CUPRINS

1. PROPRIETATEA COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂȘIE……………………... 2 1.1. NOȚIUNE ȘI APLICABILITATE………………………………..2 1.2. REGULI PRIVITOARE LA DEVĂLMĂŞIE………………….....3

2. PROPRIETATEA DEVĂLMAȘĂ ȘI COMUNITATEA DE BUNURI A SOȚILOR………………………………………………………………...32.1.DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DEVĂLMĂȘIE A SOȚILOR…32.2. EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂȘIE A SOȚILOR……………………………………………42.3. ÎNCETAREA PROPRIETĂȚII COMUNE ÎN DEVĂLMĂȘIE A SOȚILOR………………………………………………………………...5

3. COMPARAȚIE ÎNTRE PROPRIETATEA COMUNĂ PE COTE-PĂRȚI ȘI PROPRIETATEA DEVĂLMAȘĂ……………………………………63.1 ASEMĂNĂRI………………………………………………………..63.2. DEOSEBIRI…………………………………………………………6

4. PARTEA PRACTICĂ……………………………………………………8

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………16

1

1. PROPRIETATEA COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

1.1. NOŢIUNE ŞI APLICABILITATE

În vechea reglementare nu exista o definire exactă, cu caracter general a proprietăţii comune în devălmăşie. Această formă a proprietăţii comune era configurată după regimul matrimonial consacrat prin art. 30 din fostul Cod al familiei, în prezent abrogat expres prin dispoziţiile Legii nr.71/2011 1, însă noul Cod civil aduce unele elemente de noutate.2 O definiţie legală a proprietaţii comune în devălmăşie este oferită de art. 667 din noul Cod civil, potrivit căruia „există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.” Prin urmare, am putea defini proprietatea comună în devălmăşie ca fiind acea formă a proprietăţii comune caracterizată prin faptul că bunul aparţine tuturor coproprietarilor, fără că ei să aibă precizată vreo cotă-parte ideală ce ar reveni fiecăruia din dreptul de proprietate asupra acelui bun. Rezultă de aici nu doar că bunul nu este fracţionat în materialitatea sa (ca la proprietatea comună pe cote-părţi), dar nici dreptul de proprietate asupra acelui bun, privit la modul abstract, nu este fracţionat. Toţi coproprietarii sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun şi toţi stăpânesc bunul respectiv. Aşadar, titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor ce aparţin fiecăruia în parte. Tot art. 667 din noul Cod civil dispune că proprietatea comună în devălmăşie poate lua naştere în două moduri:

a) Prin efectul legii (devălmăşie legală)b) În temeiul unui act juridic, adică prin voinţa părţilor (devălmăşie voluntară) 3

În reglementarea anterioară se considera că există o singură formă de proprietate comună în devălmăşie, respectiv dreptul de proprietate ce aparţinea soţilor având ca obiect bunurile dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei. De altfel, această formă de proprietate devălmaşă era unica formă de regim matrimonial reglementată de dreptul familiei. Sub regimul noului Cod civil regăsim deocamdată acceaşi unică formă a proprietăţii în devălmăşie a soţilor, însă contextul juridic în care este plasată este diferit de reglementarea anterioară. Potrivit art. 312 din noul Cod civil, viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. Dacă viitorii soţi aleg ca regim matrimonial regimul comunităţii legale, art. 339 din noul Cod civil dispune că în această situaţie bunurile dobândite în timpul aplicării acestui regim, de oricare dintre soţi, vor fi de la data dobândirii bunuri comune aflate în devălmăşie. În practică, codevălmăşia convenţională o întâlnim atunci când înainte de căsătorie, viitorii soţi convieţuiesc şi achiziţionează imobile pe numele unuia dintre ei, cu contribuţia comună şi ei convin ca imobilul să devină bun comun, iar ulterior se căsătoresc, imobilul va avea regim juridic de bun comun. Pentru perioada convieţuirii anterioare actului căsătoriei, temeiul proprietăţii devălmaşe îl constituie convenţia părţilor.

1 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (M.Of. nr.409 din 10 inuie 2011)2 E. Iftime (2013), Dreptul de proprietate, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, p. 2313 Este de observat că sub regimul fostului Cod civil acest izvor al devălmăşiei era controversat; a se vedea, în acest sens, E. Iftime (2013), op.cit., p. 231-232

2

1.2 REGULI PRIVITOARE LA DEVĂLMĂŞIE

Cât priveşte regulile aplicabile proprietăţii comune în devălmăşie, art. 668 alin. (1) din noul Cod Civil stabileşte că, în cazul în care se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor acelei legi, care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale, ce îşi are sediul reglementării în art. 339-359 din noul Cod civil. Aceasta înseamnă că prevederile referitoare la comunitatea legală de bunuri a soţilor constituie, în prezent, dreptul comun în materia proprietăţii devălmaşe. Dacă în viitor s-ar dispune prin lege naşterea unei alte forme de proprietate comună în devălmăşie, regimul juridic aplicabil acesteia va fi cel considerat general în materie, adică regimul comunităţii legale.4 De asemenea, conform art. 668 alin. (2) din noul Cod civil, chiar dacă proprietatea comună în devălmăşie ar avea ca izvor un act juridic, dispoziţiile privitoare la comunitatea legală de bunuri a soţilor urmează a fi aplicate în mod corespunzător, în măsura în care clauzele actului juridic nu ar fi suficiente. Art. 65 din Legea 71/2011 precizează că prevederile art. 667 şi art. 668 din noul Cod civil se vor aplica numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, pentru cele încheiate înainte continuând să se aplice vechea reglementare. Trebuie reţinut că art. 343 din noul Cod civil instituie prezumţia de comunitate privitoare la bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei, deoarece calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.

