„Stabilitatea preţurilor este atinsă atunci când omul obişnuit încetează să se

gândească sau să se preocupe de inflaţie în activitatea sa cotidiană”-Alan Blinder

Inflatia

Inflatia reprezinta un dezechilibru structural monetaro-material care reflecta existenta in circulatie o unei mase monetare excedentare in raport cu nevoile economiei, ceea ce determina cresterea durabila si generalizata a preturilor si deprecierea monedei nationale.

Forme specifice ale inflatiei:

•Inflatia prin moneda este determinata prin emisiunea excesiva de moneda, ca urmare adeciziilor organismelor economice specializate;

•Inflatia prin credit este generate de cresterea excesiva a creditului, ceea ce determina unexces de cerere pentru bunuri de consum, in raport cu oferta existenta;

•Inflatia prin cerere este determinate de marirea cererii solvabile peste nivel de bunuri,economia neavand capacitatea de a creste volumul productiei, astfel incat o parte a cereriiramane nesatisfacuta;

•Inflatia prin oferta este cauzata de insuficienta productiei in raport cu cerera existenta;

•Inflatia prin costuri este determinata de sporirea costurilor de poductie;

Dupa intensitatea fenomenului inflationist si durata acestuia, se disting urmatoarele forme ale inflatiei:

•Inflatia taratoare, caracterizata printr-un ritm mediu anual de crestere a preturilor la bunurilede consum pana la 3%;

•Inflatia moderata, daca cresterea preturilor este cuprinsa intre 3-6%;

•Inflatia rapida, cand ritmul de crestere a preturilor este cuprins intre 6-10%;

•Inflatia galopanta, daca cresterea preturilor depaseste 10%;

•Hiperinflatia cand ritmul anual de crestere depaseste 50%.

1

Inflatia trebuie apreciata si prin corelarea acesteia cu principalii indicatori macroeconomici. Pe baza acestor corelatii se disting:

-cresterea economica inflationista;

-cresterea economica neinflationista;

-stagflatia;

-slumflatia.

Cresterea economica inflationista reflecta o situatie nefavorabila a economiei, in care rata inflatiei devanseaza cresterea productiei.

Cresterea economica neinflationista semnifica o inflatie moderate, controlata de Guvern si de alti factori de decizie macroeconomica si se caracterizeaza printr-o crestere economica superioara ratei inflatiei.

Stagflatia reflecta fenomenul de stagnare sau recesiune economica, insotita de o inflatie puternica.

Slumflatia reflecta o criza economica insotita de o inflatie puternica (hiperinflatia).

Uneori in economie se poate manifesta deflatia, stare caracterizata prin incetinirea generala a activitatii economice, scaderea preturilor, a venitului national, nivelului de ocupare a fortei de munca.

Procesul inflationist a aparut cu mult inainte ca stiinta economica. Fiind, inainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflatiei se poate face in corelatie cu formele istorice pe care le-au imbracat banii.

Initial s-a manifestat sub forma dezvoltarii mascate a monedelor din metale pretioase, acest proces fiind cunoscut in prezent sub denumirea de inflatie monetaro-baneasca.

Elementele definitorii ale acestei inflatii sunt :

- separarea continutului nominal al monedelor metalice (mai mare )de continutul lor real (mai mic);

2

- transformarea existentei - aur a monedei in aparerenta - aur;

- aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina

- scaderea puterei de cumparare a monedelor falsificate.

Inflatia banilor de hartie convertibili in aur a fost cea de de-a 2-a forma de inflatie. In perioada formarii economiei de piata in Europa, tinerele state au fost preucupate de lichidareahaosului monetar specific epocii feudale tarzii, haos ce a atins cote inalte in sec. XVI-lea. S-a actionat pentru sisteme banesti stabile si o circulatie monetara sanatoasa ( normala ) acestea bazandu-se pe etalonul aur. Cand banii de hartie inlocuiau realmente aurul monetar, miscarea semnelor valorii oglindea legile circulatiei banilor - aur cu valoare deplina. De altfel, acestea puteau fi convertiti liber in aur. Corespunzator, cantitatea banilor de hartie se limitau la aurul pe care acesti bani il reprezentau in circaulatie. In aceasta situatie, inflatia nu putea sa apara, ea nu avea baza de desfasurare.

Dar, relativ repede, canalele circulatiei banesti au inceput sa se aglomereze . Intr-o anumita perioada, acestea s-a datorat insuficientei cantitatii de marfuri aflate in circulatie. Daca banii dehartie intreceau propria lor masura (daca ei depaseau cantitatea monedelor de aur cu aceeasidenumire ce ar fi trebui sa circule), acesestia se discreditau in fata agentilor economici . Scaderea puterii de cumparare a banilor aflati in circulatie antrena crestera preturilor. Inflatia de acest genaparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in circulatie o depasea sensibil pe care rezultadin raportul dintre masa de aur monetar si etalonul aur (o cantitate de aur ce era asezata la bazaunei unitati banesti).

Prabusirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflatie -inflatia banilor de hartie neconvertibil in aur. Acum, existenta functionala a banilor de hartie o absoarbe pe ceamateriala. Ca urmare, in conditiile cand singurile elemente de stabilitate si normalitate monetara decurg din cursul fortat al banilor si din increderea populatiei in buna lor functionare, inflatia poate sa apara ca un proces ce "iese" din cadrul normalului monetar, ce pune in evidenta un excedent de bani.

