UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Facultatea de Administraţie şi Afaceri

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Conf. univ. dr. CORNELIA NISTOR

ABSOLVENT:

BUCUREŞTI

2010

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Facultatea de Administraţie şi Afaceri

Lucrare de Licenţă

“Probleme legate de dezvoltarea agriculturii în România

după 1989”

Coordonator ştiinţific:

Conf. univ. dr. Cornelia Nistor

Absolvent:

CUPRINS

Cuprins…………………………………………………………………………….1

Introducere………………………………………………………………………...2

I. Evoluţia agriculturii în România după 1989………………………………….3

I.1. Consideraţii generale…………………………………………………...………3

I.2. Principalele probleme care au influenţat dezvoltarea agriculturii în România

după 1989……………………………………………………………………..……5

I.3. Contribuţia agriculturii la dezvoltarea economică……………………………..6

I.4. Raportul industrie – agricultură, echilibru esenţial în economia

românească….6

II. Politici agricole………………………………………………………………...8

II.1. Politica comercială agricolă…………………………………………………...8

II.2. Politica agricolă naţionala faţă de PAC…………..………………………….10

III. Studiu de caz: Agricultura României în perioada 2004-2008……………….11

IV. Concluzii şi propuneri………………………………………………………28

Bibliografie……………………………………………………………………….31

3

INTRODUCERE

Agricultura, cultivarea pământului pentru a creşte plante a constituit ramura principală de

la începuturile civilizaţiei. Ea asigura cea mai mare parte a alimentelor, materialelor necesare

pentru îmbrăcăminte şi alte materii prime pentru industrii.

Când europenii au descoperit ţinuturile îndepartate, ei au găsit multe culturi exotice. Grăbiţi să le

exploateze, ei au pus rapid la punct un sistem comercial care a dezechilibrat drastic balanţa

ecologică şi economică a multor ţări cu economie agrară.

Încă de la începutul anilor 1500, aventurierii portughezi şi spanioli, urmaţi de britanici, olandezi,

francezi şi germani, au început colonizarea suprafetelor vaste situate la tropice. În Europa a

crescut mult cererea pentru produsele care proveneau doar din regiunile tropicale sau sub-

tropicale, printre care condimentele şi băuturile. Se cereau şi materiale pentru industrie, cum ar fi

bumbacul sau cauciucul. Prelucrarea ulterioară şi exportul unor mărfuri atât de valoroase au

stimulat mult dezvoltarea comerţului mondial, atât în domeniul alimentar, cât şi al materiilor

prime. Cererea pentru produse ca bumbacul sau cauciucul a dus la schimbarea caracterului

agriculturii în ţările tropicale, mai ales atunci când terenurile destinate agriculturii de subsistenţă

erau înlocuite cu cele comerciale.

În prezent jumătate din populaţia globului lucrează în agricultură, o mare parte practicând

agricultura de subzistenţă. Impactul economic al agriculturii de subzistenţă pe piaţa mondială

este mic. Recoltele sunt produse pentru familia agricultorului, sau pentru oamenii din acea

comunitate şi cei mai multi dintre aceşti agricultori sunt săraci.

Agricultura de subzistenţă este adesea criticată că ar fi ineficientă din punct de vedere al

productivităţii. Dar, pe de alta parte, producţia realizată pe o suprafaţă este adesea foarte bună.

Ea este o formă de agricultură adaptată mediului local decât alte forme de agricultură, cum ar fi

cele tehnologizate care utilizează maşini şi produse chimice.

Agricultura se bucură astăzi de o deosebită atenţie în toate ţările lumii, indiferent de

nivelul de dezvoltare economică. În lumea contemporană ţările cele mai dezvoltate din punct de

vedere economic sunt şi cele mai mari producătoare şi exportatoare de produse agricole.

4

CAPITOLUL I

I. Evoluţia agriculturii în România dupa 1989

I.1. Consideraţii generale

Revoluţia română din decembrie 1989 a marcat profund spaţiul rural românesc. Într-o

perioadă extrem de scurtă au avut loc modificări de esenţă în structura proprietăţii funciare, au

dispărut unităţile agricole socialiste, locul lor fiind luat de noile tipuri de exploataţii (gospodării

individuale, asociaţii de familie, societăţi agricole, societăţi comerciale, regii autonome),

schimbându-se radical organizarea economico-socială a agriculturii, în vederea aşezării ei pe

sistemul economiei de piaţă (ca de altfel întreaga economie românească).

Debutul acestor schimbări, prefigurate încă din Declaraţia din 22 decembrie 1989, îl

constituie Decretul lege 42/1990 1. Potrivit acestui decret, se acordau în folosinţă 0,5 ha fiecărui

fost membru cooperator şi se desfiinţau cooperativele agricole de producţie din zonele agricole

nefavorabile.

În primăvara anului 1991 este promulgată Legea fondului funciar (Legea 18/1991) care

are mai multe funcţii: una de restituire a proprietăţii funciare, una de constituire a proprietăţii

(având caracter de reformă agrară) şi una de dizolvare a cooperativelor agricole de producţie.

Această lege a adus schimbări de esenţă în regimul funciar. Au fost înlocuite vechile structuri

funciare de proprietate din economia socialistă (proprietatea socialistă de stat şi cea cooperatistă)

cu proprietatea privată.

Pentru trecerea economiei româneşti la economia de piaţă este în mod obiectiv necesară

privatizarea. Agricultura este prima ramură din economia naţională care demarează acest proces,

prin aplicarea Legii fondului funciar. Dreptul de proprietate asupra pământului s-a stabilit prin

reconstituirea acesteia pentru toţi membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativele

agricole sau pentru moştenitorii acestora. Limita maximă de teren pentru care se face

reconstituirea a fost de 10 hectare echivalent arabil pe o familie.

Aşa după cum s-a specificat, o a doua funcţie a Legii 18/1991 a fondului funciar a fost

aceea de reformă agrară, în sensul că s-a constituit dreptul de proprietate si pentru cooperatorii

care au lucrat în ultimii trei ani în cooperativă si care nu au adus pământ la înfiinţarea

cooperativei. Aceste categorii de persoane au primit 0,5 hectare echivalent arabil.

1 Decretul-Lege nr. 42 din 29 ianuarie 1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii5

O altă prevedere importantă a legii a fost aceea că terenurile proprietate de stat, care

aparţin domeniului public, rămân în administrarea acestuia. În felul acesta, persoanele cărora

pământul le-a fost trecut în proprietate de stat ca urmare a unor legi speciale, devin acţionari la

societăţile comerciale înfiinţate pe baza Legii nr.15/1991 2. Bineînţeles că de aceste terenuri

beneficiază si moştenitorii lor. Aceste categorii de persoane, urmare a apariţiei Legii arendei

(Legea nr. 16/1994)3, pot lua în locaţiune suprafeţe de teren deţinute în cadrul acestor societăţi

comerciale şi după expirarea perioadei minime de arendare, îşi pot exploata terenul în mod liber,

în calitate de proprietar. În acest fel a luat naştere în agricultură un puternic sector privat care

deţinea în 1992: 69,8 % din terenul agricol, 79 % din terenul arabil, 51,8 % din păşuni şi fâneţe,

67,4 % din vii si livezi. Ponderea sectorului privat a atins in anul 2000 95.0 % din terenul

agricol, 96.5% din terenul arabil, 94.0 % din păşuni şi fâneţe, 95 % din vii si livezi.

Aplicarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991)4 este deosebit de complexă şi din acest

motiv materializarea ei pe teren s-a făcut destul de anevoios.

Aplicarea Legii fondului funciar prin reconstituirea si constituirea proprietăţii asupra

pământului a avut cum este si firesc, o serie de efecte pozitive dar si o serie de efecte negative

ca: fărâmiţarea proprietăţii (peste 4,7 milioane exploataţii agricole) si parcelarea excesivă a

terenului (numărul total al parcelelor rezultate se estimează la circa 18-20 milioane).

În perioada postdecembristă au avut loc mutaţii spectaculoase în ceea ce priveşte

exploataţiile din agricultură. Au dispărut cu desăvârşire unităţile agricole socialiste (de stat si

cooperatiste) locul lor fiind luat de noile tipuri de exploataţii de tip asociativ sau societar. In

domeniul organizării noilor tipuri de exploataţii au fost adoptate o serie de acte legislative care

reglementează noile orientări:

- Legea 15/1990, Legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat;

- Legea 31/1990, Legea societăţilor comerciale ca regii autonome si societăţi comerciale;

- Legea 36/1991, Legea societăţilor agricole si a altor forme de asociere în agricultură.

Pe baza acestor legi în mediul rural au apărut diferite forme de organizare economico-

socială.

Prin reorganizarea întreprinderilor agricole de stat, a staţiunilor de mecanizare a

agriculturii si a altor unităţi agricole de stat au apărut societăţile comerciale agricole cu capital

total sau parţial de stat, în baza Legii 15 si a Legii 31/1991.

2 Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă , publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 11 februarie 19913 Legea nr. 16/1991 privind aprobarea volumului de masă lemnoasă ce se va recolta în anul 19914 Legea 18/1991 privind fondul funciar republicată în Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 760 din 9 noiembrie 2007

6

I.2. Principalele probleme care au influenţat dezvoltarea agriculturii în România după

1989

În perioada tranziţiei una din principalele caracteristici ale agriculturii romaneşti o

reprezintă lipsa cronică a capitalului. Aceasta a determinat creşterea ineficienţei în alocarea

resurselor cu consecinţe asupra creşterii şi competitivităţii fermierilor români şi a întregului

sector agricol. Agricultura României rămâne o agricultură de subzistenţă, problemele structurale

ale acesteaia fiind dificil de rezolvat.

