PROTOPOPIA JUDEŢULUI BRĂILA.

Asupra Istoriei Bisericei Române ŞI

ORAŞULUI Şl JUDEŢULUI BRĂILA

Lucrare făcută cu ocazia jubileului de 40 ani de domnie glorioasă

A

M. S. REGELUI CAROLI AL ROMÂNIEI DE

ECONOM-STAVROFOR ILIE DIDICESCU PROFESOR-PROTOEREU, LICENŢIAT ÎN TEOLOGIE.

„Tot sufletul să se supună

stăpânirilor celor mai înalte”.

Ap. Pavel, Rom. XIII, 1.

B R Ă I L A

TIPO-LITH. „MODERNA” MAX FRAENKEL. - CALEA REGALĂ

1906

1  

2  

PRECUVÂNTARE

M. S. Regele Carol I al României, Augustul şi Viteazul nostru Suveran, împlineşte

anul acesta 40 ani de domnie glorioasă.

Sub înţeleaptă Sa ocârmuire, România a dobândit independenţa şi regalitatea. Ea

ocupă astăzi un loc însemnat în concertul statelor Europei, tare în năuntru şi respectată în

afară.

Armata, Biserica, Şcoala, Agricultura, Comerciul, Industria, în fine, toate

instituţiunile şi ramurile de activitate ale poporului român au luat un mare avânt în aceşti 40

ani şi au ajuns la mare desvoltare.

Ţara românească, pentru a eterniza fericitul eveniment al împlinirei celor 40 de ani

de domnie a Majestăţei Sale, a hotărât sărbătorirea lui în mod solemn.

Expoziţia naţională, organizată anul acesta este cel mai mare omagiu, pe care toată

suflarea românească îl va aduce M. S. Regelui, pentru înţeleapta Sa domnie şi munca

neobosită pusă, în aceşti 40 de ani, în serviciul scumpei Sale Românii. Ea va arăta lumei

întregi ceia ce România a fost capabilă să facă sub domnia unui Rege înţelept şi iubitor de

ţară.

Biserica română, care în totdeauna a luat parte însemnată la actele măreţe ale

neamului nostru, şi care în timpul domniei M. S. Regelui Carol I s'a bucurat de o deosebită

solicitudine şi ocrotire, va da şi ea ceia ce este al Cezarului, Cezarului.

Prea Sfinţitul Episcop al Dunărei-de-Jos, pătruns de însemnătatea acestui măreţ act, a

hotărât ca clerul din Eparhia Prea Sfinţiei Sale să aducă şi el prinosul său la expoziţia

naţională. De aceia, din timp a dat ordine preoţilor ca să îndemne pe parohienii lor spre a lua

parte la expoziţie cu produsul muncei lor; iar protopopilor să se pună în înţelegere cu D-nii

Prefecţi ai judeţelor respective, spre a se lua fotografiile bisericilor din fiecare judeţ şi a se

prezenta la expoziţie, în albume frumoase, pentru a se vedea progresul făcut sub domnia M.

S. Regelui în priviinţa clădirilor de biserici. De altă parte, Prea Sfinţia Sa a invitat pe

protopopi ca fiecare să facă câte o lucrare istorico-statistică, cu deosebire privitoare la

afacerile bisericeşti din protopopiatul său, care să figureze la expoziţie printre obiectele ce se

vor expune din partea Bisericei Noastre Autocefale Ortodoxe Române.

O asemenea invitaţiune primind şi subsemnatul, prin ordinul Prea Sfinţiei Sale cu No.

533, din 1905, am întreprins această lucrare, pe care cu deosebit respect, o aduc ca prinos în

amintirea împlinirei celor 40 de ani de domnie glorioasă a M. S. Regelui Carol I al

3  

României, în numele clerului Bisericei din oraşul şi judeţul Brăila, de sub Arhipăstoria Prea

Sfinţitului Episcop al Eparhiei, Dunărei-de-Jos, D. D. Dr. Pimen.

Protoiereu Econ. I. Didicescu profesor-licenţiat în teologie.

Brăila, 14 Martie 1906.

PARTEA I.

PRIVIRI ASUPRA ISTORIEI BISERICEI ROMÂNE

DELA ÎNCEPUT ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT.

CAPITOLUL I. 1. VECHII LOCUITORI DELA SUDUL ŞI NORDUL DUNĂREI.

Începutul şi existenţa Creştinismului la Românii din stânga Dunărei stând în strânsă

legătură cu începutul şi existenţa lui la Românii din dreapta Dunărei, şi fiindcă ambele părţi -

dela sudul şi nordul Dunărei - şi mai ales cele dela gurile ei, adică Basarabia, Moldova şi

Dobrogea, au fost locuite în vechime de nişte popoare, ale căror teritorii au însemnătatea lor

deosebită pentru determinarea lăţirei Creştinismului în aceste părţi, în deosebi, ale Eparhiei

Dunărei-de-Jos, este necesar să aruncăm dela început o scurtă privire istorică asupra acelor

popoare.

Dintre acestea, cel mai vechiu popor, ce ni-1 raportează istoria ca locuind de o parte şi

de alta a Dunărei-de-Jos, este acel cunoscut sub numele de Sciţi.

Sciţii veniră din Asia în Europa, cam pe la anul 630 în. de Hr., ocupând tot teritoriul

dintre Tanais (Don) şi Istru (Dunărea), trecură mai pe urmă şi în partea dreaptă a gurilor

Dunărei şi se stabiliră în Dobrogea de astăzi; iar o parte se întinseră pe partea stângă şi şesul

Munteniei până la râul Maris (Olt). Acest fapt este susţinut de D-l A. D. Xenopol,

raportându-se la naraţiunile istorice ale lui Herodot, părintele istoriei, după care, Istrul trecea

prin ţara Sciţilor, ce mai era străbătută încă şi de alte patru râuri: Piretus (Prutul), Tiarantos

4  

                                                           

(Siretul), Ordessos (Argeşul) şi Maris (Oltul)1. Deci, toată partea meridională a Basarabiei,

Moldovei şi Munteniei până la râul Olt, precum şi Dobrogea, numită Scythia minor, era

locuită de Sciţi, iar dincolo de Carpaţi, în Transilvania, locuiau Agatirşii, din a căror ţară eşia

râul Maris.

In locul Sciţilor apărură mai târziu, cam pe la an. 359 în. de Hr., Geţii şi Dacii, de

rassă tracă, carii fiind împinşi de către Macedoneni, sub regele Filip II, părăsesc câmpia

Hemului şi împrejurimile Rodopului şi se grămădesc la sudul Dunărei şi mai cu seamă în

părţile de Sud-Est, de unde trecură apoi cu timpul în părţile dela nordul acestui fluviu,

respingând din calea lor pe nomazii Sciţi2. De bună samă, că Sciţii vor fi împărtăşit şi ei

soarta, de care nu este scutit nici un popor cucerit, unii, şi cei mai puţini, rămânând şi

amestecându-se cu Geţo-Dacii, iar majoritatea, retrăgându-se dinaintea cuceritorilor, îşi luă

drumul înapoi pe unde venise. Totuşi, locurile ocupate de ei purtară mult timp, chiar după

cucerirea Geto-Dacilor de către Romani, numele de Sciţia şi Ţara Sciţilor, deşi numai erau

locuite de ei. In deosebi, Dobrogea încă din vechime purta precum văzurăm, numele de

Scythia minor, nume ce-1 luă însă oficial tocmai prin secolul al IV sub Diocleţian3, iar partea

de dincoace se întâlneşte, tot în acest secol, în Actele Sinodului I ecumenic, sub numele de

Sciţia Ceialaltă4.

Continuând cu istoria Geţilor şi a Dacilor, constatăm că după trecerea Dunărei în

părţile de dincoace şi respingerea Sciţilor, Geţii ocupară tot teritoriul dela râul Boristene

(Nipru) şi până la Cataracte (Porţile de fer); iar Dacii, trecând munţii Carpaţi, s'au stabilit,

mai ales, prin Transilvania şi Banatul Temişoarei, unde întâlnind pe Agatirşi, de carii

amintirăm mai sus, îi supuseră şi se contopiră cu ei, nefiind între dânşii o mare deosebire de

rassă.

Geograful Strabon, determinând teritoriile ocupate de Geţi şi Daci, zice: «Geţii sunt

ceice înclină către Pont şi Răsărit Dacii acei ce vin către Germania şi isvoarele Istrului.

Partea superioară a fluviului, care stă către isvoarele lui până la Cataracte, se numeşte

Danubiu şi trece mai ales pe lângă Daci; partea inferioară până la Pont, de care sunt vecini

Geţii, se numeşte Istru.»

Deşi scriitorii vechi, ca Strabon, Dio Cassius şi alţii, vorbesc câte odată de Geţi şi

Daci ca de două triburi deosebite, totuşi, altă dată ei confundă aceste numiri luând pe unii

 1 Vezi Istoria Romanilor de A. D. Xenopol, Ed. Fraţii Şaraga, vol. I., pag. 19 sqq. 2 A. D. Xenopol, Op. Cit., pag. 44 sqq. 3 Maior Drăghicescu, Dunărea şi Coastele Mărei, pag. 219. 4 C. Erbiceanu, Ist. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, pag. XXX. 

5  

                                                           

drept alţii şi viceversa. Lucru nu pare de mirare, pentrucă Geto-Dacii erau de aceiaşi origină,

vorbeau aceiaşi limbă, aveau obiceiuri comune, moravuri blajine şi credeau în nemurirea

sufletului. Dacă istoria pomeneşte mai întâiu de Geţi, aceasta nu înseamnă decât că Geţii

avură la început predomnirea, dupre cum mai târziu o avură Dacii, carii, sub regele lor

Boerebiste (44 în. de Hr.), supuseră sub stăpânirea lor pe Geţi.

Acelaş lucru se întâmplă şi cu Sarmaţii din Transilvania şi Iazigii din Moldova, carii

căzură tot sub stăpânirea Dacilor. Deşi acest rege reuşi a strânge aceste triburi într'un singur

mănunchiu, totuşi, după moartea sa, ele se văd iarăşi răsleţite. Mai târziu însă, văzând

pericolul ce-i ameninţa dinspre Sud, din partea Romanilor, ei se aliază din nou, mai mult din

bunăvoinţă şi în scopul de a-şi conserva neamul şi neatârnarea, aşa că, la urcarea lui Decebal

pe tron, tot teritoriul dintre Dunăre, Tisa şi Nistru, constituia o singură ţară sub numele de

Dacia, pe care Romanii, sub Marele Traian, o cuceriră după multe jertfe5.

2. ROMANII.

CUCERIREA ŞI COLONIZAREA DACIEI.

Incă dela anul 146 în. de Hr., când Macedonia şi Grecia fură prefăcute în provincie

romană, Romanii porniră a supune rând pe rând toate popoarele traco-ilirice întinzându-şi

stăpânirea până la Dunăre, aşa că, sub Cezar August, toată Peninsula Balcanică, numită în

vechime a Hemului, împreună cu Moesia (Bulgaria şi Serbia de astăzi), precum şi Panonia,

deveniră provincii romane şi încet-încet supuse romanizărei prin colonizarea lor cu elemente

romane şi întărite cu puternice aşezăminte, mai ales pe ţărmul drept al Dunărei, pentru a o

putea apăra de năvălirile barbarilor dela nordul ei. Sub August, chiar Basarabia de sud, a

devenit o parte integrantă a imperiului roman şi alipită la Moesia inferioară împreună cu

vechea cetate Tiras6, astăzi Acherman.