Contextul implementării ţintirii inflaţiei

Ţintirea inflaţiei înglobează recunoaşterea importanţei fenomenului inflaţionist în economiile moderne şi, implicit, a faptului că asigurarea stabilităţii preţurilor

3

reprezintă calea cea mai eficientă prin care politica monetară poate susţine dezideratul general de creştere economică pe termen lung. Adoptarea acestui regim presupune îndeplinirea unor cerinţe instituţionale, axate pe independenţa şi capacitatea de acţiune a băncii centrale, dar şi unele de ordin tehnic, vizând definirea clară a obiectivelor, înţelegerea acestora de către public şi dobândirea sprijinului necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

Ţintirea inflaţiei poate fi definită drept cadrul politicii monetare caracterizat prin angajamentul public al băncii centrale pentru atingerea unor ţinte cantitative ale inflaţiei anunţ ate pentru unul sau mai multe orizonturi de timp. Concomitent, această strategie presupune recunoaşterea explicită a faptului că un nivel scăzut al inflaţiei reprezintă obiectivul prioritar pe termen lung al politicii monetare. Ţintirea inflaţiei este caracterizată prin cinci elemente cheie:

1.anunţarea publică a ţintelor numerice ale inflaţiei pentru un orizont mediu de timp;

2.angajamentul instituţional pentru stabilitatea preţurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare; celelalte variabile monetare (masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb etc.) devin secundare, fiind luate în considerare numai în măsura în care pot fi subordonate obiectivului de inflaţie;

3.o strategie care urmăreşte numeroase variabile, nu doar agregatele monetare şi cursul de schimb, în scopul stabilirii instrumentelor politicii monetare;

4.transparenţa sporită a politicii monetare datorită comunicării cu publicul şi cu pieţele privind obiectivele şi deciziile băncii centrale;

5.responsabilitatea crescută a băncii centrale pentru atingerea ţintelor de inflaţie.

Cu toate că numeroase bănci centrale anunţă public ţintele numerice ale inflaţiei, aceasta nu înseamnă că ele practică ţintirea inflaţiei, întrucât sustenabilitatea pe termen lung a acestei strategii este dată de existenţa şi a celorlalte patru elemente.

4

Motivaţia adoptării ţintirii inflaţiei

Ţintirea inflaţiei a devenit o strategie de politică monetară tot mai populară în numeroase ţări din cel puţin patru motive :

În primul rând, experienţa ţărilor industrializate şi a celor în curs de dezvoltare din anii ’70 şi ’80 a demonstrat că inflaţia ridicată nu poate susţ ine dezvoltarea sustenabilă a economiei, competitivitatea externă sau ocuparea forţei de muncă. În realitate, inflaţia ridicată inhibă pe termen lung investiţiile productive şi distribuirea echitabilă a venitului real. În urma acestor evoluţii autorităţile monetare de aproape pretutindeni au căzut de comun acord asupra faptului că cea mai importantă contribuţie a băncii centrale la obţinerea unor performanţe economice bune pe termen lung o constituie crearea unui cadru favorabil pentru men ţinerea inflaţiei şi a anticipaţ iilor inflaţioniste la un nivel cât mai scăzut. Din moment ce inflaţia este potrivnică pe termen lung creşterii economice şi ocupării forţei de muncă, pe de o parte, iar ţintirea inflaţiei reprezintă un cadru pozitiv pentru diminuarea inflaţiei, pe de altă parte, se pare că nu exist ă nici o incompatibilitate între ţintirea inflaţiei şi, respectiv, creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă.

În al doilea rând, datorită dezvoltării inovaţiilor financiare agregatele monetare şi-au diminuat capacitatea de predictibilitate a evoluţiei inflaţiei. În fapt, rela ţia instabilă pe termen scurt dintre agregatele monetare şi inflaţie a constituit principalul motiv care a determinat ţările dezvoltate să adopte ţintirea inflaţiei în anii ’90. În multe ţări, ţintirea inflaţiei a fost percepută ca o alternativă mai practică şi mai puţin riscant ă decât strategia bazată pe ţintirea agregatelor monetare. Chiar şi în ţările în curs de dezvoltare agregatele monetare sunt mai instabile şi mai puţin utile ca ţinte intermediare datorită schimbărilor structurale şi expansiunii monetare.

În al treilea rând, politica monetară a fost supusă unor importante schimbări sub impactul amplificării integrării internaţionale a pieţelor financiare ş i de bunuri. Liberalizarea conturilor de capital a determinat numeroase ţări să aplice un regim al cursului de schimb flexibil, întrucât acesta poate proteja performanţele economiei naţionale de turbulenţele externe mai bine decât un regim de curs de schimb fix. Totuşi, aşa cum ţintirea agregatelor monetare sau ţintirea infla ţiei necesită o ancoră nominală, şi un regim de curs de schimb flexibil se bazează pe

5

o ancoră nominală. Însă, în condiţiile inovaţiilor financiare, agregatele monetare au devenit mai puţin stabile ca obiective intermediare ale politicii monetare.

