psihoeducatie in adhd

Platforma de evaluare a dezvoltării 6/7-18 ani

Copyright © 2011 S.C. COGNITROM S.R. L.

Psihoeducaţie

Deficitul de atenţie şi hiperactivitatea

Scopul acestui material este acela de a vă ajuta să înţelegeţi mai bine diagnosticul de

ADHD şi de a vă familiariza cu mecanismele prin care apar şi se menţin simptomele

specifice acestei probleme.

ADHD este prescurtarea pentru tulburarea cu deficit de atenţie şi hiperactivitate.

ADHD-ul este o problemă caracterizată prin dificultăţi de concentrare şi agitaţie sau

impulsivitate. În funcţie de simptomele predominante se pot deosebi trei tipuri de ADHD:

1) predominant cu deficit de atenţie;

2) predominant cu impulsivitate/hiperactivitate; şi

3) forma combinată cu deficit de atenţie şi impulsivitate/hiperactivitate.

Atunci când oamenilor li se cere să descrie un copil cu ADHD, cei mai mulţi se

gândesc un copil care se află tot timpul în mişcare, deranjează pe toată lumea şi pare „scăpat

de sub control”. Acesta este de fapt tipul de ADHD caracterizat prin impulsivitate şi

hiperactivitate. În schimb, cei care manifestă preponderent probleme de atenţie pot să pară

foarte cuminţi, dar să fie total neimplicaţi şi neatenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor, fiind

catalogaţi drept leneşi sau nemotivaţi. Al treilea tip de ADHD, care este de altfel cel mai

frecvent reprezintă o combinaţie între problemele de atenţie şi cele de

impulsivitate/hiperactivitate.

De regulă, copiii cu ADHD sunt percepuţi ca fiind extrem de dificili de către părinţii

lor, având probleme în a urma instrucţiunile sau în a avea suficientă răbdare cât să realizeze

corect cele mai simple sarcini de învăţare sau pe cele din gospodărie. Ei dau senzaţia că se

mişcă constant şi se plictisesc extrem de repede de orice, trecând la o altă activitate după

maxim 10-15 minute. În timp, aceste comportamente au consecinţe negative asupra copiilor

mai ales odată ce ajung la şcoală. Învăţătorii se plâng adesea părinţilor de faptul că nu pot fi

controlaţi, se ridică din bancă în timpul orei sau îi deranjează pe ceilalţi vorbind neîntrebaţi.

Chiar şi acei copii care manifestă preponderent probleme de atenţie, deşi nu manifestă

comportamentele deranjante ale celor cu reacţii de hiperactivitate/impulsivitate, pot avea

probleme la şcoală pentru că au dificultăţi în a urmări explicaţiile învăţătorului, dar şi pentru

că nu respectă regulile în jocurile cu ceillţi copii. În ciuda unor opinii legate de faptul că

aceste probleme sunt depăşite odată cu vârsta, studiile arată că 50% din rândul şcolarilor care

au simptome de ADHD continuă să manifeste aceste probleme (mai puţin hiperactivitatea) la

vârsta adultă.

Primele semne ale ADHD-ului apar înainte de vârsta şcolară. Însă, în cazul copiilor de

până la 7-8 ani este greu de realizat diferenţa între ADHD şi comportamentul firesc al unui

preşcolar activ şi mai puţin interesat de activităţile care durează mai mult de 10-20 de minute.

Principalul motiv este acela că abilităţile atenţionale ale copiilor şi capacitatea lor de a sta

într-un loc mai mult timp sunt controlate de zone ale creierului care se maturează de-abia în

jurul vârstei de 7-8 ani. De aceea, diagnosticul de ADHD se pune foarte rar în cazul copiilor

cu vârsta sub 7 ani, iar ceea ce caracterizează aceşti copii este impulsivitatea, nu problemele



de atenţie şi hiperactivitatea. Impulsivitatea excesivă se manifestă prin faptul că spun tot ce le

trece prin minte, indiferent dacă este sau nu momentul potrivit şi se comportă ca şi cum nu ţin

cont de propria siguranţă (ex. se caţără în locuri periculoase, fug de lângă părinţi când sunt pe

stradă sau în locuri publice). Până la vârsta de 6 ani, marea majoritate a copiilor sunt capabili

să se concentreze într-o activitate 20-25 de minute, stau în bancă atunci când li se cere şi

reuşesc să se abţină să vorbească neîntrebaţi. După vârsta de 7 ani încep să fie evidente toate

cele trei simptome specifice ADHD-ului: impulsivitate, hiperactivitate şi neatenţie.

