Probaţiunea în procesul penal

1. Noțiune

Prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei

sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit şi la cunoaşterea

împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei (art. 63 alin. 1 Cod penal).

Termenul probă provine din latinescul „probo” care înseamnă „a dovedi” sau de

la probation care înseamnă dovadă.

Probele au un dublu caracter în procesul penal :

1) proba constituie un element de cunoaştere prin intermediul căreia organul

judiciar caută adevărul;

2) proba constituie element de dovedire - părţile utilizând probele în scopul

dovedirii susţinerilor făcute în cadrul procesului.

Nu trebuie confundate noţiunile de probă, mijloc de probă şi probaţiune.

Probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal

sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă.

Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor.

Probaţiunea = activitatea de strângere şi verificare a probelor constând în acele acte

procedurale prin care organele judiciare şi părţile stabilesc prin mijloacele prevăzute de

lege elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor şi împrejurărilor care

formează obiectul unei cauze penale.

2. Importanţa probelor

Din momentul declanşării procesului penal şi până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul

probelor. Formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt

pe care trebuie să o stabilească şi pe care trebuie să-şi întemeieze hotărârea depinde de

corecta şi completa desfăşurare a probaţiunii şi de valoarea probelor administrate.

În literatura juridică s-a afirmat că „probele sau dovezile stau la temelia hotărârii

judecătoreşti”. Pe întreg procurorul parcursul procesului penal, organele judiciare

identifică strângă şi interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o cercetează şi

o judecă. Ansamblul normelor juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă

poartă denumirea de sistem probator.

3. Clasificarea probelor

1) După funcţia procesuală pentru care sunt invocate .

a) probe în acuzare sunt invocate, administrate în vederea dovedirii vinovăţiei

învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe agravante.

► au rolul de a confirma învinuirea, fiind utilizate atât de către partea vătămată

prin infracţiune cât şi în virtutea principiului rolului activ al organelor judiciare.

b) probe în apărare - infirmă învinuirea, dovedind fie nevinovăţia învinuitului

sau inculpatului, fie existenţa unor circumstanţe atenuante.

2) După izvoarele sau sursele din care provin :

a) probe imediate (primare) sunt faptele sau împrejurările care ajung la

cunoştinţa organelor judiciare dintr-o sursă nemijlocită, originară.

b) probe mediate - sunt cele obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, mai

îndepărtată.

3) După legătura lor cu obiectul probaţiunii

a) probe directe - dovedesc în mod direct, nemijlocit fapta învinuitului sau

inculpatului, referindu-se la faptul principal;

b) probe indirecte (indiciile) nu dovedesc în mod direct fapta, dar prin raportarea

lor la ansamblul probator existent în cauză pot conduce la anumite concluzii despre

existenţa ori inexistenţa faptului principal.

4.Obiectul probaţiunii

Reprezintă totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o

cauză penală pentru ca aceasta să fie legal şi temeinic soluţionată. În obiectul probaţiunii

se includ numai faptele şi împrejurările de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie

dovedită prezumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele judiciare cât şi de

către ceilalţi participanţi la procesul penal. Obiectul probaţiunii constă atât într-un obiect

concret cât şi într-unul abstract.

Obiectul abstract al probaţiunii are caracter general şi trebuie dovedit în orice

proces incluzând următoarele elemente ce trebuie dovedite de organele judiciare :

►împrejurările care îl acuză sau îl apără pe făptuitor de răspundere penală;

►mobilul infracţiunii;

►împrejurări care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei;

►urmările infracţiunii;

►împrejurările care duc la agravarea sau atenuarea răspunderii penale a

făptuitorului;

►anumite date cu privire la părţile din proces (în special cu privire la inculpat în

vederea unei corecte individualizări a pedepsei);

►împrejurările care au favorizat comiterea infracţiunii.

Obiectul concret al probaţiunii are un caracter specific fiecărei cauze penale, în

parte sau fiecărei categorii de infracţiuni fiind format din faptele şi împrejurările care

trebuie dovedite distinct, de la caz la caz. În acest sens, pot fi invocate, funcţie de dosar -

admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei anumite probe;

►modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire;

►care fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite .

Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite

►se pot referi atât la fondul cauzei cât şi la normala desfăşurare a activităţii

procesuale

Faptele şi împrejurările care se referă la fondul cauzei

►fapte principale - reprezentând însuşi obiectul procesului penal, infracţiunea

săvârşită care a declanşat procedura judiciară;

►fapte probatorii - reprezintă indicii care nu se referă la faptul principal dar pot

conduce la stabilirea existenţei sau inexistenţei acestuia.

Faptele şi împrejurările care se referă la normala desfăşurare a procesului

penal

►au în vedere asigurarea unei proceduri care să fie adusă la îndeplinire fără ca

părţile să fie presate de anumite drepturi procesuale (ex. faptul că inculpatul este bolnav

ceea ce îl împiedică să participe la activitatea de judecată, dovedirea pericolului concret

pe care inculpatul îl reprezintă pentru ordinea publică).

Fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite

1) Prezumţiile legale - faptele şi împrejurările prezumate de lege ca existente sau

inexistente Prezumţiile legale pot fi - absolute - nu admit proba contrară

- relative - pot fi înlăturate cu probe contrarii

2) Faptele evidente - sunt cunoştinţele despre lume, dobândite din experienţa vieţii ceea

ce conduce la neadmiterea unor probe pentru dovedirea unor împrejurări a căror existenţă

reprezintă o certitudine.

3) Faptele notorii - sunt cele cunoscute de toată lumea. Notorietatea poate fi generală

sau locală. Caracterul notoriu precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de

organele judiciare în funcţie de împrejurările respective şi de nivelul de instrucţie al

persoanei în cauză.