În al patrulea rând, ţintirea inflaţiei a conferit flexibilitate şi credibilitate politicii monetare, conducând la rezultate mai bune privind evolu ţia inflaţiei şi a producţ iei, şi a sporit capacitatea economiei de a se adapta la şocuri. Mai mult, ţintirea inflaţiei a permis creşterea transparenţei politicii monetare şi, pe această cale, a credibilităţii sale. Experienţ a pozitivă a ţărilor dezvoltate în privinţa implementării ţintirii inflaţiei a încurajat ţările în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie să adopte şi ele această strategie de politică monetară.

Precondiţiile ţintirii directe a inflaţiei

Succesul implementării ţ intirii inflaţiei depinde de îndeplinirea câtorva precondiţii, şi anume :

-banca centrală trebuie să se bucure de o independenţă considerabilă pentru a avea libertatea de a-şi alege instrumentele de politică monetară în vederea atingerii obiectivelor nominale stabilite;

-implementarea politicii monetare trebuie să se realizeze fără interferenţa guvernului, iar finanţ area sectorului public de către banca centrală trebuie să fie serios limitată;

-banca centrală trebuie să evite ţintirea altor variabile, cum ar fi salariile sau cursul de schimb nominal, ţintirea inflaţiei fiind compatibilă doar cu o flexibilitate ridicată a cursului de schimb;

-banca centrală trebuie să dispună de un instrument eficient de politică monetară, precum rata dobânzii pe termen scurt, care să fie determinată în totalitate de piaţă;

-transparenţa şi responsabilitatea băncii centrale, dar şi comunicarea cu publicul sunt, de asemenea, esenţiale pentru ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste;

-autoritatea monetară trebuie să fie capabilă să previzioneze inflaţia şi să evalueze impactul politicii monetare asupra anticipaţiilor inflaţioniste;

6

-ţara care adoptă ţintirea inflaţiei trebuie să selecteze indicele de preţ relevant pentru măsurarea inflaţiei care urmează a fi ţintită;

-ţintirea inflaţiei trebuie să privească în perspectivă ţinând cont de faptul că orice decizie de politică monetară are un efect întârziat.

După îndeplinirea acestor precondiţii, adoptarea ţintirii inflaţiei presupune, în primul rând, fixarea de către banca centrală a unei ţinte exprimată printr-un indice de preţ, cea mai frecventă alegere fiind indicele preţ urilor de consum. Banca centrală poate exclude din acest indice anumite elemente care pot îngreuna atingerea ţ intei de inflaţie. În acelaşi timp există diferenţ ieri între ţările adoptante a ţintirii inflaţiei în privinţa tratamentului taxei pe valoarea adăugată, ale cărei modificări afectează indicele preţurilor de consum, dar această taxa este stabilită prin politica fiscală şi nu prin cea monetară .

După alegerea indicelui de preţ relevant pentru ţara în cauză, banca centrală trebuie să anunţe pe un anumit orizont de timp (2-3 ani) ţinta de inflaţie, exprimată ca un număr fix încadrat de o bandă de fluctuaţie. Această ţintă oferă publicului o valoare de referinţă pentru rata infla ţiei care se vizează a fi atinsă, în funcţie de care poate fi evaluată politica monetară a băncii centrale.

Etapele procesului inflationist din tara noastra

O prima etapa a inflatiei se inscrie pana la Revolutia din decembrie 1989, etapa caracterizata in principal, prin consecintele contradictorii ale mentinerii sub control a preturilor.

A doua etapa a inflatiei se intinde pana la declansarea actiunii de liberalizare a preturilor.Aceasta etapa s-a caracterizat printr-o mentinere relativ constanta a nivelului preturilor bunurilor si serviciilor dar prin cresterea exploziva a veniturilor consumatorilor, fapt ce a accentuat decalajul dintre oferta de produse (in continua scadere) si masa monetara (in crestere).

Cea dea treia etapa a inflatiei este marcata de trecerea la sistemul de preturi liberalizat. Dar liberalizarea preturilor inaintea desfiintarii situatiilor de monopol

7

ale majoritatii intreprinderilor industrial si a instaurarii sistemului concurential pe piata, cresterea rapida a importurilor fata deexporturi, gestionarea ineficient de riguroasa a monedie nationale de catre BNR ca si presiunilefacute din afara, au determinat manifestarea durabila a inflatiei galopante.

Inflatia in ultimul deceniu

În România, inflatia a fost recunoscuta ca problema începând din noiembrie 1990 –momentul declansarii reformei economice. Fenomenul a existat însa înainte de aceasta data (decalaj întrecerere si oferta pe piata interna au fost sesizate înca de la începutul anilor ’80, pe fondul rambursariiaccelerate si înainte de termen a datoriei externe), dar tensiunile acumulate au fost reprimate simascate prin intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.

În ultimul deceniu, inflatia în România a fost oscilanta si, în general, ridicata, în principal ca urmare a:

-efectelor întârzierii restructurarii de fond a economiei;

-întreruperii în nenumarate rânduri a eforturilor de stabilizare;

-politicii salariale neadecvate;

-indisciplinei financiare extinse.

Cauzele de fond care au generat cresterile de preturi au ramas în tot acest timp, practic, aceleasi, distincte fiind doar formele de manifestare, alternantele de intensitate si elementele conjuncturale asociate.