o ADHD-ul este uneori confundat cu problemele de comportament, datorită faptului

că aceşti copii par neascultători şi „scăpaţi de sub control”

o Simptomele de ADHD manifestate înaintea vârstei de 7 ani sunt cele legate de

impulsivitate

o ADHD-ul netratat are consecinţe negative pe termen lung asupra copilului

Cum se manifestă ADHD-ul?

Simptomele depind de tipul de ADHD:

Tipul cu deficit de atenţie

Tipul cu impulsivitate/hiperactivitate

Lipsa de atenţie

- are probleme de concentrare, atenţia

îi este uşor distrasă de ceea ce se

întâmplă în jurul lui;

- este neatent şi face greşeli frecvente

la teme şi la lucrări de control;

- are dificultăţi în urmărirea

instrucţiunilor;

- evită activităţile pe care le percepe

dificile şi le preferă pe cele care îi

plac;

- are probleme să se organizeze şi să

termine sarcinile, de cele mai multe

ori trece de la o activitate la alta fără

să o încheie pe cea anterioară;

- îşi pierde obiectele personale (caiete,

ghiodan, jucării);

- se plictiseşte repede de activităţile

care presupun repetarea unor acţiuni;

- uneori pare că visează cu ochii

deschişi.

Hiperactivitatea

- este agitatat şi în continuă mişcare;

- are dificultăţi în a sta locului (bate din

picior, îşi mişcă degetele);

- vorbeşte excesiv şi îi întrerupe pe

ceilalţi când vorbesc;

- are probleme în a se juca în linişte;

Impulsivitate

- are probleme în a avea răbdare atunci

când vrea să obţină ceva;

- vorbeşte fără să fie întrebat;

- răspunde la întrebări fără să asculte

ceea ce i se cere;

- are tendinţa de a face lucruri repede,

fără să stea să se gândească;

- spune ce îi trece prin minte, fără să se

controleze;

- are probleme în gestionarea emoţiilor

intense, ceea ce duce la crize de furie.

- Tipul combinat manifestă atât comportamente specifice deficitului de atenţie, cât şi

impulsivităţii/hiperactivităţii.



! Tipul de ADHD cu deficit de atenţie poate fi uneori mai dificil de identificat din cauza

faptului că aceste probleme sunt mai puţin deranjante pentru adulţi (lipsesc manifestările de

impulsivitate/hiperactivitate) .

Cât de frecvent este ADHD-ul?

ADHD-ul este o problemă care afectează:

- între 3-14% dintre copiii cu vârsta peste 7 ani;

- de trei ori mai mulţi băieţi decât fete; mai exact, ADHD-ul cu deficit de atenţie

afectează de două ori mai mulţi băieţi decât fete, iar cel cu

impulsivitate/hiperactivitate de patru ori mai mulţi băieţi decât fete; cel mai frecvent

diagnosticat tip de ADHD este cel combinat.

Care este diferenţa dintre

comportamentul „normal” al

unui copil activ şi ADHD?

Aşa cum am arătat, marea majoritate a copiilor de

vârstă preşcolară sunt activi, preferând activităţile de joc

care presupun mişcare în locul celor care necesită

concentrare. Capacitatea de autocontrol a copiilor se

dezvoltă treptat, iar copiii reuşesc să stea într-un loc mai

mult timp şi să se concentreze din ce în ce mai mult.

Dacă impulsivitatea/hiperactivitatea şi neatenţia se manifestă constant după vârsta de

7 ani, atunci când zonele din creier care permit copilului să-şi controleze mai bine

comportamentele s-au maturat, acesta poate constitui un semnal care să indice probleme de

ADHD. Un alt aspect care poate să indice prezenţa unor probleme specifice ADHD-ului este

legat de faptul că manifestările sunt observabile în mai multe contexte, atât acasă cât şi la

şcoală. Dacă impulsivitatea se manifestă numai în anumite situaţii, fie la şcoală, fie acasă,

atunci este mai probabil că este vorba de o problemă de comportament. Un al treilea criteriu

care indică un posibil diagnostic de ADHD este legat de contextul în care apar simptomele.