În ceea ce priveşte comerţul agricol, România are un potenţial agricol semnificativ şi un

avantaj comparativ al resurselor naturale şi a fost un exportator tradiţional de produse agricole

până în 1990. O analiză a comerţului agricol românesc în perioada de după 1990 relevă o

schimbare considerabilă a poziţiei pe pieţele agricole internaţionale, din exportator net de

produse agricole în importator net. Situaţia relevă un declin accentuat, ca urmare a scăderii

producţiei agricole pe fundalul reformelor structurale ale proprietăţii agricole şi ale creşterii

cererii interne pentru produse alimentare diverse şi de calitate superioară. În perioada respectivă,

se pot distinge trei etape în comerţul agricol de tranziţie. Astfel, între 1990-1993, se

consemnează o perioadă de declin puternic şi o balanţă comercială negative, între 1994-1999 se

constată o uşoară redresare a balanţei comerciale agricole, urmată de o noua deteriorare în

perioada 2000-2001, fenomen ce se constată şi în prezent. Ponderea exporturilor agricole

romaneşti în totalul exporturilor se menţine la cote scăzute, între 3,3% si 8% ( spre deosebire de

Ungaria care are o contribuţie a agriculturii în PIB de doar 5 % şi o pondere a exportului de

produse agroalimentare de peste 20% din total). Discrepanţa între potenţial şi rezultate şi ceea ce

priveşte comerţul cu produse agricole şi balanţa acestuia este şi mai relevantă dacă se ia în

considerare faptul că, în 2003, 41% din forţa de muncă era ocupată în mediul rural, iar ponderea

agriculturii în PIB al României era de peste 11%.

În România dezechilibrele structurale din sectorul agricol sunt mai mari, fiind nevoie de

corecţii mai complicate.

1. Fragmentarea excesivă a proprietăţii agricole este unul din principalele neajunsuri. În prezent

România orientează fondurile bugetare atât către fermele comerciale cât şi către cele de

dimensiune mică (2 mil ha)

2. O altă problemă structurală a agriculturii o reprezintă numărul mare de ferme de subzistenţă

şi semi-subzistenţă. Autorităţile româneşti trebuie să realizeze o schemă de restructurare a

fermelor de semi-subzistenţă pe principii de eficienţă.

7

3. O altă problemă a agriculturii româneşti o reprezintă ponderea mare a agricultorilor în

totalul populaţiei ocupate, precum şi numărul mare de fermieri vârstnici. Pentru acest aspect

UE propune pentru agricultura comunitară aplicarea unei scheme de pensionare anticipate

(early retirement scheme) care poate garanta venituri totale de până la 150.000 euro/fermier (în

tranşe egale timp de 10 ani).

I.3. Contribuţia agriculturii la dezvoltarea economică

Departe de noi de a fi consideraţi agro-centrişti dimpotrivă, abordăm problematica

contribuţiilor agriculturii la dezvoltarea economică de ansamblu, descompunând aceste

contribuţii în opt funcţii importante pe care le îndeplineşte această ramură, din dorinţa de a

puncta şi argumenta într-un mod cât se poate de limpede rolul agriculturii în dezvoltarea

economiei româneşti.

În legătură cu aceste funcţii trebuie subliniate părerile lui Kuznets5 în acest domeniu: El

consideră că respectivele funcţii trebuie judecate şi apreciate prin prisma participării

agriculturii la creşterea PIB, prin producţia agricolă propriu-zisă, prin participarea sa la

schimburile pe piaţă prin totalitatea cumpărărilor şi vânzărilor atât în cadrul economiei

naţionale şi în afară, cât şi prin furnizarea de mână de lucru şi capital sectorului industrial.

Rolul agriculturii în accederea spre dezvoltare este fundamental, pentru că fiind sectorul

dominant este firesc ca dezvoltarea sa să fie condiţia creşterii economice. S-ar putea vorbi în

această accepţiune şi de efectul de antrenare globală a agriculturii asupra celorlalte sectoare,

efect cu atât mai puternic cu cât agricultura are o greutate relativă mai importantă în economie

(cazul de fapt al României). Trebuie subliniat şi faptul că funcţiile agriculturii evoluează

proporţional şi cu gradul de industrializare dar şi în funcţie de specificul fiecărei ţări,

caracterizată prin propria sa structură economică şi socială. Adăugând ceea ce unii autori ignoră

(cei care abordează această problemă din punct de vedere funcţionabil) faptul că în mod logic

conform circumstanţelor istorice diferitele funcţii ale agriculturii nu sunt întotdeauna

compatibile între ele, configuraţiile funcţionale ale agriculturii trebuie analizate în raport cu

specificul lor temporal şi spaţial.

I.4. Raportul industrie – agricultură, echilibru esenţial în economia românească

5 Simon Kuznets (n. 30 aprilie 1901; d. 8/9 iulie 1985) economist evreu-american din Belarus. El a fost premiat cu Premiul Nobel pentru Economie în 1971 pentru interpretarea sa empirică a creşterii economice care a îmbunătăţit înţelegerea structurilor socio-economice şi a dezvoltării economice.

8

În privinţa raportului dintre cele două mari ramuri ale economiei: industria şi

agricultura, considerăm că exemplul oferit de ţările dezvoltate este edificator şi pentru ţara

noastră.

Industria asigură modernizarea tehnologică a agriculturii, creează condiţii pentru

valorificarea superioară a producţiei agricole. Practica mondială arată că pe baza dezvoltării

industriei, îndeosebi a celei producătoare de mijloace de producţie moderne pentru agricultură,

are loc o adevărată explozie agricolă, modernizarea tehnică a agriculturii ducând la creşterea

puternică a productivităţii muncii, ajungând chiar să depăşească ritmul de creştere a

productivităţii muncii în industrie.

Experienţa ţărilor cu o economie dezvoltată arată că îndeplinirea raţională şi

concomitentă a funcţiilor agriculturii necesită asigurarea unei creşteri echilibrate, reciproc

susţinută a celor două ramuri: agricultura şi industria. Pentru ţara noastră, interdependenţa

industrie-agricultură, într-o perioadă când industria este condiţionată în dezvoltarea sa şi de

importurile costisitoare de materii prime şi energie, transformă agricultura într-o adevărată bază

a creşterii economice.

Aprecierea corectă a raportului dintre industrie şi agricultură se poate realiza numai în

condiţiile aşezării relaţiilor dintre cele două ramuri pe principii economice. În această privinţă

raporturile dintre preţurile din industrie şi agricultură pot oferi o imagine concludentă. Se pot

utiliza în acest sens două metode.

O primă metodă constă în calcularea “foarfecelui preţurilor”, ca raport dintre indicele

preţurilor produselor agricole şi indiciile preţurilor produselor industriale pentru agricultură,

luând în considerare aceeaşi perioadă de referinţă.

Acest indice trebuie să tindă spre 1, respectiv 100 % în cazul existenţei unui echilibru

între preţurile din cele două ramuri ale economiei naţionale.

O altă metodă de urmărire a evoluţiei raportului de preţuri industrie-agricultură constă

în stabilirea cantităţii de produse agricole necesară a se vinde pentru a se putea cumpăra un

produs industrial.

Liberalizarea preţurilor din prima etapă (1 noiembrie 1990) în ţara noastră, care a atras

după sine mărirea nejustificată a preţului produselor industriale pentru agricultură, a avut

consecinţe nefavorabile asupra eficienţei producţiei agricole, asupra tuturor sectoarelor agro-

9

alimentare. S-a ajuns în situaţia în care este mai avantajos să se importe unele produse (de

exemplu pesticide), decât să se apeleze la cele din producţia internă.

Un echilibru esenţial pentru ţară este cel între industrie şi agricultură, care se exprimă

prin evoluţia raportului dintre indicii preţurilor primite de agricultori pentru produsele agricole

şi indicii preţurilor plătite de agricultori pentru produsele industriale necesare agriculturii,

raport cunoscut sub denumirea de “foarfecele preţurilor”.

Există o experienţă relativ bogată în privinţa calculării şi prezentării “foarfecelui

preţurilor”, respectiv a evoluţiei raportului dintre preţurile produselor agricole şi preţurile

produselor industriale cumpărate de agricultori, atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial

În baza calculelor efectuate, indicele preţurilor produselor agricole în 1996 faţă de 1990,

a fost de 19 535,5 %, respectiv o creştere de peste 195 ori. Creşterile preţurilor produselor

agricole, mai cu seamă în ultimii 2 – 3 ani, sunt însemnate şi ar putea avea efecte pozitive, dar

problema cea mai mare este aceea că preţurile produselor industriale şi a serviciilor necesare

agriculturii, într-un cuvânt a inputurilor, au crescut în ritmuri mult mai rapide, creând

dezechilibre în aceste domenii de activitate economică. Indicele general al preţurilor

produselor industriale cumpărate de agricultori a fost în 1996, faţă de 1990, de 30 108,6 %,

reprezentând o creştere de peste 300 de ori.

Raportul de preţuri industrie- agricultură, “foarfecele preţurilor” a fost în întreaga

perioadă analizată în defavoarea agriculturii, cu 62,3 procente în 1991, cu 49,2 procente în

1992, cu 33,0 procente în 1993, cu 26,7 procente în 1994, cu 32,1 procente în 1995 şi cu 35

procente în 1996.

Un efect negativ deosebit al dezechilibrului dintre creşterea preţurilor produselor

industriale necesare agriculturii şi cele ale produselor agricole constă în anihilarea în acest fel a

efectului subvenţiilor pentru agricultură. Astfel, în anul 1996 subvenţiile pentru agricultură au

fost de circa 2000 miliarde lei, iar creşterile de preţuri la produsele industriale necesare

agriculturii, în anul 1996 faţă de 1995, au depăşit în cifră absolută 2300 miliarde lei.

Trecerea agriculturii româneşti de la economia supracentralizată la economia de piaţă

pune într-un fel nou şi problema pârghiilor de îndrumare şi încurajare, de dezvoltare a acestei

ramuri de bază a economiei naţionale.

10

CAPITOLUL II

II. Politici agricole

II.1. Politica comercială agricolă

Politica comercială a României în domeniul agriculturii a parcurs mai multe etape de la

începutul anilor 1990. Principalii determinanţi ai evoluţiilor politicii comerciale agricole au fost

acordul OMC, angajamentele făcute în cadrul acordului ASAL (împrumutul pentru ajustarea

sectorială a agriculturii) cu Banca Mondială, relaţiile în curs cu UE şi calitatea de membru

CEFTA a României.

OMC – În condiţiile OMC, România a primit statutul de “ţară în curs de dezvoltare”. Acest

statut este aproape unic în rândul ţărilor central şi est-europene şi a permis negocierea unor tarife

foarte înalte, care au devenit principalul instrument pentru protejarea producătorilor

agroalimentari. Această protecţie tarifară a creat un zid în jurul României şi a avut consecinţe

negative serioase pentru eficienţa internă a produselor agroalimentare. Statutul de ţară în curs de

dezvoltare a permis, de asemenea, reducerea obligaţiilor pentru tarifele agricole agregate medii şi

un nivel mai ridicat de alocaţii de sprijin interne. Dacă România ar fi forţată să renunţe la statutul

său de ţară în curs de dezvoltare înainte de aderarea la UE, nivelul susţinerii interne ar putea

deveni o problemă, deşi, la nivelul său prezent, nu este excesivă în comparaţie cu alte ţări din

regiune.