Efectele negative ale reformei preturilor

Modul în care s-a desfasurat reforma în domeniul preturilor a avut multiple consecinteasupra evolutei acestora, între care se disting:

- coexistenta, pe perioada îndelungata, a preturilor liberalizate cu cele administrate sau doar supravegheate a facut ca pretul, cel mai important mecanism de alocare a resurselor în economia de piata, sa fie în continuare distorsionat;

8

-tendinta întreprinderilor de stat de a efectua de fiecare data corectii de preturi la nivelulmaxim admis de reglementarile emise de autoritati, etapele de liberalizare a preturilor fiind prilejuride evitare a constrângerilor bugetare;

- alimentarea periodica a anticipatiilor inflationiste si accentuarea simultana a presiunilor sindicale, care au reclamat indexari cât mai prompte si mai acoperitoare pentru a-i proteja pesalariati împotriva efectelor inflatiei; pe fondul acestor manifestari, costurile salariale au fost încrestere, iar dezinflatia a fost întârziata;

- amplificarea periodica a dezechilibrului dintre cerere si oferta, mai ales la primele etapemajore cuprinse în programul de liberalizare, intens mediatizat; populatia, tinzând sa pastreze câtmai putin timp banii de teama inflatiei, a cumparat marfuri sau i-a transformat în valuta; efecteleacestor manifestari s-au suprapus conditiilor initiale care au determinat cresterea preturilor,imprimând inflatiei tendinte accentuate de autoalimentare.

Deşi recent s-au înregistrat progrese incontestabile, România rămâne încă ţara cu cel mai înalt nivel al inflaţiei dintre ţările în tranziţie. Combaterea acestui dezechilibru macroeconomic major pe parcursul ultimilor 16 ani s-a dovedit a fi un tratament costisitor ş i dureros pentru toate categoriile economico-sociale, care au plă tit preţ ul erodării continue a puterii de cumpărare a leului şi au trebuit să facă faţă scăderii nivelului de trai şi incertitudinii.

Una din cauzele principale ale inflaţiei din prima parte a anilor ’90 a fost aceea că economia românească acumulase o serie de dezechilibre majore în momentul prăbuşirii regimului totalitar, iar PIB/locuitor (p.p.c.) era unul dintre cele mai scăzute din Europa. Să răcia şi lipsa de competitivitate erau însă “cosmetizate” prin acumularea de însemne monetare fără acoperire în bunuri şi servicii, iar inflaţia era înăbuşită printr-un control rigid al pre ţurilor, moneda naţională lăsând aparenţa unei stabilităţi şi a unei valori departe de realitate.1 În aceste condiţii, liberalizarea preţurilor, chiar treptată şi cu numeroase ezitări şi întârzieri, a fost o decizie firească . Incidenţa inflaţiei corective era inevitabilă . Reforma economică întârziată însă a determinat o continuă scă dere a puterii de cumpărare a leului astfel că, în 1993, inflaţia a atins valori lunare de peste 12%. Dezechilibrele, în loc să se atenueze se adânciseră, iar inflaţia corectivă se transformase în doar câţiva ani în inflaţie structurală.

9

În opinia FMI2, alimentarea spiralei inflaţioniste din anii ’90 s-a produs prin efectul factorilor de tip cost-push şi a celor de tip demand-pull. Alţi factori au fost politicile de stabilizare prea relaxate sau întrerupte, de tip stop-and-go şi indisciplina financiară generalizată. Aceasta a îmbrăcat diferite forme, inclusiv deficite fiscale şi cvasi-fiscale, acumulare de arierate şi creşteri salariale nejustificate de nivelul productivităţii muncii.3 De altfel, studiile econometrice ale FMI au evidenţiat rolul costurilor pe unitatea de muncă (unit labour cost) în creşterea inflaţiei.

Politica monetară nu a reuşit în această perioadă să atenueze anticipările inflaţioniste şi să menţină încrederea publicului în moneda naţională, care s-a deteriorat treptat, ducând la scăderea gradului de monetizare a economiei (creşterea masei monetare era însoţită în mod paradoxal de reducerea ponderii acesteia în PIB) şi la „dolarizarea” acesteia4. Dolarul american, iar în vestul ţării marca germană, erau utilizate pe scară largă de populaţie şi agenţi economici pentru calcule economice, tranzacţii şi economisire.

Prin urmare, nu putem vorbi în primii ani ai tranziţiei despre o politică monetară antiinflaţionistă bine conturată, restrictivă, ci mai degrabă de una acomodativă.Deşi o terapie-şoc sau o politică mai restrictivă ar fi putut duce la diminuări ale inflaţiei, mulţi experţi români apreciază că ele ar fi fost relativ modeste şi nesustenabile, din cauza nedefinitivării reformelor şi corecţiilor economice. Mai mult, n-ar fi existat nici o garanţie că nu s -ar fi produs recrudescenţe ulterior, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări. În plus, politica monetară nu poate gră bi dezinflaţia fără suportul adecvat din partea celorlalte politici economice şi ajustă ri structurale în sectorul real.Iar opţiunea pentru o strategie accelerată de reducere a inflaţiei impune armonizarea politicilor monetare, valutare, fiscale şi salariale, lucru foarte greu de realizat în primii ani ai tranziţiei.

Începând din anul 2000, aderarea la Uniunea Europeană a devenit o prioritate a României şi întreg cadrul programatic al politicii economice pe termen mediu a fost conceput şi articulat ca un antrenament pentru integrare, aducându-şi aportul la crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele şi instituţiile Uniunii Europene. De aceea, BNR a demarat o strategie de dezinflaţie competitivă, adică de reducere graduală a inflaţiei cu câte o pătrime

10

din valoarea înregistrată în anul precedent şi de remonetizare a economiei prin urmărirea unor ţinte intermediare (agregatele monetare).

