procedura falimentului

Procedura falimentului

Scurt istoric. Evoluția concepțiilor

Perioada antică

Literatura de specialitate arată că în antichitate legile evreilor prevedeau o descărcare

periodică de datorii a debitorilor comercianți, ceea ce le permitea deschiderea de noi afaceri.

Alți autori sunt de părere că instituția dreptului falimentului își are originea în perioada

dreptului roman, ca remedii deosebit de severe adoptate prin Legea celor XII Table sau

contractele de constituire de nexi care permiteau o execuție asupra persoanelor, deși atunci nu se

făcea distincție între comercianți și necomercianți. În timp, executarea silită asupra patrimoniului

a înlocuit executarea silită asupra persoanei, astfel începând să se facă o execuție asupra averii

debitorilor, creditorii având posibilitatea să obțină o “misso in posissionem”, aceasta având drept

consecință desesizarea debitorului de la administrarea bunurilor sale care, astfel, treceau în

mâinile unui “curator bonorum” (judecătorul sindic din prezent). Desesizarea avea loc pentru

vânzarea bunurilor debitorului în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor. Procedura astfel

deschisă se desfășura sub principiul publicității, fapt ce aprecia infamia debitorului, infamie ce

putea fi înlăturată numai prin cesiunea bunurilor în favoarea creditorilor.1

Perioada medievală

Tradiția dreptului roman a fost păstrată și îmbunătățită în dreptul medieval, mai ales în

orașele italiene. În perioada medievală procedura avea un caracter înalt și corporatist și era

aplicată numai comercianților, nu și necomercianților. Debitorul oferea, în gaj, creditorului,

bunurile sale. În cazul în care nu era de acord, creditorul putea intra cu forța în posesia bunurilor

sale. Comercianții aveau anumite avantaje cu privire la obținerea creditelor, însă cei care abuzau

și nu puteau restitui sumele, erau considerați infractori.

În timp, procedura publică a înlocuit procedura privată, astfel judecătorul era cel care

punea sechestrul real.

1 Birchall, A. (2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția a II-a, București, Editura Universul juridic

1

În dreptul cetăților italiene care, așa cum arată literatura de specialitate2, au avut un rol

important în dezvoltarea instituției și procedurii falimentului, se regăsesc principiile care vor sta

la baza instituției falimentului, printre care se enumeră: legarea falimentului de încetarea plăților,

desesizarea falitului de averea sa, decăderea din beneficiul termenului, declararea și valorificarea

creanțelor, concordatul de majoritate etc.

Este considerată ca o primă reglementare care a pus bazele instituiței și procedurii

falimentului, Ordonanța lui Colbert, denumită și Ordonanța Comerțului promulgată sub domnia

lui Ludovic al XIV-lea, în Franța.

Cateva dintre elementele de noutate incluse în această Ordonanță sunt: introducerea unor

cauze de anulare pentru actele încheiate de debitorul falit și posibilitatea oferită majorității

creditorilor de a decide asupra angajamentelor amiabile încheiate cu falitul. De asemenea, erau

stabilite cazurile de anulare a actelor anterioare declarării falimentului. O altă noutate o

reprezintă reglementarea în titlul IX al Ordonanței, a încă două instituții, “les letters de repit”,

însemnând scrisori de păsuire de plată.

Perioada modernă

Sub influența lui Napoleon, nemulțumit de comportamentul unor furnizori ai armatei,

regimul falimentului consacrat de Codul Comercial Francez de la 1807 a fost extrem de sever.

Noua reglementare urmărea îndeplinirea a două funcții: realizarea asigurării plății creanțelor și

pedepsirea falitului și asanarea activității comerciale a falitului.3

Codul Comercial Francez a fost preluat de Codul comercial italian din 1882 și Codul

comercial român din 1887.

În mai 1838 a avut loc reforma care a înlăturat abuzurile și exagerările precum

întemnițarea falitului prin sentință declarativă de faliment.

Perioada contemporană

În această perioadă pedepsele aplicate comercianților aflați în dificultate au fost

înlăturate, astfel s-a renunțat la ideea de faliment și a fost adoptată o nouă legislație care era

menită să ajute comerciantul. S-a admis ca un anume comerciant poate avea dificultăți financiare

independent de poziția sa și această situație nu trebuie să ducă la dispariția lui de pe piață.

