MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra: Disciplina:

Procedură penală şi criminalistică Drept procesual penal

ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL

PENAL

Autor: Coordonator ştiinţific:

studentul anului IV lector superior

facultatea drept, secţia zi magistru în drept

Oglindă Victor Caminschi Ion

CHIŞINĂU – 2009

CUPRINS:

INTRODUCERE .......................................................................................... pag.3-6

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ACŢIUNEA

CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

1.1. Noţiunea de acţiune civilă şi trăsăturile specifice acţiunii civile..... pag.5-10

1.2. Obiectul acţiunii civile şi condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii

civile în cadrul procesului penal ………………..........………….... pag.10-17

CAPITOLUL II PORNIREA, EXERCITAREA ŞI SOLUŢIONAREA

ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

2.1 Subiecţii acţiunii civile în procesul penal. Partea civilă. Partea civilmente

responsabilă. Reprezentanţii şi succesori în procesul penal......... pag.17-35

2.2. Pornirea şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal................ pag.36-50

CAPITOLUL III CHELTUIELI JUDICIARE. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN

LEGISLAŢIA ALTOR STATE

3.1. Cheltuielile judiciare. Compensarea şi plata cheltuielilor

judiciare.............................................................................................. pag.51-62

3.2. Particularităţile soluţionării chestiunilor patrimoniale în legislaţia

procesual penală a României ........................................................... pag.63-74

ÎNCHEIERE ............................................................................................. pag.75-77

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................... pag.78-79

2

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. În fiecare stat democratic trebuie să fie

create garanţii ale ocrotirii drepturilor şi ale asigurării îndeplinirii obligaţiilor de

către cetăţenii săi.

Procesul penal ca şi orice activitate petrecută în lumea obiectivă are un set

de particularităţi ale sale. Astfel în cadrul oricărui proces penal a fost şi este

urmărită ideea de echitate socială între părţi, urmărindu-se prin aceasta în special

condamnarea şi pedepsirea făptuitorului pentru fapta comisă, şi restabilirea în

drepturi cu ulterioara despăgubire a părţii vătămate. Existenţa acestei ipoteze o

putem stabili şi în timpurile preexistente apariţiei procesului penal în general ca

institut autonom al dreptului. În perioada antică, prin legea talionului, se prezuma

că victimei trebuie să-i fie reparate daunele aduse prin permisiunea de ai leza

persoanei infractorului aceleaşi drepturi şi în aceeaşi proporţie precum i-au fost

lezate ei. Idee ce s-a materializat în principiul de bază al justiţiei antice „Ochi

pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Statul, odată cu apariţia sa ca entitate organizatorică, a pretins materializarea

ideii că pedepsirea infractorilor trebui să fie o activitate cît se poate de

reglementată, să decurgă în baza unor principii clare, şi să poarte un caracter

deschis faţă de societate, ascepţiune care trebuia să-l întărească pe poziţie de formă

de organizare efectivă. În acest mod a demarat procesul de codificare în rezultatul

căruia au fost puse bazele atît a procesului penal cît şi a celui civil ca instituţii de

drept independente. Odată cu soluţionarea cazurilor penale existente s-a conturat

tot mai clar necesitate înserării procesului civil în cadrul procesului penal în scopul

soluţionării mai eficiente a condiţiilor de fond a procesului penal. Necesitate care

şi-a găsit oglindirea în prevederile Codul de procedură penală al Republicii

Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110,

art.447 din 07.06.2003.

În actul normativ anterior menţionat s-au făcut menţiuni desigur şi l-a alte

chestiuni patrimoniale legate de procesului penal şi anume: cheltuielile survenite în

cadrul judecăţii şi modalităţii de plată a acestora. Aceste din urmă reprezintă, în

3

cazul distribuirii greşite a lor, cauze care induc apariţia unor stări de prejudiciu atît

pentru persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului cît şi pentru alţi participanţi la

procesul penal.

Analizînd situaţia existentă la moment, sub unghiul de vedere al integrării

Republicii Moldova în cadrul Uniunii Europene şi încadrării tot mai mult a

idealurilor europene în special al drepturilor fundamentale ale omului în viaţa de zi

cu zi al cetăţenilor R.M., stabilim rolul important şi actual al problemei abordate în

lucrarea dată. Deasemenea, dat fiind faptul că procesul de soluţionare a litigiilor

penale şi civile reprezintă o activitate permanentă a organelor de stat, care uneori

este însoţită de careva dificultăţi la subiectele menţionate mai sus, considerăm că

lucrarea are o mare importanţă cît practică, atît şi teoretică.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul tezei constă în elucidarea esenţei

principalelor probleme din cadrul procesului penal ce portă un caracter patrimonial

şi formulării unor concluzii şi recomandări în ce priveşte acţiunea civilă în cadrul

procesului penal din Republica Moldova.

Pentru a atinge acest scop, au fost stabilite următoarele obiective:

efectuarea unui studiu complex asupra principalelor aspecte şi trăsături ale

acţiunii civile;

identificarea avantajelor şi dezavantajelor exercitării şi soluţionării acţiunii

civile în procesul penal concomitent cu soluţionarea cauzei penale;

identificarea condiţiilor necesare pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul

procesului penal din Republica Moldova;

stabilirea cazurilor de pornirea exercitarea şi soluţionare a acţiunii civile în

procesul penal;

efectuarea unei analize comparative în ce priveşte acţiunea civilă în cadrul

procesului penal din Republica Moldova şi cel din România;

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Cercetările întreprinse se

bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi practicii existente în domeniul dat

naţionale şi internaţionale.

4

În investigaţiile noastre drept punct de reper legal a servit Codul de

procedură penală al Republicii Moldova, au fost deasemenea analizate Hotărîrile

Plenului Curţii Supreme de Justiţi ce reglementează acţiunea civilă în cadrul

procesului penal, precum şi alte acte normative care au fost relevante temei tezei

date. Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările savanţilor care au abordat

tematica chestiunilor patrimoniale în cadrul procesului penal cum sînt: Ion Neagu,

Nicolae Volonciu, Alexandu Boroi, Mihai Apertrei, Igor Dolea, Tudor Osoianu,

Victor Orîndaş ş.a.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Noutatea ştiinţifică a lucrării,

importanţa ei teoretică şi practică este determinată de rolul major al acţiunii civile

în cadrul unui proces judiciar echitabil. În studiul efectuat au fost sintetizate cele

mai noi opinii şi concepţii expuse în doctrină.

Lucrarea dată a fost structurată în III capitole în care corespunzător au fost

relatate şi analizate în parte principalele chestiuni patrimoniale existente în cadrul

procesului penal.

Primele doua sunt cele care fac analiza noţiunii, trăsăturilor specifice,

pornirii, exercitării, soluţionării şi subiecţilor acţiunii civile începute în cadrul

unui proces, dat fiind faptul că, aceasta în baza practicii judiciare existente, rămîne

una din cea mai răspândită şi controversată chestiune patrimonială în cadrul

procesului penal.

Cel de-al treilea se referă la cheltuielile judiciare şi cazurile de compensare

şi plată a cheltuielilor judiciare, dat fiind fapt că acestea sunt următoarele după

importanţa. Deasemenea, aici revenim cu o analiză asupra subiectelor în cauză în

legislaţia României.

Lucrarea a fost structurată în modul corespunzător pentru efectuarea unei

analize mai profunde şi efectuării sarcinilor cercetării ştiinţifice; stabilirii temeilor

şi condiţiilor de pornire în cadrul procesului penal a acţiunii civile, stabilirii

temeilor şi condiţiilor şi modalităţilor de apariţie şi achitare a cheltuielilor de

judecată. Deasemenea structurarea a luat forma dată pentru o mai bună realizare a

scopului lucrării – reprezentării principalelor chestiuni cu caracter patrimonial în

5

cadrul procesului penal, analizei în speţă a acestora, cu implicarea analizei

legislaţie în vigoare şi doctrinei atât naţionale cît şi celei internaţionale.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Teza respectivă

materialul expus, concluziile şi recomandările ar putea fi utilizate în cadrul

procesului didactic din învăţămîntul juridic superior.

6

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ACŢIUNEA

CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

1.1. Noţiunea de acţiune civilă şi trăsăturile specifice acţiunii civile

În fiecare stat trebuie să fie create garanţii ale ocrotirii drepturilor şi ale

asigurării îndeplinirii obligaţiilor de către cetăţenii săi. Astfel, art.8 al Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului nominalizează că, orice persoană are dreptul să

se adreseze în mod efectiv către instanţele judiciare competente în scopul

ocrotirii lor împotriva actelor care violează drepturile fundamentale, care sunt

recunoscute prin constituţie sau prin lege1, drept întărit şi prin prevederile art.6 al

Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale2, cât

şi în art. 2 şi 14 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice3.

Conform Constituţiei Republicii Moldova, proprietatea nu poate fi folosită în

detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art.9). Nimeni nu poate fi

supus exproprierii decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii,

cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Bunurile destinate, folosite, sau rezultate din

infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii (art.46)4.

În urma unei infracţiuni pot fi provocate nu numai daune morale şi fizice, ci

şi un prejudiciu material care naşte dreptul de reparare a acestuia, procedura

penală concretizează dreptul de proprietate al titularului căruia i-a fost pricinuit

un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşul are dreptul la recompensă, iar

persoana care poartă răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat este obligată

să-l repare. Un mijloc prevăzut de lege pentru protejarea drepturilor patrimoniale

şi despăgubirea persoanei, fizice sau juridice, în procesul penal, este acţiunea

civilă.

1 Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată şi proclamată prin Rezoluţia 217A(III) a Adunării generale a ONU la data de 10.12.19482 Convenţiei pentru apărarea Dreprurilor Omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950 şi intrată în vigoare la 03.09.1953, pentru R.M. la 01.02.1998.3 Pactului Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice, adoptat şi proclamat prin Rezoluţia 2200A(XXI) a Adunării generale a ONU la data de 16.12.1966, intrată în vigoarela 23.03 1976.4 Constituţia Republicii .Moldova adoptată la 29.07.94, Monitorul Oficial al R.M. № 1 din 12.08.94

7

De-a lungul istoriei, acţiunea civilă cunoaşte o evoluţie similară celei a

procesului penal. În sistemul acuzatorial, procedura fiind orală, publică şi

contradictorie, printr-o unică acţiune era rezolvată atât latura penală, cât şi latura

civilă a cauzei. Această confuzie a celor două acţiuni conducea atât la pedepsirea

făptuitorului, cât şi la despăgubirea persoanei vătămate. Acuzaţia în acest sistem

era susţinută iniţial de însăşi victima infracţiunii sau de familia sa, deci acuzarea

era privată. Separarea absolută a celor două acţiuni - penală şi civilă s-a produs o

dată cu apariţia aşa-zisului sistem inchizitorial în desfăşurarea procesului penal,

caracterizat prin aceea că acţiunea penală (acuzarea) era susţinută de un organ

specializat ca reprezentant al statului, în formă preponderent scrisă, pe bază de

probe, apărarea fiind mult limitată.5 Sistemul procesual mixt a apărut o dată cu

Codul de instrucţiune criminală din 1808 al lui Napoleon, îmbinând trăsături ale

celor două sisteme anterioare. Acesta este un sistem mixt şi sub aspectul

posibilităţii exercitării celor două acţiuni, penală şi civilă.

Acţiunea civilă în procesul penal reprezintă cererea persoanei fizice sau

juridice, care a suferit o pagubă materială produsă prin infracţiune, în vederea

reparării pagubei, adresată învinuitului (inculpatului) sau persoanei care poartă

răspundere materială pentru acţiunile sale.6

Raporturile de drept penal determină necesitatea apariţiei raporturilor

procesual-penale. Astfel şi naşterea raporturilor de drept civil ca rezultat al

infracţiunii, urmate de prejudicii materiale, determină necesitatea apariţiei şi

realizării raporturilor derivate de dreptul procesual-civil în cadrul procesului

penal. Realizarea acestor raporturi şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

nu este un atribut indispensabil pentru toate cauzele penale. Pentru exercitarea şi

soluţionarea acţiunii civile în procesul penal trebuie realizate următoarele

condiţii:

1. Infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material.

2. Între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată trebuie să existe un raport

de cauzalitate. De fapt, între orice fapt ilegal şi urmările survenite, pot exista atît

5 Tănase I. Foiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Naţional, Bucureşti, 1999, p. 19.6 Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004, pag. 228.

8

legături necesare, cît şi întîmplătoare, dar tragerea la răspundere pentru

consecinţele survenite e posibilă cînd ele constituie rezultatul inevitabil al faptei

săvârşite.

3. Acest prejudiciu trebuie să fie cert. Atare condiţie presupune posibilitatea

evaluării în bani (pecuniare) a pagubei cauzate.

4. Să existe manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu

despăgubirea sa. Pentru a porni acţiunea civilă este necesară depunerea unei

cereri de către partea vătămată. Îndeplinirea unei asemenea condiţii nu este

necesară în cazul în care acţiunea civilă este intentată de procuror. În art.221

alin.4 C.P.P. R.M. se arată că : “Procurorul înaintează sau susţine acţiunea civilă

înaintată în cazul în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a

acesteia nu are posibilitate de a-şi proteja interesele. Procurorul poate înainta

acţiunea civilă privitor la prejudiciul moral numai la cererea părţii vătămate care

nu are posibilitate de a-şi proteja interesele”.7

Exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal concomitent cu

soluţionarea cauzei penale, prezintă anumite avantaje, care permit:

A stabili sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei

penale, inclusiv cuantumul prejudiciului material, acordând astfel

posibilitatea calificării corecte a faptei ilicite, determinând justa

soluţionare a cauzei penale;

A soluţiona concomitent problema răspunderii penale şi civile;

A elibera partea civilă de taxa de stat;

A soluţiona rapid acţiunea civilă, ceea ce este posibil chiar în faza

urmăririi penale;

Persoana trasă la răspundere penală să se apere concomitent de acuzare şi

de acţiune civilă.

Privitor la reunirea celor două acţiuni în doctrina juridică s-au ridicat

probleme referitoare şi la dezavantajele acesteia. Dezavantajele sunt următoarele:8

7 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.8 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, op.cit., vol, I, p. 253.

9

Misiunea specifică a justiţiei represive se dublează în cazul rezolvării

aspectului de interes individual cu interes general. Aspectele civile fiind

complexe, încetinează soluţionarea cauzei penale şi, evident, îngrădesc

operativitatea care trebuie să fie caracteristică procesului penal.

Prin implicarea victimei în procesul penal se agravează poziţia inculpa-

tului, care urmează să fie confruntat cu doi adversari - statul şi victima.

Alăturarea acţiunii civile la procesul penal poate atrage unele inconve-

niente procedurale pentru cel vătămat.

În doctrină, acţiunea civilă este definită ca fiind modalitatea concretă

prevăzută de lege în favoarea titularului unui drept subiectiv, de a cere instanţei

judecătoreşti recunoaşterea unui drept preexistent, constituirea unei situaţii juridice

noi, încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană

şi, nu în ultimul rând, repararea pagubei sau a prejudiciului cauzat de fapta altei

persoane.

Acţiunea civilă reprezintă mijlocul legal de protejare prin constrângere

judiciară, a drepturilor civile încălcate.

În acelaşi timp, acţiunea civilă este şi un instrument juridic de apărare a

legalităţii şi ordinii de drept, precum şi de întărire a disciplinei sociale în general.

În literatura de specialitate românească se arată că orice faptă a omului, care

cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l

repara.9

Dacă prejudiciul provocat este urmarea unei infracţiuni, odată cu dreptul la

acţiunea penală se naşte şi un drept la acţiunea civilă.

Din cele menţionate anterior rezultă că, acţiunea civilă este instrumentul

juridic legal prin intermediul căruia o persoană, care a suferit un prejudiciu

material, adică i s-a lezat un drept subiectiv, solicită repararea acestuia în cadrul

procesului penal de către învinuit, inculpat sau alt subiect asimilat răspunderii

civile pe care o poartă învinuitul, inculpatul, declanşat ca urmare a constatării

infracţiunii respective.

9 Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004, pag. 228.

10

Trebuie reţinut însă, că acţiunea civilă, deşi îşi are izvorul într-o infracţiune,

suportul său legal îl găsim într-o normă de drept civil, fiind considerată instituţie

de procedură penală numai în măsura în care se exercită într-un proces penal

alături de acţiunea penală.

În literatura de specialitate se arată că acţiunea civilă pusă în mişcare şi

exercitată în cadrul procesului penal are unele particularităţi, şi anume:

1. dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni sau, altfel spus,

acţiunea civilă îşi are izvorul într-o infracţiune;

2. se exercită în faţa organelor judiciare penale;

3. se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune sau a

reprezentanţilor acesteia;

4. este facultativă, în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere

repararea pagubei.

Acţiunea civilă, este mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un

prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal.

Acţiunea civilă este o instituţie de procedură penală numai în măsura în care

se pune în mişcare şi se exercită într-un proces penal, alături de acţiunea penală.

În literatura de specialitate se arată că acţiunea civilă este disponibilă. Acest

termen are în vedere două situaţii, şi anume:

pornirea acţiunii civile se face ca urmare a cererii persoanei prejudiciate

(cu excepţia cazurilor când este pusă în mişcare din oficiu);

în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunţa la calitatea

sa, lucru care atrage după sine stingerea acţiunii civile.