ASAL – Împrumutul pentru ajustare sectorială a agriculturii a avut drept rezultat modificări

semnificative ale sectorului agroalimentar în anul 1997. Nivelul taxei vamale medii ponderate

pentru toate produsele agricole a scăzut de la 67% la 27% în iulie 1997. Taxele vamale pentru

produsele sensibile, cum ar fi carnea, produsele lactate, zahărul etc., au rămas mai ridicate

(aproximativ 60%). Toate scutirile temporare de impozit au fost anulate şi toate interdicţiile la

export unilaterale au fost înlăturate. Licenţierea exporturilor şi importurilor a fost, de asemenea,

eliminată, cu excepţia cotelor tarifare preferenţiale stabilite de acordurile internaţionale. În a

doua fază a implementării ASAL, în ianuarie 1999, taxele pentru produsele sensibile menţionate

mai sus au fost scăzute de la 60% la 45%, iar taxa vamală medie ponderată pentru produsele

alimentare şi agricole au scăzut de la 27% la 22%.

Acordurile cu UE – Acordul de asociere a României cu UE a intrat în vigoare în anul 1995.

Acest acord a oferit cote preferenţiale şi scheme de reducere a taxelor vamale pentru majoritatea

produselor animale, grâu şi legume. Un acord special a fost adoptat în cazul vinului. În anul 11

2000, România a convenit un nou acord cu UE privind liberalizarea comerţului agricol (Acordul

dublu-zero). Un număr de produse (carne de pasăre, carne, brânză, vin, fructe, cereale) au

beneficiat de reduceri complete sau semnificative ale taxelor vamale, ca şi de un plan pentru

creşterea cotelor în comerţul cu UE. România a fost, de asemenea, de acord cu o şi mai mare

liberalizare, iar ambele părţi au fost de acord cu eliminarea subvenţiilor la export în cadrul

comerţului bilateral.

CEFTA – În anul 1997, România a devenit membră CEFTA şi a adoptat tratamentul preferenţial

la un număr de produse în cadrul comerţului cu ţările CEFTA. Ţările CEFTA sunt principalele

partenere comerciale ale României în cadrul comerţului cu produse agricole. Competitivitatea

limitată a produselor agricole şi alimentare româneşti devine evidentă în relaţiile comerciale,

ceea ce a avut drept rezultat creşterea taxelor vamale la import în mod temporar pentru un număr

de produse în ultimii câţiva ani, în special în relaţia cu Ungaria. O dată cu extinderea recentă a

Uniunii Europene (de la UE-15 la UE-25) din 2004, România a pierdut preferinţele CEFTA cu

ţările membre CEFTA care au aderat la UE. Ţările noi membre beneficiază în prezent de toate

concesiile UE pentru România, iar României i se va cere să facă comerţ cu ele în termenii

generali ai UE.

Politica comercială agricolă a României poate fi caracterizată prin schimbări şi o volatilitate

semnificativă pe parcursul întregii perioade de tranziţie. În prima jumătate a anilor 1990, politica

agricolă a manifestat o volatilitate extremă, mai ales în ceea ce priveşte importul. Exceptările şi

reducerile temporare de care au beneficiat anumiţi exportatori şi importatori au reprezentat o

practică obişnuită în această perioadă. În ultimii ani, volatilitatea a luat forma utilizării frecvente

a măsurilor de protecţie şi a intervenţiilor temporare în numele producătorilor agricoli.

II.2. Politica agricolă naţională faţă de PAC

Până în anul 2003, realizarea unui mediu de politică agricolă consistent cu piaţa şi asigurarea

anumitor măsuri de protecţie a veniturilor agricole s-au aflat în centrul atenţiei guvernului. Au

fost încercate diferite forme de intervenţie pe piaţă, iar armonizarea cu PAC a devenit un

obiectiv suplimentar, dar încă nu unul major. Sistemul curent de susţinere a agriculturii încă

amestecă intervenţia guvernului cu principiile agriculturii bazate pe piaţă. Totuşi nu corespunde

în întregime cu nivelul de susţinere şi instrumentele PAC. Deşi există presiuni pentru o creştere

imediată a susţinerii şi protecţiei din partea fermierilor şi o nevoie evidentă de a converge spre

nivelurile UE înainte de aderare, nivelul sprijinului şi măsurile de la frontieră ar trebui să rămână

neschimbate, pentru a menţine presiunea pentru încheierea reformelor şi pentru a rămâne în

cadrul limitărilor bugetare şi a respecta angajamentele OMC. Recomandarea este să se alinieze

nivelul susţinerii numai după momentul aderării.12

În înaintarea către aderarea la UE, în primul rând, va trebui înlăturat accentul pus pe creşterea

producţiei. Accentul excesiv pus pe creşterea producţiei a modelat politica agricolă în trecut,

prin promovarea intervenţiei în favoarea unor produse specifice şi introducerea de distorsiuni pe

pieţele agricole. Dat fiind mediul comercial deschis din epoca actuală, în general, şi obiectivele

comerciale ale aderării la UE, în particular, factorii de decizie în domeniul agricol din România

trebuie să realizeze o ajustare mentală care să se îndepărteze de la creşterea producţiei spre

creşterea competitivităţii. România are de suferit de pe urma producţiilor medii scăzute atât în

sectorul vegetal, cât şi animal, care se adaugă nivelului de departe cel mai scăzut al

productivităţii muncii în agricultură din regiune. Asupra acestor probleme ale reformei agricole

ar trebui să se concentreze factorii de decizie, în loc de a pune accentul tradiţional pe creşterea

producţiei. Competitivitatea (care, dacă este atinsă, va contribui, de asemenea, la creşterea

producţiei) necesită o mai mare eficienţă şi creştere a productivităţii în agricultură. Acest

lucru poate fi obţinut doar prin politici care facilitează reorganizarea structurală a exploataţiilor

agricole, prin permisiunea ca fermele ineficiente să fie închise şi înlăturarea obstacolelor din

calea expansiunii noilor unităţi agricole mai eficiente.

În acelaşi timp, eforturile ar trebui să se concentreze pe adaptarea instrumentelor politice, aşa

cum sunt ele schiţate în acest cadru deja convenit cu UE. Acest acord descrie direcţia

schimbării, care se îndepărtează de la sprijinul specific pe produs spre un sistem de susţinere

decuplat, bazat pe suprafaţă, şi un program combinat de susţinere naţională şi susţinere din

partea UE.

CAPITOLUL IIIIII. Studiu de caz: Agricultura României în perioada 2004-2008

În acestă lucrare am încercat să prezint situaţia agriculturii româneşti din perioada de

guvernare 2004-2008. Un rol important în agricultura românească din acestă perioadă( 2004-

2008) îl are aderarea la Uniunea Europeană. Odată cu aderarea României la Uninunea

Europeană, ţara noastră a trebuit să adopte măsuri speciale cu privire la agricultură şi în acelaşi

timp beneficiază de fonduri, subvenţii îndreptate spre acest sector. În timp ce politicile agricole

şi instituţiile oficiale au îndeplinit toate criteriile de aderare la Uniunea Europeană, sectorul

agricol în sine nu este încă pregătit să folosească în mod eficient oportunităţile ivite şi să

răspundă adecvat noilor provocări.

Probleme mari cu care România se confruntă în sectorul agricol sunt : numărul mare de ferme

de subzistenţă şi semi-subzistenţă care dacă nu trec la un nivel “ de piaţă” nu vor obţine nici un

profit din activitatea agricolă, ponderea mare a agricultorilor în totalul populaţiei ocupate,

13

precum şi numărul mare de fermieri vârstnici, organizarea încă slabă a producătorilor agricoli în

forme de asociere, la acestea contribuind lipsa de informaţie pe piaţă la nivelul producătorilor în

ceea ce priveste îndeosebi standardele de calitate.

Evoluţia agriculturii în perioada de tranziţie şi aderarea României la Uniunea Europeană

Favorizată de poziţia geografică, unitatea şi proporţionalitatea formelor de relief,

condiţiile de climă prielnice, resursele agricole naturale şi calitatea potenţială a acestora,

cultivarea plantelor şi creşterea animalelor au constituit în decursul istoriei milenare a poporului

român cele mai vechi activităţi, hotărâtoare, ale societăţii româneşti în agricultură găsindu-şi

ocupaţia şi rosturile vieţii cea mai mare parte a populaţiei acestor meleaguri. Sute şi sute de ani

ţărănimea a constituit principala forţă socială a ţării factorul determinant în dezvoltarea forţelor

de producţie. Datorită agriculturii pe teritoriul geto-dac s-au stabilit încă înainte de domnia

regelui Burebista, nu numai legături ale omului cu pământul ci şi anumite relaţii între oameni

legate de pământ, care lucrat cu trudă, adeseori cu preţul unor lupte eroice, a asigurat ţăranilor

întreaga existenţă, viaţa acestora depinzând în mod hotărâtor de rodnicia pământului şi creşterea

animalelor. Spre deosebire de celelalte activităţi ale economiei naţionale, agricultura (inclusiv

silvicultura) care în prezent asigură peste 90% din hrana populaţiei globului pământesc, este

singura care creează substanţa primară brută a cărei valoare creşte de aproximativ 3-5 ori în urma

prelucrării acesteia în industria alimentară şi uşoară, având totodată un rol strategic foarte

important, menit să asigure securitatea alimentară a populaţiei, echilibrul pieţei, păstrarea liniştii

sociale, protejarea vieţii şi mediului înconjurător. România se situează pe primele locuri în

Europa privind posibilitatea practicării unei agriculturi diversificate şi cu o eficienţă sporită în

majoritatea zonelor ţării, având atuuri potenţiale importante pentru cultivarea, aproape în

totalitate, a speciilor de plante ce se cultivă în Europa precum şi pentru creşterea animalelor. În

Europa, România ocupă locul 6 privind suprafaţa agricolă ce revine pe locuitor, 5 privind

suprafaţa arabilă şi locul 7 la suprafaţa păşunilor şi fâneţelor naturale.