Ocazional, copilul se poate confrunta cu dificultăţi de concentrare, mai ales atunci când este

stresat (ex. probleme în familie, divorţ, deces, boli cronice ale membrilor familiei, etc.) sau

are probleme de sănătate (ex. probleme tiroidiene, neurologice, epilepsie). Dacă simptomele

apar în contextul acestor probleme, atunci este vorba de efectele secundare ale acestor

probleme şi nu despre ADHD.

Care sunt consecinţele ADHD-ului?

ADHD-ul afectează mai multe aspecte din viaţa copilului:

- are performanţe şcolare slabe datorită problemelor de concentrare a atenţiei şi/sau

datorită faptului că se grăbeşte să-şi termine sarcina, fără să aibă răbdare să

înţeleagă ceea ce i se cere;

- are dificultăţi în a-şi menţine relaţiile de prietenie pentru că deranjează şi întrerupe

jocurile celorlaţi copii, lipsindu-i strategiile de socializare adecvate;

- prezintă risc crescut pentru probleme de comportament, probleme de anxietate şi

depresie.



ADHD-ul este o problemă de comportment a copilului şi se caracterizează prin:

o manifestări de impulsivitate/hiperactivitate şi/sau lipsă de atenţie (cel puţin jumătate

dintre comportamentele descrise în fiecare categorie)

o durata mare a simptomelor (peste 6 luni) şi manifestarea constantă a acestora atât

acasă, cât şi la şcoală

o performanţe şcolare slabe şi dificultăţi de menţinere a relaţiilor sociale

o risc crescut pentru probleme de comportament, anxietate şi depresie

Cum se declanşează şi se menţine ADHD-ul?

ADHD-ul se manifestă de regulă ca urmare a interacţiunii dintre mai multe categorii

de factori care pot fi legaţi atât de componenta genetică, cât şi de factori de mediu.

Declanşarea ADHD-ului nu se datorează exclusiv cauzelor genetice sau celor de mediu, ci

este rezultatul interacţiunii dintre factorii genetici şi cei legaţi de mediul în care se dezvoltă

copilul.

Factori care cresc riscul pentru ADHD

Cauze genetice

Cauze de mediu

- transmiterea genetică a

vulnerabilităţii de la părinţi la copil Vulnerabilitatea copilului pentru

manifestarea ADHD-ului este mai mare dacă

unul dintre părinţi a suferit de probleme

similare. Studiile au demonstrat că la marea

majoritate a copiilor cu ADHD, apar

probleme cu secreţia unei substanţe din creier

numită dopamină. Dacă nu se secretă

suficientă dopamină, atunci capacitatea de

control asupra comportamentului şi a atenţiei

scade. De asemenea, componenta genetică

acţionează indirect prin predispoziţiile

temperamentale.

- predispoziţii temperamentale

Temperamentul se referă la modul în care

copilul reacţionează în anumite contexte şi se

consideră faptul că manifestările

temperamentului sunt influenţate în mai mare

măsură de gene, decât de mediul în care se

dezvoltă copilul. Aceste predispoziţii se

referă la nivelul de activitate, persistenţă şi

distractibilitate. Copiii care sunt tot timpul în

- expunerea la factori nocivi pentru

dezvoltarea creierului în timpul

sarcinii Unele comportamente cum ar fi consumul

de alcool, droguri, fumatul în timpul

sarcinii, pot afecta dezvoltarea creierului şi

sunt asociate cu apariţia simptomelor

specifice ADHD-ului. Mai mult,

complicaţiile la naştere sau naşterea

prematură induc efecte negative asupra

creierului şi cresc riscul pentru ADHD.

- consumul de aditivi şi coloranţi

alimentari O serie de studii au evidenţiat faptul că la

25% dintre copiii cu manifestări de

hiperactivitate, aceste comportamente sunt

asociate cu alimentaţia bogată în E-uri şi

coloranţi alimentari. Excluderea anumitor

substanţe din alimentaţie şi modificarea

dietei (sub supraveghere medicală) poate fi

asociată cu reducerea frecvenţei acestor

comportamente.



mişcare, trec de la o activitate la alta şi

atenţia le este uşor distrasă de ceea ce se

întâmplă în jurul lor sunt în mai mare măsură

predispuşi la ADHD comparativ cu cei care

nu au aceste trăsături de temperament.