În aceste condiţii, putem aprecia că pornirea şi exercitarea acţiunii civile în

cadrul procesului penal depind de voinţa persoanei în dauna căreia s-a produs

paguba ca urmare a infracţiunii comise.10

O altă consecinţă a principiului disponibilităţii, incident în soluţionarea

acţiunii civile în procesul penal, o reprezintă irevocabilitatea acordului dat de

inculpat cu privire la suportarea pretenţiilor civile ale părţii civile. În acest sens, s-a

10 Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998, p.120

11

stabilit că, în circumstanţele reţinerii culpei comune a inculpatului şi a persoanei

vătămate în ceea ce priveşte producerea prejudiciului, inculpatul va fi obligat la

acoperirea integrală a pagubei luîndu-se în consideraţie acordul anterior dat de

inculpat în acest sens.

În vederea atenuării rigorilor principiului disponibilităţii, s-a apreciat că, deşi

inculpatul, în baza acestui principiu, este liber să recunoască pretenţiile părţii

civile, totuşi, pentru ca unei asemenea recunoaşteri să i se dea eficienţă juridică - în

sensul obligării inculpatului, prin hotărîre, la plata sumei reprezentînd paguba

creată - este necesar ca ea să fie făcută în cunoştinţă de cauză, neafectată de eroare

în ce priveşte efectele sale şi nedependentă de alte consideraţii ce ar vicia

consimţămîntul. De aceea, în cazul în care partea civilă formulează pretenţii

evident exagerate, instanţa în baza rolului activ, trebuie să explice inculpatului

efectele recunoaşterii sale în sensul că pe baza ei se va da o hotărâre cu însemnate

efecte asupra patrimoniului său. Acest lucru se impune pentru ca inculpatul, dîndu-

şi consimţământul, să cunoască dimensiunile reale ale obligaţiei asumate.11

Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale. Astfel acţiunea civilă poate fi

pornită şi se exercită în cadrul procesului penal numai alături de acţiunea penală.

Dacă nu există acţiune penală pusă în mişcare sau se constată ulterior că acţiunea

penală nu putea fi declanşată datorită unui impediment iniţial, acţiunea civilă

rămâne fără suportul necesar care i-ar fi permis persoanei vătămate opţiunea

iniţială şi constituirea ei ca parte civilă. Această poziţie de accesoriu al acţiunii

penale face ca acţiunea civilă să nu poată fi exercitată decât faţă de inculpat, faţă

de partea responsabilă civilmente şi eventual faţă de moştenitorii lor.

Acţiunea civilă este divizibilă. Această trăsătură se explică prin faptul că

acţiunea civilă poate fi exercitată numai împotriva unora dintre cei care răspund

civil.

Acţiunea civilă nu este individuală. Această trăsătură reprezintă posibilitatea

ca acţiunea civilă să fie îndreptată împotriva învinuitului sau inculpatului, precum

11 Păvălean Vasile, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Lumina LEX, Bucureşti 2001. pag 141.

12

şi împotriva persoanei civilmente responsabile sau împotriva succesorilor

acestora.12

Concluzionînd putem menţiona că acţiunea civilă pusă în mişcare şi exercitată

în procesul penal prezintă următoarele particularităţi :

îşi are izvorul într-o infracţiune ;

se exercită în faţa organelor judiciare penale ;

se exercită, de regulă, la cerere, fiind divizibilă şi disponibilă, ceea ce

înseamnă că poate fi exercitată numai împotriva unora din cei care

răspund civil, iar partea civilă are dreptul de a renunţa la calitatea sa,

atrăgînd stingerea acţiunii civile ;

este facultativă, persoana vătămată avînd latitudinea de a cere repararea

pagubei ;

are ca titular persoana prejudiciată prin infracţiune, care exercită dreptul

de a obţine repararea pagubei (materiale sau morale) ca parte civilă fie

personal, fie prin reprezentanţii ei ;

dispune de trăsături de oficialitate pe care le împrumută de la acţiunea

penală;

are caracter accesoriu faţă de acţiunea penală, desfăşurându-se potrivit

normelor procedurii penale.

1.2. Obiectul acţiunii civile şi condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii

civile în cadrul procesului penal

12 Ion Neagu,Tratat de procedură penală, Bucureşti 2001, p. 109.

13

Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a inculpatului

şi a părţii civilmente responsabile, prin obligarea lor la repararea justă şi integrală a

pagubelor produse prin infracţiune.

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului,

precum şi a părţii responsabile civilmente, sau după caz a succesorilor acestora.

Tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente se

realizează prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă şi exercitarea acţiunii

civile în cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală.

În literatura de specialitate, se arată că tragerea la răspundere civilă a

inculpatului şi a părţii responsabile civilmente trebuie să privească anumite

pretenţii ale persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă, iar aceste pretenţii

să tindă la justa reparare a pagubei suferite de partea civilă ca urmare a infracţiunii

comise.

Repararea pagubei produse prin infracţiune în literatura de specialitate se arată

astfel :

1. în natură, ca regulă generală;

2. prin plata unor despăgubiri băneşti, atunci când repararea în natură nu este

posibilă.

Ca şi în procesul civil, în procesul penal se menţine principiul disponibilităţii

de exercitare a acţiunii civile. Spre deosebire de acţiunea civilă exercitată în

procesul civil, cea exercitată în procesul penal dispune de anumite condiţii de

exercitare, care sunt, în principiu, recunoscute în doctrina juridică.13

Infracţiunea trebuie să fi produs un prejudiciu. Pornind de la faptul că nu

orice infracţiune generează şi un prejudiciu, nu în orice proces penal se poate

exercita acţiunea civilă. Dreptul de a pretinde la repararea pagubei depinde

exclusiv de existenţa prejudiciului, indiferent dacă acesta rezultă din lezarea unui

drept subiectiv sau a unui interes14. Interesul trebuie să fie licit şi moral. Prejudiciul

poate să fie material, patrimonial şi moral, adică faptele aduc anumite atingeri unor

13 A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune”.14 Tănase I. Foiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Naţional, Bucureşti 1999, p. 39.

14

valori ce definesc personalitatea umană ca o fiinţă biologică, socială şi morală.

Acţiunile sunt îndreptate atît asupra integrităţii corporale, sănătăţii fizice sau

psihice a persoanei, cît şi asupra sensibilităţii psihicului, cinstei, demnităţii,

onoarei etc.

Prejudiciile nepatrimoniale pot avea anumite forme:15

1. prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii,

denumite în doctrină, de asemenea, prejudicii corporale, care la rândul lor

pot fi grupate în:

prejudicii constînd în dureri fizice şi/sau psihice;

prejudiciul estetic, care cuprinde acele vătămări şi leziuni corporale

prin care se aduce atingere unui atribut important al persoanei, adică

înfăţişării sale fizice;

prejudiciu de agrement, care duce la restrîngerea posibilităţii fiinţei

umane de a se bucura de viaţă, de a avea deplinătatea satisfacţiilor

materiale sau spirituale;

prejudiciul juvenil, ca fiind un prejudiciu moral special suferit de

către o fiinţă umană tînără;

2. prejudicii afective, care constau în suferinţe psihice, cauzate prin lezarea

sentimentelor de afecţiune şi dragoste, cum ar fi cele determinate de moartea

unei persoane apropiate;

3. prejudicii care constau în atingerea adusă cinstei, onoarei, demnităţii sau

reputaţiei unei persoane, cum ar fi cele aduse prin insulte, calomnii,

defăimări sau alte fapte;

4. prejudicii care constau în atingerea adusă dreptului la nume, denumire, pseu-

donim, care se produc mai ales prin folosirea abuzivă a acestor elemente de

identificare a persoanei fizice sau juridice;

5. prejudicii care constau în atingeri aduse drepturilor nepatrimoniale de autor,

de inventator şi altor drepturi conexe.

15 Tănase I. Foiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Naţional, Bucureşti 1999, p. 48-56.

15

Legătura de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul

reclamat este o altă condiţie de exercitare a acţiunii civile. Raportul de cauzalitate

este obiectul cercetării atît a teoriei răspunderii juridice în general, cît şi a

răspunderii penale sau civile în particular.

Există în toate cazurile o legătură între raportul de cauzalitate în răspunderea

penală şi raportul de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale, atunci

cînd prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu. Ambele raporturi urmează a fi

examinate separat, cu toate că pot exista situaţii cînd raportul de cauzalitate este

identic, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile împotriva patrimoniului. În cazul

infracţiunilor împotriva patrimoniului existenţa prejudiciului este o condiţie de

existenţă a infracţiunii, deci raportul de cauzalitate îmbracă forma cauzalităţii

directe şi este identic în cele mai dese cazuri cu raportul de cauzalitate ca element

al răspunderii civile delictuale.16

Prejudiciul să fie cert. Pentru a se putea pretinde repararea prejudiciului

cauzat prin infracţiune, se cere ca acesta să îndeplinească o altă condiţie şi anume

să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului înseamnă că acesta este un prejudiciu

sigur, s-a produs în realitate şi poate fi evaluat. În acest sens, în doctrină şi practica

judecătorească se susţine opinia că cererile de despăgubiri simbolice trebuie

respinse17. Prejudiciul poate fi actual sau viitor. Prejudiciul viitor trebuie să fie

sigur şi susceptibil de evaluare.

Prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat. Acţiunea civilă în procesul penal

nu poate servi ca un prilej de dobîndire a unor avantaje materiale, a unor venituri.

În unele situaţii prejudiciul poate să fie reparat, fie de către învinuit, fie de către

alte persoane, pînă la soluţionarea acţiunii civile. În legătură cu această condiţie, în

practică apar diferite situaţii, cînd prejudiciul este reparat de către alte persoane

decît învinuitul sau partea civilmente responsabilă. Aceste situaţii pot exista atunci

cînd:

a) victima beneficiază de anumite pensii de asigurări sociale (pensie de

invaliditate, de urmaş);

16 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005.17 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, Bucureşti 1996, p. 250

16

b) victima a fost despăgubită de o societate de asigurări;

c) prejudiciul a fost acoperit de o terţă persoană, deşi aceasta nu era obligată să

repare prejudiciul.

În asemenea ipoteză acţiunea civilă va fi promovată sau nu în funcţie de

titlul cu care au fost plătite despăgubirile. În cazul cînd o persoană a reparat

prejudiciul în interesul inculpatului sau în locul inculpatului, atunci partea civilă

nu va putea pretinde la despăgubiri. În cazul când terţa persoană a reparat

prejudiciul dintr-o eroare, atunci instanţa va obliga inculpatul la repararea

prejudiciului, deoarece terţa persoană va avea dreptul să solicite restituirea sumei

de la partea civilă. În situaţia cînd terţa persoană are ca scop ajutorarea victimei,

aceasta nu se va considera ca o reparare a prejudiciului şi partea civilă va avea

dreptul să solicite repararea prejudiciului de la inculpat, iar instanţa îi va acorda

despăgubiri.

Să existe constituire ca parte civilă. Persoana fizică sau juridică care a

înaintat acţiunea civilă este recunoscută în calitate de parte civilă fie prin ordonanţa

organului de urmărire penală, fie prin încheierea instanţei de judecată. După

emiterea acestor hotărîri, părţii civile i se înmînează obligaţiile în scris privitor la

drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de art. 62 din CPP. În cazul cînd organul de

urmărire penală sau instanţa consideră că lipsesc temeiurile de înaintare a acţiunii

civile, prin aceleaşi hotărîri motivate, ele pot să refuze să recunoască în calitate de

parte civilă persoana fizică sau juridică. În asemenea situaţii, persoana are dreptul

la un recurs în instanţa ierarhic superioară, prin care atacă această hotărîre. În cazul

cînd persoanei i s-a refuzat recunoaşterea ca parte civilă, ea are dreptul de a înainta

o acţiune civilă într-un proces civil. În cazul cînd acţiunea civilă se înaintează de

către procuror în interesul statului, nu este necesar de a constitui ca parte civilă

statul. Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei fizice sau juridice şi

de către reprezentanţii acestora. Partea civilă poate fi constituită o dată cu

înaintarea acţiunii civile, care, potrivit alin. (5) al art. 219, poate fi înaintată în

orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării

judecătoreşti. În toate cazurile, pentru a fi examinată acţiunea civilă, este necesară

17

manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau fizice cu capacitate deplină

de exerciţiu de a fi despăgubită.

Articolul 219 Cod procedură penală stabileşte că repararea prejudiciului se

efectuează prin:

1. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori

nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală;

2. Compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite

sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea

bunurilor deteriorate;

3. Compensarea venitului ratat în urma acţiunii interzise de legea penală;

4. Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a unei daune aduse reputaţiei

profesionale.

1. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute

ori nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală constă în

restituirea lucrului de care a fost deposedată partea civilă, deci un bun anume

determinat, individualizat, cert şi nu unul asemănător. Este însă posibil ca partea

civilă să accepte restituirea şi a altui bun în locul celui de care a fost deposedată, în

asemenea situaţie este vorba despre restituirea prin echivalent. Pornind de la

principiul disponibilităţii care guvernează materia răspunderii civile, partea civilă

determină modalitatea de restituire şi, în legătură cu aceasta, ea poate să refuze să

primească un bun echivalent, chiar fără a motiva acest lucru. În cazul în care se

restituie bunul care a aparţinut părţii civile, acesta fiind deteriorat, instanţa poate să

oblige inculpatul sau partea civilmente responsabilă să acopere cheltuielile privitor

la aducerea bunului în forma iniţială, de pînă la comiterea infracţiunii. Restituirea

lucrului se face ori de cîte ori acesta este găsit la învinuit, la inculpat ori la altă

persoană. În asemenea situaţii, organul de urmărire penală este obligat în

momentul descoperirii de a ridica bunurile şi a le sechestra. Dacă s-a stabilit cu

certitudine că bunul aparţine părţii civile şi a ajuns prin infracţiune în posesia

învinuitului, inculpatului sau altor persoane, acesta poate fi restituit pînă la

soluţionarea în fond a cauzei. Lucrurile pot fi restituite nu numai părţii civile, dar

18

şi altor persoane, dacă se constată că le aparţin acestora. Deci măsura restituirii

lucrurilor este o măsură cu caracter real şi vremelnic de reparare imediată şi în

natură a pagubei.

2. Compensarea cheltuielilor prin procurarea bunurilor pierdute ori

nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea

bunurilor deteriorate este o altă modalitate de despăgubire. La examinarea

acţiunii civile sunt aplicate normele dreptului civil. Astfel, cap. XXXIV al Codului

civil stabileşte obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune. Art. 1418 al Codului

civil stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii

corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii, iar art. 1419 - răspunderea în caz de

deces al persoanei vătămate.

3. Compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea

penală alin. (2) al art. 14 din Codul civil stabileşte că „Dacă cel care a lezat o

persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezată este în drept

să ceară, pe lîngă repararea prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparare”.

4. Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse

reputaţiei profesionale alin. (4) al art. 219 constată că la evaluarea cuantumului

despăgubirilor materiale, a prejudiciului moral instanţa de judecată ia în

considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul de agrement sau estetic,

pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea

onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate rudelor apropiate etc. După

cum se vede, legea nu prevede exhaustiv criteriile de evaluare a cuantumului

despăgubirilor morale. În istoria universală a dreptului se întîlnesc diverse abordări

privind problematica daunelor morale, care s-au conturat pe tărîm delictual. În

cadrul dreptului roman era concepută atît noţiunea de daună nepatrimonială, ce

viza atingerile fizice aduse unei persoane sau moralităţii, demnităţii sau reputaţiei

sale prin delicte private, cît şi sancţionarea cu amenzi18. Răspunderea pentru daune

morale a continuat să fie preponderent delictuală şi în dreptul medieval, în care

pentru sancţionarea unor delicte private existau amenzi. Dreptul modern a abordat

18 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, pag.490.

19

răspunderea delictuală pentru daune morale în mod diferit. În unele sisteme, cum

ar fi cel francez sau român, a existat interpretarea unor dispoziţii legale privitoare

la răspunderea civilă delictuală, lipsind texte exprese privind răspunderea morală.

În alte sisteme, cum ar fi cel elveţian sau german, răspunderea a fost prevăzută

numai în cazurile expres prevăzute de lege. Dreptul englez nu reglementează

această răspundere, în schimb, ea este pe larg admisă pe cale jurisprudenţială19.

Actualmente trebuie avute în vedere recomandările Consiliului Europei cu privire

la repararea daunelor morale , făcute la Colocviul de la Londra, în 1969.

Există diferite criterii de clasificare a prejudiciilor morale, care determină şi

clasificarea modalităţilor de reparare a acestor prejudicii. Clasificarea acceptată de

majoritatea autorilor este în funcţie de criteriul legăturii acesteia cu vătămările

fizice. Astfel, prejudiciile sunt clasificate în prejudicii morale, rezultate din leziuni

sau vătămări fizice, şi prejudicii morale, independente de orice leziuni fizice.

Primele se mai numesc prejudicii corporale, cele din urmă - prejudicii afective. În

legătură cu această clasificare există următoarele modalităţi de reparare bănească:20

1. Repararea prejudiciilor morale constând în dureri fizice (lezarea

demnităţii fizice prin loviri sau vătămări). În cele mai dese cazuri leziunile

corporale provin din loviri sau cauzarea unei boli. La pronunţarea hotărîrilor,

instanţa se întemeiază pe caracteristicile leziunilor descrise de către medici în

rapoartele de expertize medico-legale. Medicul însă descrie doar natura leziunilor,

durata şi intensitatea durerilor, urmînd ca judecătorul să aprecieze pe baza acestor

informaţii gravitatea prejudiciilor şi să fixeze cuantumul indemnizaţiei. În acest

sens, sarcina probei cauzării prejudiciului moral este pusă în seama victimei. În

categoria prejudiciilor morale cauzate de leziuni sau vătămări se includ şi

prejudiciile morale, care constau atît în dureri fizice, cît şi în suferinţe psihice.