În acest context, indicatorii macroeconomici au început să intre într-un „cerc virtuos”, iar dezechilibrele structurale s-au atenuat sensibil, producându-se şi diminuarea treptată a ratei inflaţiei, dar nu aşa cum s -ar fi dorit. Una din cauze este aceea că persistenţa fenomenului inflaţionist a dus la un nivel redus al indicatorilor de intermediere financiară şi implicit la limitarea eficienţei instrumentelor Băncii Na ţionale. Ca urmare, măsurile de politică monetară de multe ori „alunecau” la suprafaţa fenomenelor fără să producă efecte.

O altă cauză ar fi persistenţa deficitului public ridicat şi finanţarea neproductivă a acestuia. Nu se putea realiza o reducere durabilă a ratelor inflaţiei decât în condi ţiile în care deficitul public – fiscal plus cvasifiscal – înregistra şi el o diminuare treptată. Aşa cum evidenţia şi studiul FMI din 200110, deşi infla ţia este în esenţă un fenomen monetar, aceste deficite s -au dovedit adevărate obstacole în lupta împotriva inflaţiei. Politica monetară avea nevoie în mod clar de un sprijin mai mare de la politicile fiscale şi de venituri şi de progrese mai mari în întărirea disciplinei financiare pentru a înregistra succes.

Întrucât în ceea ce priveşte criteriile de convergenţă nominală de la Maastricht, cel mai vulnerabil punct al României era şi este în continuare cel referitor la rata inflaţiei, s-a produs treptat degrevarea politicii monetare de alte obiective şi s-a deplasat accentul spre îndeplinirea acestui criteriu (reducerea inflaţiei) şi spre promovarea convergenţei reale (nivelul PIB/locuitor, p.p.c.) cu ţările membre ale Uniunii Europene.

În această perspectivă, în anul 2003, în momentul în care inflaţia a coborât la 15%, dar şi pe fondul slă birii relaţiei agregate monetare-inflaţie (care a afectat mult eficacitatea politicii monetare duse până la momentul respectiv), a început să se pună problema dacă nu cumva BNR trebuie să-şi conceapă strategia având în vedere nu o ţintă intermediară (nivelul unui agregat monetar), ci însăşi evoluţia preţurilor din economie, adică să treacă la ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting). Aceasta este considerată un nivel superior în combaterea fenomenului inflaţionist. Noul regim de politică monetară a fost implementat până la urmă începând din august 2005, după mai multe amânări succesive.

11

Experienţa ţărilor care au aplicat inflation targeting în ultimii ani arată că ea se dovedeşte eficace atunci când sunt îndeplinite o serie de cerinţe (precondiţii) instituţionale şi tehnice. Dacă aceste premise nu sunt întrunite, se ratează ţinta de inflaţie sau se realizează cu costuri excesive în planul creşterii economice, al ocupării ş i al echilibrului extern şi se compromite capitalul de credibilitate al Băncii Centrale. Pentru ca o astfel de strategie să fie o opţiune viabilă, dezinflaţia trebuie să fie consolidată, iar economia suficient de restructurată pentru a se produce în continuare reducerea preţurilor.

Legat de întrunirea acestor precondiţii în România, trebuie să amintim că la momentul implementării noului regim monetar se putea identifica un cumul de circumstanţe favorabile, cum ar fi:rata anuală a inflaţiei se situa pe palierul de exprimare cu o singură cifră, trendul fiind descendent; sectorul financiar se caracteriza prin stabilitate şi soliditate; ţintele de inflaţie pentru următorii ani fuseseră stabilite de comun acord cu guvernul; BNR avea credibilitate, beneficia de independenţă operaţională deplină şi îşi perfecţionase instrumentarul econometric.

În cadrul acestei strategii, Banca Naţională a României şi-a stabilit un nivel ţintă al inflaţiei de 7,5% până la sfârşitul anului 2005 şi de 5% pentru anul 2006, valori revizuibile periodic şi încadrate în benzi de variaţie de +/-1 punct procentual.

O practică frecventă şi care a fost adoptată şi în România este definirea aşa numitelor clauze de exonerare, care anulează răspunderea băncii centrale în cazul producerii unor evenimente nefavorabile independente de influenţa politicii monetare. Setul de clauze trebuie anunţat în prealabil, iar recurgerea la ele se face doar în cazuri justificate. Clauzele de exonerare în România sunt:11 creşteri mari ale preţurilor materiilor prime şi surselor de energie; calamităţi naturale sau evenimente extraordinare asimilate; fluctuaţii ample ale cursului de schimb al leului datorate unor cauze aflate în afara fundamentelor economice interne şi a politicii monetare a BNR; abateri sensibile ale preţurilor administrate de la programul de corecţii anunţat de Guvern; abaterea de la program a implementării şi a rezultatelor politicii fiscale şi a celei a veniturilor.

La sfârşitul anului 2005, rata anuală a inflaţiei calculată pe baza IPC s-a situat la 8,6% (decembrie/decembrie) comparativ cu ţinta revizuită a BNR pentru sfârşitul

12

anului 2005 de 7,5%, însemnând o deviaţie marginală de + 0,1 puncte procentuale de la intervalul de variaţie.