Reforma agrară a avut două obiective fundamentale:

- un obiectiv social, pentru reconstituirea dreptului de proprietate al foştilor proprietari

sau moştenitorilor acestora şi constituirea unui drept de proprietate al celor care deşi nu l-au avut

au fost îndreptăţiţi, potrivit acestei legi.

- un obiectiv economico-juridic, care a vizat adoptarea unor măsuri privind arendarea

terenurilor agricole, libera circulaţie juridică a acestora, extinderea limitei maxime a suprafeţei

exploataţiei agricole pentru care s-a realizat reconstituirea dreptului de proprietate etc., în scopul

14

creării şi consolidării proprietăţii funciare şi a noilor relaţii agrare, precum şi a pieţei agricole

aferente.

Agricultura României dispune în prezent de un parc de tractoare şi utilaje agricole, în cea mai

mare parte depăşit din punct de vedere al performanţelor tehnice, cu un sistem neadaptat

cerinţelor efectuării lucrărilor agricole atât pe supraţete mari, cât şi pe suprafeţe mici datorită

preţurilor ridicate pentru achiziţionarea unor noi utilaje şi lipsei creditelor avantajoase, în special

în cazul exploataţiilor agricole individuale mici şi mijlocii. Maşinile şi utilajele agricole deţinute

de exploataţiile agricole, cu o vechime de peste 10 ani, în unele cazuri chiar 15-20 de ani, au

reprezentat(potrivit datelor Anchetei Structurale) 70-80% la tractoare, maşini pentru stropit şi

prăfuit, combine pentru recoltat furaje şi sfeclă de zahăr, motocositoare şi echipamente pentru

irigat-necesitând reparaţii frecvente şi costisitoare. Pentru a suplini într-o anumită măsură lipsa

mijloacelor tehnice mecanice, precum şi imposibilitatea utilizării acestora pe suprafeţe mici,

exploataţiile agricole individuale au revenit la folosirea mijloacelor cu tracţiune animală, fiind

intensificată în aceşti ani sporirea numărului de animale de muncă, însă şi acestea se situează cu

mult sub nevoile ţărănimii. Spre deosebire de perioada premergătoare cooperativizării forţate a

agriculturii, când aproape fiecare gospodărie agricolă ţărănească deţinea, de regulă cel puţin un

plug, o grapă, o rariţă, un car sau caruţă, în prezent aceste echipamente au devenit practic, o

raritate, cele existente având un grad de uzură care a depăşit cu mulţi ani perioada normală de

folosinţă.

Amenajări pentru irigaţii

Având rolul primar de intensificare a producţiei agricole, irigaţiile determină creşterea

substanţială a producţiilor medii la hectar şi menţinerea acestora la un nivel ridicat chiar şi în anii

secetoşi, agricultura fiind prin excelenţă cea mai mare consumatoare de apă din economie.

Folosirea resurselor umane

Restructurarea şi privatizarea proprietăţii funciare, precum şi apariţia unor noi relaţii de

producţie în toate domeniile vieţii economico-sociale au determinat procesul de imigrare a

populaţiei urbane disponibilizate din sectoarele restructurate către zona rurală, proces amplificat

şi de retrocedarea terenurilor foştilor proprietari sau urmaşilor acestora, în prezent o mare parte

din populaţia rurală desfăşurându-şi activitatea în cadrul unei agriculturi de subzistenţă. În etapa

actuală, populaţia ocupată în agricultură prezintă un grad ridicat de îmbătrânire demo-

economică, caracterizată prin ponderea ridicată a persoanelor în vârstă de peste 60-70 ani (cu un

potenţial scăzut de muncă) şi migraţia din mediul rural în cel urban, precum şi migraţia

temporară (sezonieră) în alte ţări a persoanelor tinere în vârstă de 20-40 ani, în vederea obţinerii 15

unor venituri mai mari, având loc un nou proces migrator din mediul rural. În prezent există un

grad scăzut de participare la lucrările agricole şi de ocupare a timpului de muncă aşa cum rezultă

şi din datele Anchetei Structurale, potrivit cărora în anul 2005 au participat la lucrările agricole

8,5 milioane persoane. Proporţia celor care au lucrat în exploataţiile agricole individuale circa

50% la bărbaţi şi 50% la femei, în timp ce exploataţiile agricole cu personalitate juridică

proporţia a fost de 77,2% la bărbaţi şi 22,8% la femei. Diferenţei însemnate au fost consemnate

şi în ceea ce unul din factorii importanţi care contribuie la o cât mai bună desfăşurare a activităţii

exploataţiilor şi la creşterea eficienţei economice a producţiei agricole; în timp ce în

exploataţiile cu personalitate juridica 67,2% au pregătire superioară şi 25,2% studii medii, în cele

individuale numai 3,2% aveau pregătire superioară şi 12,9% pregătire liceală şi post liceală,

marea lor majoritate fiind absolvenţi ai şcolii primare, clasele 1-4 şi gimnazial(25,6%) sau prima

treapta liceală(18%). Spre deosebire de celelalte activităţi ale economiei naţionale, cea mai mare

parte a populaţiei ocupate în agricultură nu este pregatită suficient pentru practicarea unei

agriculturi conform cerinţelor agriculturii din ţările Uniunii Europene datorită gradului foarte

scăzut de instruire profesională, atât în domeniul cultivării plantelor, cât şi al creşterii animalelor.

Ţara noastră, deşi se bucură de o îndelungată şi bogată tradiţie în cultivarea pomilor şi mai ales a

viţei de vie(fructele, strugurii -în special vinurile româneşti- fiind foarte apreciate şi solicitate

peste hotare).

Situaţia agriculturii în ţara noastră

România este al doilea mare producător agricol din Europa Centrală şi de Est, după Polonia

şi la nivel mediu comparativ cu UE. Avem o populaţie rurală de 10 milioane de locuitori, dintre

care 3,3 milioane sunt activi agricol, ceea ce ne situează tot pe locul al doilea în Europa.

Standardele UE impun ca forţa de muncă în sectorul agricol să fie de maximum 5%. Alinierea la

standardele UE va aduce şomaj masiv în agricultură şi mulţi locuitori vor fi nevoiţi să migreze de

la sat la oraş. Populaţia activă agricol de la noi este de şase ori mai mare decât media europeană,

iar ponderea agriculturii în PIB este de aproximativ 11 ori mai mare în România decât cea

existentă în UE. Surplusul semnificativ de forţă de muncă, împreună cu lipsa cronică a

capitalului, reprezintă unele dintre principalele probleme cu care se confruntă agricultura

românească din perioada de tranziţie.

Agricultura reprezintă o activitate de bază a economiei naţionale, deţine un important

potenţial natural şi uman în ţara noastră fiind necesar să se asigure condiţii de climă favorabilă,

hrana populaţiei cu produse agroalimentare, materii prime pentru industria alimentară uşoară,

farmaceutică, cât şi o piaţă stabilă satisfăcând cererea. Agricultura României prezintă în ultimii

ani, o structură inadecvată şi un nivel de dezvoltare scăzut. 16

Cum trebuie să evolueze agricultura pentru a contribui la dezvoltarea economiei naţionale?

În anul 2008 locuitorii României au ajuns să fie dependenţi de importurile de alimente. Pentru a

evita influenţele neplăcute ale oricărei crize economice sau de altă natură au fost necesare nu

numai programe, ci şi măsuri concrete care să contribuie la reabilitarea în câţiva ani a agriculturii

inclusiv în domeniul creşterii animalelor, dar şi iniţiativa de preluare a produselor primare şi a

fabricaţiei de produse alimentare cu care să fie aprovizionate pieţele şi asigurată comercializarea

directă.

În domeniul producţiei agricole, variaţia forţei de muncă din punct de vedere cantitativ şi

structural trebuie explicată prin:

-modificările suprafeţei, ale modului de folosinţă şi ale structurii culturilor;

-modificările cantitative ale efectivului de animale, ale structurii acestuia;

-modificările gradului de specializare a întreprinderii;

-implementarea procesului tehnic şi a rezultatelor cercetării ştiinţifice de specialitate

-îmbunătăţirea organizării producţiei, a muncii şi a procesului de conducere,etc.

Pentru sectorul agriculturii şi dezvoltării rurale, în subordinea Ministerului Agriculturii,

Pădurilor şi Dezvoltării Rurale(MAPDR) funcţionează două agenţii de plăţi care vor gestiona

fonduri comunitare, respectiv Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultura(APIA) şi

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit(APDRP). În cadrul MAPDR sub directa

coordonare a ministerului a fost infiinţată "Autoritatea competenta pentru acreditarea agenţiilor

de plăţi şi a organismului coordonator". Înaintea acreditării unei Agenţii de Plăţi,"Autoritatea

Competentă" trebuie să verifice dacă sunt respectate reglementările Uniunii Europene. Criteriile

pentru acreditare sunt stabilite de către fiecare stat membru în conformitate cu liniile directoare

ale Comisiei Europene. În România criteriile de acreditare au fost aprobate prin Ordinul

MAPDR nr.422/2006. Decizia privind acreditarea este luată pe baza unei examinări a condiţiilor

administrative şi contabile, inclusiv a celor adoptate pentru a proteja interesele Comunităţii

Europene privind avansurile plătite, garanţiile obţinute, stocurile de intervenţie şi sumele de

încasat. Această examinare include în special condiţiile de efectuare a plăţilor: de protecţie a

fondurilor, de securitate a sistemelor informatice, de ţinere a evidentei contabile, de repartizare a

sarcinilor şi de conformitate a procedurilor de control intern şi extern pentru tranzacţii de

finanţate cu fonduri europene. Neîndeplinirea vreunui criteriu cu o relevanţa semnificativă

pentru operaţiunile agenţiei plătitoare poate duce la neacordarea acreditării sau la retragerea

acesteia. În urma experienţei dobândite de statele membre ale Uniunii Europene şi pentru buna

derulare a procedurii de acreditare, guvernul român a decis că, în procedura de acreditare 17

Autoritatea Competentă să beneficieze de serviciile unei firme specializate, motiv pentru care în

data de 22.06.2006, MAPDR a publicat în Monitorul Oficial anunţul de lansare a licitaţiei

deschise pentru achiziţionarea serviciilor de consultanţă în vederea acreditării Agenţia de Plăţi

pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit(APDRP) are o unitate centrală, 8 Centre Regionale de Plăţi

pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi câte 1 Oficiu Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi

Pescuit în fiecare judeţ al ţării. După integrarea oficială a României în UE, la 1 ianuarie 2007 şi

în urma acreditării sale, APDRP va gestiona şi sumele postaderate alocate României prin Fondul

European pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurală (FEADR) şi Fondul European pentru Pescuit

(FEP). Până la data de 1 ianuarie 2007 APDRP a continuat gestionarea programului SAPARD.