Acestea decurg tot din lezarea integrităţii fizice a persoanei, dar constau atît din

dureri fizice, cît şi din suferinţe psihice. Faptele respective sunt descrise tot de

către medic în actul de expertiză medico-legală. În categoria dată de prejudicii se

încadrează prejudiciile morale, de exemplu, cele survenite din infracţiunile de viol,

19 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 2001.20 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, pag.491.

20

tentativă de omor, prejudicii estetice, prejudicii de agrement ş.a., fapt ce are o mare

importanţă în soluţionarea cauzelor penale. Infracţiunea de viol se consumă prin

constrîngerea victimei în vederea realizării raportului sexual. Constrîngerea poate

fi psihică sau fizică. Prejudiciul în acest caz constă atît în dureri fizice, cât şi în

suferinţe psihice. Violul poate provoca suferinţe fizice şi morale deosebit de grave,

care pot avea anumite urmări asupra dezvoltării psihice armonioase, prin traumarea

gravă a persoanei, provocarea unor puternice stări depresive, diminuarea

potenţialului intelectual.

Prejudiciile ce decurg din comiterea tentativei, de asemenea, pot fi reparate

pecuniar, deoarece acestea pun în pericol viaţa persoanei şi aduc anumite suferinţe

fizice şi psihice suportate în urma faptului ilicit, întrucît însuşi faptul de a fi bolnav

implică o suferinţă psihică ce presupune necesitatea unei compensaţii. în toate

cazurile, evaluarea leziunilor corporale este pusă în seama medicului legist, care

precizează durata tratamentului, durata şi intensitatea suferinţelor, măsura în care

leziunile au pus sau nu în primejdie viaţa persoanei etc. Această evaluare a

medicului are importanţă nu numai pentru calificarea justă a infracţiunii, dar şi

pentru aprecierea realităţii prejudiciului moral.

Prejudiciul estetic este o varietate a prejudiciilor corporale şi constă în

anumite leziuni sau vătămări prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau

fizionomiei persoanei. Acest prejudiciu constă în mutilări, desfigurări sau cicatrice

cauzate persoanei, iar urmările constau în influenţa asupra posibilităţilor de a se

afirma pe deplin în viaţă, precum şi în suferinţele psihice simţite la momentul

conştientizării de către victimă a unor asemenea situaţii. La aprecierea suferinţelor

psihice care însoţesc prejudiciul estetic este necesar de luat în consideraţie că

fiecare persoană resimte în mod diferit un asemenea prejudiciu.21

Prejudiciul de agrement este o variantă a prejudiciilor morale cauzate prin

infracţiune. Acest tip de prejudiciu rezultă din atingerea adusă satisfacţiei şi

plăcerilor vieţii, constînd în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală. Se

21 I. Dolea, D. Roman, I. Sedleţchi. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, op.cit., pentru un bărbat suferinţele morale în urma cauzării unui prejudiciu estetic vor fi mai reduse decât pentru o femeie. De asemenea, are importanţă vârsta persoanei, pregătirea sau nivelul intelectual, echilibrarea şi sensibilitatea psihică ş.a. Prejudiciul estetic va li considerat cu atât mai important cu cât persoana este o actriţă, manechin, prezentatoare etc.

21

exprimă atît prin dureri fizice, cît şi prin suferinţe psihice ca urmare a perceperii de

către victimă a unor situaţii de restrîngere în ceea ce priveşte unele agremente ale

vieţii - divertisment, plăceri şi satisfacţii pe care viaţa le poate oferi etc., acestea

fiind cultura, sportul, călătoriile, ocupaţiile dezinteresate, relaţiile familiale şi

sociale. În toate cazurile se are în vedere pierderea plăcerilor unei vieţi normale. În

acest sens, victima nu poate pretinde că în urma infracţiunii şi-a pierdut anumite

plăceri care sunt anormale sau sunt interzise, spre exemplu, imposibilitatea de a

consuma alcool sau droguri. Prejudiciul de agrement nu poate fi gîndit şi conceput

într-un sens restrîns, unilateral, exclusiv, prin prisma aspectului său subiectiv, el

constînd în suferinţe psihice determinate de imposibilitatea de a se consacra unor

activităţi specifice, determinate, care sunt variabile de la un individ la altul.

2. A doua categorie de prejudicii morale sunt prejudiciile afective, care sunt

independente de orice leziune fizică. În această categorie sunt incluse acele

prejudicii care constau doar din suferinţe psihice, fără a fi prezente leziunile

corporale, de exemplu, prejudiciile morale ce decurg din atingerea cinstei, onoarei,

reputaţiei, demnităţii, prestigiului persoanei. O altă modalitate este repararea

prejudiciilor morale în caz de deces. Aceasta constă în dreptul persoanelor

apropiate victimei decedate la repararea propriului lor prejudiciu afectiv, care

constă în lezarea sentimentelor de afecţiune. Punctul 3 al recomandărilor

Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale, făcute în anul 1969 la

Londra, prevede că, în caz de deces, repararea daunelor morale trebuie acordată

rudelor apropiate ale victimei, dacă repararea este justificată în mod deosebit. În

acest caz nu trebuie de confundat repararea prejudiciului moral în caz de deces cu

repararea prejudiciului material exprimat în cheltuieli pentru înmormîntarea

victimei. Cercul de persoane care se consideră apropiate trebuie să fie determinat,

acestea fiind rudele apropiate ale victimei decedate.

Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a

victimei este o altă modalitate de reparare a prejudiciilor afective. În acest sens se

pune problema dacă victima, total inconştientă, ca urmare a leziunilor suferite, are

sau nu dreptul la reparaţia morală, sau dacă rudele acesteia au un asemenea drept.

22

Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din alte ţări constată că în asemenea situaţii

victima are dreptul la repararea prejudiciului moral. Totuşi, este raţional ca instanţa

să se bazeze pe concluziile medicilor psihiatri care ar constata că starea de

inconştienţă a victimei duce la incapacitatea acesteia sau la capacitatea acesteia de

a simţi fie durere, fie mutilare fizică, fie un sentiment al frustrării, fie plăcerile, fie

grijile existenţei. în ce priveşte rudele apropiate ale persoanei care a devenit

inconştientă total şi definitiv, repararea prejudiciului poate fi aplicată după regula

reparării daunelor victimei decedate.

O altă modalitate a prejudiciilor afective sunt prejudiciile morale cauzate

prin imixtiunea ilegală în viaţa privată. Constituţia protejează dreptul la respectarea

vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei. Aceste drepturi sunt

recunoscute şi de Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Respectarea

vieţii private presupune respectarea secretelor acesteia împotriva divulgării,

imixtiunilor nelegale sau a anumitor împrejurări cum ar fi starea sănătăţii

persoanei, viaţa sa intimă, veniturile pe care le realizează şi impozitele pe care le

plăteşte, modul cum îşi petrece timpul liber şi concediile etc. În toate cazurile acest

prejudiciu trebuie să fie un rezultat al unei infracţiuni.

Aprecierea prejudiciului moral se face în funcţie de circumstanţele cazului,

de la caz la caz. La aprecierea prejudiciului moral este necesar de luat în

considerare valoarea nepatrimonială lezată, însemnătatea pe care o are această

valoare pentru persoana vătămată, pornind de la faptul că fiecare persoană

vătămată acordă o însemnătate diferită valorilor lezate. La aprecierea unui

prejudiciu trebuie de avut în vedere şi vîrsta, profesia, funcţia, nivelul de pregătire

şi de cultură generală a persoanei. Un alt criteriu constă în durata menţinerii

consecinţelor vătămării, adică durata prejudiciului, deoarece urmările pot fi

temporare, trecătoare sau permanente. Durata menţinerii consecinţelor este un

criteriu de apreciere a prejudiciului distinct de criteriul importanţei. Un alt criteriu

este cel al intensităţii durerilor fizice şi psihice, aceasta depinde de valoarea morală

lezată.

23

CAPITOLUL II PORNIREA, EXERCITAREA ŞI SOLUŢIONAREA

ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

2.1. Subiecţii acţiunii civile în procesul penal. Partea civilă. Partea civilmente

responsabilă. Reprezentanţii şi succesori în procesul penal

Acţiunea civilă are ca suport raportul de drept civil născut din cauzarea unei

vătămări civile prin săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală. Subiecţii acestui

raport de conflict, adică făptuitorul (sau persoanele responsabile pentru faptele

24

acestuia) şi persoana vătămată, sunt şi subiecţi ai acţiunii civile, dar cu poziţii

diametral opuse. Făptuitorul subiect activ în raportul de conflict civil devine

subiect pasiv în acţiunea civilă, iar persoana vătămată subiect pasiv al conflictului

devine subiect activ al acţiunii civile. Spre deosebire de partea vătămată, care poate

fi numai o persoană fizică, parte civilă poate fi atît persoana fizică, cît şi una

juridică.22

Subiect al acţiunii civile este partea civilă care poate fi o persoană fizică sau

juridică păgubită material sau moral pentru o infracţiune. Aceste persoane mai

sunt numite subiecţi ai acţiunii civile23.

Condiţia principală de a recunoaşte persoana ca parte civilă este să existe

legătura cauzală între prejudiciul suferit de această persoană, adică acea care

exercită acţiunea civilă şi infracţiunea săvîrşită. Subiect activ al acţiunii civile în

procesul penal pot fi diferite categorii de persoane fizice sau juridice. Pot avea

calitate de parte civilă persoanele fizice victime ale infracţiunii, care au suferit, pe

lîngă consecinţele infracţiunii respective, şi un prejudiciu material şi/sau moral, cît

şi persoane juridice care au suferit un prejudiciu material sau moral.

În caz de deces al victimei în urma unei infracţiuni, acţiunea civilă de

reparare a daunei poate fi depusă de către persoane care au dreptul de reparare a

daunei în legătură cu pierderea întreţinătorului, precum şi persoane care au

suportat cheltuieli pentru înmormântare24. Atunci când bunurile materiale sustrase,

nimicite sau deteriorate se află în baza legitimă la posesor (transportator, chiriaş,

depozitar etc.), acţiunea civilă poate fi înaintată atît de către proprietar, cît şi de

către posesorul bunurilor. Subiect activ al acţiunii civile poate fi şi organizaţia de

asigurare. Aceasta va avea de plătit despăgubirea pentru asigurarea bunurilor în

limitele sumei date; la ea, de asemenea, trece dreptul pe care îl are asiguratul de a

formula pretenţii faţă de persoana care poartă răspundere pentru dauna cauzată.

Acelaşi drept îl are serviciul de pază extradepartamental, dacă încăperea din care

22Op. cit, Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004, pag. 108.23 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, pag.494.24 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune”.

25

s-a săvârşit furtul era păzită prin contract de către acest serviciu. În asemenea

situaţii serviciul recuperează paguba proprietarului, de la condamnat paguba fiind

încasată în beneficiul serviciului în ordine de regres. Drept la acţiune civilă va

avea şi organizaţia care a plătit concediul de boală al victimei în urma acţiunilor

criminale. Ulterior, această organizaţie va avea dreptul să înainteze acţiune civilă

despre restituirea pagubei de către condamnat.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile exercitate în procesul penal sunt învinuitul

sau inculpatul, precum şi persoana civilmente responsabilă. Aceasta din urmă este

recunoscută prin hotărîrea organului de urmărire penală sau a instanţei în cazul

cînd se constată că poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de acţiunile

învinuitului sau inculpatului. în asemenea situaţii persoana civilmente

responsabilă este informată în scris, prin indicarea tuturor drepturilor prevăzute de

art. 174 din CPP. La determinarea persoanei civilmente responsabile este necesar

de aplicat prevederile legislaţiei civile.25

Partea civilă

Codul de procedură penală a R.M. în alin.1 al art 61 menţionează: parte civilă

este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente

temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu

material sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de

judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului

sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia.

Pentru existenţa acestei calităţi procesuale se cer a fi îndeplinite cumulativ o

serie de condiţii care rezultă din alin. 1 art. 61 şi anume:

existenţa temeiurilor suficiente de a considera că în urma infracţiunii a fost

cauzat prejudiciu moral sau material;

manifestarea de voinţă a persoanei prejudiciate prin depunerea unei cereri,

denumite acţiune civilă în scopul revendicării prejudiciului de la bănuit,

învinuit, inculpat sau de la persoanele care poartă răspundere patrimonială

(civilă) pentru faptele acestuia.

25 I. Dolea, D. Roman ,T. Vizdoagă..., Comentariul codului de procedură penală, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005.

26

Constituirea de parte civilă în procesul penal este posibilă în ordinea

prevăzută de art. 221 Cod procedura penală, prin cerere scrisă în mod personal sau

prin reprezentanţi.

Acţiunea civilă poate fi înaintată de către:

proprietarul bunului;

persoana care, potrivit legii, administrează bunul;

cărăuşul bunurilor care în timpul transportării au fost sustrase, distruse ori

degradate;

persoanele care în urma infracţiunii şi-au pierdut capacitatea de muncă şi au

suportat cheltuieli de tratament, protezare etc.

persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu

înmormîntarea ei; ş.a.

procurorul, astfel, potrivit alin. (2) al art. 51, procurorul este în drept să

pornească o acţiune civilă (art. 219 CPP) împotriva învinuilui, inculpatului

sau a persoanei care poartă răspundere delictuală pentru fapta acestora în

două situaţii:

1. în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate

(din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate) sau de depen-

denţă faţă de învinuit, inculpat (materială, de serviciu) ori din alte

motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiunea civilă.

Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată

de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a

reprezentantului ei legal. Cît priveşte acţiunea în apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor legitime ale celorlalte categorii, poate fi

iniţiată numai la cererea scrisă a persoanei interesate;

2. în interesul statului ce ţine de formarea şi executarea bugetului;

protecţia proprietăţii aflate în posesia exclusivă a statului; protecţia

mediului ambiant şi alte cazuri prevăzute în alin. (3) al art. 71 din Cod

procedură civilă.

27

Declaraţia de constituire ca parte civilă este doar un moment necesar pentru a

se cunoaşte intenţia persoanei vătămate prin infracţiune de a obţine repararea

prejudiciului suferit.

Constituirea ca parte civilă este realizată prin ordonanţa organului de urmărire

penală sau prin încheierea instanţei de judecată. În cazul în care s-a constatat că,

după constituirea părţii civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o

persoană necorespunzătoare sau că, din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca

persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de urmărire penală, prin hotărîre

motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.

În momentul aducerii la cunoştinţă faptul recunoaşterii în calitate de parte

civilă persoanei i se va înmîna în scris lista drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în

art. 62 C.P.P. al R.Moldova.

Partea civilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz,

prin reprezentant. Drepturile minorului în calitate de parte civilă sunt exercitate de

reprezentantul lui legal.

În literatura de specialitate se arată că exercitarea acţiunii civile în cadrul

procesului penal alături de acţiunea penală presupune existenţa unui raport de

conflict civil ce s-a născut ca urmare a pagubelor pricinuite prin infracţiune.

Subiectul activ al acestui raport de conflict civil este persoana care a suferit

prejudiciul moral sau material, produs prin infracţiune, adică partea civilă, iar

subiect pasiv este inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente.

Partea civilmente responsabilă

Răspunderea pentru pricinuirea pagubei materiale o poartă învinuitul,

inculpatul. Cînd însă acesta este sub vîrsta de 14 ani sau insolvabil, pot fi chemaţi

în procesul penal în calitate de parte civilmente responsabilă: părinţii, înfietorii,

tutorii, alte persoane, precum şi persoanele juridice, care, în virtutea legii, poartă

răspundere materială pentru acţiunile învinuitului „dacă ei nu vor dovedi, că dauna

n-a fost provocată din culpa lor”.26

26 Op. cit, Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004, pag.110.

28

Parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică

care, în baza legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi

supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele

învinuitului, inculpatului (art.73 alin.l C.P.P.al R.M.).

Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a

suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului.

Prin urmare, art. 73, alin.1, prin această calitate procesuală reglementează o

răspundere complementară indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte

persoane decît autorul faptei penale pentru prejudiciul material cauzat prin

infracţiune. Astfel, suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se

răspunde pentru fapta altuia, nefiind prezentă situaţia de participare directă la

producerea prejudiciului. Răspunderea părţii civilmente responsabile se leagă de

prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului.27

Partea civilmente responsabilă este recunoscută prin ordonanţa organului de

urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată numai

după înaintarea acţiunii civile şi punerea sub învinuire.

În cazul în care s-a constatat că, după constituirea părţii civilmente

responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul

material, cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive, lipsesc temeiuri

pentru ca persoana să figureze în calitate de parte civilmente responsabilă, organul

de urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea

persoanei în proces ca parte civilmente responsabilă.

În momentul aducerii la cunoştinţă faptul recunoaşterii în calitate de parte

civilmente responsabilă persoanei i se va înmîna în scris lista drepturilor şi

obligaţiilor prevăzute în art. 74 C.P.P. al R.Moldova.

Reprezentanţii în procesul penal

În cazul în care unele părţi nu pot sau nu doresc să participe la desfăşurarea

procesului penal, s-a admis ca acestea să aibă, în general, dreptul de a fi înlocuite

prin reprezentanţi, pe care urmează să-i împuternicească potrivit legii.28

27 I. Dolea, D. Roman ,T. Vizdoagă..., Comentariul codului de procedură penală, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005.28 Op. cit, Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004, pag 109.

29

Reprezentanţii sunt persoane împuternicite în cadrul procesului penal să

participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi din proces.

Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale pe care le-ar fi putut

efectua si partea pe care o reprezintă, cu excepţia celor care au caracter personal.

Persoanele care reprezintă una din părţile în procesul penal, devin prin aceasta

participanţi la activitatea procesuală, nu însă şi părţi în proces. Ei pot avea calitatea

de reprezentanţi:

1)legali

2) convenţionali

Prin noţiunea de reprezentare se subînţelege îndeplinirea de către reprezentant

a drepturilor şi obligaţiilor reprezentatului.