2. PROPRIETATEA DEVĂLMAŞĂ ŞI COMUNITATEA DE BUNURI A SOŢILOR

2.1. DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DEVĂLMĂŞIE A SOŢILOR

Naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie sunt determinate de existenţa căsătoriei dintre soţi. Subiect al dreptului de proprietate comună în devălmăşie poate fi numai acea persoană care este căsătorită, cei doi soţi împreună fiind titulari ai acestui drept de proprietate. El subzistă pe durata căsătoriei. Dreptul de proprietate comună a soţilor nu se confundă şi nici nu se poate identifica cu comunitatea de bunuri a soţilor, aceasta din urmă având o sferă de cuprindere mult mai largă. Între cele două noţiuni există o distincţie ca de la o parte la întreg, ca de la gen la specie, comunitatea matrimonială de bunuri constituind genul, iar devălmăşia, specia. Comunitatea de bunuri a soţilor nu include doar dreptul de proprietate, ci şi celelalte drepturi şi obligaţii patrimoniale. În cadrul  comunităţii de bunuri a soţilor, constituie obiectul proprietăţii lor comune şi deci se află în devălmăşie, numai acele bunuri asupra cărora ei au un drept de proprietate aşa cum precizează art. 339 din noul Cod civil: “Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri commune în devălmăşie ale soţilor.” Bunurile proprii ale fiecărui soţ, care sunt enumerate de art. 340 din noul Cod civil, nu intră în sfera bunurilor comune. Pentru a intra în regimul devălmăşiei, bunurile dobândite de soţi trebuie să îndeplinească două condiţii: 5

O condiţie temporală, şi anume bunurile să fi fost dobândite în timpul căsătoriei O condiţie negativă, şi anume ca acele bunuri să nu fie bunuri proprii ale soţilor

4 C. Bîrsan (2013), Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, p. 2355 E. Iftime (2013), op.cit., p. 234

3

2.2. EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE A SOŢILOR

În principiu, ca orice drept de proprietate, şi dreptul de proprietate comună în devălmăşie are în conţinutul  său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Exercitarea atributelor pe care le conferă dreptul de proprietate prezintă însă unele particularităţi. Pe durata comunităţii de bunuri a soţilor, exercitarea atributelor dreptului de proprietate are un caracter organizat prin lege, ilustrativ în acest sens fiind art. 345 din noul Cod civil care reglementează regimul juridic al bunurilor comune. Astfel, în ceea ce priveşte actele de folosinţă, este prevăzut că fiecare soţ are dreptul de a folosi oricare dintre bunurile comune fără consimţământul expres al celuilalt soţ, dar schimbarea destinaţiei unui bun comun nu se poate face decât prin acordul soţilor. Relaţiile dintre soţi sunt bazate pe deplina egalitate a acestora în hotărârile pe care le iau în privinţa patrimoniului comun. În privinţa actelor juridice, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare şi de administrare a bunurilor comune, precum şi acte de dobândire a unor asemenea bunuri. Rezultă din textul acestui articol că soţii pot să stabilească de comun acord, modul în care vor exercita acest drept. Totuşi, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea acelui act nu va putea pretinde decât despăgubiri de la celălalt soţ. Nu sunt afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă cu care a fost încheiat un astfel de act juridic. Art. 345 din noul Cod civil a instituit prezumţia mandatului tacit reciproc, care satisface siguranţa circuitului civil, pe care îl fluidizează, apără actele juridice încheiate cu terţii şi în acelaşi timp înlesneşte administrarea şi gospodărirea împreună de către soţi a bunurilor lor comune. Atunci când unul dintre soţi exercită prerogativele asupra bunurilor comune, se presupune că acţionează atât în nume propriu cât şi al soţului, pe care îl reprezintă. Prezumţia este favorabilă pentru terţul care a încheiat actul juridic pentru că el nu este obligat să verifice dacă la încheierea actului şi-au dat consimţământul ambii soţi. Dacă terţul este complice la actul juridic efectuat de soţul dispunător, fiind de rea-credinţă şi a cunoscut opoziţia celuilalt soţ, acel act este sancţionat cu nulitatea relativă (art. 347 din noul Cod civil). Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată prin dovada contrară, anume că celălalt soţ s-a opus la încheierea actului sau că nu a dat mandat cu privire la un anumit act. Mandatul tacit între soţi este limitat de lege la bunurile mobile. Oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Mandatul tacit nu se aplică şi ca atare este exceptat în privinţa actelor de dispoziţie cu privire la bunuri comune imobile şi de asemenea, el cunoaşte unele îngrădiri, prin înţelegerea celor doi soţi sau unilateral, în sensul că poate fi restrâns numai la un anumit act sau acte juridice ce au ca obiect anumite bunuri comune. 6

De asemenea, potrivit art. 346 din noul Cod civil, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale ce au ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi, exceptând “darurile obişnuite”.Consimţământul expres se poate realiza fie prin participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea actului juridic, fie unul din soţi dă un mandat special de reprezentare celuilalt soţ, care va încheia singur actul juridic. Existenţa consimţământului soţului care nu a participat nemijlocit la încheierea actului juridic nu presupune în mod obligatoriu semnarea acestuia şi de către soţul respectiv. Împrejurarea că şi

6 E. Iftime (2013), op.cit., p. 236

4

el şi-a dat consimţământul va putea fi dovedită de către cel interesat prin orice mijloc de probă, chiar dacă înscrisul a fost semnat numai de către unul dintre aceştia.