În limita fondurilor disponibile, solicitanţii de fonduri nerambursabile de preaderare au depus

proiecte până la 31 iulie 2006, urmând ca plăţile aferente de fonduri, către solicitanţii acceptaţi să

se efectueze încă 2 ani după 1 ianuarie 2007, data aderării oficiale. Pentru coerenţa încadrării

acestui proces de finanţare în viziunea strategică a dezvoltării României cerută de instituţiile

comunitare europene, autorităţile române au încheiat elaborarea"Planului National Strategic

2007-2013" şi finalizarea "Planul National pentru Dezvoltare Rurala 2007-2013" documente în

baza cărora urma să se realizeze măsurile de finanţare aferente fondurilor postaderare.

1.880 miliarde lei-subvenţii pentru agricultură

În anul 2004 subvenţiile au depăşit cu 460 miliarde lei nivelul celor din anul 2003.

Crescătorii de animale au primit subvenţii pe kilogramul de carne în viu în cazul tineretului

bovin cu o greutate minimă de 400 kilograme precum şi pentru kilogramul de carne de porc în

viu, livrate abatoarelor autorizate la o greutate de cel mult 110 kilograme. Pentru culturile

vegetale subvenţiile au fost acordate în funcţie de suprafeţele cultivate, atât prin producţia

obţinută cât şi pentru sămânţă, tratamente, antidăunători. Ajutoarele au fost acordate pentru

producţia de carne în viu certificată ecologic. Un exemplu l-ar putea constitui producţia

procesată din lapte ecologic, estimată de Ministerul Agriculturii la circa 400 de tone(caşcaval,

brânză, telemea). În sectorul zootehnic ecologic se aveau în vedere creşteri la efectivele de

animale de circa 10 mii de capete pentru vacile de lapte, 70 mii de capete pentru oile de lapte, 6

mii de capete la păsările de curte. Agricultura ecologica reprezintă alături de IT, industria uşoară

şi cea de mobilă una din principalele resurse ale exportului romanesc.

Certificarea produselor ecologice

Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă a încheiat o convenţie de colaborare cu

ECOCERT, firmă privată din Franţa specializată în controlul şi certificarea produselor ecologice.

Convenţia prevede efectuarea de schimburi de informaţii disponibile în Franţa, Uniunea 18

Europeană şi România, în domeniul agricol, referitoare la funcţionarea şi susţinerea agriculturii

şi în mod special a agriculturii ecologice.

Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă începea derularea unui program de instruire a

producătorilor agricoli pentru a creea un sistem de cooperative agricole care să producă la

niveluri superioare de rentabilitate. Aceste cooperative, care garantau proprietatea, se ocupau de

preluarea producţiei standardizate, respectarea normelor de calitate, precum şi de valorificare a

producţiei. Cele două organisme derulau cursuri de "Formare a formatorilor" care se ocupau de

instruirea viitorilor membrii cooperatori. Au fost instruiti şi formaţi profesional în peste 40 de

mii de producători agricoli. Cei atestaţi profesional de ANCA puteau practica meseriile în care s-

au calificat şi puteau fi numiţi la conducerea unei asociaţii sau societăţi agricole. Producătorii

erau pregătiţi inclusiv în domeniul finanţărilor pentru agricultură.

România şi UE au stabilit contingentele pentru comerţul cu produse agricole.

Negocierile cu UE privind regimul comerţului bilateral cu produse agricole de bază au

fost încheiate, fiind stabilite contingentele exceptate de la plata taxelor vamale. Astfel, România

urma să beneficieze de contingente tarifare de export exceptate de la plata taxelor vamale pentru

carne de pasăre(9 000 tone), carne de porc(15 625 tone), carne de vită(4 000 tone) şi preparate

din carne (2 125 tone preparate din carne de porc, 1 200 tone preparate din carne de pasăre şi 500

tone preparate din carne de bovine). În sectorul produselor lactate, pe lângă contingentul actual

de brânzeturi şi caş(2 800 tone, cu o creştere anuală de 10%) au fost stabilite contingente pentru

lapte praf(1 500 tone) şi iaurt (1 000 tone). România irma să beneficieze şi de contingente pentru

toate categoriile de cereale, cât şi pentru făină. La fructe s-a convenit eliminarea, în anumite

cazuri, a aplicării unei bariere netarifare. Concesiile convenite cu UE la importul tuturor

categoriilor de carne şi preparate din acestea, cereale, brânzeturi şi roşii urmau să se aplice numai

în condiţiile eliminării restituţiilor la export de către partea comunitară. România trebuia să

dovedească în trei ani că işi poate ridica producţia la nivelul cotelor obţinute de la Comisia

Europeană. Sunt ani de muncă în acelaşi timp, pentru transpunerea în fapt a mii de acte

normative aprobate.

Concentrarea populaţiei în zonele urbane.

În România în primele zece oraşe((1. Bucuresti - 1,94 milioane locuitori;2. Timisoara -

312,4 mii locuitori;3. Cluj - 309,3 mii locuitori;4. Iasi - 306,6 mii locuitori;5. Constanta - 303,7

mii locuitori;6. Craiova - 299,6 mii locuitori;7. Galati - 292,9 mii locuitori;8. Brasov - 279,7 mii

locuitori;9. Ploiesti - 230,6 mii locuitori;10. Braila - 214 mii locuitori) locuiesc doar 20%din

19

populaţia ţării, faţă de Ungaria unde primele zece aşezări urbane înglobează 39% din populaţie,

sau Estonia care concentrează 55%.

Repartiţia populaţiei ocupate pe sectoare de activitate.

Dacă analizăm structura populaţiei ocupate din anul 2004 se observă că populaţia ocupată

în agricultură avea o pondere de 32% din total(în scădere faţă de 41% în anul 2000). Această

structură diferă foarte mult faţă de cea existentă în economiile din ţările dezvoltate ale lumii,

unde ponderea populaţiei ocupate în agricultură se situează între 2 şi 6%.

Ineficienţa agricolăÎngrijorarea este ponderea ridicată a populaţiei ocupate în agricultură, care arată, pe de o

parte o slabă productivitate a acestui sector, iar pe de altă parte ascunde nivelul real al şomajului

din România, în spatele unei agriculturi de subzistenţă. Edificator în acest sens este de exemplu

jud. Brăila cu o mare suprafaţă agricolă, unde din cele peste 22 de mii de exploataţii agricole ce

au funcţionat în 2006, numai 600 de exploataţii au o suprafaţă de peste 500 hectare, restul fiind

exploataţii de mici dimensiuni, ce nu permit desfăşurarea unei agriculturi eficiente.

În Uniunea Europeană, incluzând România, ţările EFTA (Islanda, Norvegia, Elveţia), Turcia,

Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Iugoslavia, există mai mult de cinci milioane de hectare în

agricultura ecologică, însemnînd 2% din totalul terenurilor agricole. Pe primele locuri se situează

Austria cu 11,3%, Elveţia cu 9,7%, Italia cu 7,94%, Danemarca cu 6,51%, Suedia cu 6,3%,

Republica Ceha cu 5,06%, Franţa cu 1,4%. Suprafeţe sub 1% sunt cultivate în Irlanda, Slovenia,

Grecia, Polonia şi Iugoslavia. Pe piaţa europeană, Germania are cea mai mare piaţa de desfacere

cu vânzări de aproximativ 2,5 miliarde euro(2,3 miliarde dolari), iar în ceea ce priveşte consumul

mediu de produse ecologice pe locuitor, Danemarca şi Elveţia conduc detaşat. Pe piaţa

produselor ecologice se află atât ţările ce depind de exporturile de produse ecologice (Italia)cât şi

ţările care depind de importul de produse ecologice(Marea Britanie). Extremele de cerere şi

ofertă din fiecare ţară tind să se autoregleze. Asistăm şi la următorul fenomen: din ce în ce mai

multe produse ecologice se importă din Europa de Est.

Suprafata cultivata ecologic si numarul fermelor Tabelul 1Continent Suprafaţa cultivată

Ecologic (ha)

Ponderea în total

teren agricol

Ferme ecologice

Africa 890.504 0,11% 124.805

Asia 2.893.572 0,21% 129.927

Europa 6.920.462 1,38% 187.92720

America Latină 5.809.320 0,93% 76.710

America de Nord 2.199.225 0,56% 12.063

Oceania 11.845.100 2,59% 2.689

Total 30.556.183 5,78% 633.891

Poziţia României pe piaţa mondială a produselor ecologice.România şi-a mărit constant aceste suprafeţe. Astfel în ultimii ani, acestea au crescut de peste 6

ori, de la 110.400 hectare în anul 2005 pentru ca în anul 2006 să fie estimată o creştere a

suprafeţei până la 170.000 hectare. Creşterea estimată pentru anul 2007 a suprafeţei cultivată

ecologic este de 1,7% însemnând circa 250.000 hectare de la 1,16% în anul 2006 şi până la

400.000 hectare în anul 2010 adică 2,72%. Principalele produse ecologice certificate la noi fiind

cerealele, laptele şi produsele din lapte, ouă, legume, miere şi fructe de pădure, pâine ecologică,

vin. Ne situăm însă pe locul 38, ca număr de ferme ecologice, cu 2.900 de ferme. Uniunea

Europeană se dovedeşte a fi după aderare, piaţa de desfacere cea mai vizată de producătorii

români de produse ecologice. Există numeroase contracte ferme de livrare, pe anumite categorii

de produse şi cu anumite ţări precum: Elveţia şi Liechtenstein-pentru grâu, floarea-soarelui,

coriandru, seminţe de muştar, mure, ciuperci şi cireşe congelate; Danemarca-mure; Italia-

lucernă, soia, porumb şi coriandru etc.

Evoluţia agriculturii în perioada de tranziţie şi aderare a României la Uniunea Europeană. Evoluţia zootehniei.