Reprezentarea prin sine prezumă înfăptuirea acţiunilor juridice în măsura

împuternicirilor avute de către o persoană, numită reprezentant din numele altei

persoane numită reprezentat.

Scopul reprezentării în procesul penal este acordarea ajutorului juridic în

apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor reprezentate. Datorită

institutului reprezentării, drepturile şi interesele unora sunt reprezentate şi apărate

de alţii. Reprezentarea în sensul ei special înseamnă, că reprezentanţii acţionează

din numele şi în folosul reprezentatului, iar uneori chiar îi substituie în procesul

penal. Datorită institutului reprezentării, cetăţenii şi persoanele juridice, ce au ca

interes soluţionarea cauzei penale, au posibilitatea de a-şi realiza drepturile şi

obligaţiile procesuale prin reprezentanţi.

Legislaţia procesual-penală prevede reprezentanţi ai părţii vătămate, părţii

civile şi părţii civilmente responsabile. Instituţia reprezentării în procesul penal

poate fi convenţională şi legală.

Reprezentarea legală are loc în baza legii. Persoana incapabilă,

participantă la proces, nu-şi poate exercita de sine stătător drepturile prevăzute de

C.P.P. al R.M.(art.76), acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.29

29 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.

30

În cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal,

participarea ei în procesul penal este suspendată, iar acţiunea civilă rămîne fără

examinare, pînă cînd procurorul nu v-a înainta acţiune în interesele acesteia faţă de

învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă răspundere materială pentru

faptele învinuitului, inculpatului.

În cazul iresponsabilităţii părţii civilmente responsabile, participarea acesteia

la proces este suspendată, iar acţiunea civilă nu este examinată.

Reprezentarea legală are ca scop apărarea drepturilor şi intereselor

învinuitului, ale părţii vătămate, ale părţii civile şi civilmente responsabilă, care din

cauza pierderii totale sau parţiale a capacităţii de exerciţiu, nu au posibilitatea sau

înfruntă dificultăţi în apărarea autonomă a drepturilor şi intereselor lor.

Reprezentarea legală presupune participarea în proces, în mod necesar, a unei

persoane desemnate de lege în locul persoanei interesate, care nu are dreptul de a

sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului

său legal.

Conform art. 77 alin. (1) C.P.P.al R.M. reprezentanţii legali ai victimei, părţii

vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii, înfietorii,

tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în procesul penal interesele

participanţilor la proces minori sau iresponsabili.30

Învinuitul şi bănuitul pot avea doar reprezentanţi legali. În procesul penal

aceştia din urmă acţionează de rând cu persoanele reprezentate, dar nicidecum în

locul lor. Participarea apărătorului nu eliberează reprezentantul legal de

reprezentare31.

Reprezentantul legal este admis în proces în baza unei hotărîri motivate a

organului de urmărire penală sau după caz a instanţei de judecată.

30 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.31 M.Lupu, S. Rîjîcova, “Ghid pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişinău, 2004 .

31

Reprezentarea în baza legii este stabilită de către legislator pentru bănuiţii şi

învinuiţii care nu au atins majoratul, care se află sub tutelă şi curatelă, care au

săvîrşit o infracţiune în stare de afect ori s-au îmbolnăvit de alienaţie sau debilitate.

Participantul la proces cu capacitate de exerciţiu limitată, fără consimţămîntul

reprezentantului său legal, nu este în drept, conform alin.(3) al art.76 C.P.P. al

R.M.:

1. a retrage cererea privitor la acţiunea prejudiciabilă;

2. a accepta împăcarea cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul;

3. a renunţa la acţiunea civilă;

4. a retrage plîngerea depusă în interesele sale.

Nu se admite în procesul penal ca reprezentant legal:

1. al victimei, părţii vătămate şi părţii civile - persoana căreia i-a fost

incriminată cauzarea, prin infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau

material părţii vătămate sau a prejudiciului material părţii civile;

2. al bănuitului, învinuitului, inculpatului -persoana căreia, prin infracţiunea

imputată bănuitului, învinuitului sau inculpatului, i-a fost cauzat prejudiciu

material, fizic sau moral.

În cazul în care, după admiterea persoanei în calitate de reprezentant legal al

victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, s-a

constatat lipsa temeiurilor de menţinere în această calitate organul de urmărire

penală sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea acesteia în proces

în calitate de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant legal încetează o dată cu

atingerea majoratului de partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat şi

dobîndirea de către aceştia a capacităţii depline de exerciţiu.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,

învinuitului, inculpatului nu este în drept a întreprinde acţiuni împotriva intereselor

persoanei pe care o reprezintă, inclusiv să renunţe la apărătorul învinuitului,

inculpatului.

Reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este

admis în procesul penal din momentul reţinerii sau arestării preventive, sau al

32

primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat, prin ordonanţa organului

de urmărire penală. La momentul admiterii reprezentantului legal al minorului în

proces, acestuia îi este înmînată o informaţie în scris privind drepturile şi

obligaţiile prevăzute în art.78 С P.P.

Reprezentantul legal al minorului poate fi înlăturat din procesul penal şi

înlocuit cu altul, atunci când aceasta este posibil, în cazul în care sunt temeiuri de a

considera că acţiunile lui aduc prejudicii intereselor minorului. Privitor la

înlăturarea reprezentantului legal al minorului şi înlocuirea lui cu un alt

reprezentant, organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, instanţa

judecătorească adoptă o hotărîre motivată.32

Reprezentarea mandatară are loc în baza unui acord de voinţă a

participanţilor şi este întemeiată pe existenţa unui contract de mandat. Cu

excepţia inculpatului pentru care există restricţii în ceea ce priveşte reprezentarea,

toate celelalte părţi pot fi întotdeauna reprezentate. Convenţionalizarea este

reprezentarea, care este realizată în baza unui contract, între două persoane ce

sunt dotate cu capacitatea deplină de exerciţiu în procesul penal, de exemplu:

între partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi

reprezentantul acestora. Reprezentarea convenţională este întemeiată pe existenţa

unui contract de mandat între reprezentant şi reprezentat (persoana cu capacitatea

deplină care este parte în proces).

Mandant (subiect al reprezentării) poate fi orice persoană care are calitatea de

parte în procesul penal, în cazurile în care legea permite reprezentarea.

Mandatar (reprezentant convenţional) poate fi orice persoană fizică care are

capacitatea de a exercita, şi de a asista în justiţie.

Interesele persoanelor fizice sunt reprezentate de avocaţi şi de rudele

apropiate, iar ale persoanelor juridice - de personalul prevăzut de statut, de obicei,

consultantul juridic sau avocatul. Reprezentanţii părţii vătămate participă în proces

deopotrivă cu partea vătămată, iar reprezentanţii părţii civile şi ai părţii civilmente

responsabile, atît deopotrivă cu ei, cît şi în locul lor. Reprezentanţi ai victimei,

32 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.

33

părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sunt persoanele

împuternicite de către acestea să le reprezinte interesele în cauza penală.

În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii

civilmente responsabile, pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu

asemenea atribuţii prin procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice,

constituit ca parte civilă sau parte civilmente responsabilă, este admis conducătorul

unităţii respective, la prezentarea legitimaţiei. Atunci cînd, după constituirea

persoanei ca reprezentant al victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente

responsabile, este constatată lipsa de temeiuri pentru a menţine persoana în

calitatea respectivă, organul de urmărire penală sau instanţa decide a înceta

participarea acesteia ca reprezentant. Participarea reprezentantului încetează, de

asemenea, şi în cazurile în care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care

i-au delegat iniţial aceste atribuţii sau reprezentantul care nu este avocat, a refuzat

să participe în continuare în această calitate.33

Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva

reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept de a limita

numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de

judecată pînă la un reprezentant.

Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente

responsabile exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile lor, cu

excepţia drepturilor indisolubil legate de persoana acestora.

Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente

responsabile nu are dreptul să întreprindă acţiuni care ar veni în contradicţie cu

interesele persoanei reprezentate.

Înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei, părţii vătămate,

părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului este realizată în condiţiile

înlăturării apărătorului, prevăzute în art.72 C.P.P. şi aplicate în mod corespunzător.

Succesori în procesul penal

33Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, partea generală, Editura fundaţiei Chemarea, Iaşi 1994.

34

Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una dintre

rudele ei apropiate, care a manifestat dorinţa de a exercita drepturile şi obligaţiile

părţii vătămate decedate sau care, în urma infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi

exprima conştient voinţa.

Calitatea de rudă apropiată o poate avea doar categoria de persoane

menţionată în art.6 alin.l pct. 41 C.P.P.al R.M. copiii, părinţii, înfietorii, înfiaţii,

fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii.

Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile nu poate fi constituită ruda ei

apropiată, căreia i-a fost incriminată cauzarea prejudiciului material, fizic sau

moral părţii vătămate.

Constituirea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile

este decisă de procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţa de

judecată, cu condiţia că ruda apropiată solicită această calitate. Atunci când mai

multe rude apropiate solicită această calitate decizia de a alege succesorul îi revine

procurorului sau instanţei de judecată.34 Dacă, la momentul solicitării respective,

lipsesc temeiuri suficiente pentru constituirea persoanei ca succesor al părţii

vătămate sau al părţii civile, hotărârea în cauză este luată imediat după stabilirea

acestor temeiuri.

Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile participă la proces în locul părţii

vătămate sau părţii civile. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi

citat şi audiat în calitate de martor.35

Dacă după constituirea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii

civile, este constatată lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, în

corespundere cu prevederile alin. (3) art. 81 C.P.P. al R.M., organul de urmărire

penală sau instanţa, prin hotărîre motivată, încetează participarea acesteia la proces

în calitate de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile. Ruda apropiată a părţii

vătămate sau a părţii civile, care are calitatea de succesor al acesteia este în drept

de a renunţa la împuternicirile sale în orice moment al procesului penal. De

34 Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004.35 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.

35

asemenea succesorul legal beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi

persoana pe care o reprezintă prin succesiune.

2.2. Pornirea şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal

Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate a aduce la cunoştinţă

persoanei dreptul de a înainta acţiunea civilă. Acţiunea civilă în procesul penal

poate fi intentată la cererea persoanelor fizice sau juridice, cărora le-au fost

cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a fost adusă daună reputaţiei

profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea

penală sau în legătură cu săvîrşirea acesteia. Partea îşi exprimă voinţa de a fi

constituită ca parte civilă prin înaintarea unei cereri scrise de către ea însăşi sau de

către reprezentantul ei, începând cu pornirea procesului penal şi până la terminarea

cercetării judecătoreşti.

36

Astfel delimităm în material dreptului mai multe modalităţi de a acţiona

instanţa de judecată referitor la începerea acţiunii civile.

Conform art.51 alin.2 C.P.P., acţiunea civilă poate fi demarată de procuror

care este în drept să pornească o acţiune civilă împotriva învinuitului,

inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta

învinuitului, inculpatului:36

1. în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate (din

cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate) sau de dependenţă faţă de

învinuit, inculpat (materială, de serviciu) ori din alte motive nu-şi poate

realiza singură dreptul de a porni acţiunea civilă. Acţiunea în apărarea

intereselor persoanei incapabile poate fi înainta-tă de procuror indiferent de

existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. Cît

priveşte acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime

ale celorlalte categorii, poate fi iniţiată numai la cererea scrisă a persoanei

interesate;

2. în interesul statului ce ţine de formarea şi executarea bugetului; protecţia

proprietăţii aflate în posesia exclusivă a statului; protecţia mediului

ambiant şi alte cazuri prevăzute în alin. (3) al art. 71 din Cod procedură

civilă.

Persoanele fizice şi juridice, cărora le-au fost cauzat prejudicii nemijlocite

prin acţiunile interzise de legea penală pot înainta o acţiune civilă privitor la

despăgubire prin:

1. restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori

nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală;

2. compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori

nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi

repararea bunurilor deteriorate;

3. compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;

36 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.

37

4. repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei

profesionale.

Prejudiciul material se consideră legat de săvîrşirea acţiunii interzise de

legea penală dacă el se exprimă în cheltuieli pentru:37

tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;

înmormîntarea părţii vătămate;

plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;

executarea contractului de depozit al bunurilor.

La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral,

instanţa de judecată ia în consideraţie suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul

agrement sau estetic, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, defăimarea

persoanei, suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate.

Legea procesual-penală nu conţine prevederi asupra conţinutului şi formei

cererii, reclamaţiei (spre deosebire de legea procesual-civilă). Ea se întocmeşte în

formă liberă. În cererea de înaintare a acţiunii civile trebuie totusi în

corespundere cu prevederile alin. (3) art.221 C.P.P.al R.M. să se indice cauza

penală în procedura căreia urmează să fie intentată acţiunea civilă, cine şi către

cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire. Dacă este

necesar, partea civilă mai poate depune o cerere de concretizare a acţiunii civile.

Analizînd textul articolelor 219-221 C.P.P. al R.M, putem stabili, că un loc

deosebit în începerea acţiunii civile în cadrul procesului penal îi revine

procurorului, care înaintează sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care

persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitate de

a-şi proteja interesele, find un garant al respectării drepturilor acestora.

Procurorul la fel poate înainta acţiune civilă privitor la prejudiciul moral numai la

cererea părţii vătămate care nu are posibilitate de a-şi proteja interesele.

Menţionăm că în legislaţia Federaţiei Ruse şi în doctrina rusă38, s-a luat

aceeaşi atitudine faţă de situaţia începerii acţiunii civile în afara procesului penal.

Astfel, persoana care nu a înaintat acţiunea civilă în cadrul procesului penal, 37 Op. cit, Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998, pag.112.38 Ларин А.М., Савицки В.М., „Уголовныи процес, Словари-Сравочник”, Мoсква, 1999.

38

precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, la fel, au dreptul

de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă

intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta

aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în

cadrul procesului penal, reclamantul nu este în drept să înainteze aceeaşi acţiune

în ordinea procedurii civile.39

Şi legislatorul României a luat o poziţie similară celei menţionate în legislaţia

Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, astfel în literatura de specialitate

românească se arată că dreptul de a alege una din cele două căi (penală sau civilă)

pentru repararea prejudiciului revine persoanei fizice cu capacitate deplină în

exerciţiu.40

Pot menţiona la general că problema dată este tratată sub acelaşi unghi de

vedere în legislaţia Romîniei şi presupune aceleaşi acţiuni în vederea demarării şi

efectuării acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Acţiunea civilă în procesul penal este soluţionată în conformitate cu

prevederile C.P.P. al R.M. Normele procedurii civile sunt aplicate dacă ele nu

contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu

prevăd asemenea reglementări. Hotărârea privind acţiunea civilă este adoptată în

conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept.41 Termenul

de prescripţie, prevăzut de legislaţia civilă, nu este aplicabil acţiunilor civile

soluţionate în procesul penal.

Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa

organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este

recunoscută în calitate de parte civilă şi ei i se înmânează o informaţie în scris

despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art.62 C.P.P.al R.M. În cazul în

care lipsesc temeiurile prevăzute în art.219 şi 221 C.P.P. al R.M. pentru

înaintarea acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,

prin hotărîre motivată, refuză să recunoască în calitate de parte civilă persoana

39 Рыжаков А.П., Уголовныи процес. Мoсква. 1999 pag. 87.40 Op. cit ,Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. Parte generală Bucureşti 1996 pag. 97.41 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003

39

fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, explicând persoanei respective

dreptul de a ataca cu recurs această hotărîre.

Refuzul organului de urmărire penală sau al instanţei de a recunoaşte

persoana în calitate de parte civilă, nu o lipseşte pe aceasta de dreptul de a înainta

acţiunea civilă în ordinea procedurii civile. Constatînd persoana care poartă

răspundere pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile interzise de

legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărâre, o constituie

în calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmînează informaţie în scris,

privind drepturile şi obligaţiile ei, prevăzute în art.74 C.P.P.al R.M. Partea civilă

poate retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai

tîrziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în

fond a cauzei. Persoana poate retrage acţiunea civilă şi în cazul în care aceasta a

fost iniţiată de către procuror în interesele ei. Retragerea acţiunii civile, acceptată

de organul de urmărire penală sau instanţă, impune încetarea procesului cu

privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni

în cadrul procesului penal. Organul de urmărire penală sau instanţa poate

respinge retragerea acţiunii civile în cazul în care aceasta duce la lezarea

drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese ocrotite de lege.

Autorii români stipulează că punerea în mişcare a acţiunii civile în procesul

penal are loc şi este legată în special de constituirea subiectului care o demarează

ca parte civilă.

Astfel persoana vătămată se poate constitui parte civilă împotriva

învinuitului, a inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente oricând în faza

de urmărire penală şi cel mai tîrziu pînă la citirea actului de sesizare în faza de

judecată, constituirea care are loc prin :

1. declaraţie scrisă sau orală;

2. cererea de a i se repara paguba prin infracţiune.

Deasemenea nu este este obligatorie precizarea de la început a pretenţiilor

civile şi nu poate avea loc în următoarele ipoteze:

40

cînd paguba nu a fost produsă prin infracţiunea pentru care a fost trimis

în judecată inculpatul;

cînd acţiunea civilă se îndreaptă împotriva unei persoane care nu a fost

trimisă în judecată;

cînd acţiunea civilă este stinsă în mod legal (de pildă, s-a încheiat o

tranzacţie, ori este soluţionată de către instanţa civilă).

