PROLOG

În 1957, un obiect născut pe Pămînt şi făcut de mîna omului a fost lansat în Univers, unde s-a învîrtit timp de cîteva săptămîni în jurul Pămîntului, după aceleaşi legi ale gravitaţiei care fac să se rotească, ţinînd în mişcare, corpurile cereşti – Soarele, Luna şi stelele. Fireşte, satelitul produs de om nu era lună sau stea, nici vreun corp ceresc care să îşi urmeze traiectoria circulară un răstimp care pentru noi, muritorii legaţi de timpul pămîntesc, dăinuie o veşnicie. El a reuşit totuşi să rămînă pentru o vreme pe bolta cerească, găsindu-şi locul şi mişcîndu-se în vecinătatea corpurilor cereşti ca şi cînd ar fi fost acceptat, cu titlu de încercare, în sublima lor companie.

Evenimentul, neîntrecut în importanţă de niciun altul, nici chiar de fisiunea nucleară, ar fi fost întîmpinat cu neştirbită bucurie, dacă nu ar fi existat stînjenitoarele împrejurări militare şi politice care l-au însoţit. Dar, oricît de curios ar părea, bucuria nu a fost triumfală; nu mîndria sau uimirea în faţa formidabilei puteri şi măiestrii omeneşti au umplut inimile oamenilor, care, ridicîndu-şi acum privirile spre ceruri, puteau zări acolo un obiect produs de ei înşişi. Reacţia imediată, de moment, a fost de uşurare la vederea primului “pas făcut către evadarea omului din starea de prizonierat de pe Pămînt”. Iar această ciudată declaraţie, departe de a fi fost scăparea întîmplătoare a unui reporter american, repeta fără să ştie cuvintele extraordinare care, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, fuseseră gravate pe piatra funerară a unuia din marii savanţi ai Rusiei: “Omenirea nu va rămîne pentru totdeauna legată de Pămînt”.

Asemenea sentimente sînt de la o vreme locuri comune. Ele ne arată că omul nu este niciodată prea încet pentru a prelua şi pentru a se adapta la descoperirile ştiinţifice şi la progresele tehnice, ci că, dimpotrivă, le-a devansat cu decenii întregi. În această privinţă, ca şi în altele, ştiinţa a înfăptuit şi a confirmat ceea ce omul anticipase în vise care nu erau nici nebuneşti, nici deşarte. Nou e doar faptul că unul din ziarele americane cele mai respectabile a publicat în sfîrşit pe prima pagină ceea ce fusese pînă atunci îngropat în deloc respectabila literatură ştiinţifico-fantastică (căreia, din păcate, nimeni nu i-a acordat încă atenţia pe care o merita ca vehicul al sentimentelor şi al aspiraţiilor de masă). Banalitatea declaraţiei nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea caracterul ei excepţional; căci, deşi creştinii au vorbit despre Pămînt ca despre o vale a plîngerii, iar filosofii şi-au privit trupul ca pe o temniţă a minţii sau a sufletului, nimeni în istoria omenirii nu s-a gîndit vreodată la Pămînt ca la o închisoare a trupurilor omeneşti şi nici nu s-a străduit atît de mult pentru a pleca cu adevărat pe Lună. Oare emanciparea şi secularizarea epocii moderne, începute nu neapărat cu o respingere a lui Dumnezeu, cît a unui dumnezeu care era Tatăl din ceruri al oamenilor, se vor încheia printr-o chiar mai fatală repudiere a unui Pămînt care a fost Mama tuturor făpturilor vii de sub soare?

Pămîntul este tocmai chintesenţa condiţiei umane şi, după cîte ştim, natura terestră este poate unica din univers care le asigură fiinţelor omeneşti un mediu de locuit în care se pot mişca şi pot respira fără efort şi fără a se folosi de mijloace artificiale. Artificialul lumii create de om separă existenţa umană de orice mediu pur animal, însă viaţa ca atare se află în afara acestei lumi artificiale şi, prin intermediul vieţii, omul rămîne legat de toate celelalte organisme vii. De ceva vreme, o bună parte din strădaniile ştiinţifice sînt îndreptate spre transformarea vieţii înseşi în ceva “artificial”, spre retezarea ultimei legături prin care pînă şi omul se numără printre copiii naturii. Aceeaşi dorinţă de a evada din prizonieratul terestru se vede în încercarea de a crea viaţă în eprubetă, în tendinţa de a combina la microscop “plasmă embrionară congelată, provenită de la persoane cu aptitudini dovedite, pentru a produce fiinţe umane superioare” şi “pentru a (le) modifica mărimea, forma şi funcţia”; iar năzuinţa de a scăpa de condiţia umană, bănuiesc eu, stă de asemenea în spatele speranţei de a prelungi durata de viaţă a omului cu mult peste limita de o sută de ani.