2 Cărpenaru, S.D. (2000), Drept comercial român, Ediția a IV-a, București, Editura Allbeck

3 Birchall, A. ( 2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția a II-a, București, Editura Universul juridic

2

În acest sens, s-a înstituit o procedură de redresare judiciară a activității care ajută

debitorul să supraviețuiască și să îșî organizeze activitatea, inclusiv prin permisiune de întârziere

a plăților sau a unor plăți către creditori. În situația în care într-o perioadă determinată de timp,

comerciantul nu își redresează activitatea astfel încât aceasta să devină profitabilă, se aplică

procedura lichidării judiciare, cu consecința dispariției comerciantului din circuitul comercial și

satisfacerea creditorilor săi.4

Falimentul în dreptul românesc

La începutul secolului al XIX-lea în dreptul românesc apar primele legi privitoare la

faliment, cuprinse în codurile lui Caragea și Calimach.

În Codul lui Caragea este susținuta ideea că dacă datornicul “molfuzește”, adică ajunge în

starea de faliment, el trebuie să obțină “milostivirea” creditorilor, în caz contrat fiind considerat

prefacut sau falit fraudulos. În aceste situații, pentru a se elibera de datorie, molfuzul putea

cesiona, abandona patrimoniul său debitorilor printr-o dare de avere.

Codul Calimach prevedea următoarele etape ale procedurii falimentulu5:

1. Deschiderea concursului prin publicarea edictului, edictul fiind practic o sentință

declarativă de faliment;

2. Catagrafia și prețuirea averii;

3. Cârmuirea averii supusă la concurs creditorilor;

4. Limpezirea înfățișatelor sume de datorii care erau practic creanțe declarate;

5. Clasificarea pretențiilor desăvârșit limpezite;

6. Procesele pentru potimisirea în clase care erau contestații pentru stabilirea cauzelor de

preferință;

7. Împărțirea averii concursului;

8. Sfârșitul sau desființarea concursului.

Prima lege românească completă a falimentului a fost adoptată în 1840 sub denumirea de

Condica pentru Comerciu, reprezentând o traducere a dispozițiilor Codului comercial francez

privitoare la faliment.

4 Ibidem

5 Ibidem3

Codul comercial român din 1887 este considerat ca fiind legiferarea cea mai complexă în materie

comercială.

Dreptul falimentului este reglementat în Codul Comercial în Cartea a III-a intitulată

“Despre faliment” art. 695-888.

Falimentul era considerat ca o procedură de executare silită asupra bunurilor

comerciantului debitor, care a încetat plata datoriilor sale comerciale, al cărei scop era

satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor.

Conform prevederilor din Codul Comercial, procedura falimentului se aplică numai

comercianților. Aceasta poate fi declanșată fie din oficiu, de către instanța judecatorească, fie

prin declarația debitorului, la cererea unuia sau mai multor creditori.

Codul comercial român prevede mai multe etape ale procedurii falimentului: stabilirea

activului efectuată prin operațiunile de constatare, conservare șî întregire a activului,

identificarea creditorilor, stabilirea pasivului, și a masei credale, căutarea unor soluții amiabile

pentru plata datoriilor debitorului falit, lichidarea activului prin vânzarea la licitație publică a

bunurilor falitului, repartizarea între creditori a rezultatului activului în limita cotei falimentare.

Judecătorul sindic, adunarea creditorilor și instanța judecătorească sunt principlele organe care

aduceau la îndeplinire procedura falimentului.

Noțiunea procedurii falimentului

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de “faliment” provine din latinescul “fallo,

fallere” însemnând “a lipsi”, în cazul procedurii falimentului reprezentând lipsa debitorului de la

datoria lui de a plati creditorilor săi.

Din punct de vedere juridic, s-au propus o serie de definiții6 care au încercat să cuprindă

trăsăturile distinctive ale procedurii falimentului.

Astfel, în doctrina interbelică, falimentul era definit ca fiind procedura de executare silită,

aplicabilă “comercianților aflați în încetare de plăți pentru datorii comerciale cu scopul de a

lichida avutul acestora pentru satisfacerea în mod egalitar a drepturilor tuturor creditorilor.