Pentru exercitarea acţiunii civile sunt necesare anumite condiţii. În primul

rînd, desigur, este necesar ca procesul penal să fie declanşat. În cazul cînd procesul

penal nu este declanşat, persoana vătămată poate înainta acţiune doar în cadrul

unui proces civil. În cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală, în

procedura căreia urmează să fie înaintată acţiune civilă, cine şi către cine

înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire. Partea civilă poate

depune şi o cerere de concretizare a acţiunii civile. Persoana are opţiunea de a

înainta acţiunea civilă fie în cadrul unui proces civil, fie în cadrul unui proces

penal. În cadrul unui proces civil persoana are dreptul de a înainta acţiunea dacă

aceasta nu a înaintat-o în cadrul procesului penal, precum şi în cazul cînd acţiunea

a rămas nesoluţionată.

Dacă acţiunea civilă intentată în instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu

mai are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. În cazul în

care acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este

în drept să înainteze această acţiune în cadrul procesului penal.42

În cazuri excepţionale, când este imposibil de a determina exact suma

despăgubirilor cuvenite părţii civile fără suspendarea judecării cauzei, instanţa

poate să admită acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor

cuvenite să decidă instanţa civilă. Dacă însă mărimea pagubelor influenţează

încadrarea acţiunilor, stabilirea pedepsei condamnatului şi soluţionarea altor

chestiuni ce urmează a fi examinate la adoptarea sentinţei, instanţa nu poate să nu

se pronunţe asupra acţiunii civile.43

42 Ion Neagu,Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2001, p. 267.43 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune”.

41

Partea civilă este în drept să-şi retragă acţiunea civilă în orice moment al

procesului penal, însă nu mai tîrziu de retragerea completului în camera de

deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Acest drept persoana îl are în orice

situaţie, fie cînd ea însăşi a înaintat acţiunea civilă, fie cînd acţiunea civilă a fost

înaintată în interesul ei de către procuror. Exercitarea acestui drept de către

persoană duce la încetarea procesului în ceea ce priveşte latura civilă. Acest drept

al persoanei este irevocabil, adică o dată ce persoana a renunţat la despăgubiri

materiale, ea nu mai poate reveni asupra acestor revendicări în cadrul procesului

penal.44 Totuşi, în unele situaţii, cînd această retragere poate duce la lezarea

anumitor drepturi ale unei persoane, atît organul de urmărire penală, cît şi instanţa

poate respinge cererea de retragerea a acţiunii civile.

Există şi situaţia cînd persoana vătămată a înaintat iniţial în cadrul

procesului civil acţiunea civilă până la declanşarea procesului penal. În asemenea

situaţii, persoana nu este obligată de a renunţa la acţiunea civilă în cadrul

procesului civil, fiind în drept de a lăsa ca ambele instanţe să examineze laturi

diferite. O dată ce instanţa civilă a pronunţat o hotărîre, chiar dacă ea nu este

definitivă, partea civilă nu poate renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului

civil, intentând una în cadrul procesului penal.45

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care

a fost alăturată acţiunii penale şi împreună au ajuns în faţa instanţei penale.46

Instanţa care examinează cauza în fond este competentă să judece acţiunea civilă

în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii. La examinarea cauzei instanţa

dispune de cîteva soluţii în ceea ce priveşte acţiunea civilă, şi anume admite total

sau parţial acţiunea, respinge acţiunea, nu se pronunţă asupra acţiunii civile,

admite în principiu acţiunea civilă.

Admiterea acţiunii civile nu ţine de soluţia în ceea ce priveşte latura penală,

cu excepţia prevederilor art. 387 din CPP în cazul condamnării, instanţa îl poate

44 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, pag 496.45 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune”.46 Ion Neagu,Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2001, p. 272.

42

obliga pe inculpat să acopere prejudiciul cauzat prin faptele sale, în măsura în care

acestea au fost dovedite, cu respectarea tuturor condiţiilor legale. În cazurile în

care paguba a fost cauzată prin acţiunile comune ale inculpatului şi ale altor

persoane, în privinţa cărora cauza a fost încetată pentru anumite temeiuri, instanţa

poate impune condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime

deplină şi explică părţii civile dreptul de a intenta în procedura civilă o acţiune

pentru persoanele în privinţa cărora cauza a fost încetată despre restituirea pagubei

în mod solidar cu condamnatul.47

În cazul în care paguba materială ia fost pricinuită de către condamnat şi alte

persoane, în privinţa cărora cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată,

instanţa impune condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime

deplină. Pronunţând ulterior sentinţa de condamnare a persoanei în privinţa căreia

cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată, instanţa e în drept să o facă

responsabilă de restituirea întregii pagube în mod solidar cu persoana condamnată

anterior.

În sentinţă instanţa judecătorească va motiva concluzia cu privire la repararea

daunei materiale, va indica prin ce acţiuni sau inacţiuni a fost cauzată, prin care

probe se confirmă aceasta, va prezenta calculele respective, vizând mărimea

daunei şi va indica legea în baza căreia a fost intentată acţiunea civilă48. Cuantumul

prejudiciului pricinuit prin sustragere, nimicire sau deteriorarea bunurilor

proprietarului se determină conform preţurilor stabilite pe piaţă.

Atunci când nu se cunosc preţurile stabilite pe piaţă, valoarea bunurilor

sustrase, nimicite sau deteriorate poate fi stabilită pe baza concluziilor

specialistului, în caz de modificare a preţurilor la bunuri în legătură cu inflaţia,

cuantumul plăţii despăgubirii se stabileşte conform preţurilor existente la ziua

adoptării hotărîrii. În toate cazurile cînd se constată că prin infracţiune au fost

cauzate prejudicii părţii civile, instanţa va obliga fie pe inculpat, fie pe partea

47 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune”.48 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune”.

43

civilmente responsabilă la plata despăgubirilor. În cazul pronunţării unei soluţii de

încetare a procesului, hotărârilei pot fi diferite. În cazul cînd plîngerea prealabilă a

fost retrasă sau părţile s-au împăcat, acţiunea civilă se stinge. Acest fapt se explică

prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a procesului, atît

sub aspect penal, cît şi sub aspect civil.

În unele situaţii părţile pot să se înţeleagă asupra modalităţii de soluţionare a

acţiunii civile, despăgubirile fiind achitate pînă la împăcarea părţilor49.

O dată cu împăcarea, partea civilă pierde dreptul de a exercita acţiunea civilă

în cadrul unui proces civil. Aceeaşi situaţie este în cazul retragerii plîngerii

prealabile, care are acelaşi efect ca şi împăcarea părţilor.

În cazul când a intervenit decesul inculpatului, instanţa nu poate respinge

acţiunea civilă sau rezervă părţii calea unei acţiuni separate în instanţă, dar atrage

în calitate de părţi civilmente responsabile moştenitorii inculpatului.

În situaţia pronunţării unei sentinţe de încetare a procesului pe motivul

neatingerii vîrstei pentru atragere la răspundere penală, instanţa, în cazul cînd

există o hotărîre judecătorească definitivă a aceleiaşi instanţe, asupra aceleiaşi

fapte, sau există o hotărîre a organului de urmărire penale asupra aceleiaşi

persoane, pentru aceeaşi faptă, de încetare a urmăririi penale, de scoatere a

persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului, persoanei i se

propune de a înainta o acţiune în cadrul procesului civil.

Respingerea acţiunii civile are loc în cazul cînd, în principiu, nu se exclude

posibilitatea acordării despăgubirilor civile, dar instanţa constată că fapta nu a

produs prejudicii materiale. Respingerea are loc şi în cazurile expres prevăzute de

art. 387 din CPP, şi anume în cazul cînd nu s-a constatat existenţa faptei

incriminate sau fapta nu a fost săvîrşită de inculpat.

Nu poate fi respinsă acţiunea civilă în cazul neprezentării părţii civile la faza

de judecată, dacă aceasta a fost constituită ca parte în cadrul urmăririi penale. în

asemenea situaţii, instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare, iar partea civilă îşi

49 Ion Neagu,Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2001, p. 275.

44

menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă (alin.

(2) al art. 324).

Instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat

pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 35 din CP. Instanţa nu

soluţionează acţiunea civilă, deoarece nu a fost constatată infracţiunea.50 În

asemenea situaţii cel interesat se poate adresa cu acţiune în cadrul procesului civil.

Instanţa admite în principiu acţiunea civilă în cazuri excepţionale, de

exemplu, în cazul cînd stabilirea exactă a sumei despăgubirilor datorate părţii

civile ar dura o anumită perioadă. În unele situaţii stabilirea sumei despăgubirilor

se efectuează printr-o expertiză care poate dura o anumită perioadă, astfel acest

fapt poate să prejudicieze examinarea operativă a laturii penale, în asemenea

situaţii, instanţa civilă nu va mai constata dacă există sau nu prejudiciul, sarcina ei

fiind de a calcula valoarea concretă a prejudiciilor care trebuie acordate părţii

civile.

Desigur pentru a pune pe rol acţiunea civilă în procesul penal vor fi

respectate următoarele condiţii obligatorii:

capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a reclamantului;

competenţa în materia respectivă a instanţei;

lipsa unei decizii în privinţa aceluiaşi litigiu;

depunerea unei cereri.

Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se

efectuează de către instanţa de a cărei competenţă este cauza penală. La adoptarea

sentinţei de acuzare sau de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter

medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă prin admiterea ei, totală sau

parţială, ori prin respingere. Dacă la soluţionarea acţiunii civile, pentru a stabili

suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amîna judecarea

cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în

50 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, pag.499.

45

principiu acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor să se

pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile.

Hotărîrea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în

procesul penal, inclusiv hotărîrea organului de urmărire penală sau a instanţei

despre acceptarea retragerii acţiunii civile, precum şi hotărîrea instanţei prin care

a fost confirmată tranzacţia de împăcare a părţilor în acelaşi litigiu, împiedică

intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.

Procurorul poate susţine în faţa instanţei şi acţiunea civilă pornită de

persoana vătămată, alături de acţiunea penală. Totodată, legislaţia Republicii

Moldova, ca si legislaţia română permite ca partea civilă să susţină concomitent

atît acţiunea civilă cît şi acţiunea penală, putând păstra şi calitatea de parte

vătămată în aceeaşi cauza.51

La adoptarea sentinţei de acuzare sau de aplicare a măsurilor de constrîngere

cu caracter medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă prin admiterea ei,

totală sau parţială, ori prin respingere. Dacă la soluţionarea acţiunii civile, pentru

a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amîna

judecarea cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să

admită în principiu acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor

să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile.

Instanţa de judecată lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în

cazul adoptării sentinţei de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul

lipsei componenţei infracţiunii, fapt ce nu împiedică persoana care a iniţiat

acţiunea civilă de a o intenta în ordinea procedurii civile.

Hotărârea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în

procesul penal, inclusiv hotărîrea organului de urmărire penală sau a instanţei

despre acceptarea retragerii acţiunii civile, precum şi hotărîrea instanţei prin care

a fost confirmată tranzacţia de împăcare a părţilor în aceiaşi litigiu, împiedică

intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.

51 Carmen Silvia Paravchiv, Drept procesual penal, Bucureşti 1998, pag. 147.

46

O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sunt

dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea

civilă, în tot sau în parte, ori o respinge.

În cazul când se dă o sentinţă de achitare, instanţa:

1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei

incriminate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat;

2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat

pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei prevăzute în art.35 al Codului penal al

Republicii Moldova52(extrema necessitate, riscul întemeiat, reţinerea

infractorului, ect.).

În cazuri excepţionale cînd, pentru a stabili exact suma despăgubirilor

cuvenite părţii civile, ar trebui amînată judecarea cauzei, instanţa poate să admită,

în principiu, acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor

cuvenite să hotărască instanţa civilă.

Probaţiunea acţiunii civile în procesul penal se efectuează conform ordinii

generale stabilită prin legea procesual-penală. Astfel, obligaţia probaţiunii

caracterului şi mărimii pagubei materiale pricinuită de infracţiune este efectuată

de organele de urmărire penală, şi procuror. Caracterul şi mărimea pagubei

formează un component indispensabil al obiectului probaţiunii (art.96 alin. 1

pct.5 C.P.P. al R.M.). Asemenea împrejurări pot fi obţinute numai din mijloacele

de probă prevăzute de lege (art.93 C.P.P.al R.M.). Compensarea în întregime a

daunei este considerată conform art.75 C.P. al R.M, drept circumstanţă atenuantă

la stabilirea pedepsei penale.

În literatura de specialitate se arată că acţiunea civilă se exercită în cadrul

procesului penal alături de acţiunea penală şi ambele acţiuni ajung în faţa instanţei

penale, aceasta se pronunţă prin aceeaşi sentinţă (de condamnare, achitare sau

încetare a procesului penal) şi asupra acţiunii civile.

52 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003

47

În ipoteza că cele două acţiuni nu ajung în faza de judecată deoarece organul

de urmărire penală a dispus scoaterea sau încetarea urmăririi penale, acţiunea civilă

va fi soluţionată de o instanţă civilă, care va trebui să ţină seama de temeiurile care

au stat la baza soluţiei date în latura penală.

Instanţa de judecată penală are la dipoziţie, după caz, una din următoarele

variante:

a) admite acţiunea civilă în total sau în parte;

b) respinge acţiunea civilă;

c) nu soluţionează acţiunea civilă;

d) rezolvă separat acţiunea civila de cauza penală.

Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte atunci cînd instanţa

constată că inculpatul a săvîrşit o acţiune prin care s-a cauzat părţii civile un

prejudiciu material, admite acţiunea civilă în total sau în parte, indiferent de soluţia

dată în latura penală (condamnare, achitare sau încetarea procesului penal).

De asemenea, dacă instanţa pronunţă o soluţie de încetare a procesului penal

şi infracţiunea a produs un prejudiciu material părţii civile, se acordă despăgubiri

civile.

Instanţa respinge acţiunea civilă în cazul cînd nu pot fi acordate despăgubiri

în cazul cînd s-a produs achitarea pentru că fapta imputată nu există, ori atunci

cînd fapta nu a fost săvârşită de inculpat.

În primul caz, este normal să nu se poată acorda despăgubiri civile, atîta

vreme cît instanţa constată inexistenţa factorului material care să fi produs un

prejudiciu.

Al doilea caz, are în vedere faptul că nu poate fi obligată la plata unor

despăgubiri civile o persoană care nu a săvîrşit fapta penală pentru care a fost

trimisă în judecată.53

Comun pentru ambele cazuri este faptul că instanţa nu poate acorda

despăgubiri civile, deoarece acţiunea civilă este lipsită de temei.

53 Op. cit , Nicolaie Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, Bucureşti, 1996, p. 113

48

De asemenea, instanţa va respinge acţiunea civilă în toate cazurile în care se

va constata că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile, de exemplu, lipsa

culpei în producerea prejudiciului.

Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă în următoarele situaţii:

cînd pronunţă achitarea, atunci cînd fapta nu este prevăzută de legea

penală;

cînd pronunţă încetarea procesului penal din lipsa plîngerii prealabile a

persoanei vătămate;

autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută

de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, sau există

autoritate de lucru judecat.

Deşi instanţa penală în aceste cazuri nu soluţionează acţiunea civilă prin

hotărîrea de respingere va îndruma partea să se adreseze unei instanţei de judecată

în cadrul procedurii civile.

Rezolvarea separată a acţiunii civile de cauza penală are loc în cazurile cînd

instanţa de judecată poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amînarea judecării

acesteia într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca

întârzierea soluţionării acţiunii penale.

Nu trebui însă de confundat rezolvarea separată a acţiunii civile cu cazurile

nesoluţionării ei. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile are loc prin dezinvestirea

instanţei judecată în materia dată, pe cînd rezolvarea separată presupune doar o

amînare a soluţionării urmînd ca acţiunea civilă să fie rezolvată de aceiaşi instanţă

într-o altă şedinţă.

Odată cu împăcarea, partea civilă pierde dreptul de a exercita acţiunea civilă

în cadrul unui proces civil. Aceeaşi situaţie este în cazul retragerii plîngerii

prealabile, care are acelaşi efect ca şi împăcarea părţilor.

În cazul cînd a intervenit decesul inculpatului, instanţa nu poate respinge

acţiunea civilă sau rezervă părţii calea unei acţiuni separate în instanţă, dar atrage

în calitate de părţi civilmente responsabile moştenitorii inculpatului.

49

În situaţia pronunţării unei sentinţe de încetare a procesului pe motivul

neatingerii vîrstei pentru atragere la răspundere penală, instanţa, în cazul cînd

există o hotărîre judecătorească definitive a aceleiaşi instanţe, asupra aceleiaşi

fapte, sau există o hotărîre a organului de urmărire penale asupra aceleiaşi

persoane, pentru aceiaşi faptă, de încetare a urmăririi penale, de scoatere a

persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului, persoanei i se

propune de a înainta o acţiune în cadrul procesului ceivil.

CAPITOLUL III CHELTUIELI JUDICIARE. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN

LEGISLAŢIA ALTOR STATE

3.1. Cheltuielile judiciare. Compensarea şi plata cheltuielilor judiciare

Cheltuieli judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru

asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal (alin.1, art.227 C.P.P.al R.M.).