Strâns legată de evoluţia şi structura suprafeţelor cultivate, de producţia agricolă vegetală

destinată bazei furajere, măsurile întreprinse pentru creşterea şi întreţinerea animalelor,

zootehnia a fost puternic marcată de scăderea drastică a efectivelor de animale la toate speciile în

special în primii 10 ani reprezentând în medie circa 340 mii bovine anual din care 100 mii vaci,

bivoliţe şi juninci, 850 mii porcine, 800 mii ovine, 5,8 milioane păsări şi 35 mii familii de albine.

Creşterile care au avut loc în ultimii ani au fost infime-numărul animalelor de la sfârşitul anului

2006 fiind mai mic decât în 1989, cu peste jumătate la bovine, porcine şi ovine şi peste o treime

la vaci, bivoliţe şi juninci, caprine, păsări şi familii de albine.

Publicaţia Insitutului Naţional de Statistică 2007

Mii capete În % 2005 faţă de

2006 2000

Bovine – total 3.051 96,2

21

Vaci, bivoliţe şi juninci 1.810 102,3

Porcine 6.815 116,5

Ovine 7.678 94,5

Caprine 727 132,1

Cabaline 805 93,8

Păsări 84.991 122,9

Albine - familii 891 143,7

Reducerea masivă a numărului de animale s-a reflectat negativ şi asupra densităţii la 100

de hectare care a scăzut, cu aproximativ 50% la sfârşitul anului 2006, reprezentând 21 bovine, 73

porcine şi 59 ovine şi caprine. Scăderea efectivelor de animale, bazei furajere, renunţarea

aproape în totalitate la producerea nutreţurilor combinate, neacordarea unor credite avantajate

ţăranilor pentru înfiinţarea unor microferme şi de mărime medie, unor greşeli în privatizarea

fermelor specializate de sectorul agricol de stat şi cooperatist, lipsei fondurilor băneşti pentru

procurarea materialului biologic şi furajelor necesare, construirii unor adăposturi

corespunzătoare. Potrivit rezultatelor Anchetei Structurale din anul 2005 doar 1233,4 mii

exploatatii agricole creşteau bovine (29,9%), 1783,4 mii porcine(43,3%), 486,5 mii bovine

(11,8%)si 3296 mii pasari(58,1%). Marea majoritate a exploataţiilor agricole, posesoare a unor

suprafeţe agricole mici sau fără teren deţineau un număr nesemnificativ de animale, în cea mai

mare parte pentru satisfacerea cerinţelor de subzistenţă.

Mărimea suprafeţei agricole utilizate

Până la

1 ha

1-2 ha 2-5 ha 5-10

ha

10-20

ha

20-

50ha

Peste

50 ha

Numărul exploataţiilor cu animale - mii

Bovine 1233,4 261,3 290,3 476,9 156,7 36,10 8,9 3,5

Porcine 1783,4 586 387,6 552,6 173,5 39,40 9,9 4,2

Ovine 486,5 96,6 94,5 186,0 79,20 21,30 6,0 2,8

Păsări 3296,0 1470,10 678,3 837,3 240,7 50,70 12,0 4,0

Numărul animalelor - mii

Bovine 2766,10 463,3 497,8 991,1 448,1 162,4 84,3 139,0

Porcine 4935,6 1607,5 709,7 1300,0 594,9 213,9 137,1 372,5

Ovine 7604,4 1044,2 935,2 2181,8 1423,3 705,4 4821,0 832,5

Păsări 81701,4 36830,90 12622,80 18436,4 6819,0 3750,20 639,2 2602,9

22

Obţinerea unor producţii scăzute la majoritatea culturilor agricole şi a speciilor de animale a

influenţat negativ nu numai asigurarea cerinţelor de consum ale producătorilor agricoli, a

populaţiei în general, ci şi a industriei interne prelucrătoare, îndeosebi a industriei alimentare,

mai ales în ceea ce priveşte producţia de conserve din legume, fructe şi produse lactate. Cea mai

afectată a fost producţia de zahăr, produse textile din in şi cânepă, preparate din carne de porc şi

pasăre, etc., suprafaţa cultivată cu sfeclă de zahăr şi leguminoase pentru boabe, reducându-se în

această perioadă de 7,8 ori, la plante textile de 21 de ori, numărul porcinelor de 2,3 ori, ovinelor

de 2,1 ori, păsărilor de 1,5 ori etc. În aceste condiţii ţara noastră a apelat, într-o măsură tot mai

mare, la importul unor produse necesare pentru consumul intern, ci şi pentru crearea unor

însemnate resurse destinate exportului. Având în vedere condiţiile optime de care dispune ţara

noastră pentru trecerea la sistemul ecologic de cultivare a plantelor şi creşterea animalelor, de

practicare a unei agriculturi durabile, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a luat o serie

de măsuri, în anul 2006 fiind cultivate în sistem ecologic circa 145 mii hectare certificate

ecologic, în anul 2006 s-au obţinut circa 75 mii tone plante oleaginoase şi proteice, 50 mii tone

cereale, 112 mii hl lapte de vacă, 15 mii hl lapte de oaie şi capră, un milion ouă, 12,4 mii tone

miere, două mii tone brânză şi caşcaval, fiind exportate în ţările UE 18 mii tone cereale, 22 mii

tone plate oleaginoase şi proteice, 170 tone brânză şi caşcaval, 720 tone miere, 290 tone şrot

rapiţă şi 85 tone floarea-soarelui. Potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale, deficitul balanţei comerciale agroalimentare în anul 2005 a depăşit 1,34

miliarde euro, în creştere faţă de anul 2004 cu circa 25%. În anul 2005 România a exportat carne

şi preparate din carne, însumând 34 mil. euro, în timp ce importul acestor produse s-a ridicat la

circa 270 mil. euro, de aproximativ 8 ori mai mare; exportul de produse lactate a fost de 17 mil

euro, iar importul dublu; comparativ cu un export de circa 110 mil. euro legume-fructe preparate,

importul acestor produse a fost de circa 2,6 ori mai mare. Doar la exportul de animale vii s-a

înregistrat un excedent-reprezentând 142 mil. euro, faţă de un import de numai 35 mil. euro.

Producţia principalelor produse agricole pe locuitor în anul 2005An Cereale

boabe kg

Grâu şi

secară kg

Porumb kg Floarea

soarelui kg

Sfeclă de

zahăr kg

Cartofi Legume

2005 895 340 480 62 34 173 168

An Fructe kg Cereale kg Lapte litri Ouă buc

2005 76 78 280 338

23

Deşi parcul de tractoare agricole a crescut în perioada de tranziţie, acesta prezinta totuşi un

grad de uzură, situându-se totodată cu mult sub dotarea existentă în celelalte ţări europene.

Populaţia ocupată în agricultură, a cărei pondere(deşi a scăzut masiv în ultimii ani reprezentând

31,9% în anul 2005) se situa totuşi cu mult peste nivelul celorlalte ţări europene. Producţia medie

la hectar la principalele culturi agricole din România se situa cu mult sub nivelul celor din ţările

europene. Pe ansamblul ţărilor europene, producţia medie la hectar depăşea de 2-6 ori producţia

medie realizată în România(2 ori la cartofi, 2,1 ori la orz, 2,2 ori la ovăz, 2,5 ori la sfecla de

zahăr, 2,8 ori la porumb, de 3,1 ori la grâu, 5,1 ori la orez, 5,8 la rapiţă) potrivit datelor pentru

anul 2005.

Producţia medie la hectar la principalele produse agricole vegetale, obtinută în anul 2005, comparativ cu ţările Uniunii Europene

100 kg/ha

Grâu Orz Porumb Ovăz Orez Cartofi Sfeclă de zahăr

Rapiţă

Ţări UE 59,20 42,40 81,20 30,50 65,80 286,50 584,30 27,80România 19,20 20,10 29,00 13,70 12,80 143,80 229,30 4,80

În ierarhia principalelor ţări europene privind producţia pe locuitor la principalele produse

agricole în anul 2004, ţara noastră ocupa locul 2 porumb(12 ţări), 2 cartofi(15 ţări), 4 lână

brută(14 ţări), 5 la grâu(din 15 ţări), 4 la struguri(12 ţări), 6 lapte de vacă şi bivoliţă(14 ţări), 10

carne în carcasă(12 ţări) şi ultimul loc la sfecla de zahăr(15 ţări). În evoluţia procesului de dotare

tehnică a exploataţiilor agricole sunt de semnalat creşteri mai însemnate doar la tractoare

agricole, pluguri de tractor şi semănători mecanice, la celelalte maşini şi utilaje agricole de bază

înregistrându-se scăderi accentuate în special la autocombine.

Mijloace tehnice – mii la începutul anului 2006

Tractoare agricole fizice 173

Pluguri pt. tractor 137

Cultivatoare mecanice 26,60

Semănători mecanice 65,60

Maşini pt. împrăştiat îngrăşăminte chimice 10,50

Maşini pt. stropit şi prăfuit 5,20

Autocombine pt. recoltat păioase 24,50

Autocombine pt. recoltat porumb ,,,

Autocombine pt. recoltat furaje 0,80

Prese pentru balotat fân 5,00

Suprafaţa arabilă pt un tractor - ha 55

24

Agricultura României dispune în prezent de un parc de tractoare şi utilaje agricole, în cea mai

mare parte depăşit din punct de vedere al performanţelor tehnice, cu un sistem neadaptat

cerinţelor efectuării lucrărilor agricole atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe mici, datorită

preţurilor ridicate pentru achiziţionarea unor noi utilaje şi lipsei creditelor avantajoase, în special

în cazul exploataţiilor agricole individuale mici şi mijlocii. Maşinile şi utilajele agricole deţinute

de exploataţiile agricole, cu o vechime de peste 10 ani -în unele cazuri chiar 15-20 de ani- au

reprezentat(potrivit datelor Anchetei Structurale) 70-80% la tractoare, maşini pentru stropit şi

prăfuit, combine pentru recoltat furaje şi sfeclă de zahăr, motocositoare şi echipamente pentru

irigat-necesitând reparaţii frecvente şi costisitoare.