2.3 ÎNCETAREA PROPRIETĂŢII COMUNE ÎN DEVĂLMĂŞIE A SOŢILOR

Proprietatea comună în devălmăşie există pe toată durata căsătoriei şi încetează odată cu desfacerea căsătoriei. Acest lucru are ca efect şi împărţirea bunurilor comune. Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale se supune regulilor generale cuprinse în art. 319-320 din noul Cod civil precum şi în  art. 369 din noul Cod civil, completate cu regulile speciale ale articolelor 355-357. Există astfel două posibilitati  de încetare a regimului matrimonial legal: una în timpul căsătoriei, produsă ca urmare a voinţei soţilor de a-şi schimba regimul matrimonial şi una produsă prin efectul legii, în caz de încetare, desfacere, anulare sau constatare a nulităţii căsătoriei. Încetarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei este rezultatul exclusiv al voinţei părţilor care, considerând că acest regim matrimonial nu mai este în măsură să satisfacă necesităţile concrete ale căsătoriei, decid înlocuirea lui cu un altul. Noul Cod civil reglementează această posibilitate prin art. 369 alin. (1), care prevede că “după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.” Procedural vorbind, pentru încetarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei este necesară încheierea unui act de lichidare a acestuia , fie in forma autentică notarială fie pe cale judecatorească, astfel cum se dispune în art. 320 din noul Cod civil, coroborat cu art. 355 alin 1 din noul Cod civil. Încetarea regimului matrimonial ca urmare a anulării, declarării nulităţii, desfacerii sau încetării căsătoriei nu se  produce în temeiul voinţei părţilor ci prin efectul legii, aceasta legând consecinţa stopării raporturilor patrimoniale dintre soţi de desfiinţarea, desfacerea sau încetarea  căsătoriei. Modul specific de încetare a proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor este împărţeala, cunoscută şi sub denumirea de partaj. Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de proprietate comună, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun se împart, în materialitatea lor, între titulari,7 fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra unui bun sau părţi materiale din bun dintre cele ce formau obiectul coproprietăţii. Astfel spus, dreptul indiviz este prefăcut într-un drept diviz şi exclusiv asupra unui bun. 8 Partajul în timpul existenţei comunităţii legale de bunuri a soţilor poate fi voluntar (prin bună învoială) sau partaj judiciar (prin hotărâre judecătorească), în condiţiile prevăzute de art. 358 din noul Cod civil. Proprietatea comună în devălmăşie poate înceta în timpul căsătoriei şi la cererea creditorilor personali ai soţilor în măsura necesară acoperirii creanţelor lor, aşa cum este stipulat în art. 353 alin. (2) din noul Cod civil: “ Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. ” Efectul este acelaşi, adică bunurile împărţite devin obiectul dreptului de proprietate exclusivă al fiecăruia dintre soţi. Este de reţinut că la data încetării coproprietăţii în devălmăşie ca urmare a încetării sau desfacerii căsătoriei, această proprietate se transformă într-o proprietate comună pe cote-părţi

7 G.Boroi, C.A.Anghelescu, B.Nazat (2013), Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, p. 858 C. Bîrsan (2013), op.cit., p. 237

5

determinabile. Prezumţia de egalitate a cotelor poate fi combătută atunci când unul dintre soţi, după criterii consacrate în practica judiciară, dovedeşte că are o contribuţie substanţial mai mare la dobândirea bunurilor comune. Se consideră că proprietatea comună continuă să-şi păstreze caracterul devălmaş şi după divorţ, până la data împărţelii, cotele-părţi nefiind determinate, ci doar determinabile. Interesul practic este de a şti cum se exercită drepturile foştilor soţi asupra bunurilor comune, până la efectuarea împărţelii, în condiţiile în care, dată fiind încetarea regimului matrimonial, nu mai pot fi aplicate regulile de gestiune a bunurilor comune care au funcţionatîn timpul căsătoriei şi care erau specifice regimului matrimonial al comunităţii legale. Astfel, prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi nu-şi mai găseşte aplicare. Bunurile dobândite ulterior divorţului sunt proprietate exclusivă a fostului soţ dobânditor, iar datoriile făcute de fiecare dintre foştii soţi sunt, de asemenea, exclusive soţului care şi le-a asumat. În cazul încetării căsătoriei ca urmare a decesului unuia dintre soţi, se naşte în mod automat starea de indiviziune pe cote părţi între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat, pe data decesului care este şi data deschiderii succesiunii.

3. COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA COMUNĂ PE COTE-

PĂRŢI ŞI PROPRIETATEA DEVĂLMAŞĂ

3.1. ASEMĂNĂRI Fiind două forme ale aceleiaşi modalităţi a dreptului de proprietate comună, între ele există unele asemănări, astfel:

a) În ambele cazuri există concomitent mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun sau aceleiaşi mase de bunuri, nefracţionate în materialitatea lor;

b) În ambele situaţii titularii pot stabili de comun acord asupra modului de organizare a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fiecare dintre titulari având calitatea de subiect de drept de sine stătător;

c) În ambele situaţii coproprietatea încetează prin partaj desfăşurat după aceleaşi norme, cu excepţia coproprietăţii forţate şi perpetue.

3.2. DEOSEBIRICa deosebiri între coproprietatea pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie, pot fi menţionate:

a) În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi fiecare coproprietar are determinată o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului comun. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu au determinată o asemenea cotă-parte, atâta timp cât există comunitatea de bunuri nerecunoscându-se întinderea exactă a drepturilor ce se cuvin fiecăruia. Numai cu prilejul împărţelii bunurilor devălmaşe, deci atunci când încetează devălmăşia, se vor preciza cotele cuvenite diecăruia dintre titulari;

b) Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se naşte şi poate exista indiferent de calitatea titluarilor săi (persoane fizice sau juridice), de drept public sau de drept privat, sau indiferent de anumite raporturi preexistente între aceştia. În schimb proprietatea comună în devălmăşie are un caracter intuitu personae, în cazul celei legale fiind condiţionată de calitatea de soţi a copărtaşilor. Proprietatea comună în devălmăşie se prezintă sub forma comunităţii legale a soţilor şi este determinată de

6

existenţa raporturilor rezultate din căsătoria titularilor acestei comunităţi. 9 Încetarea acestor raporturi are drept consecinţă încetarea însăşi a proprietăţii comune în devălmăşie, deoarece dispare raţiunea ei de a fi.

c) Între cele două forme ale proprietăţii comune există deosebiri de izvor. Coproprietatea pe cote-părţi are ca izvoare contractul, legea, succesiunea, uzucapiunea, etc., iar proprietatea comună în devălmăşie apare ca urmare a alegerii de către soţi a regimului comunităţii legale şi excepţional prin convenţie.

d) Împărţirea bunurilor sau masei de bunuri care fac obiectul coproprietăţii pe cote-părţi, se face având în vedere cota-parte predeterminată a fiecărui coproprietar, a cărei întindere este dinainte cunoscută (ex. 1/3; 3/5; 2/4, 20%, 30%, etc). La împărţirea bunurilor comune ale soţilor aflaţi în devălmăşie prezumţia de egalitate a participării lor este relativă, împărţirea realizându-se potrivit criteriului contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

e) La coproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară se aplică regula unanimităţii în exercitarea atributelor care alcătuiesc conţinutul dreptului de proprietate (administrare, folosinţă, conservare), numai în măsura în care nu aduc atingere folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective. Exercitarea proprietăţii comune în devălmăşie este organizată prin lege fiind instituit mandatul tacit reciproc, în virtutea căruia se fac acte de administrare şi folosinţă asupra bunurilor comune, fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Desigur se au în vedere limitările aduse actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile. Fiecare soţ acţionează şi în calitate de reprezentant al celuilalt.