Desfăşurarea procesului penal prilejuieşte unele cheltuieli care se fac fie de

organele de urmărire penală, instanţele de judecată, fie de către părţi sau de către

alte persoane atrase în scopul asigurării realizării scopurilor procesului arătate în

art. 1 din CPP. De cele mai dese ori cheltuielile de judecată sunt determinate de

50

efectuarea acţiunilor procesuale, administrarea probelor, conservarea mijloacelor

materiale de probă ş.a.54

Activitatea de urmărire şi de judecată presupune pentru organele judiciare

efectuarea de cheltuieli precum cele privitoare la: expedierea prin poştă a citaţiilor

şi a comunicărilor, deplasarea martorilor, onorariile cuvenite experţilor sau

interpreţilor, ridicarea unor obiecte, fixarea şi păstrarea unor urme materiale,

deplasările la faţa locului, la efectuarea de cercetări sau reconstituiri, numirea de

apărători din oficiu, etc; sume care constituie cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pe de altă parte, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele pe care le au în

legătură cu procesul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă sau partea

responsabilă civilmente vor trebui să facă o serie de cheltuieli cu angajarea unui

apărător, deplasări, efectuarea unor expertize sau constatări pe care le solicită sau

de care înţeleg să se folosească în proces etc. Părţile vor efectua o serie de

cheltuieli de judecată.

Toate aceste cheltuieli, fie că sunt avansate de stat sau efectuate de părţi

constituie cheltuieli judiciare. Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse

în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Procuraturii Republicii

Moldova, Ministerului Afacerilor Interne.

În literatura de specialitate s-a subliniat că cheltuielile judiciare nu se pot

confunda cu despăgubirile civile, acestea din urmă putîndu-se acorda numai în

măsura în care infracţiunea a produs pagube materiale. Cu atît mai mult că

cheltuielile judiciare există în orice proces penal, în timp ce despăgubirile civile

pot fi acordate numai dacă în procesul penal a fost înaintată o acţiune civilă.55

Cheltuielile judiciare necesită a fi deosebite de cheltuielile legate de

administrarea justiţiei în care se includ sumele alocate pentru retribuirea muncii

colaboratorilor organelor de urmărire penală, a procurorilor, judecătorilor, a

personalului auxiliar, pentru întreţinerea localurilor unde funcţionează aceste

organe, a locurilor de deţinere şi întreţinere a bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor

deţinuţi preventiv.

54 Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi…. Drept procesual penal. Ed. Cartier, Chişinău 2005, pag.499.55 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 2001.

51

Cheltuielile judiciare cuprind sumele:

1. plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate,

reprezentanţilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi

asistenţilor procedurali;

2. cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;

3. care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice;

4. cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite

în procesul de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;

5. cheltuite în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.

Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu

prevede altă modalitate.

Cheltuielile judiciare pot fi împărţite în două categorii: cheltuielile avansate

de stat şi cheltuielile făcute de părţi sau de alţi subiecţi procesuali.

Cheltuielile avansate de stat, denumite şi cheltuieli de procedură, sunt cele

care au fost necesare pentru efectuarea actelor dispuse de organele oficiale, de

exemplu: cheltuielile determinate de înmînarea citaţiilor, păstrarea corpurilor

delicte etc.

Cheltuielile făcute de părţi, denumite şi cheltuieli de judecată, sunt

considerate acelea care au fost suportate de părţile în proces sau impuse lor în

exercitarea drepturilor sau facultăţilor procesuale, de exemplu: angajarea unui

avocat, cheltuieli de deplasare în perioada procesului, scoaterea copiilor etc.

Cheltuielile făcute de alţi subiecţi procesuali sunt cele suportate de aceşti

subiecţi în calitatea lor procesuală, de exemplu, cheltuieli de întreţinere şi

deplasare a martorilor, experţilor, interpreţilor.

Dat fiind caracterul complex al obligaţiei suportării cheltuielilor judiciare în

procesul penal, se cere abordare a temeiurilor legale în virtutea cărora survin

acestea. În procesul civil, bunăoară, teoria culpei procesuale oferă răspuns la

majoritatea aspectelor ridicate.

În toate cazurile de condamnare, precum şi în alte situaţii arătate în art. 229

din CPP, obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare nu decurge dintr-

52

o culpă procesuală, ci este o „consecinţă directă a încălcării legii penale prin

săvîrşirea infracţiunii”. Prin urmare, nu calitatea procesuală de bănuit, învinuit,

inculpat se pune la baza obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare, ci fapta

prejudiciabilă, care, pe lîngă răspunderea penală şi civilă, atrage şi obligaţia

restituirii sumelor legate de desfăşurarea urmăririi penale şi judecării cauzei.

Cu toate acestea, găsim cazuri şi în procesul penal cînd se poate pune

problema culpei procesuale ca temei de suportare a cheltuielilor judiciare.

Neîndoielnic, se susţine56 că pentru cheltuielile făcute de organele de urmărire

penală şi instanţa de judecată în baza plîngerii neîntemeiate sau pentru stabilirea

caracterului nefondat al cererilor de despăgubiri civile trebuie să răspundă în baza

unei culpe procesuale partea vătămată sau partea civilă. În aceeaşi formulă s-ar

proceda şi faţă de învinuit şi inculpat în ce priveşte suportarea cheltuielilor de

judecată legate de exercitarea acţiunii civile în procesul penal.

Astfel, dacă ar fi fost reparată de bună voie dauna morală sau materială

cauzată prin infracţiune, nu ar mai fi fost posibilă înaintarea acţiunii civile şi, în

consecinţă, cheltuielile făcute se datorează culpei procesuale a inculpatului. În

virtutea aceluiaşi temei şi partea civilmente responsabilă poate fi obligată să

suporte cheltuielile judiciare.

În doctrină au fost relevate o serie de trăsături definitorii ale cheltuielilor

judiciare care le individualizează între instituţiile procesului penal.

Într-o prezentare succintă acestea sunt:

atribuirea cheltuielilor judiciare într-o măsură cu caracter real şi procesual,

în sensul că instanţa obligă prin sentinţă la cheltuieli judiciare sub

sancţiunea constrîngerii reale;

acestea au în vedere întregul proces penal;

apariţia obligaţiilor cu privire la suportarea cheltuielilor judiciare este

subsecventă modului de soluţionare a procesului (condamnare, achitare,

admiterea sau respingerea acţiunii civile).

56 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, Bucureşti, 1996, op.cit, pag. 232-233.

53

A compensa, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă a

înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal în valoare)57.

Legiuitorul a prevăzut în alin. (1) al art. 228 din CPP exhaustiv categoriile

persoanelor participante la procesul penal, care beneficiază de compensarea

cheltuielilor avansate de stat.

Astfel, martorilor, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului din oficiu,

asistenţilor procedurali, interpreţilor, traducătorilor, experţilor, specialiştilor,

reprezentanţilor legali ai părţii civile şi ai părţii vătămate li se cuvine compensarea:

1. Cheltuielilor făcute în legătură cu prezentarea la citarea organului de urmărire

penală şi în instanţă, categorie care cuprinde deplasarea persoanelor tur-retur

la locul de trai permanent ori provizoriu conform biletelor de călătorie

(transportul aerian, feroviar, pe apă, transportul în comun, cu excepţia

taximetrelor), incluzînd plăţile de asigurare privind asigurarea de stat a

pasagerului transportat, achitarea serviciului prestat la vînzarea în prealabil a

biletelor de călătorie, inclusiv cheltuielile fără prezentarea documentelor

confirmate pentru folosirea lenjeriei de pat în trenuri, în cazul neprezentării

documentelor de călătorie, achitarea pentru transport pe teritoriul Republicii

Moldova se efectuează conform tarifului minim. Persoanelor enumerate li se

vor achita cheltuielile pentru călătoria în transportul de uz comun (cu excepţia

taxiurilor) pînă sau de la staţia, aerogara, cheiul, amplasate în afara localităţii

unde au fost citate.

2. Cheltuielilor de cazare (cu excepţia camerelor „lux”), inclusiv achitarea

serviciilor obligatorii, prestate de către hoteluri, conform cerinţelor privind

utilitatea camerelor din hoteluri, precum şi plata pentru rezervarea locurilor în

hoteluri în mărime de 50% din preţul de compensare a locului pentru 24 ore,

conform documentelor anexate la decontul de avans care adeveresc

cheltuielile suportate.

3. Persoanele citate pentru toată perioada de participare în procesul penal

primesc pentru fiecare oră ce le-a fost sustrasă ocupaţiei lor obişnuite o

57 DEX, ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998, pag. 202.

54

recompensă în mărime de 1,8% pe zi.Pentru calcularea recompensei cuvenite,

organul care a înfăptuit citarea determină timpul folosit cu complinirea pînă la

o jumătate de oră.

Dacă în cadrul acţiunii procesuale la cererea organului de urmărire penală

sau a instanţei au fost deteriorate obiecte în urma utilizării lor se vor compensa

cheltuielile de reparare şi restabilire confirmate prin documente.

Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate a

păstra salariul mediu, pentru toată perioada de timp în care partea vătămată,

reprezentantul ei legal, asistentul procedural, interpretul, traducătorul,

specialistul, expertul, martorul au participat în procesul penal, la citarea organului

de urmărire penală sau a instanţei.58

Această prevedere instituie o obligaţie de interes general, prin care se

asigură buna desfăşurare a procesului penal, prin care sunt soluţionate chestiuni de

interes public.

Experţilor li se plăteşte pentru efectuarea expertizei o recompensă în mărime

de la 2,9% pînă la 4,1% din salariul minim pe oră, de asemenea, li se recuperează

costul materialelor care le aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea

însărcinărilor respective.

Traducătorilor li se plăteşte pentru traducerea în scris de la l%-2% pînă la

1,8 % din salariul minim pentru fiecare 1000 semne tipărite (sau scrise de mîină).

Interpreţilor pentru traducerea orală li se plăteşte de la 1,8% pînă la 2,4% din

salariul minim pe oră.

Specialiştilor şi pedagogilor li se plăteşte pentru îndeplinirea obligaţiilor o

recompensă în mărime de la 1,8% până la 2,4% din salariul minim pentru fiecare

oră.

Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă

pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile cînd le-au executat în cadrul unei

însărcinări de serviciu.

58 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003 art.228 alin.2.

55

Mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei

juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor

judecătoreşti sunt reglementate prin Regulamentul din 31.03.2003.

Mărimea remunerării se calculează în unităţi convenţionale (o unitate

constituind echivalentul a 20 lei) şi se stabileşte după cum urmează:59

a. 4 unităţi convenţionale pentru participare în fiecare proces judiciar sau în

fiecare acţiune de urmărire penală, dar nu mai mult de 80 lei pe zi;

b. 3 unităţi convenţionale pentru fiecare acţiune întreprinsă: luarea de

cunoştinţă cu materialele dosarului în faza pregătirilor către şedinţa de

judecată, alcătuirea acţiunii sau referinţei la acţiune, pentru studierea

procesului-verbal al şedinţei de judecată după terminarea acesteia;

c. în funcţie de volumul şi gravitatea cauzei - pînă la 5 unităţi convenţionale

pentru întocmirea cererii de apel şi de recurs de către avocatul care a

participat la examinarea cauzei penale în prima instanţă, pînă la 10 unităţi

convenţionale - avocatului care nu a participat la examinarea cauzei penale,

astfel, cuantumul minim al remunerării nu poate fi mai mic de 5 unităţi

convenţionale;

d. pentru susţinerea apărării sau reprezentarea a două sau mai multe persoane

în aceeaşi cauză se încasează o plată suplimentară de 50% din onorariul

stabilit la lit. a). În cazurile cînd persoana refuză serviciile avocatului numit

la prima acţiune de urmărire penală ori prima şedinţă de judecată, avocatului

i se achită o sumă de 1,5 unităţi convenţionale,restul lucrului efectuat

anterior se achită potrivit prevederilor Regulamentului respectiv.

În cazul în care acordarea asistenţei juridice este legată de deplasarea

avocatului în altă localitate, acestuia i se compensează şi cheltuielile de deplasare

în conformitate cu normele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru detaşarea

angajaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor.

59 Regulamentul Ministerului Justiţiei cu privire la mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din 31.03.2003 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.97-98/137 din 31.05.2003.

56

Cheltuielile suportate de persoanele menţionate în alin. (1) al art. 228 din

CPP vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărîri a organului de

urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.

În vederea suportării cheltuielilor judiciare legiuitorul a prevăzut în alin. (1)

al art. 229 din CPP obligaţia condamnatului sau trecerea lor în contul statului.

În situaţia în care inculpatul este condamnat el va suporta toate cheltuielile

judiciare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care

a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de

persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de

nereabilitare.

Indiferent de soluţia pronunţată în cauză, sumele plătite interpreţilor,

traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat din

oficiu, atunci cînd aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de

mijloacele necesare, nu se pot pune în sarcina condamnatului.

Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial,

condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de

insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa

substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor.

Dacă sunt mai mulţi inculpaţi într-o cauză, instanţa, în conformitate cu

prevederile alin. (4) al art. 229 din CPP, va hotărî partea din cheltuielile judiciare

datorate de fiecare, ţinînd seama de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia

materială a fiecăruia.

În situaţia în care procesul penal încetează în urma împăcării părţilor,

cheltuielile judiciare se vor suporta de către inculpat şi partea vătămată sau de către

unul dintre ei.

În această ipoteză suportarea cheltuielilor judiciare are temeiuri diferite.

Inculpatul va suporta cheltuieli judiciare din cauza culpei sale infracţionale, pe

cînd partea vătămată va suporta cheltuieli în temeiul culpei sale procesuale.

În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinţei,

cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.

57

În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor

judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată neajunsuri

serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.

Cheltuielile judiciare pot fi definite ca fiind acele cheltuieli care servesc la

realizarea actelor de procedură, administrarea de probe, conservarea unor mijloace

materiale de probă, plăţile pentru serviciile apărătorilor, etc. şi care sunt făcute în

condiţiile legii în scopul desfăşurării procesului penal.

Altfel spus, cheltuielile judiciare sunt ordonate de lege sau dispuse de organul

judiciar pentru scopurile justiţiei, cu privire la un anumit proces.

Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate aceste cheltuieli nu se

confundă cu despăgubirile civile care pot lua naştere numai dacă prin infracţiune s-

au produs pagube şi care au un cu totul alt fundament.

Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la

locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de

urmărire penală sau la instanţă. Prevederea instituie o obligaţie pentru angajatori,

de interes general, prin care se asigură buna desfăşurare a procesului penal, proces

prin care sunt soluţionate chestiuni de interes public.

Martorul care nu este salariat, dar are un venit din muncă, este îndreptăţit să

primească o compensare.

Cheltuielile judiciare sunt formate atît din sumele cheltuite în faza de urmărire

penală cît şi din cele din faza de judecată.

În practica judiciară s-a decis, că dacă între data pronunţării hotărîrii de

condamnare şi data soluţionării recursului declarat de procuror a avut loc o

devalorizare a monedei naţionale, împrejurarea data nu îndreptăţeşte casarea

hotărîrii sub aspectul cheltuielilor judiciare avansate de stat care urmează a fi

suportate de inculpat şi majorarea acestor cheltuieli.60

În sfera cheltuielilor judiciare sunt cuprinse şi sumele pe care părţile le achită

apărătorului cu titlu de onorariu.

60 Gr. Teodoru, Culpa procesuală, Bucureşti 1997, pag. 142.

58

Cu privire la cuantumul acestui onorariu au existat controverse, în sensul că s-

a pus problema dacă organul judiciar este în drept să mărească sau să diminueze

cuantumul onorariului în raport de volumul de muncă.

Practica judiciară s-a exprimat, în principiu, că instanţa de judecată ar avea un

astfel de drept, dar aceasta în cazul în care dreptul la apărare a fost folosit în mod

abuziv.

Cheltuielile judiciare sunt cele cauzate de parcurgerea unui proces determinat.

Ele se deosebesc de cheltuielile generale ale justiţiei (salarii, personal, chirii, dotări

etc.) care nu se includ în cheltuielile judiciare.

O problemă interesantă o reprezintă examinarea temeiului care stă la baza

suportării cheltuielilor judiciare, deoarece acest temei nu este acelaşi în toate

ipotezele avute în vedere de legiuitor.61

În procesul penal obligaţia suportării cheltuielilor judiciare are un caracter

complex şi diferenţiat.

Obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare determinate de

desfăşurarea urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă nu este consecinţa

unei culpe procesuale, ci este urmarea încălcării legii penale prin săvîrşirea unei

infracţiuni. Activitatea sa infracţională este aceea care atrage obligaţia restituirii

tuturor sumelor cuprinse în cheltuielile de judecată.

Prin fapta sa inculpatul a provocat declanşarea procesului penal şi a

cheltuielilor necesare procesului. Inculpatul nu poate evita aceste cheltuieli, chiar

dacă se recunoaşte vinovat, deoarece la baza aplicării sancţiunilor de drept penal

trebuie să stea o judecată.

Aceasta demonstrează că nu poziţia procesuală este aceea care stă la baza

restituirii cheltuielilor judiciare, ci fapta sau faptele săvîrşite.

În legătură cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare ca o

consecinţă a condamnării sale, s-a născut o controversă în situaţia inculpatului

minor.

61 Op. cit, Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998, pag. 127.

59

Atît timp cît instanţa de apel a reţinut că inculpatul se face vinovat de

comiterea infracţiunii el se află în culpă infracţională şi din acest considerent

trebuie obligat la plata cheltuielilor judiciare.

Condamnarea are loc nu numai în cazul aplicării unei pedepse ci şi în cazul în

care se dispune o măsură educativă.

Instanţa, pronunţînd condamnarea, aplică o sancţiune penală care poate fi atît

o pedeapsă cît şi o măsură educativă.

Suportarea de către stat a cheltuielilor de procedură este subsidiară, întrucît

intervine numai atunci cînd această obligaţie nu revine altcuiva.

Cu alte cuvinte, obligarea părţii responsabile civilmente depinde de modul de

soluţionare a acţiunii civile şi se întemeiază pe o obligaţie legală de răspundere

civilă, în cazurile şi condiţiile prevăzute expres.62

În practica judiciară s-a decis că dacă inculpatul nu este obligat la repararea

pagubei, cu motivarea că prejudiciul a fost acoperit integral, obligarea sa în solidar

cu partea responsabilă civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat

este greşită.