Dacii, popor răsboinic, nelinişteau imperiul roman prin desele incursiuni şi prădări ce

făceau peste Dunăre, ba sub Domiţian, molaticul şi fricosul împărat roman, ei reuşesc a-1

face tributar. Marele împărat Traian, neputând suporta această ruşine, se hotărî nu numai a

pedepsi pe îndrăzneţii Daci, dar chiar a-i nimici. In cele două expediţiuni, întreprinse între

anii 101 - 106, Traian învinge cu desăvârşire pe Daci, iar ţara lor o preface în provincie

romană. Populaţiunea Daciei însă, şi mai ales partea bărbătească, se împuţinase foarte mult în  

5 Vezi A. D. Xenopol, loc. cit. Arhiereul Nifon N. Ploeşteanu, Patru conferinţe religioase, pag. 55 6 Z. C. Arbure, Basarabia, pag. 7. 

6  

                                                           

timpul luptelor cu Romanii. Pentru împoporarea şi romanizarea acestei noui provincii,

situată în afară de graniţele imperiului, Traian aduse nenumăraţi colonişti.

Asemenea colonişti erau aduşi din provinciile în care romanizarea devenise deja un

fapt împlinit, şi anume: din Asia-Mică, Tracia, Iliria, Panonia, Dalmaţia şi Galia.

Pe lângă colonişti, nu puţin a ajutat la romanizare şi elementul militar, adică soldaţii

legionari, recrutaţi numai din elemente curat latine sau şi din elemente provinciale, însă

totdeauna cetăţeni romani.

Se ştie că la cucerirea Daciei au luat parte 7 legiuni: I Italica, I Minervia, IV Flavia,

XIII Gemina, VII Claudia, I Adjutrix şi V Macedonica. Mulţi dintre soldaţii legionari

rămâneau în Dacia căsătorindu-se cu femei localnice şi mai ales dintre cei din legiunea XIII

Gemina, care a stat nestrămutat în Apulum (Alba-Julia) până la părăsirea Daciei, cum şi din I

Adjutrix şi a V Macedonica, care numai la nevoe erau detaşate în Panonia sau în Sciţia.

Pe lângă legiuni erau ataşate şi Cohortele, nişte corpuri de armată formate din soldaţi

recrutaţi din popoarele străine, supuse imperiului roman, luate dintr'o provincie şi trimise în

alta, alături cu legiunile, în scopul de a fi desnaţionalizate şi romanizate. Astfel de cohorte

erau din Asia, Tracia, Iliria, Dalmaţia, Galia, Bretania, Ispania, Germania şi Africa.

Soldaţii din legiuni şi cohorte, carii la eliberarea lor din serviciul armatei voiau a

rămâne pe pământul Daciei, li se acorda oare-care privilegii. După cum s'a dovedit din acele

Tabulae honestae missionis, ce s'au putut conserva, acele privilegii erau : dreptul de cetăţenie

romană, dacă nu-1 aveau, conubiul cu femeile peregrine, după legea romană, dreptul de

cetăţenie pentru copii născuţi din căsătoriile deja contractate cu peregrinele, şi

împământenirea, adică dreptul de a li se da pământuri de cultivat acolo unde serviseră ca

soldaţi. Soldatul roman, care după un serviciu conştiincios de 25 ani, se libera cu asemenea

drepturi, purta numele de veteranus7.

Aşa dar, coloniile şi elementul militar au fost doi factori puternici, carii au conlucrat

la desnaţionalizarea şi romanizarea poporaţiunei băştinaşe a Daciei şi cărora nu puţin le va fi

venit în ajutor şi acei locuitori din Italia, şi poate chiar din Roma, atraşi aci de bogăţiile

acestei provincii şi mai ales de minele de aur din Transilvania, sau poate, refugiaţi de frica

persecuţiunilor pornite de imperatorii romani contra creştinilor8.

De sigur, că printre coloniştii şi soldaţii romani, mai ales cei din cohorte, transportaţi

aci din acele provincii unde creştinismul era în floare, se aflau, foarte mulţi creştini, carii

 7 Termenul latin Veteranus a rămas şi la Români. Statul împroprietăreşte astăzi pe veteranii carii au luat parte în campania din 1877 - 1878 chiar în Dobrogea, câştigată prin vitejia lor. 8 Xenopol, op. cit., pag. 153 sqq, C. Erbiceanu, op. cit., pag, IX. 

7  

                                                           

aduseră şi semănară, în Dacia lui Traian, prima sămânţă a Creştinismului.

Deşi se susţine că colonizarea ar fi avut loc mai mult numai asupra Daciei centrale:

Transilvania, Banatul şi Oltenia, totuşi nici Muntenia, Moldova şi Basarabia n'au fost sustrase

înrâurirei elementului roman, mai ales poporaţiunea de pe malul stâng al Dunărei până către

Marea-Neagră, pe unde se aflau înşirate însemnate aşezăminte romane - unele chiar din

timpul lui Traian - precum: Smornes (Ismail), Tanata (Tinta), Epolium (lângă Cartai),

Campis, pe şesul Dunărei, Senii (Reni), Caput-Bovis (Ţiglina), Anium (Brăila?), Daphnis

(Olteniţa), rezidită şi înfrumuseţată de Constantin cel Mare şi numită Constantiola, Tarris

(T.-Măgurele), Romula (Recica), Antonina (Antina), Caracalla (Caracal), Coeleum (Celeiu),

Liderata sau Litterata, în faţa Viminaciului (Custolatz în Serbia) şi Tierna la gura râului

Cerna9.

Cum vedem, părţile de dincoace de Dunăre, pe care este situată Eparhia Dunărei-de-

Jos, şi mai ales cele dela sudul Basarabiei, altădată coprinse tot de această Eparhie, nu erau

lipsite de aşezăminte romane, întărite cu trupe, care prin aşezarea lagărilor lor, pe lângă că

erau un puternic element de romanizare, erau şi un zid de apărare contra hordelor barbare ce

se năpusteau spre Scythia-minor încă de pe timpul când Basarabia de sud căzuse în stăpânirea

Romanilor sub Cezarul August.

Fiindcă este vorba aci de părţile ocupate de Eparhia Dunărei-de-Jos, vom enumăra şi

unele aşezăminte romane din partea dreaptă a Dunărei şi coastele Mărei-Negre, până pe unde

să întinde această Eparhie. Din cele ce ni s'au conservat de istorie, amintim: Aegissus

(Tulcea), Trajanopolis sau Trianopolis (Niculiţel), Noviodunum (Isaccea), Dinogetia

(Rachel), Arrubium (Măcin), Troesmis (Igliţa), Carsium (Hârsova), Axiopolis, între Cerna-

Vodă şi satul Cochirleni, Municipium Tropaei Trajani sau Tropeensium (Adam-Clisi), etc., -

iar pe coastele Mărei erau coloniile greceşti, devenite posesiuni romane, dintre care cea mai

însemnată era Tomis (Constanţa), Metropola Sciţiei-mici10.

Aşa dar, teritoriul pe care se întinde astăzi Eparhia Dunărei-de-Jos, atât la nordul cât

şi la sudul fluviului, era populat cu elemente curat romane şi presărat cu puternice

aşezăminte.

3. PĂRĂSIREA DACIEI.

 

9 Z. C. Arbure, Basarabia şi Maior Drăghicescu, Dunărea şi Coastele Mărei. 10 Maior Drăghicescu, Op. Cit. 

8  

Cât timp trăi Traian, Dacia fu scutită de năvălirile barbarilor, însă sub urmaşii săi

începu a fi atacată mai întâiu de Sarmaţi şi apoi de Goţi.

Goţii, carii apar pentru prima dată pe timpul lui Caracalla (211-217) se aşezară în

părţile de răsărit şi pe ţărmurile Mărei-Negre, mai apoi prin sudul Basarabiei şi Moldovei,

neliniştind imperiul roman prin incursiunile ce făceau atât în Dacia, cât şi peste Dunăre.

Aurelian, nemaiputând apăra Dacia, şi având nevoe de armată ca să apere provinciile mai

lăuntrice ale imperiului, retrase legiunile din ea, în anul 270, strămutându-le peste Dunăre, şi

lăsând-o sub stăpânirea barbarilor. Funcţionarii şi bogătaşii plecară şi ei odată cu legiunile.

Massa poporului însă, şi anume, pătura săracă, care nu se aştepta la un traiu mai bun în altă

parte, precum şi cea agricolă, care era strâns legată de căminul şi pământul său, singura sa

avuţie, rămase în Dacia.

Poporaţiunea strămutată de Aurelian fu aşezată dincolo de Mesia pe un teritoriu care

luă numele de Dacia Aureliană, şi care apoi fu împărţită în Dacia Ripensă şi Dacia

Mediteranee; iar Mesia rămase tot cu vechiul său nume şi împărţită în două: Mesia

superioară şi Mesia inferioară. Dacia propriu zisă, cea de dincoace de Dunăre, conservă

numele cuceritorului şi întemeetorului ei, adică cel de Dacia Traiană. Cu toate acestea, la

scriitorii vechi şi mai ales în Practicalele Sinodale, se întâlneşte şi sub numele de Dacia

Ceialaltă.

Coloniştii lui Traian rămaşi în Dacia sunt străbunii noştrii - ai Românilor. In decurs

mai bine de o mie de ani Românii avură a îndura o soartă nemiloasă din partea barbarilor

năvălitori. Scăpaţi de Goţi, în 375, peste ei vin, rând pe rând, alte popoare barbare, precum:

Hunii, Gepizii, Avarii, Bulgarii, Ungurii, Pecenegii, Cumanii şi Tătarii. Dinaintea hordelor

barbare, ei se retraseră în munţii Carpaţi - cetatea hărăzită lor de Dumnezeu - unde-şi păstrară

limba, naţionalitatea, credinţa şi obiceiurile strămoşeşti, iar când a sosit plinirea timpului

pentru mântuirea lor, şi când năvălirile barbarilor încetară, Românii, carii singuri aveau

dreptul să trăiască pe acest pământ, începură a se coborî din munţi către câmpiile cele

mănoase ca să le moştenească. Secolul al XIII, în care se întemeiară Principatele Române:

Muntenia şi Moldova, este timpul mântuirei lor, timpul din care începe pentru ei o nouă viaţă.

CAPITOLUL II. 4. ORIGINA CREŞTINISMULUI LA ROMÂNI.

9  

                                                           

Sub Cezar August, toată Peninsula Balcanică, împreună cu tot teritoriul până la

Dunăre şi gurile ei, ba încă şi partea de sud a Basarabiei, făceau parte din imperiul roman.

Creştinismul fu răspândit în aceste părţi chiar din secolul apostolic. S. Ap. Pavel însuşi

mărturiseşte că „.... până la Iliric am răspândit Evanghelia lui Christos”11.

După o veche tradiţiune bisericească, transmisă de Origen (185-254) şi conservată de

Eusebiu, părintele istoriei bisericeşti, (Cartea III, Cap. 5), S. Ap. Andreiu a predicat

Creştinismul în Sciţia (Dobrogea). Tot el a instalat ca episcopi, din numărul celor 70

discipoli, pe Stahie în Bizanţiu, pe Amplie în Odissopol (Varna) şi pe Urban în Macedonia. S.

Ap. Pavel în Ep. către Romani salută cu multă afecţiune pe aceşti discipoli ca conlucrători cu

sine în Christos: „Salutaţi pe Amplie iubitul meu în Domnul, salutaţi pe Urban conlucrător cu

noi în Christos şi pe Stahie iubitul meu”12.

