiune, intervinela↑aparentă, negare, alterarea perceperii timpului. ceva timp de la eveniment şi durează până la două săptămâni, individul manifestându-se prin: mânie, îndoială faţă de sine,depresie, sentimente de neputinţă, imposibilitatea de a vedea partea pozitivă a lucrurilor,

tulburări de somn, iritabilitate, hipervigilenţă, flash back-uri frecvente din situaţia fazade descărcare se manifestă prin persistenţa unor ↑traumatică. comportamente din faza deacţiune şi necesită intervenţia. În această fază trebuiesc evitate alcoolul şi drogurile.

Curs 08

Tulburările de personalitate

Reprezintă un pattern durabil de experienţă internă şi decomportament care deviază considerabil de la expectaţiile culturii dincare face parte individul, pattern vizibil având debut în adolescenţăsau în viaţa adultă, fiind stabil în timp şi ducând în cele din urmă la

deteriorare. Această suferinţă interioară a individului este asociatăfrecvent cu socializarea individului (hiper / hiposocializare).Practic, devine un stil de viaţă. Diferenţele dintre tulburările depersonalitate şi schimbarea de personalitate rezultă din perioada demanifestare şi de apariţie.

Schimbarea de personalitate apare la vârstă adultă şi poate aveadrept cauze: stres prelungit, privaţiuni externe, anumite boli pe carele poate căpăta individul. Tulburarea de personalitate are debutulfirav în copilărie. Nu este urmarea unor tulburări mentale (deficienţementale) sau a unor boli cerebrale.

Clasificarea tulburărilor de personalitate a fost făcută diferitde DSM 4 şi de ICD 10. În DSM 4, clasificarea se realizează pe bazaîmpărţirii în trei mari grupe:

grupa A – tulburări de personalitate: paranoidă, schizoidă şi schizotipală.↑ grupa B – tulburări↑Aceste tulburări au în comun excentricitatea şi bizareria. de personalitate:antisocială, borderline, histrionică şi narcisică. Aceste tulburări au în comun aparenţa deteatralitate, extravaganţă şi emoţionalitate. grupa C – tulburări de personalitate: evitantă,dependentă,↑obsesiv-compulsivă. Aceste tulburări au în comun prezenţa unui niveldestul de crescut de anxietate şi de frică. ICD 10 clasifică tulburările de personalitatetulburări specifice de personalitate: paranoidă, schizoidă,↑în clustere: disociată,emoţional-instabilă, histrionică, anankastă, anxioasă (evitantă) şi alte tulburări de↑tulburări mixte de personalitate. ↑dependentă. tulburări de personalitatenespecificată.↑ personalitate.

Tulburarea de personalitate paranoidă – elementul esenţial îlreprezintă patternul accentuat de neâncredere şi suspiciune în ceilalţi.

Simptomatologia:

- sensibilitate excesivă faţă de eşecuri, înfrângeri, atitudini neprietenoase, indiferente. -tendinţă constantă de a purta ranchiună, pică, de a se răzbuna. - tendinţă exagerată de adistorsiona trăirile prin interpretarea eronată a tuturor acţiunilor cu conotaţie neutră sau

Page 34: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 34/35

 prietenoasă drept acte de ostilitate, dispreţ sau agresiune. - prezenţa unui sentimentextrem de tenace şi combativ de susţinere de drepturi şi sentimente personale inadecvatesituaţiei prezente. - suspiciunea permanentă faţă de comportamentele sau sentimentele partenerului (gelozie de tip patologic). - sentimentul de stimă exagerată, astfel că devine baza unei atitudini de a raporta totul la propria persoană. - preocupările exagerate pentru

a găsi explicaţii de tip conspiraţie la toate evenimentele care i se întâmplă (niciodată el nuare vină, nu greşeşte). - sentimentul acut de prejudiciu din partea altei persoane. -sentimentul permanent de exploatare (mai ales de serviciu, toţi vor ceva de la el). -refuzul constant de a se apropia afectiv de cineva. - nevoia lor de a controla viaţa tuturor,toate planurile relaţionale. - dificultăţile de relaţionare şi de înţelegere cu ceilalţi. - nevoiaaccentuată de independenţă şi autonomie. - capacitate extrem de redusă de a coopera. -tendinţa de a proiecta vina altora, găsirea de ţapi ispăşitori - implicarea în dispute legale. -atitudine de grandoare exagerată. - teamă exagerată de ambiguitate. - formatism pe oanumită direcţie: religios, plan politic. - sub stres persoanele pot dezvolta episoade psihotice.