4) Faptele necontestate - sunt împrejurări cu privire la care părţile, de comun acord nu

ridică probleme acceptându-le existenţa sau inexistenţa lor în măsura în care nu

influenţează soluţionarea cauzei. Dacă este fapte sunt esenţiale pentru rezolvarea cauzei

ele trebuie dovedite.

Faptele şi împrejurările care pot fi dovedite

►exista fapte şi împrejurări care pot fi dovedite care eventual pot contribui la

aflarea adevărului. Aceste categorii de fapte deşi nu au legătură directă cu faptele

principale pot să ajute la soluţionarea cauzei prin datele pe care le pot releva.

a) Faptele auxiliare - sunt acelea care deşi nu se referă la dovedirea

împrejurărilor care privesc cauza pot furniza informaţii privind rezolvarea acelei cauze.

b) Fapte similare - sunt faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea comisă săvârşite

anterior de inculpat.

c) Faptele negative - determinate - nedeterminate Pot intra în obiectul probaţiunii

doar faptele negative dar numai prin invocarea unor fapte pozitive (alibi).

Fapte şi împrejurări care nu pot fi dovedite

1) faptele şi împrejurările de fapt a căror dovedire este interzisă prin lege.

2) faptele şi împrejurările contrare concepţiei noastre despre lume şi societate.

3) faptele negative nedeterminate (nedefinite).

5.Cerinţele probelor

1) Admisibilitatea - există regula că orice probă este admisibilă;

►proba trebuie să fie concludentă şi utilă. Părţile pot propune probe şi cere administrarea

lor, aceste cereri neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă.

Există şi situaţii când proba nu este admisibilă, atunci când legea o interzice

(ex.infracţiunea de adulter când proba se face numai prin procesul verbal de constatare a

infracţiunii flagrante sau prin senzori care provin de la soţul vinovat, alte probe fiind

inadmisibile.

2) Pertinenţa - probele care au legătură cu fapta dedusă judecăţii sunt probe

pertinente. Nu pot fi considerate ca având legătură cu cauza faptul că inculpatul anterior

săvârşirii infracţiunii a locuit într-o altă localitate această probă, neimpunându-se a fi

administrată. Pentru ca o probă să aibă aptitudinea de a contribui la soluţionarea cauzei

nu este suficient să fie pertinentă ci trebuie să fie şi concludentă.

3) Concludenţa - să fie edificatoare - sunt concludente dacă sunt esenţiale în

cauză, contribuind esenţial la soluţionarea procesului prin aceea că poate clasifica

elemente necunoscute ale cauzei. Toate probele concludente sunt pertinente. Nu orice

probă pertinentă este şi concludentă, concludenţa probelor este strâns legată de obiectul

probaţiunii.

4) Utilitatea - probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru

soluţionarea cauzei penale. Utilitatea probei presupune ca aceasta să fie admisibilă

concludentă şi pertinentă. O probă este utilă dacă are calitatea de a clasifica anumite fapte

sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

Sarcina probaţiunii - constă în obligaţia procesuală ce revin unui participant în

procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Sarcina

probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul procesului penal. Art. 65

alin. 1 Cod procedură penală „sarcina probaţiunii revine organelor judiciare (de urmărire

penală şi instanţa de judecată). Această prevedere legală stabileşte obligaţia organelor

judiciare de a proceda la administrarea de probe obligaţie ce derivă din rolul activ pe care

organele judiciare trebuie să-l manifeste în soluţionarea cauzelor penale. Neîndeplinirea

acestei obligaţii atrage sancţiuni procesuale precum : restituirea cauzei de către procuror

organelor de cercetare penală, restituirea cauzei de către instanţă la procuror în vederea

completării urmăririi penale.

6. Administrarea şi aprecierea probelor

Administrarea probelor constă în activitatea desfăşurată de organele judiciare în

colaborare cu părţile, în vederea procurării, verificării şi reţinerii ca piese ale dosarului a

faptelor şi împrejurărilor cu relevanţă informativă pentru soluţionarea cauzei.

Administrarea probelor se realizează prin intermediul procedeelor probatorii : ascultarea

părţilor, a martorilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri cu ocazia constatării unor

infracţiuni flagrante, ori a efectuării cercetării la faţa locului sau percheziţiei, efectuarea

de constatări tehnico-ştiinţifice, medico-legale, expertize, înregistrări de convorbiri ori

imagini etc. Probele pot forma convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din

surse sigure. Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul

penal. În faza de urmărire penală descoperirea, strângerea şi aprecierea probelor este o

obligaţie a organelor de urmărire penală. Administrarea probelor se poate realiza şi în

absenţa părţilor cu excepţia mijloacelor de probă care prin specificul lor impun prezenţa

personală a părţii. În faza de judecată administrarea probelor se face de către instanţa de

judecată în prezenţa părţilor. Instanţa readministrează probele strânse în cursul urmăririi

penale pentru verificarea lor şi poate administra noi probe din oficiu sau la propunerea

părţilor.

Aprecierea probelor

►constituie unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal

Se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi. Administrarea

probelor trebuie să se facă astfel încât să se poată stabili cu certitudine dacă s-a săvârşit

infracţiunea, dacă inculpatul se face vinovat de săvârşirea ei şi dacă urmează să fie tras la

răspundere penală.

BIBLIOGRAFIE

Codul de Procedurǎ Penalǎ

Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura

Global Lex, Bucureşti, 2007. Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea

specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

T.Toader, Drept penal. Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2008.

Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura C.H.Beck,

2007