Se mai spune că S. Ap. Andreiu ar fi instalat un episcop şi în Tomis, al cărui nume nu

ni s'a păstrat, dar care atât de bine ştiu să înrădăcineze credinţa creştină printre locuitorii

acestui oraş, în cât mulţi din ei suferiră martiriul în timpul persecuţiunilor pornite de

imperatorii romani = «Atque Scythice hujus caput et primaria civitas fuit quam Plinius et alii

Tomos vocant, quceque prioribus Christiance legis sceculis Martyrum complurium sanguine

rubuit, quorum frequens est in Martyrologiis mentio»13.

Aşa dar, Creştinismul a fost răspândit dincolo de Dunăre, în Scythia-minor, încă din

secolul apostolic de către S. Ap. Andreiu şi de discipulii săi, instalaţi ca episcopi în acele

părţi. Despre o predică a S. Ap. Andreiu dincoace de Dunăre, tradiţiunea nu spune nimic.

Totuşi, fiindcă Basarabia de sud căzuse în stăpânirea Romanilor din timpul lui August şi era

în strânsă legătură cu provinciile imperiului roman de peste Dunăre, nu s'ar putea înlătura

presupunerea, că sămânţa Creştinismului să nu fi fost aruncată şi aci încă din secolul

apostolic, dacă nu direct de S. Ap. Andreiu, dar cel puţin prin discipulii săi sau prin urmaşii

acestora, găsind un teren prielnic la popoarele geto-dace, caracterizate de istorie ca având

moravuri blajine şi credinţă în nemurirea sufletului14.

Creştinismul în Dacia fu însă transportat şi sădit prin coloniştii aduşi de Traian, cum

şi prin soldaţii din cohorte, carii luară parte, alături de legiuni, la cucerirea ei. Traian,

cucerind Dacia, întemeie oraşe şi aduse colonii = Urbes condidit et colonos deduxit15. Atât

coloniile cât şi cohortele erau aduse din acele părţi ale imperiului în care Creştinismul era

 11 Romani, C. 15, v. 19. 12 Romani, C. 16, v. 8 şi 9. 13 Le Quien, Oriens Christianus, v. I. Vezi Căpitan M. D. Ionescu, Dobrogea, pag. 625. 14 Z. C. Arbure, Basarabia, pag. 500. 15 Dio Cassius, cit. de D-l C. Erbiceanu, Ist. Mitrop. Mold. şi Suc., pag. X. 

10  

                                                           

deja răspândit şi mai ales din Asia-Mică, unde, după mărturia lui Pliniu cel tânăr, templele

păgâne începuseră a rămânea goale. Incontestabil, că printre coloniile şi cohortele lui Traian,

aduse de prin Asia-mică, Tracia, Iliria, Dalmaţia, Galia, Bretania, Spania, etc., a fost un

număr destul de însemnat de creştini, carii, veniţi aci, au convertit la Creştinism poporaţiunea

păgână romano-dacă. Nu puţin va fi ajutat la aceasta şi acei creştini din Roma şi Italia, carii,

speriaţi de furia persecuţiunilor, s'au refugiat în aceste depărtate părţi ale imperiului, unde-şi

puteau profesa în linişte convingerile lor religioase.

La răspândirea şi menţinerea Creştinismului printre coloniştii lui Traian nu puţin va fi

ajutat şi fraţii lor de peste Dunăre, carii, precum s'a văzut, erau organizaţi bisericeşte încă din

secolul apostolic cu episcopi şi episcopii, mai ales cei din Sciţia şi Mesia dela carii îşi vor fi

procurat şi clericii trebuincioşi, căci, după norma stabilită de Apostoli, acolo unde exista o

comunitate creştină trebuia să existe şi clerici, carii să-i îngrijască şi să-i ţină în credinţă. Şi

dacă mările nu s'au putut opune la lăţirea Creştinismului, cu atât mai puţin Dunărea, pe ale

cărei maluri erau înşirate acele măreţe cetăţi romane, care constituiau atâtea puncte de

legătură între noua provincie - Dacia - şi cele de peste Dunăre.

Prin urmare, coloniştii, militarii şi creştinii refugiaţi aci de frica persecuţiunilor, ca şi

cei de peste Dunăre, sunt factorii principali carii au contribuit la răspândirea Creştinismului în

Dacia.

5. PROBE DESPRE EXISTENŢA CREŞTINISMULUI IN DACIA.

Precum că Creştinismul a fost adus şi semănat în Dacia prin coloniştii lui Traian şi

ceilalţi factori amintiţi, ne probează:

I. Cuvintele de origină curat latină ce se află în limbagiul nostru bisericesc, spre ex:

Dumnezeu dela Dominus Deus, sfânt dela sanctus, creştin dela chrestianus, cruce dela crux,

tâmplă dela templum, altar dela alta-are, popă dela popa, virtute dela virtus, păcat dela

peccatum, păgân dela paganus, cimitir dela coemeterium, mormânt dela monumentum, etc.

Asemenea cuvinte creştine de origină latină ale limbei româneşti sunt neexplicabile,

zice D-l Xenopol, dacă nu se admite că ele au luat naştere în minţi ce erau totodată şi creştine

şi romane16.

II. Atestaţiunile scriitorilor Bisericeşti, între carii cităm pe Tertulian (160-240), care

 16 A. D. Xenopol, op. cit., pag. 82, vol. II. 

11  

                                                           

în scrierea sa apologetică Adversus Judaeos, C. VIII, ne spune că pe timpul său Creştinismul

era deja răspândit nu numai prin Palestina, Egipt, Libia, Africa, Siria, Asia, Macedonia,

Grecia, Italia, Galici, Getulia, Mauritania, Spania, Bretania şi Germania, dar şi în Dacia,

Sarmatia şi Sciţia, şi chiar în ţări necunoscute Romanilor17. Grabnica colonizare şi

romanizare începută de Traian, ajunsese în timpul, când trăeşte Tertulian, un fapt deja

împlinit, de aceia, sub Dacia de care ne vorbeşte Tertulian trebue a se înţelege locuitorii ei,

carii nu erau decât coloniştii romani, căci Dacii, parte se stinseseră în răsboaele cu Romanii,

parte fuseseră absorbiţi de elementul roman predominant, rămânând totuşi, pentru multă

vreme, numai numele ţărei lor, iar noii locuitori, sub numele de Daci. Asemenea denumire se

întâlneşte şi prin sec. XV pentru Muntenia, căci istoria ne spune că, în 1462, Turcii arseră

Brăila oraşul Dacilor (Valahilor) = βραίλαδον πόλιν τω�ν Δαxω�ν18.

Când se ştie deci, că pentru creştinarea Daciei n'a existat un Apostol special şi când

Tertulian, care scrie apologetica sa numai la o sută ani după colonizare (209), afirmă că

numele lui Christos domneşte, regnat, în Dacia, este bine înţeles că Creştinismul a existat aci

încă din timpul colonizărei şi că, încetul cu încetul, prinzând putere, ajunsese în timpul lui

Tertulian să domnească.

III. Martirii creştini, carii au vieţuit şi pătimit pe pământul Daciei, între carii

enumărăm pe următorii:

1) S. M. Plachida, roman de neam şi general în legiunile aduse de Traian pentru

cucerirea Daciei. Sub Adrian, dovedindu-se că este creştin şi că nu voeşte a sacrifica idolilor,

primi coroana de martir, în a. 117, la Roma unde se reîntorsese cu soţia sa Sf. Teopista şi cu

cei doi fii ai săi. Biserica noastră creştină îl serbează în ziua de 20 Septembrie.

2). S. M. Mercurie, născut în Panonia din părinţi creştini, comandant în legiunea

numită a Martensilor, adusă de Traian în Dacia după cucerirea ei, suferi martiriul în an. 255,

în Cesarea Capadociei, unde se spune că a fost deportat spre a se evita vre-o răscoală a

soldaţilor creştini de sub comanda lui.

3) SS. Martiri: Quintilian, Maxim şi Dada, carii primiră cununa martirică prin

decapitare, după unii, în Silistra19 la anul 286, iar după alţii, în localitatea numită Ozovia

('Οζοίαν) sau Oxivia, cum o numeşte mitropolitul Dositeiu20, pe timpul împăraţilor romani

Maximilian şi Diocleţian, care localitate, credem noi, a fi fost unde astăzi este Cetatea-Albă

 17 M. D. Ionescu, Dobrogea, pag. 625. C. Erbiceanu, op. cit., pag. XI. 18 Calchocondilla, libr. 9, cit. de Şincai, tom. II pag. 60, ed. 1886; Bucureşti. 19 Vezi Şincai, op. cit., pag. 53. 20 Vezi C. Erbiceanu, op. cit., pag. XVIII. 

12  

                                                           

sau Acherman.21

4). S. M. Sava Stratilat, supranumit Gotul, născut din părinţi creştini, a trăit în Dacia

Traiană, în care rămase şi după ce Aurelian retrase legiunile dincolo de Dunăre. In

persecuţiunea a doua ordonată de Atanaric, regele Goţilor, el fu prins, împreună cu preotul

Sansala, care venise de peste Dunăre în satul său în Dacia Traiană, spre a serba Paştele. Fiind

legat cu mâinele întinse pe un lemn, fu aruncat în râul Buzău (Μουσαι�ον), la anul 370.

Biserica îl serbează la 24 Aprilie.

5). S. M. Nichita Romanul, născut în Dacia Traiană pe timpul lui Constantin cel Mare,

fu educat în legea creştină de Macarie, Arhiereul locului. El suferi martiriul, probabil după

anul 370, fiind aruncat în foc din ordinul lui Atanaric, regele Goţilor, deci mai înainte ca

aceşti barbari să treacă Dunărea în imperiul roman. El nu trebue confundat cu S. Nichita

Remezianul, care, tot cam în acelaş timp, venind de peste Dunăre, a predicat în Dacia Traiană

înfiinţând Episcopia Daco-Română a Milcoviei, după cum vom vedea la locul său, când vom

vorbi de episcopii Daciei Traiane.

Biserica serbează pe S. M. Nichita Romanul la 15 Septembrie. Impreună cu dânsul

mulţime de creştini s'au încununat în Gotia, după cum zice Nicodim Aghioritu în

Συναξαριστής. Tom. II pag. 100-101.

6) SS. Martiri 26 la număr, carii suferiră martiriul prin foc la gura râului Ardis

(Argeş) între carii erau şi doi preoţi: Vathusis şi Vircas22. Ei fură arşi în biserica din Daphnes

(Olteniţa), zidită de Sfânta Gautia, căreia i-se dete foc, în 376, din ordinul lui Iungurich,

regele celui de al doilea trib al Goţilor.

Tabula Peuntingeriană şi Itinerariul Antonin, determină poziţiunea oraşului Daphnes

cu o preciziune matematică la gura râului Argeş23.

Biserica serbează amintirea acestor 26 martiri în ziua de 26 Martie.

IV. Episcopii şi Episcopiile ce se întâmpină în Dacia Traiană din timpurile cele mai

vechi, şi anume:

1) Episcopia Gotiei, cunoscută şi sub numele de Mitropolia Gotiei. Sub Gotia se

înţelege Dacia Traiană, care, după părăsirea ei de către Aurelian, în 270, căzu sub stăpânirea

Goţilor. Sozomen (Cartea VI cap. 21) spune că Goţii carii locuiau pe malurile Istrului

 21 Cetatea-Albă sau Acherman se numea în vechime Oxia şi Ovian, după cum ne spune D-l Maior Drăghicescu în lucrarea sa: Dunărea şi Coastele Mărei, pag. 237. Din Oxia-Ovia, prin elidarea lui a din primul şi O din al doilea nume, va fi eşit Oxivia, de care vorbeşte Dositeiu. 22 Despre martirii din Dacia, consultă: Ist. Mitrop. Mold. şi Suc, de C. Erbiceanu şi Patru Conferinţe religioase, de P. S. Arhiereu Nifon N. Ploeşteanu. 23 Maior Drăghicescu, op. cit., pag. 99 sq. 