9 C. Bîrsan (2013), op.cit., p. 242

7

4. PARTEA PRACTICĂ

PARTAJ JUDICIAR BUNURI COMUNE

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 7064/2012, pronunţată în dosarul nr. 4456/190/201110

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată că prin cererea înregistrată la data de 21. 04. 2011 pe rolul acestei instanţe sub numărul de mai sus, disjunsă prin Sentinţa civilă nr. 3103/04. 04. 2011 a Judecătoriei B, reclamanta H.M.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul H.M. şi pârâta CEC B SA, să se dispună partajarea imobilului, casă de locuit în regim înălţime P+M, şi teren aferent, în suprafaţă de 1.700 mp, situată în localitatea D la numărul administrativ 174A, jud. BN şi înscris în CF nr. 25187, nr. cad. 80 D, în sensul atribuirii către reclamantă, având în vedere contribuţia de 100% a acesteia la dobândirea imobilului (a cărui valoare apreciată este de 25.000 lei); cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că în urma mariajului dintre reclamantă şi pârât, desfăcut prin Sentinţa civilă nr. 3103/04. 04. 2011 a Judecătoriei B, a rezultat imobilul în cauză. Reclamanta susţine că l-a dobândit prin eforturile exclusive, edificând construcţia cu ajutorul părinţilor şi al copiilor ei, astfel că pârâtul nu are niciun drept asupra lui. În plus, acesta a gajat locuinţa la pârâta CEC B SA, fără cunoştinţa şi acceptul reclamantei.

În drept s-au invocat prevederile art. 492 Cod civil.În probaţiune s-au anexat înscrisuri şi s-a solicitat admiterea probei testimoniale. Legal citat, pârâtul H.E. nu a formulat întâmpinare şi nu şi-a delegat reprezentant în

instanţă pentru expunerea poziţiei procesuale. Legal citată, intimata CEC B SA a depus întâmpinare, precizată la termenul din 28.

11. 2011, prin care a solicitat să se respingă cererea reclamantei. Partea a solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.

În motivare se arată că promovarea unei cereri de partaj bunuri comune nu poate afecta dreptul de ipotecă constituit în favoarea intimatei în temeiul contractului nr. 1399/24. 08. 2006, înscris în CF nr. 25187 M - D, acesta fiind instituit cu respectarea cerinţelor legale şi cu consimţământul valabil al proprietarilor imobilului în speţă. Prin contractul de linie de credit nr. 25/24. 08. 2006, atât reclamanta cât şi pârâtul au fost de acord cu constituirea ipotecii până la rambursarea integrală a creditului acordat de către Bancă SC C SRL, cunoscând că în cazul nerespectării obligaţiilor asumate se va proceda la executarea silită a obligaţiei. Faţă de neîndeplinirea de către debitoarea SC C SRL a obligaţiei de plată a creanţei, s-a procedat, prin intermediul Corpului propriu al Executorilor Bancari, la efectuarea procedurilor execuţionale de recuperare a creanţei şi a accesoriilor, în valoare totală de 163.213 lei. De asemenea, din cuprinsul Contractului de ipotecă rezultă că acesta a fost semnat personal de reclamantă şi de pârât, astfel că nu se poate invoca necunoştinţa de cauză sau lipsa consimţământului. Aşadar, având în vedere că ipoteca este un drept real accesoriu, acesta nu se poate stinge decât în urma lichidării obligaţiei corelative, astfel că acţiunea de faţă nu poate avea ca efect paralizarea dreptului intimatei de a urmări imobilul, indiferent de titularul succesiv al acestuia.

Referitor la interogatoriul în cauză, intimata menţionează că nu are cunoştinţă cu privire la contribuţia reclamantei sau pârâtei la dobândirea imobilului, că reclamanta a semnat contractul de ipotecă nr. 1399/24. 08. 2006 şi că nu este de acord cu radierea sarcinilor din

10 Detalii pe http://portal.just.ro/190/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1098

CF, întrucât creanţa garantată cu ipotecă constituită asupra imobilului situat în localitatea M, sat D, nr. 174, jud. Bistriţa-Năsăud, nu a fost recuperată de intimată.

În drept s-au invocat prevederile art. 115-118 şi 242 alin. 2 Cod procedură civilă.În probaţiune s-au anexat înscrisuri. Prin cererea de întregire de acţiune, depusă la dosarul cauzei la termenul din 21. 05.

2012, reclamanta a solicitat instanţei să dispună radierea înscrierilor din CF nr. 25187, nr. cad. 80 D, de la C 1, 2 , 3, reprezentând înscriere ipotecă, ca fiind lipsite de obiect raportat la dispozitivul Sentinţei penale nr. 520/2011 a Judecătoriei B şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În motivare se arată că în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, contractul de ipotecă nr. 1399/24. 08. 2006 a fost anulat, fiind constatat fals.

În drept s-au invocat prevederile art. 132 Cod procedură civilă şi art. 908 pct. 3 şi urm. Cod civil.

Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la termenul din 21. 05. 2012, pârâta CEC B SA a solicitat instanţei să constate că nu se poate realiza partajul bunurilor comune în forma cerută de reclamantă, având în vedere prezumţia de comunitate a bunurilor instituită prin prevederile art. 30 din Codul familiei. Mai arată că este de acord cu partajarea bunului imobil prin atribuirea acestuia reclamantei, cu plata sultei corespunzătoare în favoarea fostului soţ, din care să fie acoperită cu prioritate creanţa acesteia.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 18. 06. 2012, intimata a solicitat instanţei să constate că notele de şedinţă, calificate iniţial de aceasta ca fiind o cerere reconvenţională, nu întrunesc dispoziţiile art. 119 Cod procedură civilă, acestea fiind apărări şi precizări. Totodată, intimata a mai solicitat şi să se dispună efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii bunului a cărui partajare se cere.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate şi a temeiurilor juridice aplicabile, instanţa reţine următoarele:

Art. 137 Cod procedură civilă instituie prin normă cu caracter imperativ în sarcina instanţei obligaţia de a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond ori de procedură care fac inutilă cercetarea pe fond a cauzei. De asemenea, în temeiul prerogativelor conferite instanţei prin dispoziţiile art. 129 al. 4 şi 5 Cod procedura civilă, instanţa nu este ţinută de titlul dat de către o parte litigantă unui înscris, ci are obligaţia de a clarifica natura juridică a acelui înscris în raport de principiul disponibilităţii părţilor, respectiv de voinţa acestora prin prisma finalităţii urmărite.