ADHD-ul este o problemă menţinută prin următoarele mecanisme:

1. manifestările excesiv de critice şi punitive ale părinţilor – pentru majoritatea

părinţilor gestionarea comportamentului unui copil cu ADHD este destul de dificilă;

din acest motiv, părinţii devin uneori excesiv de critici şi nu mai au suficientă

răbdare să răspundă cu calm la comportamentele mai puţin adecvate ale copiilor lor;

aceste reacţii reprezintă o sursă de încurajare a comportamentelor negative ale

copilului şi pot favoriza inclusiv apariţia comportamentelor opozante (refuzul de a

face ceea ce i se spune);

2. ideile preconcepute despre copiii cu ADHD – unii adulţi consideră manifestările

de ADHD ca fiind o scuză prin care copilul încearcă să evite realizarea unor sarcini

sau pun aceste comportamente pe seama lenei; în realitate, copilul nu-şi poate

controla în mod adecvat comportamentul, nu ştie cum să facă faţă aşteptărilor, iar

lipsa de disponibilitate din partea adulţilor în a-i oferi sprijinul necesar pentru a

dobândi aceste strategii, menţine problemele cu care se confruntă.

Cum se intervine în ADHD?

Intervenţia în ADHD presupune parcurgerea mai multor etape:

1. Evaluarea problemei de către un psiholog/psihiatru prin următoarele metode:

- completarea unor chestionare de către părinte şi copil (dacă acesta are peste 9 ani)

- participarea părintelui şi a copilului la un interviu clinic care confirmă diagnosticul

2. Intervenţia psihoterapeutică, care presupune participarea părintelui la şedinţe de

terapie şi implicarea învăţătorului/profesorilor în intervenţia la clasă.

Intervenţia pentru părinte

- Educarea părintelui cu privire ADHD – acest demers are drept scop familiarizarea

părintelui cu ADHD-ul (ce înseamnă, cum se manifestă, care sunt consecinţele,

respectiv cauzele); acest pas este important pentru că în acest fel părintele înţelege

mai bine problema copilului şi este mai bine pregătit să-l ajute:

o înţelegerea comportamentelor copilului – terapeutul explică părintelui faptul că

reacţiile copilului, care supără sau enervează adulţii, nu sunt comportamente

intenţionate de sfidare; copilul cu ADHD îşi doreşte să facă ceea ce i se cere, însă



nu-şi poate controla comportamentul şi nu ştie cum să facă aceste lucruri; tocmai

de aceea el are nevoie de implicarea şi ghidajul părinţilor, chiar şi atunci când

comportamentul lui este exasperant;

o înţelegerea propriilor comportamente – părinţii au uneori atitudini, prin care fără

să-şi dea seama încurajează manifestarea comportamentelor nedorite ale copilului

lor:

- strategiile de disciplinare punitive se referă la tendinţa părinţilor de a

sancţiona prin pedepse fizice comportamentele neadecvate ale copilului lor;

aceste reacţii sunt de obicei o reflectare a frustrării pe care părintele o resimte la

adresa acestuia atunci când nu este atent la ceea ce i se spune sau face

comportamente care-l pot pune în pericol fizic (fuge de lângă părinţi) sau care

pot să-i afecteze performanţa la şcoală (temele sunt incomplete, adesea greşite,

etc.); inclusiv monitorizarea activităţilor copilului se poate transforma într-o

activitate stresantă pentru părinte, care alimentează nemulţumirea şi frustrarea;

- criticarea copilului („eşti leneş şi neatent”, „nu eşti în stare să termini nimic din

ceea ce faci”) reprezintă tot o manifestare a frustrării; în unele cazuri frustrarea

este alimentată de faptul că nu există o suprapunere între temperamentul

părintelui şi cel al copilului; cu cât această discrepanţă este mai mare, cu atât

reacţiile părintelui tind să fie mai dure la adresa copilului, ceea ce afectează în

mod negativ percepţia adultului, precum şi modalitatea de comunicare a

dezaprobării faţă de comportamentele negative ale acestuia;