13  

                                                           

înaintea lui Constantin cel Mare, erau creştini24. După Strabon, am văzut că sub numele de

Istru se înţelegea partea fluviului Dunărea de la Cataracte la Marea-Neagră. Istoria arată pe

Goţi ca locuitori ai ţărmurilor Mărei-Negre, prin Basarabia de astăzi, nu numai înainte, dar şi

după Constantin cel Mare25. Creştinarea Goţilor se datoreşte unor deosebite împrejurări. Mai

înainte chiar de a pune stăpânire pe Dacia, cam pe la 258, Goţii, carii locuiau în regatul, lor

dela Bosforul Cimeric, începură a face incursiuni în Asia-Mică întorcându-se cu prăzi şi

captivi, între carii mulţi creştini, şi chiar clerici, carii propagară Creştinismul printre ei.

Contactul de aproape al acestor captivi creştini cu Goţii, predica lor, sfinţenia uimitoare a

vieţii lor şi puterea miraculoasă a credinţei lor, au făcut pe o parte din barbari a primi

religiunea creştină şi a adora pe un Dumnezeu, care le arăta puterea sa prin harul acordat

servitorilor săi. La creştinarea Goţilor a contribuit foarte mult şi creştinii din Dacia, coloniştii

lui Traian, după ce aceşti barbari se stabiliră aci şi puseră stăpânire peste dânsa. Convertirea

Goţilor însă se atribue în mare parte lui Constantin cel Mare. Socrat spune că: „Constantin

având credinţă în steagul crucei, care e semnul propriu al creştinilor, atât de tare a învins pe

Goţi, încât nu numai că a desfiinţat vechiul tribut, care se da barbarilor de către imperatorii

cei mai dinainte, ci şi ei, cuprinşi de admiraţiune pentru învingerea cea neaşteptată, au primit

religiunea creştină, cu al cărei ajutor, Constantin reuşise a scăpa nevătămat”26. Construirea

podului de peatră al lui Constantin peste Dunăre şi expediţiunea întreprinsă de el contra

Goţilor din stânga Dunărei n'au avut alt scop decât pedepsirea acestor barbari pentru

incursiunile lor în imperiul roman de peste Dunăre şi pentru a venera virtutea crucei27.

După mărturia unor istorici, Goţii îşi aveau deja, în epoca lui Constantin cel Mare,

organizaţiunea lor bisericească, episcopii lor, preoţii lor, diaconii şi călugării lor28.

Revenind la Eparhia Gotiei, de care ne ocupăm aci, nu trebue să înţelegem că ea era

exclusiv numai a Goţilor creştini, pentrucă nu toţi aceştia primiseră încă creştinismul, ci

numai o parte, iar cealaltă parte arătându-se refractară până la extrem, însă nu pentru mult

timp, căci, în cele din urmă, doctrina creştină triumfă şi asupra ei, însă sub forma ariană şi

care avu de consecinţă nimicirea poporului got şi dispariţiunea lui de pe arena istorică a

lumei29. Prin urmare, sub Eparhia Gotiei trebue a se înţelege a Daciei-Traiane, care acum se

numia Gotia, şi care Eparhie avea sub jurisdicţiunea sa pe toţi creştinii din Dacia, adică pe

 24 Z. C. Arbure, Basarabia, pag. 501. 25 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, pag. 6. 26 Hist. Eccl.,Lib 1, C. 2. Vezi G. M. Ionescu, Ist. Bis. Rom. din Dacia Traiană, pag. 144. 27 A. D Xenopol, op. cit., vol. 11, pag. 91. 28 G. M. Ionescu, op. cit., pag. 141. 29 Idem, pag. 140 sq. 

14  

                                                           

Români - coloniştii lui Traian - şi pe acei Goţi carii îmbrăţişaseră Creştinismul.

Eparhia Gotiei se înfiinţa mai înainte de Constantin cel Mare de nişte preoţi luaţi în

„plean” şi apoi întărită de către Efrem sau Efraim, episcopul Hersonesului, care fu trimis în

an. 288 de către Ermon, Patriarhul Ierusalimului, ca să predice la Sciţii de prin împrejurimile

Dunărei, unde şi fu decapitat sub Diocleţian30.

Eparhia Gotiei s'a înfiinţat deci la nordul Dunărei, în Basarabia actuală. In sprijinul

acestui fapt militează următoarele împrejurări:

a) Că S. Efrem a fost trimis să predice la Sciţii din împrejurimile Dunărei, sub care

localităţi nu trebue a se înţelege Scythia minor (Dobrogea), căci aceasta îşi avea deja

episcopul ei, ci Scythiae Maior Pars31, adică acea parte a Sciţiei mari sau a Tauro-Sciţiei,

care am văzut că se întindea în părţile noastre, prin Basarabia şi Moldova de sud, ba încă şi

prin Muntenia până către râul Maris (Olt).

b) Că editorii actelor sinodului I ecumenic din Niceea (325) numesc totdeauna pe

episcopul ori mitropolitul Teofil al Gotiei, care luă parte la acest sinod, Gothixe sive

Getarum, ceia ce probează că era vorba de Visigoţia, adică ţara dintre Prut şi Nistru32.

După moartea lui Efrem, fu trimis din Constantinopole ca episcop al Gotiei Euterie,

care părăseşte Dacia în timpul luptelor lui Constantin cel Mare cu Goţii retrăgându-se la

Constantinopole; iar după învingerea lor se întoarce iarăşi în Dacia cu clericii lui dintre carii

cel mai însemnat era Capiton, însă la râul Dunavin (Dunărea) sau Danaprin (Nipru) fu

omorât de o bandă de Goţi din tabăra vrăşmaşe Marelui Constantin, scăpând numai Capiton

şi cu doi diaconi ai săi.

După Euterie, locuitorii Daciei orientale, deci cei de prin părţile Moldovei şi

Basarabiei de azi, aleseră de episcop pe fericitul Capiton, roman de origină, născut în Dacia şi

iniţiat în misterele religiunei creştine: „ Trimis-au locuitorii cetăţii Goţilor rugăciuni către

Marele Constantin,ca să le dea lor episcop pe fericitul Capiton al lor”. Capiton era un

înflăcărat propoveduitor al religiunei creştine printre barbarii Goţi, botezând dintre ei cu

sutele şi tot el a botezat şi pe Saba (martirul) şi Sansala (preotul) despre carii am vorbit la

martirii din Dacia. Se spune că într'o zi atât de mult a entusiasmat pe barbari prin predica sa,

încât unul din şefii barbarilor a esclamat: «Capiton vorbeşte cu o limbă de foc». Acest

episcop, după ce păstori mai mulţi ani biserica Daciei, s'a mutat către Domnul în 22

 30 Vieţile sfinţilor, luna Martie 7. Z. C. Arbure, Basarabia, pag. 501 şi G. M. Ionescu, op. cit., pag. 142 sq. 31 G. M. Ionescu, idem. 32 Z. C. Arbure, pag. 501. 

15  

                                                           

Decembrie33. Pe timpul Marelui Constantin se vorbeşte încă de un Macarie Arhiereul locului

aceluia, adică Gotiei sau Daciei Traiane, educatorul S. M. Nichita34.

Mai înainte de an. 325 se afla ca episcop sau mitropolit al Gotiei acel Teofil, care a

luat parte la sinodul I ecumenic.

Practicatele Sinoadelor (pag. 184) spun că la sinodul I ecumenic a fost reprezentată şi

Sciţia Cealaltă prin episcopul său, adică Sciţia de peste Dunăre, pentru noi dincoace de

Dunăre; iar într'alt loc (pag. 195) între episcopii carii au luat parte la acest sinod enumără şi

pe Teofil Episcopul Goţilor = Θεφλος ’Επίσχος Γότθων35. Dat fiind că Sciţia Cealaltă

(Scythiae Maior Pars) se afla dincoace de Dunăre, în Dacia Traiană şi că chiar Dacia Traiană

se numea Gotia, nu poate exista îndoială că Teofil era episcopul Românilor din Dacia

Traiană. Aserţiunea unora36 carii voesc a ne răpi din Dacia Traiană pe acest Teofil şi a-1

strămuta în Scythia minor, cu reşedinţa în Tomi, considerându-1 ca un «episcopus in partibus

infidelium» asupra episcopilor din Dacia Traiană, mi se pare fără temeiu, cu atât mai mult, cu

cât aserţiunea lor se bazează numai pe supoziţiuni şi deducţiuni, fără a cita, cel puţin un

document, care să ne spună că Teofil a fost episcopul Sciţiei (Dobrogei). Contra acestei

aserţiuni militează şi acel adevăr că la sinodul I ecumenic a luat parte şi un episcop din Sciţia

=εχ Σχυθίας, al cărui nume nu s'a conservat37.

Prin urmare, Sciţia a fost reprezentată prin episcopul său, şi împrejurarea că numele

acestui episcop scapă din vederea editorilor actelor sinodale, nu poate îndreptăţi pe nimenea a

crede că acel episcop al Sciţiei să fi fost Teofil, pe care toate actele îl dau numai ca episcop al

Goţilor.

Unde se afla catedra Episcopiei ori Mitropoliei Goţiei? Unii cred că era în Alba-Julia,

unde reşedea şi Teofil38. Noi am dovedit că Eparhia Gotiei s'a înfiinţat în părţile orientale ale

Daciei, adică în părţile dinspre gurile Dunărei şi Marea-Neagră. Deci în aceste părţi trebue

căutată şi catedra acestei Eparhii.

După cum ne raportează unii scriitori, Romanii numeau Cetatea-Albă sau Achermanul

de azi, Alba-Julia39. Fi-va sau nu aceasta reşedinţa Eparhiei Gotiei? Dacă această

prezumţiune se ia ca adevărată, lesne se poate înţelege că Teofil, mitropolitul Gotiei, este una

 33 D. Petrescu, Mart. Crucii, cit. de G. M. Ionescu, op. cit., pag. 142 sq.  34 C. Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pag. XVIII. 35 Idem, pag. XXX sq. 36 G. M. Ionescu, op. cit., pag. 319 sqq. 37 C. Erbiceanu, op. cit., pag. XXXI. 38 D. Petrescu, Mart. Crucii, pag. 107. Vezi Maior Drăghicescu, Dunărea şi coastele Mărei, nota de la pag. 100. 39 Vezi Maior Drăghicescu, op. cit., pag. 237. 

16  

                                                           

şi aceiaşi persoană cu acel Theophilus Bosforitanus şi Domnus Bosforiensis40, care având

catedra în apropiere de Provincia Bosforitană (Crimeia), putea să exercite autoritatea

spirituală şi asupra Bisericilor Bosforitane şi Bosforense, reprezentându-le chiar la sinod şi

semnând actele în numele lor, ca fiind sub jurisdicţiunea sa eclesiastică (Socrat, Libr. II C.