Acest om al viitorului, pe care savanţii ne spun că îl vor produce în nu mai mult de o sută de ani, pare stăpînit de un sentiment de revoltă împotriva existenţei umane aşa cum a fost ea dată, un cadou gratuit venit (în limbaj secularizat) de nicăieri, pe care doreşte să o schimbe, ca să zicem aşa, cu ceva făcut de mîna lui. Nu avem niciun motiv să ne îndoim de capacitatea noastră de a realiza un astfel de schimb, la fel cum nu avem niciun motiv să ne îndoim de capacitatea noastră actuală de a distruge orice formă de viaţă organică de pe pămînt. Problema este însă dacă dorim să ne folosim în felul acesta de noile cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, şi ea nu poate fi tranşată prin mijloace ştiinţifice; este o problemă politică de prim rang şi, de aceea, nu poate fi cîtuşi de puţin lăsată pe seama hotărîrii oamenilor de ştiinţă profesionişti sau a politicienilor de profesie.

Chiar dacă asemenea posibilităţi ţin încă de un viitor îndepărtat, primele efecte de bumerang ale marilor succese ştiinţifice s-au făcut simţite într-o criză apărută în chiar sînul ştiinţelor naturii. Dificultatea vine din faptul că “adevărurile” concepţiei ştiinţifice moderne despre lume, deşi pot fi demonstrate prin formule matematice şi pot fi probate tehnologic, nu mai sînt potrivite pentru o exprimare normală în vorbire şi în gîndire. În momentul în care asemenea “adevăruri” sînt rostite cu coerenţă conceptuală, rezultă enunţuri care “nu sînt poate la fel de lipsite de sens ca termenul de «cerc triunghiular», dar sînt cu mult mai lipsite de sens decît cel de «leu înaripat»” (Erwin Schrödinger). Nu ştim încă dacă o atare situaţie este definitivă. S-ar putea însă ca noi, făpturi terestre care am început să acţionăm ca şi cînd am fi locuitorii universului, să nu mai fim niciodată capabili să înţelegem – adică să gîndim şi să vorbim despre – lucrurile pe care sîntem totuşi în stare să le facem. În cazul acesta, totul s-ar petrece ca şi cînd mintea noastră, care este condiţia materială, fizică a gîndurilor noastre, ar fi neputincioasă să urmărească ceea ce facem, încît de acum înainte să avem într-adevăr nevoie de maşini artificiale care să gîndească şi să vorbească în locul nostru. Dacă s-ar dovedi adevărat că gîndirea şi cunoaşterea (în sensul modern de pricepere practică) s-au separat definitiv, am deveni într-adevăr robii neputincioşi nu atît ai maşinilor noastre, cît ai priceperii noastre practice, făpturi nechibzuite aflate la bunul plac al tuturor dispozitivelor şi posibilităţilor tehnice, oricît ar fi ele de criminale.

Totuşi, chiar dacă lăsăm la o parte aceste ultime şi încă nesigure consecinţe, situaţia creată de ştiinţe este de o mare însemnătate politică. Oriunde este în joc importanţa vorbirii, chestiunile devin prin definiţie politice, întrucît vorbirea este ceea ce face din om o fiinţă politică. Dacă am urma sfatul, pe care îl primim atît de des, de a ne adapta atitudinile culturale la starea actuală a realizărilor ştiinţifice, ne-am însuşi cu toată seriozitatea un mod de viaţă în care vorbirea nu ar mai avea înţeles. Căci astăzi ştiinţele au fost constrînse să folosească un “limbaj” de simboluri matematice care, deşi inventat la început doar pentru prescurtarea afirmaţiilor rostite, cuprinde acum expresii care nu mai pot fi nicicum retraduse în vorbire. Motivul pentru care ar fi înţelept să nu avem încredere în judecata politică a oamenilor de ştiinţă qua oameni de ştiinţă nu este în primul rînd lipsa lor de “caracter”, întrucît nu au refuzat să fabrice arme atomice, sau naivitatea lor, întrucît nu au înţeles că, odată fabricate aceste arme, ei urmau să fie ultimii consultaţi în legătură cu folosirea lor, ci tocmai faptul că ei se mişcă într-o lume în care vorbirea şi-a pierdut puterea. Or, tot ceea ce oamenii fac, cunosc sau experimentează poate avea sens doar în măsura în care este ceva despre care se poate vorbi. Pot exista adevăruri mai presus de cuvinte, de o însemnătate considerabilă pentru om la singular, adică pentru om în măsura în care nu este o fiinţă politică, indiferent ce altceva poate el fi. Oamenii la plural, adică oamenii în măsura în care trăiesc, se mişcă şi acţionează în această lume, pot avea experienţa deplinei inteligibilităţi doar dacă pot vorbi şi se pot înţelege unii cu alţii şi cu ei înşişi.