La termenul de judecată din data de 21. 05. 2012 pârâta CEC B SA, prin reprezentantul său, a solicitat instanţei, prin notele de şedinţă depuse la fila 214 dosar, efectuarea partajului cu stabilirea de cote egale în favoarea soţilor H, indicând valoarea imobilului la suma de 140.000 lei, notele de şedinţă fiind calificate de către instanţă ca fiind, în realitate, o cerere reconvenţională. În acest sens, instanţa a pus în vedere pârâtei să achite taxa judiciară de timbru datorată astfel după cum rezultă din dovada de comunicare de la fila 220 dosar, însă pârâta nu s-a conformat acestei obligaţii, sens în care a fost invocată, la data de 18. 06. 2012, excepţia nelegalei timbrări a cererii reconvenţionale.

Susţinerile acestei părţi litigante în sensul că o atare modalitate de partajare a imobilului reprezintă doar o apărare de fond nu pot fi primite de către instanţă, deoarece pârâta tinde la obţinerea unei modalităţi diverse de împărţire a bunului care produce efecte juridice viitoare diverse faţă de cele solicitate de către reclamantă prin acţiunea pendinte. Evident că, atâta timp cât cotele de contribuţie sunt contestate, taxa de timbru se impune a fi achitată la nivelul sumei care se contestă.

9

În procedura analizării aceste excepţii, instanţa reţine că art. 20 al. 1 din Legea nr. 146/1997 prevede că „Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat”. În al. 2 al aceluiaşi articol se arată de către legiuitor că „Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată”. În fine, sancţiunea pentru nerespectarea acestor dispoziţii este consacrată prin alin. 3 din art. 20 care stipulează că „neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii”.

Aceleaşi dispoziţii imperative, căci este fără echivoc aspectul că normele edictate au caracter imperativ, nefiind lăsate la latitudinea părţilor ori a instanţei de judecată, ci fiind instituite cu titlu obligatoriu în sarcina titularilor cererilor, sunt reiterate prin OMJ nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997. Astfel, în art. 5 al. 1 se arată că „Se consideră acţiuni şi cereri evaluabile în bani cele al căror obiect este un drept patrimonial ce poate fi evaluat în bani”. Art. 35 al. 1 prevede, de asemenea, că „taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, adică înainte de primirea (înregistrarea), efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor”. Al. 3 al aceluiaşi articol stipulează că „în cazul în care taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau a cererii, ori dacă în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa judecătorească va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată”. În fine, sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este consacrată prin al. 5 al art. 35 care prevede textual că „neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii”.

Aşa fiind, instanţa va admite excepţia nelegalei timbrări în raport de temeiurile juridice anterior enunţate, sens în care va anula cererea reconvenţională formulată în cauză de către pârâta CEC B SA în contradictoriu cu H.M.E. şi H.M. ca fiind netimbrată.

În ceea ce priveşte starea de fapt, din probatoriul administrat în cauză instanţa reţine că a rezultat că reclamanta H.M.E. s-a căsătorit cu pârâtul H.M. la data de 18. 05. 1982, căsătoria acestora fiind desfăcută prin divorţ la data de 04. 04. 2011, în baza sentinţei civile nr. 3103/04. 04. 2011 pronunţată de către Judecătoria Bistriţa în dosar nr. 1824/190/2011. Imobilul de natură teren şi construcţii în regim de înălţime P+M, evidenţiat în CF nr. 25187 nr. cad. 80 M-D, provenit din conversia pe hârtie a CF nr. 1060 D, reprezintă proprietatea tabulară a reclamantei H.M.E. şi a pârâtului H.M., soţi la data edificării, bun comun dobândit cu titlu de reconstituire şi edificare în cotă de 1/1 părţi.

Prin contractul pentru linie de credit nr. 25/24. 08. 2006 încheiat cu pârâta CEC B, pe de o parte şi numiţii M.F. şi T.R.S., ambii asociaţi ai SC C SRL, societatea comercială a devenit beneficiara unei linii de credit pentru suma de 130.000 lei pentru o perioadă de 12 luni, începând cu data de 31. 08. 2006 până la data de 30. 08. 2007, credit garantat prin instituirea unei ipoteci de rang 1 în favoarea pârâtei CEC B B asupra imobilelor identificate CF nr. 25187 nr. cad. 80 M - D, proprietatea comună a foştilor soţi H.

Urmare a neplăţii ratelor scadente potrivit contractului pentru linie de credit, pârâta creditoare a demarat formele de executare silită, prevalându-se de dreptul de ipotecă anterior reţinut, ocazie cu care reclamanta a intrat în posesia actelor de executare, luând astfel la cunoştinţă despre existenţa contractului de ipotecă şi procedând la exercitarea căii contestaţiei la executare, dar formulând şi o plângere penală pentru înşelăciune, complicitate la înşelăciune, fals şi uz de fals împotriva pârâtului H.M., susţinând în această plângere penală că nu a semnat contractul de

10

ipotecă, nefiind în ţară în acea perioadă, aspect dovedit prin copia paşaportului depusă la dosarul penal.

Prin sentinţa penală nr. 520/12. 04. 2011 pronunţată de Judecătoria B în dosar nr. 6541/190/2010, a fost condamnat inculpatul H.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute prin art. 26 Cod penal raportat la art. 215 al. 1, 2, 3 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 291 Cod penal la pedeapsa închisorii cu suspendare condiţionată, iar în baza art. 348 Cod procedură penală, sub aspectul laturii civile, instanţa a anulat ca fals contractul de ipotecă nr. 1399/24. 08. 2006 autentificat sub nr. 3422/25. 08. 2006 de către BNP V.M..

Ca urmare, acţiunea pendinte a reclamantei a fost precizată, în sensul constatării calităţii de bun comun dobândit prin contribuţie exclusivă, urmând a se dispune partajul în natură prin atribuirea acestui bun reclamantei, fără plata vreunei sulte compensatorii, precizare faţă de care pârâtul nu a formulat nicio apărare în faţa instanţei.