XLI), iar episcopii lor, sufraganii săi. Şincai, şi după el scriitorii bisericeşti din Transilvania,

opinează, deşi cu îndoială, din cauza lipsei de documente, că reşedinţa Mitropoliei Gotiei ar fi

fost Alba-Julia sau Belgradul din Ardeal, că Teofil şi succesorii săi ar fi rezidat acolo41.

După Teofil urmă la scaunul Mitropoliei Gotiei vestitul Ulfila42, despre care vom

vorbi îndată.

2). Episcopia Daphnelor sau a Constanţiolei înfiinţată de Teofil pentru Românii din

Dacia Australă (Muntenia) la care sfinţi pe Ulfila de episcop cu reşedinţa în Daphne

(Olteniţa), oraş rezidit şi înfrumuseţat de Constantin cel Mare şi numit Constanţiola, după

numele surorei sale.

Acest Ulfila, după moartea lui Teofil, trecu la scaunul Mitropoliei Gotiei din Alba-

Julia, sfinţind în locul său ca episcop pentru Eparhia din Daphne pe unul din discipolii săi43.

Ulfila era de neam din Capadocia, din orăşelul Sadagoltina lângă Parnas, ai cărui strămoşi

creştini fuseseră aduşi în Dacia ca captivi de către Goţi încă din anul 258. El fu născut în

Dacia Traiană la 318, şi fiind crescut printre Goţi primi şi numele gotic de Ulfila.

Data hirotoniei lui se pune la anul 348. Cunoscând bine limbile: latină, gotă şi greacă,

era un eminent predicator printre Români, Goţi şi coloniile greceşti din stânga Dunărei, între

care era şi oraşul Daphnes, în care se înfiinţa această episcopie al cărei prim episcop fu însuşi

el. Ulfila, ca şi predecesorul său Teofil în scaunul Mitropoliei Gotiei, profesa la început

doctrina dela Niceea, adică cea ortodoxă, dar mai pe urmă îmbrăţişe pe cea ariană la care

converti pe mulţi Goţi. In anul 355 el trecu Dunărea în imperiul roman în fruntea Goţilor

arieni. La anul 360 ia parte la sinodul ţinut în Constantinopole ca episcop arian, subscriind

doctrina ariană. Ulfila muri în anul 388. Nici un document nu probează că Ulfila, trecând

Dunărea, ar fi lăsat în locu-i, în Dacia Traiană, vre-un succesor. Faptul este destul de

explicabil de oare-ce toţi adepţii săi - Goţii arieni, părăsiră împreună cu dânsul Dacia Traiană.

Acel urmaş al său, Senilas, de care vorbeşte Socrat (Libr. V C. 23) şi Sozomen (Libr. VII C.

17) şi care fu hirotonit de episcopul arian Marin din Efes, nu era în Dacia Traiană, ci în Mesia

 40 Harduin, I 319-120. Ep. Ghenadie Enăceanu, Acad. Rom. M-ss 2, pag. 56. Vezi G. M. Ionescu, op. cit., pag. 321 sqq. 41 N. Popea, Vechea metrop. a Transil., pag. 48 sqq. 42 Xenopol, op. cit., vol. II, pag. 92. 43 Vieţile Sfinţilor, cit. de Maior Drăghicescu, pag. 99 sq. 

17  

                                                           

ori Tracia44.

Ca succesor al lui Ulfila la scaunul Episcopiei Daphnelor sau Constanţiolei, după

trecerea sa la scaunul Mitropoliei Gotiei, trebue considerat acel discipol al său, cu nume

necunoscut, dar hirotonit de el.

La sinodul al II ecumenic din Constantinopole (381) se vede că a luat parte şi a

subscris actele sinodale şi un Rigin Episcopul politiei Constantiei = Ρηι�νος ’Επισχοπος

όλεως Κωνστντίας υπέγραφα45.

Dat fiind că hirotonia lui Ulfila a avut loc în anul 358 şi că un timp oare-care se va fi

strecurat până la trecerea sa în locul lui Teofil, este probabil că acest Rigin să fie chiar acel

discipol hirotonit de Ulfila, dar care a rămas credincios dogmelor ortodoxe pe care stăpânul

său le sacrificase în favoarea arianismului.

Sub politia Constanţia se înţelege aci nu vechiul Tomis sau Constanţa de astăzi, ci

Constanţiola (Daphnes = Olteniţa) dela gura Argeşului, cea rezidită şi înfrumuseţată de

Constantin cel Mare46. Opiniunea aceasta nu este lipsită de temeiu, pentrucă episcopii din

Tomis purtau titulatura de Tomitani şi după sec. IV, după cum se vede din actele sinodului IV

ecumenic din Calcedon (451), subscrise şi de Alexandru prea piosul Episcop al cetăţei

Tomelor, Eparhia Sciţiei47.

De altfel, despre o Episcopie a Românilor din jurul Argeşului, vorbeşte şi D-l C.

Erbiceanu48. Ierocles, care scrie pe la finele sec. IV, sub domnia lui Arcadiu şi Onoriu, spune

că Tomis şi Constanţa erau două politii deosebite. Acelaş fapt îl confirmă şi Macarie

Episcopul Veneţiei, care în: Istoria Creştinilor din Rusia, vorbind despre Eparhia Sciţiei,

spune că: „Tomis nu trebue a fi confundat cu Constanţia, fondată de Constantin cel Mare;

aceste două oraşe au trăit până în al X secol ca oraşe deosebite”49. Unii chiar sunt de părere

că numele actual al Constanţei s'ar fi dat de Genovezi prin sec. XIII50.

Aşa dar, sub politia Constanţia, al cărei episcop a fost Rigin, nu trebue a se înţelege

Tomis, ci Constanţiola dela gura Argeşului, cea zidită de Constantin cel Mare.

Ce episcopi vor fi mai păstorit Eparhia Daphnelor sau Constanţiolei dela gura

Argeşului, nu se poate şti, din lipsă de documente.

 44 G. M. Ionescu, op. cit., pag. 416. 45 C. Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pag. XXXII. 46 Magaz. ist., p. 193, citat de D. Stănescu, Orig. Creş. la Rom., pag. 48. Vezi Arhier. Nifon N. Ploeşteanu, Patru. Conf. relig., pag. 106. 47 C. Erbiceanu, op. cit., pag. XXXIII. 48 Idem, pag. XXIII. 49 Vezi M. D. Ionescu, Dobrogea, nota dela pag. 535 sq. 50 M. D. Ionescu, idem. Maior Drăghicescu, op. cit., pag. 219. 

18  

                                                           

3). Episcopia Milcovului, înfiinţată de Episcopul Nichita Remezianul căruia i-se mai

atribue încă şi întemeierea a patru biserici şi şapte monastiri, pendinte de această episcopie.

Sf. Episcop Nichita Remezianul (330-420) s'a născut în Remeziana din Dacia

Mediteranee şi era român de origină. Ajungând episcop în cetatea sa natală, nu se ştie positiv

cât a păstorit acolo, căci mai târziu, probabil cam pe la 370, a trecut ca episcop în Dacia

Traiană, predicând Creştinismul la popoarele barbare, de aci şi înfiinţând episcopia amintită a

Milcovului, care a fost dărâmată de Tătari în sec. XIII. Motivele ce l'a îndemnat să părăsească

Remeziana şi să treacă Dunărea dincoace, nu trebuesc căutate numai în dorinţa sa de a

predica Creştinismul printre popoarele sălbatice din stânga Dunărei, spre a schimba lupii

sfâşietori în miei blânzi şi briganzii înfricoşaţi şi sanguinari în nişte monahi cuvioşi, ci şi în

aceia de a prezerva pe Români ca să nu cadă în erezia ariană. Acest sf. episcop a făcut două

călătorii, 1a Roma, ceia ce probează că Dacia Traiană depindea pe atunci, din punct de vedere

bisericesc, de Roma. Activitatea sa o descrie, într'o poemă de laudă, amicul său Paulin de

Nolla (+432) în care spune că el a predicat în ambele Dacii: Uterque Dacus - cea Traiană şi

cea Aureliană51.

Episcopul Ghenadie Enăceanu52 şi F. Scriban53 susţin că Remeziana era la R.-Vâlcea,

iar P. Maior credea a fi fost cam pe la R.-Sărat, deci în Dacia Traiană.

Acelaş lucru spun şi unii autori streini, carii au scris despre Remeziana, susţinând că

ea era în Dacia Traiană54.

Dacă opiniunile scriitorilor români şi streini pot fi adevărate, atunci nu poate fi

îndoială că acel. Nichita, Episcopul Remezianei, este acela pe care l'a educat şi hirotonit

Teofil Mitropolitul Goţiei.

4). Mitropolia Sarmisegetuzei, înfiinţată tot prin sec. IV, care, deşi autocefală,

depindea totuşi de mitropolia ortodoxă din Sardica (Sofia)55.

Poate că în urma turburărilor arienilor, mitropolia ortodoxă din Sardica să fi luat

asupra-şi îngrijirea creştinilor din Dacia Traiană, fiindcă năvălirile barbarilor întrerupsese

deocamdată orice comunicaţiune între creştinii de pe ambele laturi ale Dunărei56. Din lipsă de

documente, nu putem şti carii anume ierarhi va fi păstorit această mitropolie.

Cât timp vor fi durat aceste centre religioase ale Românilor din Dacia Traiană nu se

 51 Vezi mai pe larg despre Nichita Remezianu în G. M. Ionescu, op. cit., pag, 280 sqq. 52 Acad. Rom., M-ss 2, pag. 192. 53 Ist. Bis., pag. 14. 54 G, M. Ionescu, Ist. Bis. Rom. din Dacia Traiană, pag. 280. 55 Bringham, III pag. 501. Bis. Ort. Rom., XI/85. 56 G. M. Ionescu, op. cit., pag. 293. 

19  

                                                           

poate şti cu preciziune. Dacă Daco-Românii putură să se organizeze bisericeşte, cu centre

religioase şi să-şi esercite, întru câtva, în libertate cultul divin, în timpul Goţilor, nu tot aşa au

putut ei să facă şi în timpul năvălirilor de mai pe urmă ale barbarilor. După Goţi, ştim că

năvăliră în Dacia Traiană sălbaticii Huni (375-456). Dinaintea lor fugiră toate popoarele,

fugiră puternicii Goţi, numai singuri Românii stătură pe loc, parte supunându-se lor, parte

retrăgându-se în munţi unde-şi conservară limba, naţionalitatea şi credinţa. Hunii însă

nimiciră totul în calea lor. Monumentele geniului, virtuţei şi puterei romane, în fine, tot ceia

ce produsese geniul roman pe pământul Daciei, fu prefăcut în nişte triste ruine! Dacă în furia

lor trec Dunărea în imperiul roman şi nimicesc Sirmiul (450), ce trebue să cugetăm despre

acele aşezăminte religioase din Dacia Traiană? Desigur că şi ele au căzut sub furia

distrugătoare a acestor barbari!

Puterea minunată a Creştinismului însă, avu afectul său şi asupra acestui sălbatic

popor, căci după cum ne spune un scriitor: „Hunii învaţă Psaltirea, Sciţii încep a se încălzi la

razele creştinătăţei adevărate; armata roşilor şi bălanilor Goţi şi Daci pretutindenea

transportă cu ei bisericile de câmp57. Cu toate acestea în timpul năvălirei Hunilor şi a

stăpânirei lor în Dacia Traiană, relaţiunile creştinilor de aci cu Sirmiul, mai ales după

distrugerea acestuia, au încetat de fapt şi prin urmare, indirect, şi cu Patriarhia de Roma.