Folosirea îngrăşămintelor chimice a înregistrat un regres accentuat datorită, în principal,

renunţării la contractele dintre unităţile agricole şi cele industriale producătoare, liberalizării

preţurilor, renunţarea statului la acordarea subvenţiilor ,etc., în anul 2005 fiind utilizate doar 461

mii tone, substanţă activă. În prezent exista doar aproximativ 160 mii hectare cu pomi fructiferi,

din care 59 mii hectare livezi ocupate cu meri, 79 mii cu pruni, 3,4 mii cu peri, 3,9 mii cu caişi şi

zarzări, 2,4 mii cu piersici, 7 mii cu cireşi şi vişini. În urma unor cercetări şi studii întocmite în

acest domeniu, a rezultat că, o mare parte a livezilor şi viilor existente au depăşit vârsta optimă

de rodire, având totodată, un însemnat număr de goluri ca urmare a uscării pomilor şi neînlocuirii

acestora, precum şi a butucilor de viţă de vie.

Programe şi Politici în domeniul agriculturii

Fonduri europene - Dezvoltare RuralăFondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală a putut fi accesat după aprobarea

Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală (PNDR). Odată cu integrarea în UE, urmează şi

România o Politică Agricolă Comună care prevede o serie de măsuri majoritatea legate de

dezvoltarea rurală.

Politica agricolă comună s-a creat în anii '70, în momentul în care Europa era deficitară în

majoritatea produselor alimentare. Această politică a contribuit pozitiv la creşterea economică şi

a reuşit să garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gamă amplă de produse

alimentare calitative la preţuri raţionale. Potrivit Reglementării Consiliului Europei nr.

1290/2005 privind finanţarea politicii agricole comune, s-au creat două fonduri europene pentru

agricultură, numite FEGA (Fondul European de Garantare Agricolă) pentru finanţarea măsurilor

de marketing şi FEADR ( Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare rurală) pentru

finanţarea programelor de dezvoltare rurală. În anul 2004, Comisia Europeană a propus pentru

perioada 2007 – 2013 crearea Fondului European pentru Pescuit.

25

Acest fond va înlocui Instrumentul Financiar pentru Orientare în Pescuit care acoperă anii 2000

– 2006. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/27 februarie 2006 a fost înfiinţată

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit . Noua structură, pe lângă derularea

Programului SAPARD (Programul special de pre-aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală),

va asigura implementarea tehnică şi financiară a Fondului European pentru Agricultură şi

Dezvoltare Rurală (FEADR) şi a Fondului European pentru Pescuit (FEP) direcţii prioritare

pentru finanţare prin FEADR, dintre care amintim:

AXA 1 - Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic, va urmări restructurarea şi

dezvoltarea producţiei agricole şi silvice, dar şi a industriilor prelucrătoare aferente. Toate

acestea vor ţine cont de îmbunătăţirea competenţelor profesionale, de un management durabil şi

de respectarea exigenţelor de mediu. Concret, se vor acorda fonduri nerambursabile pentru:

- Formarea profesională şi acţiuni de informare- Măsura 111

-Utilizarea serviciilor de consiliere agricolă de către producătorii agricoli şi proprietarii de

pădure- Măsura 114

- Modernizarea exploataţiilor agricole - Măsura 121

- Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere- Măsura 123

- Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi

silviculturii - Măsura 125

-Sprijinirea înfiinţării grupurilor de producători -Măsura 142

O alta directie este

AXA 3 - Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale, va acorda o

importanţă marită multifuncţionalităţii economice a zonelor rurale, dar şi conservarea şi punerea

în valoare a patrimoniului cultural şi arhitectural prin:

- Diversificarea către activităţile non-agricole - Măsura 311

- Sprijin pentru micro-întreprinderi- Măsura 312

-Încurajarea activităţilor turistice-Măsura 313

-Renovarea şi dezvoltarea satelor -Măsura 322

Fondul European pentru Pescuit (FEP)

Fondul European pentru Pescuit (FEP) ajută la realizarea durabilităţii economice, sociale

şi de mediu prin reducerea efortului de pescuit şi protejarea mediului marin. Obiectivele care

trebuie atinse prin derularea acestor fonduri în România sunt facilitarea implementării Politicii

Comune de Pescuit, diversificarea activităţilor în comunităţile pescăreşti. Gradul de susţinere

financiară prin FEP este de maxim 40% din valoarea acelor proiecte care vizează investiţii

pentru interes colectiv, instruiri, acţiuni de promovare dar şi pentru proiecte pilot, gradul de 26

susţinere este între 80 – 100%. Fondul European pentru Pescuit este structurat pe cinci axe

prioritare:

oAdaptarea flotei de pescuit a Comunităţii

oAcvacultura, pescuitul intern, procesare şi marketing

oMăsuri de interes comun

oDezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit

oAsistenţă tehnică

Investiţii prin FEADR

Măsura 112 „Instalarea tinerilor fermieri” se încadrează în Axa I – „Creşterea

competitivităţii sectorului agricol şi silvic” şi are ca obiective:

a. Îmbunătăţirea şi creşterea competitivităţii sectorului agricol prin promovarea instalării

tinerilor fermieri şi sprijinirea procesului de modernizare şi conformitate cu cerinţele pentru

protecţia mediului, igiena şi bunăstarea animalelor, siguranţa la locul de muncă;

b. Îmbunătăţirea managementului exploataţiilor agricole prin reînnoirea generaţiei şefilor

acestora, fără creşterea populaţiei active ocupate în agricultură;

c. Creşterea veniturilor exploataţiilor conduse de tinerii fermieri;

d. Creşterea numărului de tineri agricultori care încep pentru prima oară o activitate agricolă ca

şefi de exploataţii şi încurajarea tinerilor fermieri de a realiza investiţii.

Fondurile totale alocate Măsurii 112 prin FEADR au fost de 337.221.484 euro din care:

contribuţia Guvernului României – 20% şi contribuţia Uniunii Europene – 80%.

Măsura 121„Modernizarea exploataţilor agricole” se încadrează în Axa I – „Creşterea

competitivităţii sectorului agricol şi silvic” şi are ca obiective:

- Introducerea şi dezvoltarea de tehnologii şi procedee noi, diversificarea producţiei, ajustarea

profilului, nivelului şi calităţii producţiei la cerinţele pieţei, inclusiv a celei ecologice, precum şi

producerea şi utilizarea energiei din surse regenerabile;

- Adaptarea exploataţiilor la standardele comunitare

- Sprijinirea membrilor grupurilor de producători sau ai altor forme asociative în vederea

încurajării fenomenului de asociere.

Fondurile totale alocate Măsurii 121 prin FEADR au fost de 991.827.895 euro din care:

contribuţia Guvernului României – 20% şi contribuţia Uniunii Europene – 80%.

Măsura 123"Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere" se încadrează în

Axa I – „Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic” şi are ca obiective principale:

a. Introducerea şi dezvoltarea de tehnologii şi procedee pentru obţinerea de noi produse agricole

şi forestiere competitive; 27

b. Adaptarea întreprinderilor la noile standarde comunitare atât în etapa de procesare cât şi în

cea de distribuţie a produselor obţinute;

c. Îmbunătăţirea veniturilor întreprinderilor sprijinite prin creşterea valorii adăugate a produselor

agricole;

d. Creşterea valorii adăugate a produselor forestiere precum şi a eficienţei economice a

activităţii microîntreprinderilor, prin dezvoltarea şi modernizarea echipamentelor, proceselor şi

tehnologiilor de prelucrare.

Fondurile totale alocate Măsurii 123 prin FEADR au fost de 1.071.174.126 euro (1,07 miliarde

de euro) din care: contribuţia Guvernului României – 20% şi contribuţia Uniunii Europene –

80%.

Măsura 322 "Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia

şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale" se încadrează în Axa III – „Calitatea

vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale” şi are ca obiective:

a.Îmbunătăţirea infrastructurii fizice de bază în spaţiul rural;

b.Îmbunătăţirea accesului la servicii de bază pentru populaţia rurală;

c.Creşterea numărului de sate renovate;

d.Creşterea numărului de obiective de patrimoniu din spaţiul rural.

Fondurile totale alocate Măsurii 322 prin FEADR au fost de 1.546.087.425 euro (1,54 miliarde

de euro) din care: contribuţia Guvernului României – 20% şi contribuţia Uniunii Europene –

80%

Măsura 312 „Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi ” se încadrează în

Axa III – „Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale”

şi are ca obiectiv general dezvoltarea durabilă a economiei rurale prin încurajarea activităţilor

non-agricole, în scopul creşterii numărului de locuri de muncă şi a veniturilor adiţionale.

Obiectivele specifice ale Măsurii 312 se referă la:

1.Crearea şi menţinerea locurilor de muncă în spaţiul rural;

2.Creşterea valorii adăugate în activităţi non-agricole;

3.Crearea şi diversificarea serviciilor pentru populaţia rurală prestate de către micro-

întreprinderi.

Obiectivele operaţionale ale Măsurii 312 se referă la:

1. Crearea de micro-întreprinderi precum şi dezvoltarea celor existente în sectorul non-agricol în

spaţiul rural;

2. Încurajarea iniţiativelor de afaceri promovate, în special de către tineri şi femei;

3. Încurajarea activităţilor meşteşugăreşti şi a altor activităţi tradiţionale;

4. Reducerea gradului de dependenţă faţă de agricultură; 28

Fondurile totale alocate Măsurii 312 prin FEADR au fost de 383.429.681 euro din care:

contribuţia Guvernului României – 20% şi contribuţia Uniunii Europene – 80%.

Programul SAPARD

Programul SAPARD a creat premizele tehnice şi financiare necesare procesului de

aderare la structurile europene. Astfel, fondurile derulate prin Agenţia SAPARD şi ulterior

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, au contribuit direct la dezvoltarea

economică şi socială a mediului rural, au susţinut producătorul privat, au oferit sprijin

asociaţiilor cu profil agricol şi societăţilor comerciale agricole, dar şi consiliilor locale. De

asemenea, au oferit sprijin financiar şi organizaţiilor nonguvernamentale, însă doar acelora care

au înfiinţat unităţi specializate pentru maşini agricole. Programul SAPARD a fost creat pentru a

sprijini eforturile de aderare la Uniunea Europeană a ţărilor candidate din Europa Centrală şi de

Est şi pentru a pregăti participarea acestora la Politica Agricolă Comunitară. Asistenţa este

oferită în perioada 2000-2006.