Mai apropiat şi poate la fel de hotărîtor este un alt eveniment, nu mai puţin ameninţător. E vorba de apariţia automatizării, care, în cîteva decenii, va goli probabil fabricile şi va elibera omenirea de povara ei cea mai veche şi cea mai naturală, povara muncii şi constrîngerea necesităţii. În joc este şi aici un aspect fundamental al condiţiei umane, însă revolta împotriva lui, dorinţa de eliberare de “truda şi necazul” muncii nu sînt moderne, ci tot atît de vechi ca istoria consemnată. A fi scutit de muncă nu este ceva nou; o asemenea libertate figura odinioară printre privilegiile cele mai ferm stabilite ale celor puţini. În cazul acesta, s-ar părea doar că s-a profitat de progresul ştiinţific şi de dezvoltările tehnice pentru a se înfăptui ceva la care toate epocile trecute au visat, dar pe care niciuna nu a fost în stare să îl realizeze.

Totuşi, lucrurile stau aşa doar în aparenţă. Epoca modernă a fost însoţită de o glorificare teoretică a muncii, ceea ce a avut drept rezultat transformarea efectivă a întregii societăţi într-o societate a muncii. Împlinirea dorinţei, la fel ca împlinirea dorinţelor din basme, vine într-un moment cînd ea nu mai poate decît să se contrazică singură. Avem de a face cu o societate de muncitori gata să fie eliberată de lanţurile muncii, iar această societate nu mai are cunoştinţă de celelalte activităţi mai înalte şi mai însemnate de dragul cărora ar merita cîştigată o asemenea libertate. În interiorul acestei societăţi, egalitară deoarece egalitarismul reprezintă modul în care munca îi face pe oameni să trăiască împreună, nu a mai rămas nicio clasă, nicio aristocraţie, fie de natură politică, fie de natură spirituală, de la care să poată porni din nou o restaurare a celorlalte facultăţi ale omului. Pînă şi preşedinţii, regii sau prim-miniştrii îşi privesc funcţia ca pe o slujbă necesară pentru viaţa societăţii, iar, printre intelectuali, cei care văd în ceea ce fac o lucrare, şi nu un mod de a îşi cîştiga existenţa, au rămas doar indivizi solitari. Ne confruntăm cu perspectiva unei societăţi de muncitori fără muncă, adică lipsiţi de singura activitate care le-a mai rămas. Fără îndoială, nimic nu poate fi mai rău.

Cartea de faţă nu oferă răspuns la asemenea griji şi dileme. Astfel de răspunsuri se dau în fiecare zi şi sînt chestiuni ce ţin de politica practică, supusă consensului celor mulţi; ele nu se pot regăsi niciodată în consideraţiile teoretice sau în opinia unei singure persoane, ca şi cum ne-am ocupa aici de probleme pentru

care nu ar exista decît o singură soluţie. În cele ce urmează, propun însă o reconsiderare a condiţiei umane din punctul de vedere al experienţelor noastre celor mai noi şi al spaimelor noastre celor mai recente. Ceea ce reclamă, cu siguranţă, reflecţie, pe cînd lipsa de reflecţie – nesăbuinţa oarbă, confuzia iremediabilă sau repetarea complezentă a unor “adevăruri” devenite banale şi goale – pare să se numere printre caracteristicile de seamă ale vremii noastre. Propunerea mea este, aşadar, foarte simplă: nimic mai mult decît să gîndim ceea ce facem.

“Ceea ce facem” alcătuieşte într-adevăr tema centrală a acestei cărţi. În ea este vorba doar despre structura şi părţile cele mai elementare ale condiţiei umane, despre acele activităţi considerate, atît în mod tradiţional, cît şi potrivit opiniei obişnuite, ca aflîndu-se la îndemîna fiecărei fiinţe omeneşti. Din acest motiv, ca şi din altele, cea mai înaltă şi poate cea mai pură activitate de care oamenii sînt capabili, activitatea gîndirii, este lăsată în afara consideraţiilor de faţă. Prin urmare, cartea se limitează sistematic la o discuţie despre muncă, lucru şi acţiune, care alcătuiesc cele trei capitole centrale ale ei. Din punct de vedere istoric, în ultimul capitol mă ocup de epoca modernă şi, pe parcursul întregii cărţi, de diversele configuraţii din interiorul ierarhiei activităţilor, aşa cum le cunoaştem din istoria Occidentului.

Epoca modernă nu se confundă totuşi cu lumea modernă. Din punct de vedere ştiinţific, epoca modernă, care a început în secolul al XVII-lea, s-a încheiat la începutul secolului al XX-lea; din punct de vedere politic, lumea modernă, în care trăim astăzi, s-a născut odată cu primele explozii atomice. Eu nu discut despre această lume modernă, pe fundalul căreia a fost scrisă cartea de faţă. Mă limitez, pe de o parte, la o analiză a acelor facultăţi omeneşti generale care decurg din condiţia umană şi sînt permanente, adică nu pot fi definitiv pierdute cît timp condiţia umană nu se modifică ea însăşi. Pe de altă parte, scopul analizei istorice este să urmărească pînă la origini înstrăinarea lumii moderne, dubla ei fugă de pe Pămînt spre Univers şi din lume spre sinele individual, pentru a înţelege natura societăţii, aşa cum s-a dezvoltat şi s-a înfăţişat ea în chiar momentul cînd a fost copleşită de sosirea unei epoci noi şi încă necunoscute.