Intervenirea lui Constantin cel Mare în adjutorul creştinilor din Dacia, ridicarea

scaunului din Constantinopole la rangul de Patriarhat prin can. III al Sinodului II ecumenic,

au făcut pe creştinii din Dacia Traiană să încline mai mult în spre Orient. Patriarhia de

Constantinopole luase deja asupra sa îngrijirea creştinilor din ţările ocupate de barbari,

hirotonind şi trimiţându-le episcopi. Aşa, avem pentru Gotia (Dacia Traiană) pe acel minunat

episcop Unilă, hirotonit de S. Ioan Hrisostom, despre care iată ce zice în Epistola 14 către

sora sa, văduva Olimpiada: „Mi-au spus Marsii şi Goţii călugări, la carii pururea stătea ascuns

Serapion episcopul, că a venit Moduariu diaconul aducând ştirba că acel minunat episcop

Unilă, pe care l-am hirotonisit de-ună-zi (de curând) episcop şi l-am trimis în Goţia, multe şi

mari lucruri făcând, a adormit, şi că a adus el carte de la regele Goţilor, cu care cerea ca alt

episcop să se trimită către dânşii”58.

Toţi scriitorii români sunt de acord că, sub numele de Goţia din epistola S. Ioan

Hrisostom, se înţelege, Dacia Traiană. Unii însă, voesc să ne răpească şi pe acest episcop,

după cum am văzut că se încearcă şi cu Teofil, zicând că sub numele de Goţia se înţelege aci

 57 Vezi Kogălniceanu, Ist. Valahiei, pag. 21, cit. de Z. C. Arbure, Basarabia, pag. 502. 58 C. Erbiceanu, Ulfila, viaţa şi doctr. sa, în Bis. Ort. Rom., XXII/98 şi Ist. Mitr. Mold., pag. XXVIII. 

20  

                                                           

aceia a Goţilor minori de peste Dunăre, neofiţii şi păstoriţii lui Ulfila59.

Luăm şi noi de bune afirmaţiile lui Teodoret (Libr. V. CC, 30 şi 31), care spune că în

părţile dela sudul Dunărei se aflau rămăşiţe de ale Visigoţilor, pe care S. Ioan Hrisostom le-a

întors, prin silinţele sale, dela arianism la ortodoxism, hirotonindu-le citeţi şi diaconi,

cunoscători de limba gotică, ba trimiţându-le şi predicatori. Nu putem admite însă că acea

parte de peste Dunăre, locuită de ei, să se fi numit Goţia, pentrucă nu am întâmpinat nici un

scriitor care să ne spună aceasta. Cu totul altceva sunt Goţii de care ne vorbeşte Teodoret şi

cu totul altceva Gotia S. Ioan Hrisostom. Marele ierarh spune lămurit că a trimis pe Unilă în

Gotia şi nu la Goţi.

Credem că dacă marele ierarh şi dascăl al lumei - S. Ioan Hrisostom - s'a îngrijit

pentru întoarcerea dela arianism a acelor rămăşiţe de Visigoţi de peste Dunăre, unde erau

atâtea centre religioase cu episcopii lor, cu atât mai mult va fi purtat grije de creştinii din

Gotia (Dacia Traiană), carii acum îndurau o tristă soartă sub sălbaticii Huni, fără episcopi,

fără centre religioase, căci fuseseră distruse de aceşti sălbatici.

Numai puţin credem, că acel minunat episcop Unilă a fost hirotonit de marele ierarh şi

trimis în Dacia Traiană, căci numai aceasta purta numele de Goţia, deşi numai era, locuită

acum de Goţi, după cum, de altfel a purtat mult timp şi numele de Dacia, cu toate că numai

era a Dacilor, ci a coloniştilor lui Traian a Românilor, că, prin urmare, după cum coloniştii lui

Traian s'au numit multă vreme Daci, tot aşa vor fi fost ei numiţi, pentru puţin timp, şi Goţi,

sau poate numai de marele ierarh, ca fiind locuitori ai Goţiei. S. Ioan Hrisostorn, care trăeşte

între anii 347-407, este contimporan cu evenimentul părăsirei Goţiei sau Daciei Traiane de

către Goţi, şi prin urnire nu putea comite o eroare, luând drept Gotia, partea de dincolo de

Dunăre, locuită de rămăşiţele Visigoţilor.

Acum, după ce din cuvintele curat latine, aflate în limba noastră bisericească, şi care,

precum am zis, a trebuit să fie eşite din minţi ce erau totodată şi latine şi creştine, după ce din

atestaţiunile scriitorilor bisericeşti şi din existenţa martirilor, episcopilor şi episcopiilor, am

probat existenţa Creştinismului la Românii din Dacia Traiană, adus odată cu coloniştii,

trecem mai departe spre a arăta relaţiunile Bisericei din Dacia Traiană cu marile centre ale

lumei creştine.

CAPITOLUL III.

 59 G. M. Ionescu, op. citat , pag. 416 sqq. 

21  

                                                           

6. RELAŢIUNILE BISERICEI DIN

DACIA TRAIANĂ CU MARILE CENTRE BISERICEŞTI.

La Romani, diviziunea politică a imperiului atrăgea după sine şi diviziunea

bisericească. Dacia Traiană fiind alipită, din punct de vedere politic, la Prefectura Iliricului

vechiu, cu capitala în Sirmiu (Mitrovatz în Serbia), Biserica sa intra sub jurisdicţiunea

arhiepiscopiei din Sirmiu. Cum însă această arhiepiscopie cădea sub jurisdicţiunea

patriarhului de Roma, Biserica din Dacia Traiană sta şi ea, în mod indirect, în legătură cu

Roma, după canonul 37 al SS. Apostoli, care glăsueşte: „Episcopul fiecărui neam se cuvine a

cunoaşte pe cel întâiu dintre dânşii şi al socoti pe el de cap”.

După ruinarea Sirmiului de către Huni, în an. 450, strămutându-se reşedinţa

prefecturei în Tesalonic, se strămută aci şi scaunul arhiepiscopiei din Sirmiu, unde a stat până

la înfiinţarea arhiepiscopiei Primei Justiniane (535). Acest fapt îl cunoaştem din Nuvela XI a

împ. Justinian, care spune : „ Că în timpurile vechi prefectura eră în Sirmiu şi acolo era

autoritatea supremă atât în trebile civile cât şi în cele bisericeşti. După aceia, pe timpul lui

Atila, devastându-se acele locuri, Appenniu prefectul pretoriului, a fugit din cetatea Sirmiu în

Tesalonic, şi atunci după prefectură a urmat şi demnitatea preoţească, şi episcopul

Tesalonicului a câştigat oare care prerogative, nu prin a sa autoritate, ci sub umbra

prefecturei60.

Nu însă toată Dacia Traiană făcea parte din prefectura Sirmiului, ci numai Bucovina,

Transilvania, Banatul şi Oltenia, deci şi din punct de vedere bisericesc numai aceste părţi

intrau în jurisdicţiunea arhiepiscopiei din Sirmiu. Cealaltă parte a Daciei, adică Basarabia şi o

parte din Moldova şi Muntenia, până la Olt, făcea parte, împreună cu Sciţia (Dobrogea), din

Mesia inferioară, iar sub raportul bisericesc întreţinea relaţiuni cu arhiepiscopia Sciţiei, al

cărui mitropolit îşi avea reşedinţa în Tomis (Constanţa). Când Constantin cel Mare împărţi

imperiul în patru prefecturi, Mesia inferioară, împreună cu Sciţia, fură alipite la diecesa

Traciei, atât din punct de vedere politicesc cât şi bisericesc, deci şi partea amintită din Dacia

Traiană sau Goţia, care sta în relaţiuni bisericeşti cu eparhia Sciţiei, intră indirect, prin

aceasta, în legătură spirituală cu mitropolia din Heraclea Traciei61.

Prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic din Calcedon (451), Tracia este trecută din

punct de vedere bisericesc sub jurisdicţiunea patriarhului de Constantinopole, căci iată ce zice

canonul: Că patriarhul de Constantinopole are dreptul de a hirotoni pe mitropoliţii din Pont  

60 C. Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pag. XXVI. 61 G. M. Ionescu, op. cit., pag. 432 sq. 

22  

                                                           

şi Asia şi Tracia, de asemenea şi pe episcopii pentru locurile barbarilor.

Sub locurile barbarilor se înţelege aci Dacia Traiană, care era ocupată de barbari.

Prin urmare, după dispoziţiunile acestui canon, Dacia Traiană fu supusă, din punct de

vedere bisericesc, patriarhului de Constantinopole, neavând un centru religios, pentrucă

Sirmiul se ruinase de Huni. Totuşi canonul se aplica numai în împrejurări grele, cauzate de

năvălirile barbarilor, căci de altfel, între anii 400-535, se găsesc dese relaţii între episcopii

Daciilor şi cel al Tesalonicului, ba încă la un sinod îi reprezintă pe toţi, subscriind în numele

lor62.

De altmintrelea, prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic, nu se face altceva decât că

se consfinţeşte un uz în puterea căruia patriarhul de Constantinopole mai hirotonisise episcopi

pentru locurile barbarilor, cum de ex este cazul cu minunatul Unilă, hirotonisit de S. Ioan

Hrisostom, despre care deja am vorbit.

Cam aceasta a fost situaţia Bisericei din Dacia Traiană, pentrucă exista între barbari,

cum zice canonul, şi care trebue să se fi continuat până la anul 535, când Justinian înfiinţa

Arhiepiscopia Prima Justiniana, sub a cărei jurisdicţiune fu pusă şi Biserica din Dacia

Traiană, precum vom vedea în cele următoare.

7. ARHIEPISCOPIA PRIMA JUSTINIANA.

Impăratul Justinian, după ce prin mai multe resbele cu barbarii, recuceri Dacia şi

reînoi cetăţile de pe ambele laturi ale Dunărei, până la Marea Neagră, pe de o parte, spre a

glorifica, locul naşterei sale, iar pe de alta, spre a evita distanţele prea îndepărtate, pentru

populaţiunea de dincoace de Balcani, cu Tesalonicul, înfiinţa, la 535, Arhiepiscopia Prima

Justiniana în vecinătate de Taurosion, locul naşterei sale, care deveni centrul autorităţei

bisericeşti, nu numai pentru Dacia Aureliană, dar şi pentru cea Traiană. Justinian, după ce

prin Nuvela XI, adresată lui Catelian, arhiepiscopul Primei Justiniane, supune jurisdicţiunei

acestei arhiepiscopii: Dacia Mediteranee, Dacia Ripensă, Mesia Secundă, Dardania,

Praevalitana, Macedonia Secundă şi o parte din Panonia Secundă, adaoge: Fiindcă, cu

ajutorul lui Dumnezeu, republica noastră s'a mărit într'atâta, încât ambele râpe ale Dunărei

sunt populate cu cetăţile noastre şi atât Viminacium, cât şi Recidua şi Literata, care (ceste

două) sunt dincolo de Dunăre, se află iarăş sub stăpânirea noastră, am socotit de cuviinţă a

 62 C. Erbiceanu, op. cit., XXVII. 

23  

                                                           

se aşeza Prefectura cea prea glorioasă, care era în Panonia, în prea fericita noastră patrie,

de oare-ce Panonia Secundă nu este departe de Dacia Mediteranee”.

Cum vedem, Justinian mai pune ca motiv al strămutărei prefecturei şi al înfiinţărei

arhiepiscopiei Primei Justiniane, şi lăţirea stăpânirei sale dincoace de Dunăre - în Dacia

Traiană.