Se estimeaza ca reducerea inflatiei anuale de la 7,93% in iunie 2011 la 4,85% in iulie 2011 se datoreaza in proportie de circa 77% efectului de baza asociat majorarii cotei TVA.

Efectele microeconomice ale inflatiei

Consecintele la nivel micro ale inflatiei se reflecta in redistribuirile veniturilor si bogatiei, nuin declinuri generale, in fiecare marime a bunastarii noastre economice.

Aceste redistribuiri se ptetrec pentru ca oamenii cumpara diferite combinatii de bunuri siservicii in proportii diferentiate si vand bunuri si servicii variate ( inclusiv munca).

De aceea, impactul inflatiei asupra indivizilor depinde de preturile bunurilor si serviciilor, decum cumpara si vinde fiecare persoana in realitate. In acest sens, inflatia actioneaza precum o taxa,luand din venitul sau bogatia unor oameni si dand altora. Aceasta taxa este o percepere de impozite prin schimbari in preturi, schimbari in venituri si in bogatie.

Efectul pretului

•Schimbarile pretului sunt cel mai mult asimilate cu suferintele inflatiei.

•Efectul cresterii taxelor asupra bunastarii economice a individului este reflectat

in diferenta dintre venitul nominal si cel real. (Venitul nominal este cantitatea de bani primiti intr-o perioada de timp; se masoara in mod obisnuit in moneda nationala. Venitul real este puterea de cumparare a acestor bani; se masoara prin cantitatea de bunuri si servicii ce pot vi cumparate cu banii detinuti.)

• Nu toate preturile cresc cu aceeasi rata in timpul inflatiei.

• Nu toti sufera in mod egal datorita inflatiei.

Efectul venitului

13

•Efectele redistributive ale inflatiei nu sunt limitate la schimbariile de preturi. Dimpotriva,schimbarile in preturi influenteaza in mod automat veniturile nominale.

•Ce arata pretul pentru cumparator, arata venitul pentru vanzator.

•In valoare medie, veniturile oamenilor tin pasul cu inflatia.

•Daca preturile cresc veniturile trebuie sa creasca de asemenea

Efectele inflatiei

Desi inflatia controlata poate avea si efecte pozitive, ea ramane un fenomen poeponderentnegativ, un factor dezorganizator al economiei, afectand direct sau indirect intreaga societate sieconomia mondiala in ansamblul ei. Ea descurajeaza investitiile, favorizeaza specula, redistribuieveniturile in favoarea celor puternici, ii dezavantajeaza pe consumatori prin scaderea puterii decumparare a banilor. Aceste efecte negative constituie costurile sociale ale inflatiei si sunt suportate diferentiat de participantii la viata economica. Cei mai afectati sunt consumatorii, cu venituri mici sirelativ fixe, deoarece in perioada inflationista costul vietii creste. Cum cresterea veniturilor, deregula, nu compenseaza rata inflatiei, standardul de viata scade. De aceea este necesara interventiastatului, care prin masuri de protectie sociala, trebuie sa contracareze aceste efecte negative.

Afectate de inflatie sunt si persoanele care economisesc. Daca economiile banesti suntdepozitate in banci, iar rata dobanzii nu depaseste rata inflatiei, valoarea reala a economiilor scade,fiind mai mica decat suma initiala depozitata.

Dezavantajati sunt si creditorii. Daca rata dobanzii la credite este mai mica decat ratainflatiei, suma rambursata valoreaza mai putin decat suma imprumutata, datorita scaderii puterii decumparare a banilor.

Afacerile sunt si ele afectate negativ de inflatie, deoarece aceasta produce instabilitate,nesiguranta economica, creste riscul la investitii, diminueaza valoarea reala a profiturilor datoritacresterii costurilor si face deseori imposibila previzionarea acestora.

Inflatia poate avantaja anumite categorii sociale, care pot sa-si mareasca usor veniturile,datornicii si guvernul.

14

•Persoanele care pot obtine venituri mai mari pot beneficia de pe urma inflatiei.Anumite profesii si ramuri ale economiei, salariile si preturile pot creste mai multdecat rata inflatiei. Prin urmare, profiturile acestor genti economici cresc, precum sistandardul de viata al salariatilor.

•Debitorii sunt avantajati de o rata a dobanzii inferioara ratei inflatiei. Astfel, ei vor inapoia o suma care are valoarea mai mica decat cea imprumutata, castiganddiferenta dintre rata inflatiei si cea a dobanzii.

•Guvernul colecteaza inpozite progresive pe venit. Rata inpozitului creste odata cucresterea venitului. Daca oamenii incearca sa obtina venituri mai mari, ei vor platiimpozite mai ridicate, de aceea guvernul poate beneficia de pe urma inflatiei.

•De asemenea, sunt avantajati si cei care schimba cantitati de moneda nationala invalute, mai puternice si mai stabile ei castigand diferenta dintre rata inflatiei interne(mai mare) si cea a inflatiei tarii respective (mai mica) atunci cand fac operatiunea inversa.

Politici antiinflationiste

“Urmarind aducerea inflatiei in limite normale, problemele antiinflationiste trebuie sa stabileasca si modalitatile trecerii de la stabilire economica monetara la cresterea aconomicaautentica” (Milton Ffriedmann).