- Identificarea modalităţilor corecte de reacţie la problemele de atenţie şi de

impulsivitate/hiperactivitate ale copilului – această componentă a intervenţiei

urmăreşte achiziţionarea de către părinte a unor strategii de gestionare a

comportamentelor de ADHD:

o autoeducarea părintelui – abordarea comportamentelor negative ale copilului

trebuie realizată cu calm şi cu răbdare; de aceea părintele trebuie să înveţe să

abordeze fără furie şi frustrare comportamentele mai puţin adecvate ale

copilului; menţinerea unei atitudini pozitive, încurajează comunicarea părinte-

copil şi transmite încrederea în capacitatea de schimbare a copilului; aceste

reacţii trebuie exersate pentru ca strategiile orientate pe modificarea

comportamentelor copilului să fie utilizate cu succes;

o stabilirea unor rutine – rutinele au rolul de a structura şi organiza mediul, ceea

ce ajută copilul să înţeleagă ceea ce se aşteaptă de la el; în acest sens, părintele

poate crea un orar care să cuprindă principalele activităţi zilnice ale copilului:

mersul la şcoală, realizarea temelor, jocul, servirea meselor şi somnul; într-o

primă etapă este indicat să nu se încarce excesiv programul copilului; el are

nevoie de mai mult timp pentru a se organiza decât ceilalţi copii, astfel că un

număr mare de activităţi (mai ales dacă presupun concentrare) riscă să

depăşească abilităţile copilului de a gestiona toate cerinţele şi să genereze

confuzie;

o promovarea unor rutine de somn şi alimentaţie – pe lângă un program zilnic



bine structurat, este important să se stabilească un program riguros de somn şi

de alimentaţie:

- datorită agitaţiei excesive copilul poate avea probleme să adoarmă, ceea

ce agravează dificultăţile de concentrare; din acest motiv, părintele

trebuie să ia câteva măsuri care îmbunătăţesc igiena somnului:

1. reducerea timpului petrecut la calculator sau în faţa televizorului şi

înlocuirea acestor activităţi cu sporturi;

2. realizarea unor activităţi relaxante cu aproximativ o oră înainte de ora de

culcare (ex. duş, citirea unei poveşti, ascultarea unei piese muzicale

relaxante, etc.)

- problemele de alimentaţie corectă sunt frecvente, deoarece agitaţia

determină în multe situaţii refuzul copilului de a mânca; din acest motiv

părinţii trebuie să-i supravegheze alimentaţia şi să-i stabilească ore

precise pentru servirea mesei; în plus, este indicat în măsura în care se

poate să se renunţe la alimentele cu aditivi (E-uri şi coloranţi) şi la

băuturile cu conţinut ridicat de cafeină (Cola), care exacerbeză

simptomele de hiperactivitate;

o stabilirea regulilor – copilul cu ADHD beneficiază de pe urma stabilirii unor

reguli simple şi clare de comportament; părintele stabileşte maxim 4-5 reguli,

care sunt scrise şi apoi plasate într-un loc astfel încât copilul să le poată vedea;

respectare regulilor este încurajată printr-un sistem de recompensare a

comportamentelor conforme regulilor, iar nerespectarea lor este descurajată prin

aplicarea unor sancţiuni; atât recompensele, cât şi pedepsele trebuie stabilite

dinainte şi trebuie administrate consecvent;

o oferirea unor instrucţiuni simple şi clare – una dintre problemele majore ale

copilului cu ADHD este reprezentată de incapacitatea de a asculta şi de fi atent

la ceea ce i se spune; de aceea, instrucţiunile trebuie formulate clar şi simplu: „te

rog să mergi să te speli pe mâini”, „te rog să-ţi aduni jucăriile”; de asemenea,

părintele trebuie să monitorizeze copilul în realizarea acestor sarcini şi să-l

ghideze pas cu pas, motiv pentru care este indicat să se evite formularea unor

instrucţiuni privind mai multe comportamente, pe care este mai probabil să le

uite;

o utilizarea strategiilor de disciplinare pozitivă – multe dintre comportamentele

copilului cu ADHD sunt deranjante pentru părinţi; pentru a le descuraja,

părintele împreună cu terapeutul stabilesc o listă de comportamente neadecvate,

iar din această listă se selectează 1-2 comportamente cu care se începe

intervenţia; pentru fiecare comportament se stabileşte un sistem de recompense,

care presupune:

- administrarea recompenselor – manifestarea comportamentelor dezirabile

conduce la administrarea unei recompense sub forma unor simboluri (ex.

buline, steluţe, abţibilduri); dacă copilul reuşeşte să adune un număr prestabilit

de simboluri, acestea pot fi transformate la sfârşitul săptămânii în alte

recompense cum ar fi realizarea unei activităţi preferate a copilului; pot fi



utilizate şi recompense materiale (jucării, dulciuri), însă este preferabil ca

acestea să nu fie folosite în exces; pentru copilul cu ADHD este important să

se reţină faptul că recompensele trebuie să fie variate, astfel încât să nu-şi

piardă interesul;

- administrarea sancţiunilor - în cazul în care copilul nu realizează

comportamentul aşteptat, acest lucru trebuie sancţionat printr-o consecinţă

administrată cu calm; sancţiunea poate fi retragerea unui privilegiu (ex.

renunţarea la programul de desene animate, la jocul pe calculator sau la alte

activităţi preferate) sau excluderea, o strategie prin care copilul trebuie să stea

5 minute într-un loc în care să se liniştească şi să se gândească la ceea ce a

greşit; excluderea nu presupune experienţe traumatizante (ex. închiderea lui în

pivniţă, în debara) şi nu se foloseşte decât atunci când copilul se manifestă

agresiv sau nu vrea să facă ceea ce i se spune în mod repetat;

- consecvenţa – eficienţa sistemelor de recompensă depinde de consecvenţa cu

care părintele administrează recompensele şi pedepsele; dacă un

comportament adecvat este imediat urmat de o recompensă, iar unul neadecvat

este imediat urmat de o sancţiune, atunci părintele manifestă consecvenţă;

această atitudine, transmite copilului un mesaj clar cu privire la aceea ce este

comportament acceptabil, respectiv inacceptabil şi-l ajută să-şi schimbe

comportamentul;

o aprecierea comportamentelor adecvate – de cele mai multe ori, părinţii unui

copil cu ADHD acordă atenţie comportamentelor deranjante ale acestuia, uitând

să laude sau să aprecieze (zâmbet, un pupic, etc.) ceea ce el face bine; orice

comportament pozitiv al copilului trebuie observat şi apreciat, deoarece aceste

reacţii acţionează ca o sursă de motivaţie pentru repetarea acestor

comportamente;

o dezvoltarea unor strategii de comunicare eficientă – modul în care părintele

comunică dezaprobarea este extrem de important; strigătele, acuzaţiile,

ameninţările sau predicile sunt modalităţi de comunicare agresive, care

agravează problemele de comportament şi creează bariere de comunicare;

acestea pot fi depăşite ascultând copilul şi exprimând nemulţumirile într-o

manieră simplă şi neagresivă: „m-aş fi aşteptat să faci mai puţine greşeli” sau

„nu-mi place când nu ai răbdare să citeşti cerinţa exerciţiului”; acest stil de

comunicare descurajează reacţiile de încăpăţânare şi nu afectează stima de sine a

copilului;

o structurarea şi monitorizarea activităţilor de învăţare – lipsa de organizare a

copilului afectează sarcinile de învăţare, în sensul în care acesta are probleme în

a le termina sau în a rezolva exerciţiile corect; părintele poate interveni, ajutând

copilul să se organizeze şi să realizeze toţi paşii necesari pe baza următoarelor

strategii:

- asigurarea unui spaţiu lipsit de distractori, în care copilul să-şi facă temele;

- identificarea sarcinii – copilul trebuie încurajat să citească cu voce tare cerinţa

şi să spună apoi cu propriile cuvinte ce a înţeles;

- descompunerea activităţii în sarcini mai mici – prin identificarea paşilor prin



care se realizează o activitate, aceasta este simplificată; copilul cu probleme de

atenţie şi cu impulsivitate beneficiază de pe urma acestei strategii prin care se

poate organiza mai bine, fiindu-i mai uşor să reţină paşii pentru rezolvarea

corectă a exerciţiului;