Tot prin aceiaşi nuvelă, Justinian acordă lui Catelian şi succesorilor lui prerogative de

Arhiepiscop şi cea mai înaltă preoţie în toate provinciile amintite, ai căror episcopi se vor

numi de scaunul său, se vor ordina de dânsul şi-1 vor cunoaşte de singurul arhiepiscop,

neavând nici o comuniune cu episcopul Tesalonicului.

Prin urmare, de aci înainte, Dacia Traiană va depinde de Prima Justiniana al cărui

arhiepiscop va avea dreptul de a numi, hirotoni şi judeca pe episcopii ei, el însuşi, ori prin

trimişii lui sau prin delegarea autorităţei lui.

Arhiepiscopia Prima Justiniana îşi menţinu autoritatea sa până prin sec VII, adică

până pe timpul împăratului Constantin Pogonatul, când căzu sub stăpânirea Bulgarilor

barbari, carii trecură, în 678, Dunărea şi devastară oraşele, ocupând locurile Românilor din

acea parte, silindu-i a se retrage în munţii Emului;

De aci înainte nu se mai ştie nimic despre soarta arhiepiscopiei Primei Justiniane, iar

în timpul de faţă, nici chiar de locul unde va fi fost această cetate a lui Justinian63. Probabil ca

ea să fi mai durat încă până prin sec. X, când se înfiinţează patriarhia bulgară din Ohrida.

8. BULGARII, CREŞTINAREA LOR ŞI ÎNFIINŢAREA

PATRIARHIEI BULGARE.

Ceia ce făcură Românii din dreapta Dunărei, retrăgându-se în munţii Emului, făcuseră

deja cu mult mai înainte Românii din stânga Dunărei retrăgându-se în munţii Carpaţi, unde

petrecură mult timp alăturea cu Slavii, popor de fire mai blajină, împărtăşind şi ei trista soartă

a Românilor în timpul năvălirei barbarilor. După ce furia barbarilor se mai potoli, Slavii se

lăsară către câmpiile nord-dunărene, iar de aci, rând pe rând, trec Dunărea unde vin în contact

cu Românii de dincolo. In timpul conveţuirei lor cu Românii din Dacia Traiană, de bună

seamă că o parte din ei să fi primit Creştinismul de la aceştia. Cât pentru timpul conveţuirei

lor dincolo de Dunăre, nu rămâne îndoială că majoritatea lor a fost creştinată de Români şi  

63 Consultă asupra Primei Justiniane pe: A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, pag. 92. Melhisedec, Cron. Romanului, pag. 51 sqq. şi Erbiceanu, op. cit., pag. XXVI. 

24  

                                                           

sub influenţa Constantinopolului, care încă nu-şi perduse caracterul latinităţei. Numai aşa se

poate explica împrejurarea că în armata bizantină se întâlnesc soldaţi şi comandanţi slavi, mai

înainte chiar de sec. V, despre carii nu poate fi îndoială că erau creştini. Chiar Justinian se

trăgea din o familie slavonă şi se numea Upravda - dreptate, care prin latinizare deveni

Justinian. Ceva mai târziu pe la 666, chiar un slav Nikita se urcă pe scaunul patriarhiei din

Constantinopol64.

Când Bulgarii, popor de origină mongolă, ca şi Hunii şi Avarii, năvălesc peste

Dunăre, în 678, întâlnesc aci pe Slavi şi, fiind mai puţini la număr ca aceştia, sunt absorbiţi de

ei, aşa că, deşi deteră ţărei ocupate de ei numele de Bulgaria, însă perzându-şi limba şi

naţionalitatea în ferberea lor cu Slavii, apar ca un popor slav, dar cu un nume strein65.

Contopirea lor cu Slavii, avu de efect şi convertirea unei părţi din ei la Creştinism. D-l

Xenopol ne raportează, după Cedren, că Mortagnon, regele Bulgarilor (836), văzând cum

gintea bulgară se convertea pe nesimţite la Creştinism, persecuta cumplit pe închinătorii noei

religiuni.

Bulgarii îmbrăţişară însă Creştinismul în mod oficial, cam pe la începutul anului 865,

sub domnia regelui Boris şi sub înrâurirea Constantinopolului, când tot poporul împreună cu

regele primiră botezul. Boris avu de naş chiar pe împăratul Constantinopolului Mihail III,

dela care primi şi el numele de Mihail. Prin urmare, Bulgarii primiră la început Creştinismul

sub forma greacă şi numai mai târziu, prin silinţele ucenicilor lui Metodiu şi Ciril, Apostolii

Slavilor, se introduse în biserica lor, sub forma slavonă.

Pe la finele sec. IX şi începutul celui de al X, sub fiul şi urmaşul lui Boris, Simion

(893-927), Bulgarii îşi înfiinţară o mitropolie în Preslav, vechiul Marcianopolis, care în

curând fu ridicată de împăratul lor Simion la rangul de Patriarhie, schimbându-şi succesiv

reşedinţa în Sofia, Moglena, Voden, Prespa şi în fine, la Ohrida, în sec. X66.

Prin sec. XII sau XIII arhiepiscopia bulgară din Ohrida îşi însuşi şi numele fostei şi

desfiinţatei arhiepiscopii a Românilor - Prima Justiniana. Cu toate acestea, nu trebue

confundat, cum ne spune D-l C. Erbiceanu, Prima Justiniana cu Ohrida, care e Lihnidul

vechiu, căci Prima Justiniana era dincoace de munţii Balcani sau, cel mult, la Balcani, iar nu

dincolo, de Balcani67.

Pe la 1234, în timpul imperiului Româno-Bulgar şi sub domnia lui Ioan II Asan,

 64 Xenopol, op. cit., vol. II, pag. 105 sq. 65 Xenopol, op. cit., vol. II, pag. 65. 66 Xenopol, idem, vol. II, pag. 106 şi 107. 67 C. Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pag. XXVII. 

25  

                                                           

supremaţia patriarhiei de Orhida trecu la episcopia sârbească din Târnova, care până la acea

vreme, din cauza înrudirei naţionale, atârnase şi ea de Ohrida.

Sub Ştefan Duşan, ţarul Serbiei, arhiepiscopia de Târnova fu ridicată la rangul de

Patriarhat în sinodul din Scopia (1346). Arhiepicopia de Ohrida, deşi redusă în al doilea rang,

îşi păstră totuşi autocefalia sa, dar fiindcă după moartea lui Ioan II Asan, căzuse sub influenţa

greacă şi începuse chiar a se greciza, Ştefan Duşan convocă un sinod la Seres (1355), în

Macedonia, pe care o coprinsese, unde se hotărî alungarea arhiereilor greci din Ohrida.

După moartea lui Ştefan Duşan (1356) atât Ohrida cât şi Târnova căzură sub

stăpânirea Turcilor, iar la anul 1767, Samuil, patriarhul Constantinopolului, reuşi, cu ajutorul

Sultanului, să desfiinţeze autocefalia Ohridei şi a Târnovei, supunându-le autorităţei sale68.

Ne oprim aci cu istoria patriarhatului bulgar şi trecem mai departe spre a vedea dacă

Românii din Dacia Traiană au atârnat sau nu de acest patriarhat.

9. BISERICA ROMÂNILOR DIN DACIA TRAIANĂ

FAŢĂ CU PATRIARHIA BULGARĂ.

Chiar dacă arhiepiscopia Prima Justiniana, de care depindea Biserica Românilor din

ambele Dacii, nu ar fi mai durat peste sec. VII, totuşi putem afirma cu destulă convingere că

dela acest secol şi până la finele celui de al IX şi începutul celui de al X, Românii atât dela

nordul cât şi dela sudul Dunărei au intrat sub îngrijirea spirituală a Patriarhiei de

Constantinopole, care, în deosebi pentru Dacia Traiană, va fi exercitat drepturile sale în

puterea canon. 28 al Sinodului IV ecumenic, deşi credinţa unora69 este că acest canon a intrat

în vigoare abia pe la finele sec. IX, adică după anul 885 şi după ce Bulgarii au primit botezul

cu liturgia slavonă.

Bulgarii, chiar după creştinare, neavând un centru religios a trebuit să atârne de

Constantinopole, pentru cuvântul că ei fuseseră creştinaţi prin Patriarhia de acolo şi după ritul

grecesc. Papa dela Roma nu vedea cu ochi buni pe noii prozeliţi ai Patriarhului de

Constantinopole şi de aceia căuta a-i atrage în partea sa prin misionari, încât Bulgarii

deveniră mărul de discordie dintre reprezentanţii Bisericilor creştine din Orient şi Occident,

care aduse după sine separarea acestor două Biserici.

Deşi sub ţarul Simion, a cărui stăpânire şi-o întinsese şi dincoace de Dunăre, se  

68 Melhisedec, Cron. Romanului, pag. 54 sqq.  69 G. M. Ionescu, op. cit., pag. 478. 

26  

                                                           

înfiinţa pentru Bulgari un centru religios în Preslav, totuşi lipsesc documentele care să ne

spună că Românii din Dacia Traiană au atârnat de acel Patriarhat bulgăresc, cu atât mai mult,

cu cât ei - Românii - nu se coborâseră încă din munţi către câmpiile dunărene. Afară de

aceasta, stăpânirea ce ţarul Simion o inaugurase la nordul Dunărei fu de scurtă durată, căci

împăratul bizantin Zimisces (969-976) cuceri Bulgaria dunăreană, iar Vasile II, supranumit

Bulgaroctonul, supuse şi Bulgaria macedoneană, în 1018. Dela această dată şi până la 1185,

adică până la întemeerea Împărăţiei Româno-Bulgare de către fraţii români Petru şi Asan,

timp de 167 ani, Bulgarii duc viaţa ca supuşi ai imperiului bizantin, iar Românii din stânga

Dunărei cad sub alte stăpâniri politice, precum: Unguri Pacinaţi şi Cumani. Ceva mai mult,

Românii din Dacia Traiană, căzând sub aceste stăpâniri politice, numai făcură parte nici din

imperiul româno-bulgar de peste Dunăre, cu toată strălucirea dinastiei Asaneştilor70.

In faţa atâtor evenimente petrecute în Peninsula Balcanică, cât şi în Dacia Traiană,

cum: stăpânirea efemeră a Bulgarilor la nordul Dunărei, umilinţa la care fură supuşi ei sub

jugul bizantin, timp atât de îndelungat, apoi înfiinţarea imperiului româno-bulgar dincolo de

Dunăre, şi căderea Românilor de dincoace de Dunăre sub alte stăpâniri barbare: Unguri,

Pacinaţi şi Cumani, ne îndepărtează de credinţa acelora71 carii zic că noi Românii am stat în

atârnare bisericească de Patriarhatul bulgar, şi ne apropie de opiniunea altora72 carii susţin că,

Românii din Dacia Traiană, nici când n'au fost supuşi Patriarhiei bulgare, ci celei de

Constantinopole. Mai ales în răstimpul, de care ne ocupăm, suntem în măsură a accepta

această opiniune întru cât vedem pe Români tot sub barbari, şi deci, după canon. 28 al sinod.

IV ecumenic, ei intrau sub jurisdicţiunea Patriarhului de Constantinopole.

Hrisovul lui Vasile II Bulgaroctonul, din 1020, prin care recunoaşte arhiepiscopului

de Ohrida jurisdicţiunea bisericească şi asupra Valahilor din toată Bulgaria73 nu se poate

referi decât la Valahii din Peninsula Balcanică, nicidecum însă la cei din Dacia Traiană,

pentrucă puterea Bulgarilor dincoace de Dunăre să stinsese încă din timpul lui Zimisces, şi

deci numai poate fi vorba pe timpul lui Vasile II Bulgaroctonul de o Bulgarie care să se fi

întins şi la nordul Dunărei.