Combaterea inflatiei trebuie realizata prin masuri de presiune asupra masei monetare, prinreducerea acesteia cu ajutorul unor restrictii in domeniul creditului si dobanzii. Inflatia a fost si aramas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare in economiareala. Agentii ecnomici sunt preocupati sa evite efectele negative ale procesului.

Politicile antiinflationiste de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc simultan de la premiza asigurarii, si a cresterii economice silimitarii somajului.

In atentia factorilor de decizie sta, mai intai:

• preocuparea tinerii sub control a procesului inflationist

•mentinerea acestuia la o rata redusa

15

•franarea cresterii masei monetere

•franarea cresterii preturilor

Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a combate efectiv inflatiadar totodata suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, a nu duce la deflatie,depresiune si la accentuarea somajului.

Argumente pro şi contra ţintirii inflaţiei

Ţintirea inflaţiei a devenit subiectul a numeroase controverse atât în rândul teoreticienilor, cât şi al bancherilor. Unii dintre aceştia pun accent pe avantajele acestei strategii, alţii, dimpotrivă, insistă pe neajunsurile ei.

Avantajul primordial al ţ intirii inflaţiei, în opinia noastră, constă în faptul că vizează atingerea şi men ţinerea unei rate a inflaţiei redusă şi stabilă, cu efecte pozitive asupra creşterii economice. Prin statuarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv prioritar al politicii monetare, aşteptările inflaţioniste şi, prin urmare, creşterile de salarii şi preţuri din economie devin mai realiste decât în cazul aplicării altor strategii.

Monitorizarea ţintirii inflaţiei este relativ uşoară , întrucât presupune un grad ridicat de transparenţă şi responsabilitate pentru banca centrală, fiind înlesnită prin publicarea de rapoarte periodice asupra inflaţiei (introduse pentru prima dată de Banca Angliei în anul 1993), în care sunt expuse publicului motivele şi direcţiile de acţiune ale decidenţilor de politică monetară, cauzele deviaţilor de la ţintele fixate, precum ş i soluţiile propuse pentru remedierea acestor situaţii. Oficialii băncilor centrale adoptante a ţintirii inflaţiei comunică frecvent cu guvernul în privinţa ţintelor de infla ţie vizate şi, deseori, explică publicului, prin intermediul conferinţelor de presă, deciziile de politică monetară luate. (Mishkin şi Posen, 1997; Bernanke, Laubach, Mishkin şi Posen, 1999).

Anunţ area explicită a unei ţinte numerice a inflaţiei diminuează riscul de inconsistenţă temporală pe două căi (Mishkin, 2001). Pe de o parte, comunicarea ţintei este echivalentă cu a încredinţa băncii centrale un mandat pentru utilizarea în acest scop a instrumentelor de politică monetară, atât pieţele, cât ş i mediile politice fiind conştiente că obiectivele pe termen scurt (creşterea economică, reducerea şomajului) nu vor prevala în faţa celui privind inflaţia. Pe de altă parte,

16

asumarea publică a ţintei de inflaţie întăreşte capacitatea băncii centrale de a rezista eventualelor presiuni politice privind promovarea unei politici monetare expansioniste.

Ţintirea inflaţiei permite băncii centrale să urmărească o politică monetară proprie şi să se concentreze asupra şocurilor care afectează economia naţională (Mishkin, 2001). Aceasta nu înlătură preocuparea pentru stabilizarea producţiei şi şomajului. Stricteţea, respectiv flexibilitatea strategiei se referă la modul de tratare a celorlalte variabile macroeconomice: producţie, ocuparea forţei de muncă, curs real de schimb. Astfel, o strategie strictă urmăreşte doar atingerea obiectivelor inflaţioniste, în timp ce o strategie flexibilă presupune şi preocuparea pentru controlul celorlalte variabile.

Un alt avantaj al ţintirii inflaţiei este acela că odată implementată nu trebuie ajustată frecvent, deoarece are ca preocupare fundamentală chiar obiectivul final, inflaţia. De exemplu, în cazul ţintirii agregatelor monetare, datorită faptului că funcţia cererii de monedă se poate schimba, nefiind stabilă, este necesar ca periodic să fie ajustată ţinta de creştere a agregatului monetar (Masson P., Savastano M., Sharma S., 1998). Mai mult, spre deosebire de ţintirea agregatelor monetare sau alte strategii, succesul ţintirii inflaţiei nu este dependent de existenţa unei relaţii între monedă şi inflaţie, însă utilizeaz ă toate informaţiile disponibile pentru a stabili cele mai indicate instrumente de politică monetară (Mishkin, 2001).

Există şi argumente care descurajează adoptarea unei astfel de strategii. În primul rând, politica monetară este mult mai rigidă în ceea ce priveşte alte obiective de politică monetară, fiind orientată în direcţia atingerii ţintei stabilite (Mishkin, 2001). Politica monetară este, astfel, caracterizată de anumite constrângeri în ceea ce priveşte măsurile discreţionare ale băncii centrale. De aceea, ţintirea inflaţiei este denumită „discreţia constrânsă” (constrained discretion).

Ţintirea inflaţiei a fost deseori criticată pe considerentul că vizează doar inflaţia, ignorând evolu ţia activităţii productive. Însă, considerăm că o strategie strict ă ia în considerare evoluţia producţ iei datorită faptului că aceasta are un rol determinant în evoluţia viitoare a inflaţiei. Mai mult, Debelle (1999) a arătat că ţintirea inflaţiei are o flexibilitate suficientă pentru a permite pe termen scurt

17

compromisul dintre inflaţie şi producţie, favorizând, astfel, şi stabilizarea producţiei.