În acest sens, instanţa reţine că, la nivel de principiu, legiuitorul a consacrat prezumţia că bunurile dobândite în timpul căsătoriei soţilor sunt bunuri comune dobândite în cote egale, prezumţie regăsită în prevederile art. 30 din Codul familiei, însă această prezumţie este una relativă, ce poate fi răsturnată prin oricare dintre mijloacele de probă permisive prin prisma art. 1169 şi art. 1170 Vechiul Cod civil aplicabil în raport de data întocmirii actelor.

Pe de altă parte, relevant este şi principiul în conformitate cu care constatările şi dispoziţiile date de către instanţă în cadrul unui dosar penal în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei sunt obligatorii într-un proces civil, în cauză contractul de ipotecă fiind anulat prin sentinţa penală nr. 520/12. 04. 2011.

Este reală susţinerea pârâtei CEC B SA că ipoteca este un drept real accesoriu, însă tot la fel de real este aspectul că acest contract este unul de sine stătător ce poate fi supus, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de valabilitate, controlului instanţei de judecată, obligaţia principală având doar rolul de a da naştere unei clauze accesorii şi nu de a condiţiona însăşi valabilitatea acesteia, condiţiile de valabilitate fiind în mod expres prevăzute de lege prin norme cu caracter imperativ.

De asemenea, instanţa reţine că art. 225 Cod procedură civilă stabileşte eventualele sancţiuni care se pot aplica în situaţia în care o parte litigantă refuză să răspundă ori să se prezinte la luarea interogatoriului. Chiar dacă ne găsim în prezenta unei norme cu caracter dispozitiv ce lasă la aprecierea instanţei luarea unei atare sancţiuni, în raport de coroborarea probatoriului administrat în cauză, instanţa reţine că neprezentarea la interogator echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor părţii adverse. Astfel, cele reţinute în cadrul dosarului penal cu privire la contribuţia pretinsă de către pârât la edificarea imobilului nu pot fi coroborate de către instanţă cu nicio altă probă, pârâtul nedovedind în nici un fel susţinerile sale şi neformulând nicio apărare în cauză astfel încât prezumţia bunului comun dobândit în cote egale să poată fi consacrată prin hotărâre judecătorească.

Deci, se poate conchide că, în raport de întreaga stare de fapt coroborată cu probaţiunea administrată în cauză, prin prisma art. 1169 Vechiul cod civil, primul capăt de cerere al reclamantei vizând dobândirea cu contribuţie exclusivă a bunului este fondat, aspect pentru care acesta va fi admis ca atare. Prin prisma prevederilor art. 673 indice 1 şi urm. Cod procedură civilă, instanţa va atribui reclamantei imobilul de natură teren şi construcţii în regim de înălţime P+M, evidenţiat în CF nr. 25187 nr. cad. 80 M-D, provenit din conversia pe hârtie a CF nr. 1060 M-D fără plata sultei compensatorii.

11

Văzând, de asemenea, dispoziţiile instanţei din sentinţa penală nr. 520/12. 04. 2011, instanţa va constata anulat contractul de ipotecă nr. 1399/24. 08. 2006 autentificat sub nr. 3422/25. 08. 2006 de către BNP V.M.. Totodată, în raport de principiul accesorium sequitur principale, instanţa va admite cererea reclamantei de a se dispune radierea înscrierilor din CF nr. 25187, nr. cad. 80 M-D, provenit din conversia pe hârtie a CF nr. 1060 D, de sub C 1, 2 , 3 din foaia de sarcini, dispunând, totodată repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aşa fiind, în raport de prevederile art. 1169 Vechiul cod civil coroborat cu art. 673 indice 1 şi urm. Cod procedură civilă, instanţa va admite ca fiind fondată acţiunea precizată a reclamantei.

Văzând prevederile art. 274 Cod procedură civilă, precum şi în respectul principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, cheltuieli de judecată nu au fost solicitate, raţiune pentru care acestea nu vor fi acordate.

Împotriva hotărârii expuse a declarat apel, în termen legal, pârâta CEC B SA B, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei civile apelate, in sensul respingerii capătului de cerere prin care reclamanta H.M.E. a cerut atribuirea imobilului, bun comun, dobândit in timpul căsătoriei cu soţul H.M., reprezentând casa de locuit in regim de inaltime P+M si teren aferent in suprafaţa de 1700mp, situat in loc. D nr.174a, jud. B, inscris in CF 25187, nr. Cadastral 80, apreciind hotărârea atacată ca fiind netemeinica si nelegala.

În motivare, arată că în fata instanţei de fond şi-a formulat apărarea prin intampinare, că interesul major si principal al apelantei creditoare intr-o cerere de partaj este acela de a-si realiza creanţa, astfel incat modalitatea de infaptuire a împărţelii judiciare trebuie aleasa in asa fel incat sa nu ingreuneze situaţia creditoarei care urmăreşte un bun comun pentru ceea ce i se datorează de unul din codevalmasi. Or, prin atribuirea imobilului in proprietatea codevalmasului neobligat fata de creditoare s-a incalcat, in mod flagrant, dreptul creditoarei ipotecare, intrucat in acest fel urmărirea ulterioara a imobilului a devenit imposibila.

Solicită a se observa precizările făcute de către reclamanta prin acţiunea introductiva si sa se constate faptul ca prima instanţa nu a stabilit corect situaţia de fapt or, instanţa de judecata este obligata sa lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe. Principiul adevărului implica cerinţa ca toate imprejurarile de fapt ale cauzei sa fie stabilite de către instanţa in deplina concordanta cu nulitatea. Reclamanta s-a căsătorit cu paratul H.M., in anul 1982, căsătorie desfăcuta, in prezent, prin divorţ. Dupa data incheierii căsătoriei, soţii H, au dobândit si edificat imobilul in cauza, bun comun al soţilor. Din Extrasul CF al cârtii funciare nr.25187, Titlul de proprietate nr. 90467/2007 si Nota de constatare nr.25/2005, rezulta calitatea de proprietari a ambilor soti asupra imobilului supus partajului, atat in momentul reconstituirii dreptului de proprietate, cat si la momentul edificării acestuia. Totodată, pârâta subliniază faptul ca reclamanta nu a dovedit prin probele administrate in cauza, in fata instanţei de fond, contribuţia exclusiva pentru dobândirea imobilului ce i s-a atribuit, astfel ca instanţa a pronunţat o hotărâre nelegala, neexercitandu-si rolul activ. Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 5 din Cod de proc. civ. „ judecătorii au indatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice gresala privind aflarea adevărului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronunţării unei hotărâri temeinice si legale. Totodată, in conformitate cu dispoziţiile art. 261 din acelaşi cod, hotărârea instanţei de fond trebuie sa răspundă unor exigente ce privesc conţinutul sau, printre care si cele referitoare la toate motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanţei cum si cele pentru care s-a inlaturat cererile părtilor, aratandu-se, totodată, si dovezile administrate.