- verificarea corectitudinii sarcinii de către părinte este necesară pentru a

interveni din timp în cazul în care copilul uită sau omite un pas în rezolvarea

problemei; greşelile sunt corectate evitând criticile, în timp ce rezolvarea

corectă a exerciţiului este urmată de laude, prin care se încurajează

perseverenţa copilului;

o încurajarea activităţilor consumatoare de energie – activităţile consumatoare

de energie, mai ales practicarea sporturilor care presupun mişcare (ex. fotbal,

baschet, karate, judo, etc.), sunt modalităţi prin care copilul cu ADHD poate să-

şi petreacă timpul liber în mod util; părinţii trebuie să încurajeze aceste activităţi

pentru că sunt utile pentru diminuarea hiperactivităţii, dar şi pentru că reprezintă

o oportunitate pentru dezvoltarea abilităţilor copilului şi pentru creşterea

încrederii în propria persoană;

o dezvoltarea abilităţilor sociale ale copilului – reacţiile specifice ADHD-ului

pot determina dificultăţi în adaptarea socială a copilui, care este uneori perceput

ca agresiv de către ceilalţi copii; relaţionarea adecvată poate fi încurajată prin:

- selectarea de către părinte a unor parteneri de joacă de vârstă similară;

- realizarea unor jocuri de rol prin care copilul să exerseze împreună cu

părintele modul în care poate rezolva conflictele atunci când se joacă cu

ceilalţi copii;

- impunerea de către părinte a unei reguli prin care lovirea altor copii să

fie sancţionată consecvent.

Intervenţia în şcoală

- Includerea învăţătorului în tratarea ADHD-ului este extrem de importantă pentru succesul

intervenţiei, deoarece multe dintre comportamente se manifestă şi în clasă. În continuare, sunt

descrise câteva strategii pe care învăţătorul le poate aplica în clasă.

o comunicarea părinte-învăţător – părintele este indicat să ia legătura cu învăţătorul

şi să îi ceară sprijinul pentru rezolvarea problemelor copilului; o discuţie deschisă şi

sinceră pe marginea problemelor copilului şi stabilirea unui plan comun de intervenţie

sunt extrem de importante; de altfel, pe tot parcursul terapiei, părintele trebuie să ţină

legătura cu învăţătorul şi să monitorizeze progresele copilului;

o stabilirea unor metode personalizate de predare – este indicat ca învăţătorul să ţină

cont de următoarele recomandări:

1. aşezarea copilului într-o bancă apropiată de catedră pentru a se afla cât mai aproape

de învăţător, care astfel îi poate monitoriza cu mai multă atenţie comportamentul;

2. repetarea instrucţiunilor în termeni clari şi realizarea contactului vizual cu copilul, îl



ajută să se concentreze mai bine;

3. monitorizarea paşilor de rezolvare a exerciţiilor este importantă pentru a preveni

greşelile pe care copilul le face datorită faptului că nu acordă atenţie detaliilor;

învăţătorul poate ajuta copilul, stabilind paşii intermediari pentru realizarea

exerciţiilor (dacă este cazul), astfel încât să se asigure că acesta nu va omite anumite

etape;

4. stabilirea unor aşteptări realiste privind capacitatea copilului de a face faţă cerinţelor

din clasă este importantă pentru a-l ajuta să dobândească sentimentul de control, dar şi

pentru a preveni eşecurile şi dezinteresul pentru activităţile de învăţare; învăţătorul

poate să ceară realizarea unui număr mai mic de exerciţii comparativ cu cerinţele

pentru ceilalţi elevi şi să crească treptat numărul acestora, pe măsură ce copilul

reuşeşte să se concentreze mai bine;

o strategii de modificare a comportamentelor negative ale copilului – inclusiv

atitudinile învăţătorului faţă de comportamentele neadecvate ale copilului cu ADHD

sunt relevante; criticile, nemulţumirea şi frustrarea provocate de indisciplina copilului

sunt contraproductive şi trebuie înlocuite cu abordări eficiente ale acestor probleme;

în continuare, sunt detaliate câteva recomandări:

- responsabilizarea copilului - tendinţele hiperactive pot fi controlate şi prin oferirea

de responsabilităţi copilului; activităţi care presupun mişcare (ex. să aducă apă pentru

plantele din clasă, să şteargă tabla, să verifice dacă toţi colegii au caietele pentru ora

următoare, etc.) ajută copilul să-şi consume energia, dar au mai ales rolul de a

promova încrederea copilului în propria persoană;