Pe fondul acestor tulburări se pot asocia tulburări de tipdelirant, schizofrenie, perioade depresive, persoanele au risc crescutpentru agorafobie şi pentru tulburările obsesiv-compulsive. Copiii caresuferă de tulburări de personalitate paranoidă sunt solitari, anxioşi,hipersensibili, au idei bizare, frecvenţa acestor manifestări fiind maimare la cei de sex masculin.

Tulburările de personalitate schizoidă – elementul esenţial estepatternul de detaşare faţă de orice fel de relaţie socială şi gamarestrânsă de exprimare a emoţiilor în sistemul de interrelaţionare.Deficienţa debutează la începutul perioadei adulte. Boala se manifestăla individ prin:- are extrem de puţine acţiuni care să-i producă plăcere. - răcealăemoţională accentuată. - capacitate redusă de exprimare a sentimentelortandre şi chiar a mâniei. - insensibilitate, indiferenţă aparentă faţă

de laudă sau critică din partea altora. - interes foarte scăzut faţă deorice grup social, faţă de relaţiile sexuale. - preferinţă pentruacţiuni solitare. - lipsa încrederii în ceilalţi, lipsa dorinţei deapropiere faţă de o persoană. - insensibilitate faţă de respectareanormelor şi regulilor. - nereceptivitate faţă de oportunităţi. - timpliber petrecut solitar, evitarea locurilor aglomerate. - preferinţăpentru activităţi de tip mecanic, abstract (ex: calculatorul). -capacitate redusă de a se bucura de experienţă senzorială. - parsuperficiali, incapabili de profunzime. - expresie facială foartesăracă. - în spatele acestei atitudini se ascunde o suferinţă foartemare şi se lasă duşi de val.

Tulburările schizoide sunt mai frecvente la bărbaţi şi lapersoanele care se mută din mediul rural în mediul urban.

Tulburarea de personalitate schizotipală – are ca elementefundamentale:

- pattern durabil de deficit social şi interpersonal. - disconfort acut şi capacitateredusă de relaţionare cu ceilalţi. - excentricităţi comportamentale. - distorsiuni perceptive şi cognitive.

-

Tulburările debutează în perioadă adultă. Simptomatologie:

Page 35: Psihopatologie Florin Tudose

8/6/2019 Psihopatologie Florin Tudose

http://slidepdf.com/reader/full/psihopatologie-florin-tudose 35/35

- persoanele au tendinţa de a interpreta eronat incidentele obişnuite. - sunt persoanesuperstiţioase, preocupate de fenomene paranormale. - au credinţă puternică că au puterisupranaturale. - au credinţa că pot să controleze gândurile şi acţiunile celorlalţi. - pot aveailuzii perceptive. - limbajul este incoerent, dezlânat, vag, însă gândurile lor sunt foartecoerente, folosesc expresii neobişnuite. - răspunsurile lor sunt fie foarte coerente, fie

foarte abstracte. - pot fi foarte suspicioşi. - sunt capabili de o varietate de afecte. -interacţiunea cu ceilalţi poate să fie extrem de rigidă. - dau dovadă de manierisme. - semanifestă bizar în alegerea vestimentaţiei. - anxietate puternică faţă de persoanelenefamiliale. - apar frecvent episoade depresive. - sunt diferite de persoanele care practicăritualuri religioase.

Este o tulburare întâlnită frecvent la bărbaţi.