În ciuda eforturilor b ăncii centrale de a reduce aşteptările inflaţioniste ale publicului şi, implicit, costurile dezinfla ţiei, deseori estimările populaţ iei s-au adaptat la evoluţ iile pieţei, fapt ce a alimentat creştere preţurilor din economie. În opinia noastră, banca centrală trebuie să aibă în vedere o echilibrare a obiectivelor adiacente de politică monetară, deoarece realizarea unora dintre ele poate genera influenţe nefavorabile asupra realizării ţintei principale.

Estimările realizate la nivel de bancă centrală în legătură cu stabilirea ţintei sunt greu de realizat, iar măsurile de politică monetară adoptate pentru asigurarea stabilităţ ii preţurilor pot genera efecte cu o anumită întârziere (Mishkin, 2001). Cunoscând aceste laguri, nevoia de a privi în perspectivă poate influenţa negativ evoluţ iile viitoare, tocmai prin îngreunarea capacităţii de previzionare, care este influenţ ată şi de situaţiile noi, neprevăzute, care se pot manifesta în viitor şi care nu pot fi estimate în totalitate .

Dificultatea controlului inflaţiei genereaz ă probleme serioase pe pieţele emergente când inflaţia este redusă de la nivele relativ mari. În acest context, erorile de previzionare a inflaţ iei pot să fie mari, iar, astfel, ţintele de inflaţie s-ar putea să fie ratate, de unde se explică şi dificultatea cu care se confruntă banca centrală pentru a -şi câştiga credibilitatea prin această strategie de politic ă monetară ş i pentru public de a constata motivele deviaţiei de la ţintă. Din aceste considerente, Masson, Savastano şi Sharma (1997), Mishkin şi Savastano (2001), Bernanke, Laubach, Mishkin şi Posen (1999) susţin adoptarea strategiei doar după un proces de dezinflaţie încheiat cu succes.

Unii autori consideră că exista riscul ca ţintirea inflaţiei să nu poată promova disciplina fiscală sau să prevină o dominaţie a acesteia (Mishkin, 2001). Deficitele fiscale ridicate pot genera, pe termen lung, un eşec al regimului de ţintire a inflaţiei întrucât acestea vor fi probabil monetizate sau datoria public ă va fi afectată de o depreciere monetară ridicată, ceea ce va antrena o cre ştere considerabilă a inflaţiei. Absenţ a dominanţ ei fiscale, precum şi funcţionarea unei instituţ ii care să ţină politica fiscală sub control sunt elemente decisive pentru succesul strategiei (Masson, Savastano şi Sharma, 1997).

18

În plus, în ţările emergente flexibilitatea cursului de schimb, ca precondiţie a ţintirii inflaţiei, poate crea instabilitate, în special în economiile dolarizate, sporind, astfel, riscul apariţiei unor crize financiare. Acest neajuns poate fi înlăturat numai cu condiţia ca obiectivul men ţinerii flexibilităţii cursului de schimb să fie subordonat obiectivului de inflaţie (Mishkin, 2001).

O parte din aceste neajunsuri ale ţintirii inflaţiei nu pot fi, în realitate, obiecţ ii serioase la adresa unei strategii de ţintire a infla ţiei bine conturată. Pe fondul acestor argumente pro şi contra, suntem de părere că practica a demonstrat eficienţa acestui regim de politică monetară în condiţiile în care banca centrală reuşeşte să asigure stabilitatea procesului dezinflaţionist, stabilitatea sistemului financiar fiind o condiţie suplimentară în acest scop (Mishkin and Savastano, 2001).

Concluzii

Ţintirea inflaţiei a devenit o strategie de politică monetar ă tot mai populară, fiind adoptată de numeroase ţări dezvoltate, dar şi de un număr în creştere de ţări emergente. Deşi condiţiile implementării ei au fost foarte diverse, în majoritatea ţărilor care au trecut la ţ intirea inflaţiei rata inflaţiei a scăzut ulterior adoptării acestei strategii. Drept urmare, până în prezent, majoritatea adoptantelor ţintirii inflaţiei nu au renunţat la această strategie.

Ţintirea inflaţiei are o serie de avantaje notabile în comparaţie cu celelalte strategii de politică monetară, dar şi unele neajunsuri. Considerăm că avantajele prevaleaz ă, iar unele neajunsuri formulate în anumite studii nu sunt solide în cazul unei ţintiri a inflaţiei bine formulate şi care a fost adoptată după ce precondiţiile necesare succesului acestei strategii au fost îndeplinite.

Rezultatele unui număr impresionant de studii au arătat că ţintirea inflaţiei îmbunătăţeşte evoluţia inflaţiei şi are un efect pozitiv asupra creşterii economice. În acelaşi timp, aşteptările inflaţioniste sunt mai bine ancorate în cazul adoptării acestei strategii. Rata sacrificiului poate, de asemenea, fi îmbunătăţ ită în ţă rile adoptante a ţintirii inflaţiei. Chiar dacă rezultatele unor studii nu au indicat dovezi clare pentru avantajele ţintirii inflaţiei, acestea nici nu au furnizat argumente solide împotriva acestei strategii.

19

20