Menţionează că prin hotararea atacată, instanţa retine, in considerente, ca bunul imobil ce face obiectul partajului si al dreptului de ipoteca este proprietatea tabulara a soţilor H, la

12

data edificării, bun comun, dobândit dupa căsătorie cu titlu de reconstituire si edificare in cota de 1/1, dar, in dispozitiv, dispune atribuirea imobilului soţiei, fara plata sultei compensatorii, in condiţiile in care reclamanta nu a arătat, in mod concret, in ce consta contribuţia ei exclusiva la dobândirea si edificarea imobilului. De asemenea, arată că se poate constata cu uşurinţa ca afirmaţiile reclamantei sunt simple susţineri neadevarate si nesustinute de probe temeinice, respectiv acte justificative din care sa rezulte contribuţia de 100% in dobândirea imobilului ce i s-a atribuit. Pe de alta parte, contribuţia majoritara pe care o pretinde reclamanta-intimata la dobândirea bunului comun nu rezulta din probele administrate in cauza. Reclamanta afirma faptul ca a fost ajutata de părinţi si copii, la data dobândirii si edificării imobilului, fara sa faca dovada contribuţiei acestora, aminteşte si faptul ca a vândut anterior un apartament, fara a face dovada ca apartamentul de care face vorbire a fost bun propriu si cu preţul din vânzarea lui ar fi achiziţionat imobilul bun comun ce aparţine ambilor soti. Contribuţia mai mare a unuia dintre soti la dobândirea bunului comun trebuie temeinic si neechivoc dovedita or, in absenta unor probe certe in acest sens, instanţa a pronunţat o sentinţa nefondata.(in acest sens, s-a pronunţat C.A. Cluj prin Decizia civila nr. 2217/R din 6 oct.2006

Totodată, apreciază că instanţa de fond, desi trebuie sa aiba rol activ nu a disecat dispoziţiile art 673 ind.9 din Cod proc civ., astfel incat formarea loturilor se va face tinandu-se seama si de dispoziţiile art. 741 din vechiul cod civil (in vigoare la data investirii instanţei cu soluţionarea partajului), potrivit cărora „la formarea si compunerea pârtilor/loturilor, trebuie sa se dea in fiecare parte, pe cat se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natura si valoare".

Mai mult, instanţa de fond retine in dispozitivul hatararii, repunerea părtilor in situaţia anterioara, in sensul reinscrierii dreptului de proprietate a reclamantei-intimate H.M.E. si a paratului-intimat H.M. asupra imobilului construcţie, cu titlu de edificare si asupra terenului aferent, cu titlu de reconstituire, conform Titlului de proprietate nr. 90467/2007 si Notei de constatare nr.25/2005, dar atribuie imobilul, in intregime, reclamantei-intimate, fara plata sultei compensatorii. Soluţia este nelegala pentru faptul ca instanţa constanta ca imobilul este bun comun dobândit in timpul căsătoriei, dar profita de imposibilitatea paratului de a-si formula o apărare temeinica, neexprimandu-si poziţia procesuala si pronunţa o hatarare prin aplicarea greşita a legii.

In alta ordine de idei, apelanta pârâtă arată că solicită sa se constate aplicarea greşita a legii de către instanţa de fond prin atribuirea imobilului -casa de locuit in patrimoniul reclamantei si radierea inscrierii dreptului de ipoteca al Băncii din CF, ceea ce a dus la prejudiciarea intereselor apelantei prin pronunţarea unei hatarari netemeinice si nelagale.

In al doilea rand, solicită sa se constate ca, in mod greşit, instanţa de fond a admis cererea de intregire a acţiunii introductive prin care reclamanta a solicitat radierea din Cartea Funciara a dreptului de ipoteca. Reclamanta si-a intemeiat cererea având in vedere dispoziţiile art. 132 din codul de proc civ., astfel ca instanţa la prima zi de înfăţişare, care, potrivit art. 134 din CPC este aceea in care părţile legal citate pot pune concluzii, poate da reclamantului un termen pentru modificarea si intregirea cererii. Dupa acest termen cererea poate fi primita numai cu consimţământul paratului. Subliniază faptul ca apelanta-parata nu si-a exprimat consimţământul in acest sens. Din actele de procedura existente la dosarul cauzei se poate observa faptul ca intregirea acţiunii de către reclamanta a avut loc la termenul de judecata din data de 21.05.2012, deci dupa aproximativ un an de la prima zi de infatisare. Instanţa de fond trebuia sa respingă capătul de cerere privind intregirea acţiunii, ca tardiv formulat, având in vedere ca a trecut un an de la prima zi de infatisare. Mai mult, solicită sa se constate aplicarea greşita a legii de către instanţa de fond, intrucat este inadmisibil sa se admită intregirea acţiunii dupa administrarea probatoriului in cauza si dupa închiderea

13

dezbaterilor. Totodată, din actele de procedura rezulta ca la termenul de judecata din 20.02.2012 instanţa a rămas in pronunţare, care, ulterior, s-a amânat, apoi in 27.02.2012 a repus cauza pe rol pentru a redeschide dezbaterile, iar dupa terminarea cercetării judecătoreşti a incuviintat reclamantei cererea privind intregirea acţiunii, incalcand principiul contradictorialitatii. Menţionează că pârâta a invederat instanţei aceste aspecte, insa nu a ţinut cont de cele invocate in şedinţa publica si nici nu a consemnat in incheierea de şedinţa, de la acea data, poziţia lor procesuala.