SAPARD spijină România pentru participarea la Politica Agricolă Comună (PAC) şi Piaţa

Internă a Uniunii Europene. Mai concret, obiectivele sunt:

- îmbunătăţirea vieţii comunităţilor rurale;

- crearea unui sector competitiv de producere şi prelucrare a produselor agricole;

- crearea de locuri de muncă în mediul rural;

- asigurarea de venituri adecvate locuitorilor din zonele rurale;asigurarea unei dezvoltări durabile

a acestor regiuni.

Principalele domenii pentru care s-au obţinut fonduri nerambursabile sunt:

1.industria agroalimentară ,

2.exploataţiile agricole,

3.diversificarea activităţilor economice,

4.formarea grupurilor de producători agricoli, silvici şi piscicoli,

5.metode agricole pentru agricultură ecologică,

6.silvicultură.

SAPARD asigură un sprijin suplimentar pentru investiţiile din agricultură, industria alimentară şi

dezvoltarea rurală sub formă de granturi( care acoperă până la 50% din totalul investiţiei).

Grantul financiar asigurat de SAPARD este un grant nerambursabil, care finanţează până la 50%

din totalul investiţiei( din care 75% reprezintă contribuţia UE şi 25% contribuţia naţională) ,

adică o cofinanţare a investiţiei de cel mult 50% din totalul investiţiilor trebuie să fie realizată de

către investitor. Programul SAPARD nu implică plăţi în avans, ci doar rambursează cheltuielile

deja făcute. 29

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

“Începând cu 2007 , România integrată în structurile UE, va beneficia de o finanţare prin PAC,

simplificată şi considerabil mai eficientă , care va concentra într-o singură reglemetare toate

regulile actelor normative de susţinere agricolă existente până acum” este alcatuită dintr-o serie

de reguli şi mecanisme ce reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu produse agricole

în Uniunea Europeană (UE), accentul punându-se, din ce în ce mai mult, pe dezvoltarea rurală.

Obiectivele PAC

1.Creşterea productivităţii agricole prin:

-dezvoltarea raţională a producţiei;

-progres tehnic;

-utilizarea optimă a factorilor de producţie.

2.Asigurarea unui standard de viaţă corespunzător comunităţii agricole prin:

-creşterea profitului;

3.Asigurarea abundenţei ofertelor

4.Stabilizarea pieţelor

5.Asigurarea ajungerii ofertelor la consumator la preţuri decente. Sprijinul acordat prin politica

agricola comună şi creşterile de productivitate aşteptate ca urmare a investiţiilor, au ca efect

creşterea veniturilor agricultorilor. România este avantajată de anumite propuneri ale Comisiei

Europene în privinţa reformei Politicii Agricole Comune (PAC), cum ar fi prelungirea sistemului

de plată la hectar până în 2013, dar nu şi de eliminarea măsurilor de intervenţie sau a subvenţiilor

pentru culturile energetice.

IV. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Potrivit aprecierii specialiştilor Uniunii Europene şi experienţei în acest domeniu al

celorlalte ţări care au aderat în ultimii ani, României îi sunt necesari circa 10-15 ani pentru

organizarea şi practicarea unui sistem extins de agricultură ecologică, pe circa 25% din suprafaţa

agricolă, mai ales pentru pregătirea profesională a fermierilor şi dotarea fermelor cu o baza

tehnicomaterială corespunzătoare, precum şi pentru structurarea şi dezvoltarea pieţei interne de

produse agro-alimentare, creşterea competitivităţii României în cadrul pieţei comunitare şi

premise însemnate pentru dezvoltarea cu eficienţă sporită a agriculturii şi revigorarea activităţii

30

social-economice a satului românesc. În cadrul problemelor care işi cereau o rezolvare

corespunzătoare, cu prioritate şi în condiţii optime chiar din primii ani după declanşarea

procesului de privatizare, mai ales în agricultură, un loc important, trebuia să îl ocupe crearea

pieţei agriculturii, mai cu seamă cea de capital, de desfacere a produselor agroalimentare, fiind

cunoscut faptul că piaţa concurenţială constituie unul din cei mai de seamă factori care

contribuie la progresul economiei moderne, aceasta furnizând agenţilor economici informaţii pe

cât de utile pe atât de necesare, în legătură cu cererea şi oferta de produse agro-alimentare.

România s-a confruntat şi se confruntă cu probleme spinoase care fără o analiză riguroasă

însoţită de măsuri bazate pe o politică agrară, eficientă pe termen scurt şi mediu, dar mai ales pe

termen lung, în conformitate cu cerinţele Uniunii Europene, pot crea agriculturii, întregii

economii naţionale, probleme greu de surmontat în ceea ce priveşte atât piaţa internă, cât şi piaţa

externă a agriculturii, care creează deja unele probleme de ordin social-economic. Degradarea

pieţei agro-alimentare interne a influenţat negativ şi piaţa agro-alimentară externă a României,

determinată într-o măsură însemnată şi de competitivitatea scăzută a produselor agricole, în

special a celor vegetale.

În condiţiile de astăzi ale agriculturii României, concentrarea sprijinului spre sectorul comercial

este oportună. Dar exagerarea dimensiunilor limită sub care nu se acordă sprijin poate avea

efecte economice şi sociale nedorite asupra comunităţilor rurale. Mari firme agroalimentare sau

de alt profil pot deveni beneficiarii principali ai subvenţiilor oferite de stat şi pot deturna

veniturile obţinute din agricultură spre alte sectoare. Familiile rurale, care exploatează suprafeţe

mai reduse, dar produc pentru piaţă, nu sunt stimulate să îşi creeze afaceri proprii şi să se

stabilizeze, ceea ce poate determina apariţia unor tensiuni sociale generate de nemulţumirile

numărului mare de salariaţi agricoli din societăţile de mari dimensiuni. Or, România are nevoie

de stabilitate rurală, asigurată de consolidarea familiilor rurale. În zonele de deal şi de munte nu

se pot constitui exploataţii de dimensiunile stabilite de lege din cauza parcelării excesive şi a

imposibilităţii comasării pe termen scurt a terenurilor, iar fără sprijin financiar constituirea

diferitelor asociaţii este greu de realizat.

Propunerile in ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii în România ar fi urmatoarele:

Pentru fructe, legume şi produse derivate:

În scopul satisfacerii pieţei interne şi externe cu fructe, legume şi produse derivate, se cere, în

primul rând a stopa declinul volumului de producţie prin:

- restabilirea suprafeţelor plantate cu livezi şi a celor ocupate cu legume.

- extinderea considerabilă a suprafeţelor ocupate cu nuc, în mod special pe pantele cu înclinare

de 10-15 grade;

- sporirea productivităţii în baza respectării normelor tehnologice şi irigării;31

- încurajarea dezvoltării micii irigări, a tehnologiei şi echipamentelor de irigare cu consum redus

de energie şi apă;

- implementarea largă a tehnologiilor de congelare a legumelor şi fructelor, deoarece aceasta este

un sector nou care are o perspectivă enormă de dezvoltare;

Al doilea set de activităţi se referă la:

- încurajarea asocierii şi cooperării micilor proprietari de terenuri şi constituirea unităţilor cu

ciclu închis, care ar integra producerea, prelucrarea, păstrarea şi comercializarea fructelor şi

legumelor;

- studierea experienţei principalilor concurenţi (Germania, Franţa )şi intensificarea activităţilor

de marketing, în scopul identificării oportunităţilor;

- crearea bazei de date care ar include informaţia despre producătorii de materie primă,

întreprinderile de prelucrare şi evoluţia cererii pe piaţa din U.E.;

- ajustarea ambalajului, etichetelor şi designului la cerinţele pieţei europene;

A treia direcţie de activităţi se referă la perfectarea mecanismelor economice şi include:

- elaborarea normelor de distribuire a venitului de la comercializarea fructelor, legumelor şi

produselor derivate între toţi participanţii lanţului tehnologic;

- stimularea fermierilor preocupaţi de plantarea nucului, ajustarea structurii plantaţiilor de pomi

fructiferi şi producerii legumelor la cererea pieţei europene;

- susţinerea financiară a investigaţiilor ştiinţifice şi a instruirii, perfecţionării profesionale a celor

preocupaţi de pomicultură, prelucrarea şi comercializarea acestora;

- dezvoltarea asistenţei de extensiune, a consultanţei juridice şi economice, în mod special în

formarea planurilor de afaceri, pentru fermierii din sectorul pomilegumicol;

Pentru cereale

În scopul majorării considerabile a productivităţii şi reducerii parţiale a terenurilor agricole

ocupate cu culturi cerealiere este necesar în primul rând:

- de a elabora un program de suport tehnic, tehnologic, financiar al producătorilor privaţi, care ar

include subvenţii, în funcţie de mărimea suprafeţelor agricole;

- de a extinde suprafaţa exploataţiilor agricole prin cumpărarea de către stat a terenurilor şi apoi

revânzarea acestora către fermieri la un preţ mic.

În al doilea rând, autorităţile publice naţionale trebuie:

- să stimuleze selectarea şi aplicarea tehnologiilor aprobate în practica mondială, care ar

contribui la diminuarea consecinţelor anomaliilor naturii, conservarea şi sporirea fertilităţii

solului, evitarea alunecărilor de teren şi proceselor de eroziune;

- să menţină competitivitatea materialului semincer de porumb, să contribuie la promovarea lui

pe piaţa externă şi să sporească calitatea materialului semincer de grâu şi alte cereale.32

BIBLIOGRAFIE

Maria Barsan, “Integrare economica europeana”, vol II- editura fundatiei CDIMM Maramures 2000;

Simon Kuznets, „Venitul naţional şi compoziţia sa”, 1941;

Legea 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 11 februarie 1991

Legea 16/1991 privind aprobarea volumului de masă lemnoasă ce se va recolta în anul 1991

Legea 18/1991 privind fondul funciar, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 760 din 09 noiembrie 2007

Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998

Legea 31/1991 privind stabilirea duratei timpului pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite

www.apdrp.ro

www.eumed.net/ecorom/politica_agricola_comuna

www.lumeasatului.ro

Anuarul Statistic al Romaniei ,2007

Calitatea Vietii , Editura Academiei Romane, Anul XVI ziarul universul.ro Revista Romana de Statistica nr 9/2008;

Revista Romana de Statistica nr 8/2007; nr 9/2007

33

Tribuna Romana 25/2007; 2/2007; 16/2007; 40/2007

Tribuna Economica nr 10/2007

34