4

O altă definiție a falimentului poate fi reprezentată de acea stare de imposibilitate a

efectuării plăților comerciale.

De asemenea, dreptul falimentului este definit ca fiind legea pentru beneficiul și ușurarea

creditorilor și a debitorilor în cazul în care ultimul nu poate sau nu vrea să își plătească datoriile.

Cu alte cuvinte, dreptul falimentului este organizarea legală și procedurală a apărării în comun a

creditorilor față de insolvența comercianților.

În actuala reglementare procedura falimentului este definită ca fiind procedura de

insolvență concursuală colectiva și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii

acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este

înmatriculat.

Rolul și scopul procedurii falimentului

Așa cum rezultă din definițiile de mai sus, falimentul avea două scopuri precise: un scop

imediat, constând în asigurarea plății creditorilor și pedepsirea debitorului falit și un scop mediat

prin care se urmărea asanarea mediilor comerciale. Însă aceste funcții au fost adaptate la evoluția

și dezvoltarea societății.

În legislații precum cea americană, britanică, franceză sau germană debitorul poate veni

cu un plan bun de reorganizare judiciară, iar instituțiile financiare pot să îi acorde sprijin sub

forma unor noi linii de credit tocmai pentru ca debitorul să se poată redresa financiar. Această

nouă funcție a dreptului falimentului a fost adoptată și de legiuitorul prin recenta Lege nr.

85/2006 privind procedura falimentului. Astfel, în cuprinsul prevederilor art.2 din lege se

prevede că “scopul prezentei legi este instituirea unor proceduri colective pentru acoperirea

pasivului debitorului aflat în insolvență”.7

Modalitățile prin care se realizează scopul legii sunt procedura de reorganizare judiciară

și procedura falimentului. Prima dintre ele constă în anumite reguli privind organizarea activității

debitorului pe baze noi în vederea redresării economico-financiare și asgurării mijloacelor

bănești pentru plata datoriilor față de creditori. Cea din urmă, procedura falimentului constă în

anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a bunurilor din patrimoniul

debitorului, în vederea plăților datoriilor față de creditori.8

7 Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței8 Cărpenaru, S.D. (2000), Drept comercial român, Ediția a IV-a, București, Editura Allbeck

5

Caractere specifice ale proceduri falimentului9

Procedura falimentului este o procedură de executare silită, unitară, colectivă și egalitară

pentru că: este unică și simultană pentru toate creanțele care grevează patrimoniul comerciantului

aflat în incapacitate de plată; reprezintă o apărare comună a intereselor și drepturilor tuturor

creditorilor acestui comerciant; realizează stingerea tuturor creanțelor într-o proporție directă cu

ponderea pe care fiecare creanța o deține în pasivul patrimoniului falitului.

Specificul procedurii falimentului decurge din aplicarea a două principii fundamentale ale

obligațiilor comerciale:

1) Comerțul se bazează pe credit;

2) Obligația comercială se execută la scadență.

Procedura falimentului poate fi inițiată pe trei căi:

a) Prin declarația debitorului (art. 703 C.com)

b) La cererea oricărui creditor a cărui creanță are o cauză comercială (art. 704 C.com)

c) Din oficiu, de către instanță ( art. 705 C.com)

Falimentul

Legea insolvenței consacră o procedură “generală” care se deschide printr-o fază de

observație și se continuă cu două modalități alternative ale procedurii: reorganizare judiciară

și/sau falimentul care pot fi succesive precum și o procedură simplificată care presupune fie

deschiderea directă a procedurii falimentului, fie trecerea la faliment după o scurtă perioadă de

observație fără posibilitatea de reorganizare judiciară. Trecerea de la faza de observație direct la

faliment este marcată de hotârârea prin care se dispune începerea procedurii de faliment. Odată

ce s-a trecut la faliment, prin hotărâre a judecătorului-sindic, debitorul se află în fază definitivă a

procedurii insolvenței. Prin această hotarâre, judecătorul-sindic numește provizoriu un lichidator,

care va fi supus confirmării creditorilor, în prima adunare a creditorilor de după trecerea la

faliment. Lichidatorul va trece la reconfigurarea masei credale, notificând creditorii în vederea

depunerii cererilor de admitere a creanțelor și prcedând la verificarea creanțelor, după care va