- stabilirea unor reguli de comportament în clasă – ca şi acasă, utilizarea regulilor la

şcoală este importantă pentru a clarifica expectanţele adultului (ex. să ridice mâna

înainte de a vorbi, să aştepte ca ceilalţi să termine înainte de vorbi, etc.); aceste

comportmente pot fi încurajate prin laudă sau prin impunerea unor consecinţe în cazul

în care copilul încalcă regula; de exemplu dacă nu a ridicat mâna înainte de a vorbi,

învăţătorul nu va lua răspunsul său în considerare şi îi va reaminti că o să fie ascultat

doar atunci când ridică mâna;

- dezvoltarea treptată a toleranţei la frustrare în activităţile de învăţare –

principala dificultate a copilului cu ADHD la şcoală este agitaţia; pentru a descuraja

acest comportament, este indicată manifestarea toleranţei faţă de nevoia copilului de a

se mişca; de exemplu, dacă pentru copil este dificil să stea în bancă în timpul orei,

învăţătorul îi poate permite să se ridice şi să se plimbe prin clasă cu condiţia de a nu-şi

deranja colegii; se începe de la intervale scurte de 10 minute, după care treptat se

creşte intervalul de timp pe care copilul trebuie să-l petreacă stând în bancă până la 50

de minute; învăţătorul poate utiliza un sistem de recompense pentru a încuraja

comportamentele adecvate; atunci când copilul reuşeşte să râmână în bancă un număr

prestabilit de minute, el va primi o bulină sau un alt simbol drept recompensă; dacă

reuşeşte să adune un anumit număr prestabilit de buline până la sfârşitul săptămânii,

atunci părintele poate să recompenseze copilul, iar învăţătorul poate să-l laude în faţa

colegilor pentru reuşita lui; în cazul în care comportamentul copilului nu este cel

dorit, el trebuie să renunţe la un privilegiu cum ar fi programul TV preferat, jocul pe

calculator, etc. (din acest motiv, comunicarea constantă învăţător-părinte este extrem

de importantă);

- dezaprobarea comportamentelor neadecvate – comunicarea adecvată poate fi în



unele cazuri afectată de modul în care învăţătorul transmite dezaprobarea; este

important să nu ironizeze copilul sau să-i ţină predici; mult mai eficiente sunt reacţiile

de tipul: „sunt supărat pe faptul că nu te-ai concentrat suficient”, „mă deranjează

faptul că ai uitat să ridici mâna înainte de a vorbi”; aceste reacţii sunt constructive şi

ajută copilul să înţeleagă mai bine aşteptările adultului;

- lăudarea comportamentelor adecvate – cele mai mici progrese ale copilului trebuie

lăudate în faţa colegilor; astfel copilul simţindu-se apreciat şi motivat să repete

comportamentele adecvate.

Cum evoluează ADHD-ul în urma terapiei?

Dacă ADHD-ul este diagnosticat timpuriu (vârsta şcolară mică – 7-10 ani), şansele de

succes ale terapiei sunt ridicate. Marea majoritate a copiilor reuşesc ca urmare a psihoterapiei

să se concentreze mai bine, să aibă performanţe şcolare acceptabile şi să-şi facă prieteni. În

schimb, şansele de succes ale terapiei scad dacă pe lângă ADHD, copilul suferă de probleme

de comportament, anxietate sau depresie. În astfel de situaţii este necesară şi tratarea acestor

probleme secundare, ceea ce înseamnă că terapia durează mai mult, iar şansele de succes sunt

mai reduse. Diagnosticarea întârziată a ADHD-ului este de asemenea problematică. Copiii

mai mari (11-14 ani) şi adolescenţii au complicaţii date nu numai de probleme de

comportament sau emoţionale secundare, dar şi din cauza faptului că eşecurile şcolare

repetate conduc la dezinteres şi respingerea activităţilor de învăţare. Aceşti copii absentează

frecvent sau chiar renunţă la şcoală în adolescenţă, iar recuperarea cunoştinţelor se realizează

cu dificultate, mai ales datorită faptului că odată ce interacţionează cu un număr mare de

profesori la clasă, implicarea fiecăruia dintre ei devine mai dificil de realizat.

psihoeducatie in adhd

Documents