Cu privire la această problemă s-au exprimat unele puncte de vedere şi în

practica judiciară, printre care şi acela că, în situaţia împăcării, chiar dacă părţile

suportă împreună cheltuielile judiciare ele pot face o înţelegere referitoare la

cuantumul care revine fiecăreia.

Dată fiind disponibilitatea recunoscută de legiuitor părţii vătămate în ceea ce

priveşte punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale credem că aceasta

trebuie să funcţioneze şi în ceea ce priveşte asumarea suportării cheltuielilor

judiciare potrivit cu înţelegerea intervenită între partea vătămată şi învinuit şi

inculpat.

Obligaţia garanţilor de a plăti în solidar cu inculpaţii, despăgubiri în limita

sumei garantate, derivă dintr-un contract cu caracter civil.

De aceea, s-a decis în practica judiciară, garanţii - părţii responsabile

civilmente - nu pot fi obligaţi a acoperi cheltuielile judiciare în procesul.

62Op. cit, Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, parte generală, Bucureşti 1996, pag.78.

60

Cheltuielile judiciare au o serie de trăsături care le definesc şi le

individualizează între instituţiile care alcătuiesc procesul penal, într-o prezentare

succintă acestea ar fi următoarele:

Atribuirea cheltuielilor judiciare este o măsură cu caracter real şi procesual,

în sensul că instanţa va obliga prin hotărîre la cheltuieli judiciare sub sancţiunea

constrîngerii reale. Aşadar vom reţine caracterul procesual şi real al cheltuielilor

judiciare.

Pe de altă parte cheltuielile au un caracter general astfel , acestea au în

vedere întreg procesul penal, respectiv totalitatea cheltuielilor aferente întocmirii

actelor procesuale şi procedurale dintr-un proces penal. Fiecare act de procedură se

realizează prin avansarea unor cheltuieli, indiferent dacă această avansare o face

statul, aşa cum se întîmplă cel mai adesea, sau părţile ori alţi subiecţi procesuali.

Cheltuielile judiciare se vădesc astfel a fi indispensabile şi omniprezente în

procesul penal.

Naşterea obligaţiilor cu privire la suportarea cheltuielilor judiciare este

subsecventă modului de soluţionare a procesului, astfel, cheltuielile judiciare

avînd un caracter subsidiar şi dependent de modul de soluţionare a acţiunii penale

şi a acţiunii civile atunci cînd aceasta este alăturată acţiunii penale.

Soluţionarea problemei cheltuielilor judiciare se realizează, de regulă,

potrivit legii penale dar, în unele cazuri devin aplicabile dispoziţiile legii civile ,

restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în celelalte cazuri decît cele

reglementate de C.P.P. al R.M.

În practica judiciară s-a precizat că în cazul condamnării, în cheltuielile

judiciare avansate de stat şi pe care le va suporta inculpatul urmează să fie inclus şi

costul expertizei dispuse în faza de urmărire penală sau în faza de judecată,

indiferent dacă efectuarea expertizei s-a dispus din oficiu ori la cererea părţii civile.

În cuantumul cheltuielilor judiciare la care urmează să fie obligat inculpatul

trebuie incluse şi sumele avansate de stat martorilor cu titlu de cheltuieli de

transport, întreţinere şi locuinţă, ocazionate de proces.

61

Obligaţia inculpatului decurge din împrejurarea că, prin săvîrşirea infracţiunii

a provocat declanşarea procesului penal şi efectuarea cheltuielor necesare

procesului.63

Aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, atunci cînd inculpatul sau o altă parte a

declarat apel sau recurs şi apelul sau recursul a fost admis, partea nu poate fi

obligată la plata cheltuielilor avansate de stat, indiferent de limitele sau de temeiul

admiterii apelului sau recursului.

Întinderea cheltuielilor judiciare datorate de fiecare dintre părţi se stabileşte de

instanţă.

În cazul în care sunt două părţi vătămate, chiar dacă ambele au reclamat

aceeaşi faptă şi urmează a plăti cheltuieli judiciare inculpatului, instanţa nu poate

dispune obligarea lor în solidar la plata acestor cheltuieli, ele trebuind să plătească

partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare.

Dacă două părţi responsabile civilmente sunt obligate la plata cheltuielilor

judiciare avansate de stat şi în acest caz instanţa va trebui să stabilească pentru

fiecare dintre ele partea din cheltuielile judiciare datorate, obligarea lor în solidar

fiind nelegală.

3.2. Particularităţile soluţionării chestiunilor patrimoniale în legislaţia

procesual penală a României

Noţiunea acţiunii civile şi unele perticularităţi definitorii.

În doctrina română, acţiunea civilă este definită ca fiind modalitatea concretă

prevăzută de lege în favoarea titularului unui drept subiectiv, de a cere instanţei

judecătoreşti recunoaşterea unui drept preexistent, constituirea unei situaţii juridice

noi, încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană

şi, nu în ultimul rînd, repararea pagubei sau a prejudiciului cauzat de fapta altei

persoane.64

63Op. cit, Bulai C., Drept penal, partea generală, Bucureşti 1995, pag. 85.64 Op. cit., Carmen Silvia Paravchiv, Drept procesual penal, Bucureşti 2000, pag. 89.

62

Cu alte cuvinte, acţiunea civilă reprezintă mijlocul legal de protejare prin

constrângere judiciară, a drepturilor civile încălcate.

În acelaşi timp, acţiunea civilă este şi un instrument juridic de apărare a

legalităţii şi ordinii de drept, precum şi de întărire a disciplinei sociale în general.

Rezultă deci că acţiunea civilă (ca instituţie de drept procesual penal) este

instrumentul juridic prin intermediul căruia o persoană care a suferit un prejudiciu

material prin infracţiune solicită repararea acestuia în cadrul procesului penal,

declanşat ca urmare a constatării infracţiunii respective.

Acţiunea civilă este o instituţie de procedură penală numai în măsura în care

se pune în mişcare şi se exercită într-un proces penal, alături de acţiunea penală.65

Trebuie reţinut că acţiunea civilă, deşi îşi are izvorul într-o infracţiune,

suportul său legal îl găsim într-o normă de drept civil, fiind considerată instituţie

de procedură penală numai în măsura în care se exercită într-un proces penal

alături de acţiunea penală. În literatura de specialitate română se arată că acţiunea

civilă pusă în mişcare şi exercitată în cadrul procesului penal are unele

particularităţi, care sunt prevăzute şi de doctrina autohtonă, şi anume:

1. dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni cu condiţia că

aceasta să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţie determină

ca exercitarea acţiunii civile într-un proces penal să poată fi exclusă în situaţia în

care prin infracţiune nu s-a cauzat un prejudiciu material sau moral. Este cazul

infracţiunilor de pericol care oferă numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă

separată pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au

avut legătură cu infracţiunea de pericol. În cazul conducerii unui autovehicul fără

permis de conducere, constituirea de parte civilă nu este posibilă; prejudiciile

eventuale pot fi recuperate de către persoana vătămată pe calea unei acţiuni civile

exercitată în faţa instanţei civile.(Ţinînd cont de ulterioarele modificări ale C.P. al

R.M.(art. 264) putem menţiona că şi la noi este prezentă aceeaşi situaţie);

2. Intre infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să

existe legătură de cauzalitate tragerea la răspundere civilă a unei persoane se

65 Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, partea generală, Editura fundaţiei Chemarea, Iaşi 1994.

63

poate face numai dacă între fapta persoanei respective şi efectul produs există o

legătură de cauzalitate. Astfel, în cazul unui accident de circulaţie, despăgubirile

acordate nu pot cuprinde şi valoarea pieselor autoturismului avariat, dispărute de la

locul faptei.

3. Prejudiciul să fie cert paguba trebuie să fie sigură atît sub aspectul

existenţei, cît şi al posibilităţilor de evaluare. De asemenea, prejudiciul poate fi

actual sau viitor. Prejudiciul actual este cert întotdeauna, deoarece s-a produs deja.

Poate fi cert şi prejudiciul viitor, dacă este sigur şi susceptibil de evaluare.

4. Prejudiciul să nu fi fost reparat se impune a fi respectată această condiţie

datorită faptului că pot exista situaţii ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în

procesul penal, prejudiciul cauzat prin: săvârşirea infracţiunii să fi fost acoperit

total sau în parte de către alte persoane decât inculpatul. Este situaţia în care

despăgubirea persoanei vătămate rezidă fie în baza unui contract de asigurare sau

plata a fost efectuată de către o terţă persoană, care nu are obligaţia de a plăti

reparaţiile respective.

Dacă prejudiciul a fost reparat, partea civilă nu mai poate pretinde acoperirea

acestuia, decât eventual doar pentru partea rămasă neacoperită66.

5. Se exercită în faţa organelor judiciare penal, cu implicarea instanţelor de

judecată, parchetelor, ş.a.m.d;

6. De regulă, se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune

sau a reprezentanţilor acesteia, adică să existe manifestarea de voinţă din partea

persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, de a fi despăgubită în cadrul

procesului penal, realizarea acestei condiţii are loc prin constituirea de parte civilă ;

7. Este facultativă, în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a

cere repararea pagubei;

Termenul acţiunii civile care este disponibilă are în vedere două situaţii, şi

anume:

pornirea acţiunii civile se face ca urmare a cererii persoanei prejudiciate

(cu excepţia cazurilor când este pusă în mişcare din oficiu);

66 Boroi Al., Jidovu N., Drept procesual penal, Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, pag. 105.

64

în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunţa la calitatea

sa, lucru care atrage după sine stingerea acţiunii civile.

În aceste condiţii, putem aprecia că pornirea şi exercitarea acţiunii civile în

cadrul procesului penal depinde de voinţa persoanei în dauna căreia sa produs

paguba ca urmare a infracţiunii comise.

Potrivit dispoziţiilor legislatorului român, acţiunea civilă poate fi pornită şi se

exercită în cadrul procesului penal numai alături de acţiunea penală.

Dacă nu există acţiune penală pusă în mişcare sau se constată ulterior că

acţiunea penală nu putea fi declanşată datorită unui impediment iniţial, acţiunea

civilă rămâne fără suportul necesar care să-i fi permis persoanei vătămate opţiunea

iniţială şi constituirea ca parte civilă.

Obiectul acţiuni civile

În literatura de specialitate, se arată că tragerea la răspundere civilă a

inculpatului şi a părţii responsabile civilmente trebuie să privească anumite

pretenţii ale persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă, iar aceste pretenţii

să tindă la justa reparare a pagubei suferite de partea civilă ca urmare a infracţiunii

comise.67 În conformitate cu art. 14 alin. (1) C.P.P.al României, acţiunea civilă are

ca obiect atragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii

responsabile civilmente.

Astfel, în art. 14 alin. (2) C.P.P.al României se prevede în mod expres că,

tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente se

realizează prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă şi exercitarea acţiunii

civile în cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală.

Repararea pagubei prbduse prin infracţiune se face, potrivit legii civile, astfel:

în natură, ca regulă generală;

prin plata unor despăgubiri băneşti, atunci când repararea în natură nu este

posibilă;

Referitor la repararea pagubei, art. 14 alin. (3) C.P.P.al României arată că

aceasta se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură prin:

67 Op.cit., Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998, pag. 27.

65

1. restituirea lucrului;

2. restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;

3. desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;

4. prin orice alt mijloc de reparare în natură.68

În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul şi partea

responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti.

1. Restituirea lucrului se realizează în situaţia în care lucrurile ce aparţin părţii

civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice altă persoană

căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredinţat. Astfel, dacă organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori

inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea

persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa, dispune

restituirea acestor lucruri persoanei vătămate; oricare altă persoană care pretinde

un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 C.P.P.al

României, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor poate fi

dispusă atât de către organele de urmărire pe cât şi de către instanţa de judecată.

Persoana căreia îi sunt restituite lucrurile, are obligaţia să le păstreze până la

rămînerea definitivă a hotărârii.

Există posibilitatea ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul

cauzat prin săvârşirea infracţiunii, situaţie în care, inculpatul va fi obligat la plata

unor despăgubiri prin care să se realizeze acoperirea în totalitate a pagube

suferite de partea civilă.

2. Restabilirea situapei anterioare săvârşirii infracţiunii potrivit art. 170

C.P.P.al României, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului (din

procuratură - parchet) sau a instanţei de judecată, poate lua măsuri de restabilire

a situaţiei anterioare săvîrşirii acţiunii, cînd schimbarea acelei situaţii a rezultat în

mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea ei este posibilă. Restabilirea

situaţiei anterioare se dispune şi în cazul încetării procesului penal, ca efect al

amnistiei.

68 Op.cit, Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 2001, pag.78.

66

3. Prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris desfiinţarea totală sau

parţială a unui înscris care a cauzat un prejudiciu se poate face numai prin hotărîre

judecătorească. Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul poate fi

repus în drepturile din care a fost decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin

desfiinţarea totală sau parţială a testamentului falsificat.

4. Prin orice alt mijloc de reparare în natură dacă repararea prejudiciului

nu se poate face prin mijloacele menţionate anterior, în raport cu prevederile

legale, părţile pot găsi o altă modalitate de a suplini prejudiciul cauzat, în

condiţiile stabilite de lege.

În ipoteza că repararea prejudiciului nu se poate face prin modalităţile

enunţate mai sus, legea permite părţilor să găsească o altă formă de reparare a

pagubei, în condiţiile şi cuantumul stabilit de organul judiciar.

Conform art. 14 alin. (2) (lit. b) C.P.P. al României, repararea pagubei se face

prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este cu

putinţă; cînd prin repararea în natură nu s-a acoperit integral paguba, precum şi

atunci când se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită

partea civilă. Despăgubirea bănească este suma de bani ce reprezintă

contravaloarea prejudiciului cauzat. Repararea prejudiciului prin plata unor

despăgubiri băneşti se face şi în ipoteza reparării daunelor morale.69

Evaluarea în bani a daunelor morale este, în principiu, un lucru greu de

stabilit, deoarece identificarea unor criterii ştiinţifice, exacte, pentru evaluarea

cuantumului indemnizaţiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este

posibilă. Acest fapt este cauzat de incompatibilitatea existentă între caracterul

moral (nepatrimonial) al daunelor şi caracterul bănesc (patrimonial) al

despăgubirilor. De aceea, cînd legiuitorul a reglementat unele cazuri de reparare

bănească a daunelor morale, nu a putut menţiona vreun criteriu ştiinţific de

stabilire a cuantumului despăgubirilor. Nici în hotărârile judecătoreşti nu se arată

criteriile după care judecătorul a stabilit indemnizaţia70.

Subecţii acţiunii civile în procesul penal

69 Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998, pag. 30.70 Op.cit., Boroi Al., Jidovu N., Drept procesual penal , Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, pag. 106.

67

Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal alături de acţiunea

penală presupune existenţa unui raport de conflict civil ce s-a născut ca urmare a

pagubelor pricinuite prin infracţiune.71

Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este persoana care a suferit

prejudiciul produs prin infracţiune; potrivit cu art. 24 C.P.P. al României, persoana

vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte

civilă. În situaţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrînsă, subiecţi procesuali vor fi reprezentanţii legali, care vor exercita

acţiunea civilă în interesul persoanelor pe care le reprezintă. Trebuie menţionat

faptul că reprezentanţii legali nu capătă calitatea de parte civilă, ei exercită doar

drepturile părţii civile. Conform art. 21 C.P.P. al României., în caz de deces al uneia

dintre părţi, acţiunea civilă rămîne în competenţa instanţei penale, introducându-se în

cauză moştenitorii acesteea.

Succesorii părţii civile au calitatea de părţi în procesul penal, ei fiind substituţi

procesuali sau reprezentanţi, valorificându-şi propriile drepturi deoarece antece-

sorii au încetat să mai fie subiecţi de drept prin deces. Moştenitorii părţii civile în

calitate de subiecţi activi în latura civilă a procesului penal, pot exercita acţiunea

civilă în două modalităţi:

1. cînd moarte părţii civile s-a datorat altei cauze decît infracţiunea, situaţie în

care moştenitorii trebuie să fi acceptat moştenirea;

2. cînd infracţiunea a constituit cauza morţii victimei, situaţie în care acţiunea

civilă se poate exercita de orice persoană ce a suferit o pagubîă prin

infracţiune, indiferent dacă este sau nu este moştenitor. 72

Persoanele juridice pot fi şi ele subiecţi ai acţiunii civile, în caz de

reorganizare - introducându-se în cauză unitatea care succede în drepturi, iar, în

caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. 73

Subiecţi pasivi ai acţiunii civile în procesul penal sunt învinuitul sau

inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente, dar pot fi şi moştenitorii

71Op.cit., Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 2001, pag.79.72 Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998, pag. 31.73 Op.cit., Boroi Al., Jidovu N., Drept procesual penal , Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, pag. 104.

68

învinuitului sau inculpatului sau părţii responsabile civilmente (cînd aceasta este

o persoană fizică), cît şi persoanele juridice care succed în drepturi.

Moştenitorii unei persoane învinuite (sau inculpate) de săvârşirea unei

infracţiuni, pot deveni subiecţi pasivi ai acţiunii civile exercitate în faţa instanţei

penale, numai în cazul în care decesul s-a produs după sesizarea instanţei cu

judecarea acţiunii penale.

Exercitarea acţiuni civile în procesul penal

Pornind de la existenţa unor asemănări de ordin general între acţiunea penală

şi acţiunea civilă, în literatura de specialitate română, se apreciază că desfăşurarea

acţiunii civile în cadrul procesului penal presupune existenţa a trei momente

principale:74

1. pornirea acţiunii civile;

2. exercitarea acţiunii civile;

3. rezolvarea acţiunii civile.