6

elabora și înregistra tabelul suplimentar de creanțe și, după eventualele contestații, va elabora și

afișa tabelul definitiv consolidat. El va incepe imediat lichidarea după ce va fi efectuat

inventarul. Închiderea procedurii falimentului înseamnă, de regulă, descărcarea de datorii a

debitorului persoană fizică. În cazul debitorului persoană juridică, închiderea procedurii

falimentului semnifică stingerea personalității juridice debitorului.10

Protagoniștii procedurii falimentului11 sunt următorii: judecătorul-sindic, adunarea

creditorilor și tribunalul.

Judecătorul-sindic are două categorii de atribuțiuni: jurisdicționale (închiderea sau

deschiderea procedurii, contestațiile la tabelul creanțelor, trecerea la reorganizarea judiciară sau

la faliment, anularea actelor frauduloase etc)12 și de administrare.

Adunarea creditorilor reprezentată de totalitatea creditorilor îndreptățiți să participe la

procedură)13 fără personalitate juridică are atribuții care se circumscriu celor trei soluții amiabile:

continuarea comerțului, moratoriul și concordatul.

Procedura simplificată de faliment

Pentru eficientizarea procedurii de reorganizare judiciara si a falimentului s-a introdus

procedura simplificată aplicabilă micilor comercianți și/sau societăților comerciale fără active

sau fară evidențe contabile.

Procedura simplificată de faliment14 se instituie în contra: comerciantului persoană fizică;

altor categorii de comercianți care nu dețin bunuri, nu au acte constitutive, nu au administratori

sau nu au sediu cunoscut; debitorilor care nu au prezentat în termen actele și informațiile la care

se referă art.3 din Legea insolvenței; societățile comerciale dizolvate anterior deschiderii

procedurii; debitorilor care și-au declarat intenția de a intra în faliment sau cărora legea le

interzice reorganizarea.

10 Piperea, Ghe. (2009), Drept comercial, Volumul II, București, Editura C.H. Beck11 Birchall, A. ( 2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția a II-a, București, Editura Universul juridic

12 Piperea, Ghe. Op.cit.13 Ibidem14 Ibidem

7

Procedura simplificată presupune că debitorul este sau va fi declarat în faliment după o

scurtă perioadă de observație, întrucât reorganizarea judiciară nu este posibilă.

Procedura simplificată se deschide fie direct, spre exemplu, comercianții persoane fizice,

asociațiile familiale, societățile comerciale anterior dezvoltate, debitorii care și-au declarat

intenția de a intra în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de reorganizare

judiciară; fie ca procedură de insolvență în care nu este permisă reorganizarea, cu o scurtă

perioadă de observație de maximum 60 de zile, spre exemplu debitorii care nu au depus sau nu

au prezentat documentele prevăzute la art.28, comercianții care nu dețin bunuri în patrimoniu.

Această procedură poate fi provocată de debitor, de lichidatorul unei societăți comerciale

dizolvate și de administratorul judiciar.

În cazul în care procedura se deschide direct, ca procedură de faliment stricto sensu,

regulile de procedură sunt aceleași ca și cele obișnuite pentru procesul inițial, adică procesul de

deschidere a procedurii.

Falimentul în procedură generală

Procedura falimentului, în alte cazuri decât în procedura simplificată, se deschide:15

a) Dacă nici un plan nu este confirmat și termenul pentru depunerea sa a expirat;

b) În perioada de observație, dacă administratorul judiciar constată, în raportul său

amănunțit asupra cauzelor insolvenței, că debitorul nu are șanse de reorganizare și creditorii

votează în adunarea generală trecerea la faliment;

c) În perioada de reorganizare sau, după caz, la finalul acesteia, dacă activitatea debitorului

produce pierderi, daca planul a eșuat sau dacă termenul reorganizarii a expirat, fără ca planul sa

fi avut succes.