Cu privire la calificarea de către instanţa a notelor de şedinţa din data de 21.05.2012 depuse de către Banca, prin imputernicit, ca fiind o cerere reconventionala, apelanta pârâtă solicită sa se constate, din cuprinsul lor, ca acestea sunt apărări de fond, prin care a invederat instanţei ca imobilul a cărui partaj s-a solicitat este bun comun in devălmăşie si ca acesta nu poate fi atribuit exclusiv unuia dintre foştii soti, fara sulta compensatorie către celalalt sot, chiar daca soţul parat nu a formulat nicio apărare in acest sens. Cu aceasta ocazia a invocat dispoziţiile incidente din Codul Familiei, precum si lezarea intereselor apelantei, in calitate de creditoare ipotecara. In temeiul rolului activ si a justei soluţionări a cauzei instanţa ar fi trebuit sa faca o impartire echitabila a loturilor codevalmasilor.

Consideră ca instanţa si-a motivat hotărârea profitând de pasivitatea si neexercitarea dreptului la apărare a paratului-intimat, astfel incat au fost lezate interesele Băncii in calitate de creditoare. Mai mult, instanţa trebuie sa exercite un rol activ pe parcursul judecaţii si sa soluţioneze cauza, in funcţie de probatoriul administrat. Cu toate ca reclamanta nu a făcut dovada contribuţiei exclusive in achiziţionarea imobilului, iar, in dosarul penal cu nr. 6541/190/2010 din materialul probator rezulta, fara dubii, ca paratul H.M. a avut o contribuţie in edificarea imobilului, primind bani in acest scop, totuşi instanţa nu a avut in vedere intreg probatoriul pentru a pronunţa o hotărâre justa in cauza. De asemenea, arată apelanta că instanţa trece cu vederea faptul ca prin pasivitatea sa, paratul-intimat a urmărit sa-si diminueze drepturile patrimoniale, lipsand apelanta de posibilitatea de a recupera sumele de bani de care a fost lipsita prin acordarea creditului. Prin promovarea acţiunii de partaj instanţa in concurs cu reclamanta a făcut dovada intenţiei de fraudare a apelantei, in calitate de creditoare ipotecara.

Arată faptul ca, daca instanţa si-ar fi exercitat rolul activ, coroborând probele administrate in prezentul dosar cu probele la care se face referire in Sentinţa penala nr. 520/12.04.2012 ar fi constatat ca, si, paratul-intimat a avut o contribuţie semnificativa, atat la dobândirea imobilului, cat si la edificarea lui, ori, in condiţiile in care dispui atribuirea imobilul unui codevalmasi nu poti sa-l prejudiciezi pe celalalt, fara a motiva hotărârea pe baza dovezilor administrate.

Pe de alta parte, apelanta-parata a fost prejudiciata, prin radierea din cartea funciara a dreptului de ipoteca, drept real, accesoriu unei obligaţii principale, ce garanta recuperarea creditului acordat.

In drept, invocă dispoziţiile art. 282 si urm. din Codul de procedura civila, art. 298 Cpc si art. 292 alin.1 cpc, precum si dispoziţiile la care a făcut trimitere in conţinutul apelului.

Intimata reclamantă H.M.E. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelul formulat ca fiind nefondat, menţinerea ca fiind temeinica si legala a sentinţei pronunţata de Judecătoria B, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata a apelantei, invocând în drept disp.art.115, 242 alin. 2, 274 Cod proc. Civ.

Invocă excepţia inadmisibilitatii apelului formulat, motivat de aspectul ca apelanta nu a inteles sa plătească taxa de timbru pentru cererea reconventionala iniţial depusa la fondul cauzei 'ar toate critici le aduse sentinţei privesc acest aspect, partajul si radierea 'Potecii. Nu au posibilitatea sa acopere acest incident procedural prin promovarea unei cai de atac

14

ordinare atat timp cat nu si-au timbrat pretenţiile din cererea reconventionala in fata instanţei de fond.

Cu privire la celelalte critici inserate in memoriul depus in susţinerea apelului, apreciază toate sunt nefondate si se impune inlaturarea lor si respingerea felului formulat ca nefondat, instanţa de fond a avut in vedere toate aspectele invocate de către intimata, a avut in vedere si probele existente la dosarul cauzei si pe cale de consecinţa, coroborarea acestora a avut drept concluzie admiterea acţiunii. Răspunsul la interogator al apelantei in fata instanţei de fond a fost unul evaziv, in sensul ca, a menţionat ca nu are cunostiinta de modalitatea de dobândire a proprietăţilor si a menţionat ca are un drept de creanţa garantat cu ipoteca de rand unu. Aceasta menţiune, o apreciază fa fiind total eronata si instanţa de judecata, corect a redeschis dezbaterile dupa consultarea sentinţei penale si a dosarului acvirat pe cale scurta, si s-a pronunţat si asupra radierii unei ipoteci invalide.

In lipsa taxei de timbru achitata pentru cererea reconventionala, apelanta având termen in cunostiinta, instanţa a apreciat corect si declaraţia paratului H.M. care a fost de acord cu acţiunea reclamantei, ratând ca este bolnav si are o incapacitate de munca de grad doi fiind pensionat, astfel ca veniturile lui nu-i permiteau sa achiziţioneze terenuri si sa edifice case, reclamanta fiind cea care era plecat la munca in Anglia, aspect care a reieşit si din dosarul penal cat si din contestaţiile la executare promovate.

Apelanta prin reprezentantul sau şi note de şedinţă solicită respingerea excepţiei inadmisibilitatii apelului, susţinând că apelul declarat este o cale de atac comuna, ordinara, de reformare, devolutiva, prin care a invocat nemulţumiri fata de hotărârea primei instanţe, aşadar, niciuna dintre parti nu poate fi lipsita de dreptul exercitării cailor de atac; şi reiterează în esenţă motivele apelului.

Examinând prioritar conform art. 137 Cod proc civ excepţia inadmisibilităţii apelului, tribunalul constată netemeinicia.

Instanţa de control judiciar a constatat că apelul nu este fondat.

15

BIBLIOGRAFIE:

Bîrsan C. (2013), Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu

Boroi G., Anghelescu C.A., Nazat B.(2013), Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu

Iftime E. (2013), Dreptul de proprietate, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (M.Of. nr.409 din 10 inuie 2011)

http://portal.just.ro/190/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=109

16