Înainte de pornirea acţiunii civile, pentru ca persoana dăunată să nu fie

obligată să aştepte până la soluţionarea laturii penale, întrucât această persoană

merită toată solicitudinea pentru a obţine pretenţiile civile care i se cuvin, legea i-a

acordat posibilitatea de a-şi alătura acţiunea civilă de acţiunea penală, în cadrul

procesului penal sau să o exercite separat într-un proces civil.

Pentru a se exercita dreptul de opţiune trebuie să existe în acelaşi timp cele

două căi prin care se pot cere despăgubirile civile:

să fie declanşat procesul penal, implicit acţiunea penală pusă în mişcare;

să existe posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.

Dacă persoana fizică, ce a suferit un prejudiciu material prin săvârşirea

infracţiunii alege una dintre aceste două căi de exercitare a acţiunii civile şi apoi

renunţă la calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe

cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune. Astfel, dreptul de opţiune este

irevocabil tocmai pentru a contribui la o bună desfăşurare a procesului penal.

74 I. Urs, Repararea daunelor morale, Bucureşti 2001 p.92

69

În cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, instituţii dreptului de

opţiune nu îşi are aplicabilitate.

Acţiunea civilă fiind accesorie acţiunii penale, dreptul de opţiune se naşte o

dată cu punerea în mişcare a acţiunii penale

Există şi unele excepţii de la această regulă a irevocabilităţii dreptului de

opţiune şi anume:75

1. cînd persoana care a suferit un prejudiciu material prin infracţiune este

împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile în calea pentru care a

optat;

2. cînd acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, părăsirea procesului penal

poate avea loc cînd:

urmărirea penală sau judecata a fost suspendată;

s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale;

instanţa a lăsat acţiunea civilă nerezolvată;

există mai multe capete de cerere şi doar unele au fost soluţionate de

instanţa penală, ulterior putându-se rezolva celelalte capete de cerere

(pretenţii) printr-o acţiune civilă exercitată în faţa instanţei civile.

O situaţie specială există când persoana ce a suferit prejudiciul prin

infracţiune, după ce a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, părăseşte

această instanţă şi o exercită în cadrul procesului penal cînd:

acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii acţiunii civile în faţa

instanţei civile;

procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau

scoaterea de sub urmărire penală.

Conform art. 19 C.P.P. al României dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă,

părăsirea instanţei civile nu mai poate avea loc.

Exercitarea acţiunii civile din oficiu. Acţiunea civilă se porneşte şi se

exercită din oficiu cînd persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă. În toate cazurile în care acţiunea

75 Op.cit., Boroi Al., Jidovu N., Drept procesual penal , Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, pag. 105.

70

civilă se exercită din oficiu, instanţa de judecată este obligată să se pronunţe cu

privire la repararea pagubei76. Obligat să susţină interesele civile ale persoanelor în

cauză, chiar dacă nu sunt constituite ca părţi civile. Acţiunea civilă se poate

exercita şi de către succesori.

Astfel, art. 21 C.P.P. al României prevede că acţiunea civilă rămâne în

competenţa instanţei penale în caz de moarte al uneia dintre părţi, introducându-se

în cauză moştenitorii acesteia.

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă. Potrivit art. 20 alin. (1) C.P.P. al

României., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să

pornească acţiunea în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea

rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea.

De asemenea, în art. 20 alin. (2)C.P.P. al României. se prevede că, în cazurile în

care acţinea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată prin probe noi că

paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la

instanţa civilă, acelaşi articol în alin. (3) prevede şi situaţia în care persoana vătămată

se adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru recuperarea pagubelor care s-au născut

ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă.

Raportul dintre acţiunea civilă şi acţiunea penală. Problema raportului dintre

acţiunea civilă şi acţiunea penală se ridică atunci cînd două acţiuni sunt exercitate

separat. Dacă s-ar exercita concomitent cele două acţiuni separate, ar putea exista

pericolul de a se ajunge la hotărîri judecătoreşti contradictorii.

În art. 19 alin. (2) C.P.P al României se regăseşte 2regula după care penalul

ţine în loc civilul şi anume, judecata în faţa instanţei civile se suspendă pînă la

rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Acţiunea penală are întîietate faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de o parte,

cauza materială unică a celor două acţiuni este săvîrşirea infracţiunii, iar, pe de o

altă parte, rezolvarea a cţiunii civile este condiţionată de rezolvarea acţiunii penale

în privinţa existenţei faptei, persoanei care a săvîrşit-o şi vinovăţiei acesteia.77

76 Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti 1979, pag. 87.77 Boroi Al., Jidovu N., Măgureanu Il., Drept procesual penal, Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, pag.106.

71

Cu toate acestea ambele acţiuni, cît penală, atît şi civilă sunt acţiuni în

justiţiei, se are în vedere că atît acţiunea penală, cît şi acţiunea civilă îşi au izvorul

într-o infracţiune.78

Deşi au acelaşi izvor, cele două acţiuni se pun în mişcare şi se exercită în baza

unor norme din domenii juridice diferite, iar obiectul este altul pentru fiecare dintre

ele. În timp ce acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a

persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, acţiunea civilă vizează tragerea la

răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente.

În legătură cu raporturile propriu-zise dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă,

după părerea autorilor de specialitate acestea pot privi patru situaţii.

O primă situaţie ar fi aceea cînd acţiunea penală şi acţiunea civilă se exercită

concomitent în faţa aceleiaşi instanţe, respectiv instanţa penală. În acest caz

reglementarea raportului dintre cele două acţiuni nu ridică probleme deoarece

cadrul juridic al procedurii judiciare este unic.

Al doilea caz ar fi acela în care acţiunea penală este soluţionată separat, dar

înaintea acţiunii civile. Problema raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea

civilă se pune mai cu seamă atunci când cele două acţiuni sunt exercitate

concomitent, separat şi la instanţe diferite, deoarece rezolvarea lor separată şi în

acelaşi timp poate conduce la pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Avînd învedere faptul că sub aspect material pentru ambele acţiuni justificarea

este infracţiunea, este normal ca acţiunea penală să aibă prioritae faţă de acţiunea

civilă, iar hotărîrea definitivă a instanţei penale să aibă autoitate de lucru judecat în

fata instanţei civile.

Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

Instanţa penală romînă, referitor la rezolvarea acţiunii civile în cadrul

procesului penal, are patru posibilităţi (art. 346 alin. (2), (3) şi (4) C.P.P. al

României):

1. nu acordă despăgubiri civile;

2. admite acţiunea civilă în total sau în parte;

78 Carmen Silvia Paravchiv, Drept procesual penal, Bucureşti 2000 pag.131.

72

3. respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei;

4. nu soluţionează acţiunea civilă.

1. Instanţa nu acordă despăgubiri civile, potrivit art. 346 alin. (3), C.P.P. al

României, instanţa nu acordă despăgubiri civile cînd pronunţă soluţia achitării

pentru motivul că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat.

2. Instanţa admite acţiunea civilă în tot sau în parte, în situaţia în care

instanţa constată că inculpatul a săvâîrşit o acţiune, prin care s-a cauzat părţii

civile un prejudiciu material, admite acţiunea civilă în tot sau în parte, indiferent

de soluţia dată în latura penală (condamnare, achitare sau încetarea procesului

penal).

Dacă achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut la art. 10 lit. b) C.P.P. al

României, ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură

caracterul penal al faptei (art. 10 lit. (e) C.P.P. al României) sau pentru că lipseşte

vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. (d) C.P.P. al

României), instanţa poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile.

De asemenea, dacă instanţa pronunţă o soluţie de încetare a procesului penal

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C.P.P. al României, raportat la art. 10 lit. g), h) şi i)

C.P.P. al României şi infracţiunea a produs un prejudiciu material părţii civile, se

acordă despăgubiri civile79.

Instanţa respinge acţiunea civilă, nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul

cînd s-a pronunţat achitarea pentru că fapta imputată nu există ori atunci cînd

fapta nu a fost săvîrşită de inculpat (art. 346 alin. (3) C.P.P. al României).

În cazul prevăzut de art. 10 lit. a) C.P.P. al României, este normal să nu se

poată acorda despăgubiri civile, atîta vreme cît instanţa constată inexistenţa

factorului material care să fi produs un prejudiciu. În situaţia art. 10 lit. c) C.P.P. al

României se are în vedere faptul că nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri

civile o persoană care nu a săvârşit fapta penală pentru care a fost trimisă în

judecată.

79 Op.cit., Boroi Al., Jidovu N., Drept procesual penal, Ed. AllBeck, Bucureşti 2001, pag. 108.

73

În ambele cazuri, instanţa nu poate acorda despăgubiri civile, deoarece

acţiunea civilă este lipsită de temei.

De asemenea, instanţa va respinge acţiunea civilă în toate cazurile în care se va

constata că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile, cum ar fi, de exemplu,

lipsa culpei în producerea prejudiciului.

Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă, instanţa penală nu soluţionează

acţiunea civilă în următoarele situaţii:

1. pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b) C.P.P. al României

(fapta nu este prevăzută de legea penală);

2. pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute la art.

[10 lit. f) şi j) C.P.P. al României (lipseşte plîngerea prealabilă a persoanei

vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie

prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, sau

există autoritatede lucru judecat).

Cu toate că instanţa penală în aceste cazuri nu soluţionează acţiunea civilă,

prin hotărârea de respingere va îndruma partea să se adreseze unei instanţe

civile.

ÎNCHEIERE

În final vreau să cred că noi am atins sarcinile trasate în introducerea lucrării

date, am revenit în speţă la temeiurile şi condiţiile: de pornire şi soluţionare a

acţiunii civile în cadrul procesului penal; de apariţie, distribuire şi achitare a

cheltuielilor de judecată.

Nu am lăsat nerealizat şi scopul lucrării, făcînd o analiză de detaliu a

principalelor probleme din cadrul procesului penal ce portă un caracter

patrimonial. În vederea efectuării acesteea am făcut trimitere la cadrul normativ

naţional, şi internaţional la care Republica Moldova este parte şi am făcut o

analiză reuşită atît legislativă cît şi doctrinară a subiectelor date.

Făcînd o analiză minuţioasă şi de detaliu a subiectelor tratate, putem menţiona

că legislatorul în prevederile legislative referitor la acţiunea civilă, a stabilit în

74

mod reuşit rezolvarea unui set de momente - cheie, pe care le cred pozitive. Astfel

prin forma legislativă actuală de pornire a acţiunii civile în cadrul procesului penal

se pot rezolva următoarele probleme:

se cercetează sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei

penale, inclusiv cuantumul prejudiciului material, acordând astfel

posibilitatea calificării corecte a faptei ilicite, determinând justa soluţionare

a cauzei penale;

se soluţionează problema răspunderii penale concomitent cu cea a

răspunderii civile;

se soluţionează rapid acţiunea civilă, ceea ce este posibil chiar în faza

urmăririi penale;

se uşurează starea condamnatului care are posibilitatea de a se apăra

concomitent de acuzare atît pe cauza penală, cît şi pe cea civilă, ş.a.

În acelaş timp depistăm şi unele momente negative, care ţin de stabilirea

cuantumului prejudiciului moral cauzat. Astfel apare problema cînd nu se ajunge la

un consens între părţi referitor la cuantumul despăgubirilor la acest capitol, iar

judecătorul nu are posibilitate de a aprecia real valoarea despăgubirilor care trebuie

să fie achitate în folosul părţii civile. Socotim necesară elaborarea careva principii

sau criterii de stabilire a mărimii daunei morale pricinuite, care ar ajuta judecătorul

la stabilirea de fapt a mărimii prejudiciului cauzat. Aceeaşi situaţie o întîlnim şi în

cazurile cînd victimei îi sunt cauzate dureri sau suferinţe fizice însă care nu se

materializează sub forma careva genuri de leziune a integrităţii corporale.

Desigur că nu am lăsat fără atenţie şi legislaţia altor state care reglementează

subiectele investigate. Putem menţiona cu precizie că legislatorul autohton la

elaborarea codului de procedură penală al Republicii Moldova a efectuat un studiu

porfund şi de caz al legislaţie române, astfel fiind căpătată o asemănare esenţială

între legislaţia acestor state. Accentuînd cele expuse anterior stabilim că

problemele existente în prezent la subiectele investigate, sunt identice şi pentru

legislaţia română. Pe lîngă acestea legislatorul român întîlneşte probleme şi la

capitolul recuperării cheltuielilor. Astfel, conform art. 191 din Codul de procedură

75

penală al României, deşi există cheltuieli judiciare avansate de stat, care se

recuperează de la inculpat în caz de condamnare, cheltuielile pentru asistenţă

gratuită rămîn în sarcina statului. Nu este clar dacă, în cazul în care asistenţa

gratuită a fost acordată părţii vătamate, părţii civile şi/sau părţii civilmente

responsabile, cheltuielile corespunzătoare se pot recupera de la acestea în caz de

achitare. Legislatorul autohton a prevăzut aceste momente şi în textul art. 229

C.P.P. al R.M., unde menţionează: fie că acestea trec cu titlul gratuit în contul

statului; sau sunt suportate de persoanele în privinţa cărora urmărirea penală a

fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.

În final putem menţiona că prin varianta actuală a C.P.P. al R.M. s-au efectuat

un set de schimbări în sens pozitiv în vederea reglementării chestiunilor

patrimoniale în procesul penal.

În încheiere am vrea să mai menţionăm că problema acţiunii civile în

procesul penal şi a cheltuielilor judiciare sunt foarte vaste şi nici pe de parte nu

poate fi pe deplin studiat în astfel de lucrări. În afara tezei date au rămas o mulţime

de întrebări practice care ar trebui soluţionate. Sperăm ca această lucrare va fi un

bun suport metodologic şi ştiinţific pentru toţi ce-i care studiază dreptul, în special

dreptul procesual penal.

BIBLIOGRAFIE:

Acte internaţionale:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată prin

Rezoluţia 217A(III) a Adunării generale a ONU la data de 10.12.1948.

2. Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale,

adoptată la Roma la 04.11.1950 şi intrată în vigoare la 03.09.1953, pentru

R.M. la 01.02.1998.

3. Protocolul adiţional № 7 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului

şi libertăţilor fundamentale, adoptat la Strasbourg, 22.11.1984, pentru R.M.

la 01.02.1998.

76

4. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice, adoptat şi

proclamat prin Rezoluţia 2200A(XXI) a Adunării generale a ONU la data de

16.12.1966, intrat în vigoare la 23.03 1976.

Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare la 27

august 1994 Monitorul Oficial al R.M. nr.1 din 18.08. 1994.

2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie

2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.

3. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie 2002 Monitorul

Oficial al R.Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

4. Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul

Oficial al R.M. nr.128-129/1012 din 13.09.2002.

5. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr.118-XV din

14.03.2003 Monitorul Oficial al R.M. nr.73-75/328 din 18.04.2003.

6. Legea Republicii Moldova cu privire la Avocatură nr. 1260-XV din 

19.07.2002 Monitorul Oficial al R. M. nr. 126 din 12.09.2002.

7. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII 

din  06.07.95 Monitorul Oficial al R. M. nr. 58/641 din 19.10.1995.

8. Legea Republicii Moldova privind modul de reparare a prejudiciului cauzat

prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale

instanţelor judecătoreşti nr.1545-XIII din 25.02.1998 Monitorul Oficial al R.

M. nr. 50-51/359 din 04.06.1998.

9. Codul de procedură penală al României publicat în Buletinul Oficial nr. 145-

146 din 12.11.1968, republicat în Monitorul Oficial, partea I nr. 78 din

30.04.1997.

Cursuri, tratate, monografii:

1. DEX, ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998.

77

2. Tănase I. Foiţa, Acţiunea civilă în procesul penal, Ed.Naţional, Bucureşti,

1999.

3. Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău, 2004.

4. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed.

Paideia Bucureşti 1996.

5. Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998.

6. Păvălean Vasile, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Lumina LEX,

Bucureşti 2001.

7. Ion Neagu,Tratat de procedură penală, Bucureşti 2001.

8. M.Lupu, S.Rîjîcova, “Ghid pentru specialişti din domeniul justiţiei

juvenile”, Chişinău, 2004.

9. Boroi Al., Jidovu N., Măgureanu Il., Drept procesual penal, Ed. AllBeck,

Bucureşti 2001.

10.Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, partea generală, Editura fundaţiei

Chemarea, Iaşi 1994.

11.Mihai Apetrei, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti 1998.

12.Carmen Silvia Paravchiv, Drept procesual penal, Bucureşti 1998.

13.Carmen Silvia Paravchiv, Drept procesual penal, Bucureşti 2000.

14.Gr. Teodoru, Culpa procesuală, Bucureşti 1997.

15.Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. „Didactică şi

Pedagogică”, Bucureşti 1979.

16.Bulai C., Drept penal, partea generală, Bucureşti 1995.

17.Urs, Repararea daunelor morale, Bucureşti 2001.

18.Ларин А.М., Савицки В.М., Уголовныи процес, Словари-Сравочник,

Мoсква, 1999.

19.Рыжаков А.П., Уголовныи процес, Мoсква 1999.

Practică judiciară:

1. Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a R.Moldova nr.5 din 17.04.1995,

„Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea

78

daunei materiale cauzate prin infracţiuni” modificată de Hotărîrea Plenului

Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.38 din 20.12.1999.

2. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

nr.1ra-815/2006 din 07.02.2006.

3. Regulamentul Ministerului Justiţiei cu privire la mărimea şi modul de

remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la

solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din

31.03.2003 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.97-98/137 din 31.05.2003.

79