Falimentul, fie că se ajunge la el prin procedura simplificată sau prin procedura generală,

este o procedură care se derulează după aceleași reguli și are aceleași efecte16 ( dizolvarea

societății comerciale debitoare, precum și a organizației cooperatiste debitoare, ridicarea

dreptului de administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, predarea gestiunii averii de

la debitor către lichidator, notificarea intrării în faliment aplicarea dispozițiilor art.45 în ceea ce

15 Ibidem16 Turcu, I. (2005), Falimentul, actuala procedură, Ediția a V-a completă și actualizată, București, Editura Lumina Lex

8

privește creantele existente la data intrării în faliment, aplicarea dispozițiilor art. 75-90 cu privire

la data deschiderii procedurii și data intrării în faliment) Falimentul se justifică pentru că nu

există, în opinia administratorului judiciar, nici o șansă de reorganizare a debitorului.

Prin procedura de deschidere a falimentului sau prin procedura prin care se decide

intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunța dizolvarea societății debitoare și va dispune

ridicarea dreptului de administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, cu stabilirea

atribuțiilor și a remunerației acestuia.

În toate cazurile de trecere la faliment, într-un eventual recurs se poate dispune

suspendarea executării hotărârii de trecere la faliment.

Reconfigurarea masei credale și inventarul

După trecerea la faliment în procedură generală, masa credale trebuie să fie reconfigurată,

deoarece între data deschiderii procedurii și data trecerii la faliment este posibil sa fi apărut noi

datorii ale debitorului.

În vederea restabilirii masei credale, lichidatorul trebuie să emită notificări către creditori,

să primească cererile acestora de înscriere la masa credală, să verifice creanțele acestora și să

întocmească tabelul suplimentar al creanțelor , iar după expirarea termenului de contestații să

afișeze tabelul definitiv consolidat al creanțelor ( conform definiției date de art.3 pct.19 din

Legea insolvenței, acesta reprezintă „totalitatea creanțelor ce figurează ca admise în tabelul

definitiv de creanțe și cele din tabelul suplimentar necontestate, precum și cele rezultate în urma

soluționării contestațiilor la tabelul suplimentar”).

Inventarierea reprezintă o lucrare preliminară elaborării situațiilor financiare prin care se

stabilește marimea reală a patrimoniului și evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea

actuală. Finalizarea inventarului este momentul de la care încep procedurile de lichidare.17

Efectuarea lichidării

Lichidarea se efectuează de către lichidator, sub controlul judecătorului-sindic, ținându-se

cont de câteva reguli de bază:18

17 Piperea, Ghe. (2009), Drept comercial, Volumul II, București, Editura C.H. Beck

18 Turcu, I. (2005), Falimentul, actuala procedură, Ediția a V-a completă și actualizată, București, Editura Lumina Lex

9

a) Bunurile se vor vinde cât mai avantajos și cât mai curând, dar la timpul potrivit și la

prețul maxim;

b) Bunurile vor putea fi vândute în bloc- ca un ansamblu în stare de funționare- sau

individual;

c) De regula, bunurile se vor vinde prin negociere directă și numai dacă nu se pot vinde

astfel, vor fi vândute la licitație;

d) În vederea vânzării, evaluarea bunurilor, necesară pentru stabilirea prețului de vânzare

directă sau a prețului de strigare, se va efectua de un expert contabil care îl va asista pe

lichidator;

e) Evaluarea se va efectua atât individual, cât și în bloc, ca un ansamblu în stare de

funcționare.

Închiderea procedurii

Situațiile de închidere a procedurii sunt următoarele: insuficiența fondurilor, îndeplinirea

planului, stingerea datoriilor debitorului, neînregistrarea creanțelor, terminarea lichidării.

Închiderea procedurii are ca efect continuarea existenței debitorului persoană juridică, în

următoarele situații: îndeplinirea planului confirmat, plata datoriilor, neînregistrarea nici unei

creanțe.

Odată cu încheierea procedurii, încetează și existența debitorului societate comercială,

prin dizolvare și radiere din registrul comerțului în situațiile de lichidare totală a averii

debitorului, dacă procedura de reorganizare a încetat și s-a trecut la procedura falimentului și

dacă bunurile debitorului nu sunt suficiente.19

19 Ibidem10

procedura falimentului

Documents