Şi apoi, Valahii dela nordul Dunării nu erau acum sub alte stăpâniri politice?

Sub Valahia, de care vorbeşte eruditul Le Quien, D-l C. Erbiceanu înţelege Peninsula

 70 Xenopol, op. cit., vol. III, pag. 184. 71 Xenopol, vol. II, pag. 115 şi Melhisedec, Cron. Romanului, pag. 56 sq. 72 C. Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pag, XXVIII. 73 D-r N. Dobrescu, Intem. Mitr. Rom., în Bis. Ort. Rom., XXIX. No. 2, pag. 176. 

27  

                                                           

Balcanică şi muntele Emus în care locuiau Valahi74.

Cum că Românii din Dacia lui Traian au depins de Patriarhia de Constantinopole şi nu

de cea din Ohrida, mai vine în ajutor şi următoarea împrejurare. Se ştie că Ungurii erau

păgâni când veniră peste Români şi îi supuseră. Inceputul creştinărei Ungurilor, care avu loc

în sec. X, se datoreşte preoţilor români trăitori în mijlocul lor, cum şi a unor preoţi bulgari, a

căror prezenţă lângă preoţii români nu s'ar putea explica decât că ei vor fi trecut dincoace de

Dunăre, după ce Bulgaria dunăreană fu ocupată de Zimisces. Numărul lor va fi crescut încă şi

mai mult atunci când căzu şi Bulgaria macedoniană sub bizantini şi când Patriarhia de Orhida

se greciză şi se umplu, mai pretutindenea, cu arhierei şi preoţi greci. Când însă principii

unguri Bulcsu şi mai apoi Gyula voiră a îmbrăţişa Creştinismul, împreună cu conaţionalii lor,

nu se duc la Ohrida, ci merg la Constantinopole de primesc botezul, ba încă Gyula aduce cu

sine de acolo şi un episcop pentru Ungaria, anume Ieroteiu75. Acest demers din partea

principilor unguri pe lângă Patriarhia de Constantinopole n'ar fi avut loc, dacă într'adevăr

Românii, prin cari se începuse creştinarea Ungurilor, în partea de ost-sud a Ungariei, n'ar fi

atârnat de această Patriarhie.

O altă împrejurare. Papa Grigore IX într'o Bulă, din 1234, către Bela, principele de

coroană al Ungariei, se plânge contra unor pseudo episcopi de ritul grecesc din Episcopatul

Cumanilor, care se înfiinţase în părţile Milcovului, anume pentru convertirea Cumanilor la

catolicism. Iată ce spune Papa:

„In Episcopatul Cumanilor se află, pre cât ştim, nişte popoare care se numesc Valahi.

Deşi ele se cred a fi creştine, despreţuesc Biserica romană, şi nu primesc sacramentele dela

onorabilul nostru frate episcopul Cumanilor, ci dela nişte pseudoepiscopi ce se ţin de ritul

grecesc. Câţiva din regatul unguresc, atât Unguri cât şi Saşi, şi alţi drept credincioşi, zăbovind

printre ei, trec la credinţa lor şi făcându-se una cu Valahii, primesc după felul lor, sfintele

sacramente în despreţul episcopilor Cumanilor”.

In Valahia însă nu se aflau mai înainte de descălecare decât Românii ca popor de

religia creştină ortodoxă, deci acei pseudoepiscopi sau schismatici episcopi, după cum se

exprimă Papa totdeauna când e vorba de episcopii ortodoxi, nu erau decât episcopii

Românilor din Episcopatul Cumanilor76.

De cine erau hirotonisiţi acei episcopi şi de cine depindeau, nu ne spune nimic Bula

papală. Atât ne spune că ei erau de ritul grecesc şi ai Valahilor. Cum însă Patriarhia de

 74 Ist. Mitr. Mold., pag. XXVIII. 75 Euseb. Popovici, Ist. Bis., Trad. de PP. SS. Epp. Ath. Mironescu şi Gerasim Timuş, vol. II, pag, 632. 76 Xenopol, vol. II, pag. 114. 

28  

                                                           

Constantinopole s'a opus totdeauna tendinţelor de cucerire religioasă ale Papilor, în cercul

jurisdicţiunei sale, şi cum Biserica Românilor din Dacia Traiană apărţinea sieşi, în puterea

canonului 28 al sinod. IV din Calcedon, nu greşim dacă vom admite că acei episcopi, de care

vorbeşte Bula Papei, vor fi fost hirotonisiţi şi trimişi la Valahii din Episcopatul Cumanilor,

spre a-i menţine în credinţa ortodoxă.

Dacă, totuşi, am căutat să stabilim că Biserica Românilor din Dacia Traiană nici odată

n'a stat în dependenţă canonică de Patriarhia bulgară din Ohrida, nu putem fi însă cu totul

exclusivişti. Vom vedea, când vom vorbi de întemeerea Mitropoliilor române, că Moldovenii

în cazuri escepţionale, dictate de împrejurările grele ale timpului, s'au adresat la Ohrida

pentru a li se hirotoni de acolo mitropoliţi. In afară de aceasta, vecinătatea Românilor dela

nordul Dunărei cu episcopiile bulgare de pe malul drept al ei, îi vor fi silit, la caz de nevoe, să

se adreseze la acele episcopii, ca cea din Vidin, Silistra, Macin, etc., spre a le hirotoni preoţi,

ba poate şi câte un vlădică, ceia ce a făcut pe unii77 să admită, dacă nu o dependenţă directă

de Ohrida, cel puţin o dependenţă indirectă, prin acele episcopii.

Dacă din natura acestor relaţiuni, poate fi admisă sau nu o dependenţă indirectă a

Românilor cu Patriarhia de Ohrida, nu putem să ne pronunţăm. Credem însă că dacă

vecinătatea şi necesitatea a dat loc la asemenea legături, aceasta nu era ceva canonic, că

asemenea legături au devenit cu timpul un uz, care apoi s'a transformat în abuz şi pe care-l

vedem practicându-se timp îndelungat, chiar după întemeerea Mitropoliei Ungrovlahiei, când

mulţi dintre Români mergeau şi primeau hirotonia în preoţi şi diaconi dela Diu (Vidin).

10. INTRODUCEREA LIMBEI SLAVONE IN BISERICA ROMÂNĂ.

Până la creştinarea Bulgarilor în sec. IX serviciul divin la Români se săvârşea în

limba latină78. Pe vremea aceia erau considerate în Europa numai trei limbi ca sacre :

ebraica, greaca şi latina. In acest secol însă scaunul papal decretă şi limba slavonă ca a patra

limbă sacră şi favoriza desvoltarea ei ca mai lesne să atragă popoarele slave spre Roma.

Fraţii Metodiu şi Ciril, Apostolii Slavilor, creiară alfabetul slavon, numit şi cirilic, după

numele lui Ciril, şi traduseră Biblia în limba slavonă. Ei sunt consideraţi ca instrumentele

acestei politici a Romei79.

 77 D-r N. Dobrescu, în Bis. Ort. Rom., An. XXIX, No. 2, pag. 178 şi 187. 78 C. Erbiceanu, Ist. Mitr. Moldovei, pag. XXXVII. 79 V. A. Ureche, Schiţe de ist. lit. Rom., pag. 38. 

29  

                                                           

Când s'a introdus limba slavonă în serviciul divin la Români şi prin ce împrejurări, nu

se poate preciza, probabil că după secolul al IX, adică prin al X sau chiar prin al XI.

Imprejurările, care vor fi determinat pe Români ca să scoată din Biserică limba latină şi să o

înlocuiască prin cea slavonă, diferă din punctul de vedere al fiecărui scriitor. D-l Xenopol

pretinde că limba latină a fost scoasă cu violenţă de către un împărat bulgar, fapt petrecut pe

timpul lui Bogor sau al urmaşului său Simion (893-927)80.

Noi nu vedem un temeiu puternic în acest motiv, adus de ilustrul nostru istoric, în

scopul mai mult de a subordona Biserica română Patriarhatului bulgar, pentrucă, dacă

violenţa ar fi primat, nimic n'ar fi împedicat pe Români ca să arunce din Biserica lor limba

slavonă îndată ce ei scăpară de supremaţia bulgară prin cucerirea Bulgariei dunărene de împ.

bizantin Zimisces (969 - 976). De aceia trebue a căuta adevăratul motiv în altă parte şi pe care

nu-1 vom putea afla decât în simţul de conservare naţională al Românilor. In adevăr, se ştie

că prin desvoltarea prea mare a culturei greceşti în imperiul de răsărit, latinitatea căzuse şi

imperiul se grecizase cu desăvârşire, ba încă devenise periculos pentru poporul bulgaro-slav

din Peninsula Balcanică, ameninţând chiar existenţa lui politică. Slavo-Bulgarilor dându-li-se

după creştinare, prin Biserică, limba slavă, Românii, carii ca şi Bulgarii şi Slavii, erau

ameninţaţi din partea cuceritorilor bizantini cu perderea existenţei lor naţionale şi, elementul

slav fiind mai puţin ameninţător, au primit şi ei de bună voe, a se servi în cult de limba

slavonă, şi aşa ne-am trezit şi noi în limba noastră cu o mulţime de cuvinte slavone pe care le

moştenim şi acum81. Limba slavonă era bine venită şi din alt punct de vedere, căci a servit

Românilor ca o armă puternică contra propagandei catolice şi a persecuţiunilor pornite din

partea Ungurilor pe această cale, carii, deşi primiseră creştinismul ortodox prin

Constantinopole, trecură de îndată la catolicism şi se făcură instrumentele Papei pentru

convertirea Românilor. Dacă Românii ar fi avut încă în cult limba latină, silinţele

propagandei catolice ar fi fost poate încoronate de succes. Lucrul însă s'a petrecut din contra,

căci Românii având limba slavonă în cult, putură să-şi conserve prin ea ortodoxismul lor.

Limba slavonă însă începu cu timpul a prinde rădăcini adânci, mai cu seamă din

momentul ce deveni oficială, întrebuinţată în afacerile Statului, şi când o mulţime de preoţi şi

călugări slavi trecură Dunărea, speriaţi de invaziunea Turcilor, aducând cu ei cărţile de ritual

în limba slavă, înfiinţând monastiri, în care învăţau pe ucenicii români limba şi scrierea

slavonă sau îndeletnicindu-se cu copierea cărţilor de ritual, trebuincioase serviciului divin.

Aceste monastiri, populate cu elemente slave, deveniră adevărate şcoli din care eşiau acei ce  

80 Xenopol, op. cit., vol. II, pag. 107 sqq. 81 C. Erbiceanu, op. cit., pag. XXXVII. 

30  

                                                           

intrau în slujba Bisericei şi a Statului.

Cu toate că limba slavonă devenise limba oficială şi pătrunsese în societatea înaltă,

totuşi poporul de jos îşi exprima gândirile sale tot în graiul strămoşesc. Răul cel mare pe care

limba slavonă la adus neamului nostru este acela că, fiind streină de firea şi cugetarea

Românului, ţinu înăbuşită gândirea lui, mai bine de 700 ani.

In sec. XVII, poporul român, a cărui conştiinţă naţională se redeşteptase, declară

răsboi limbei slavone chiar în Biserică, prin puternica armă a sarcasmului, după expresiunea

răposatului V. A. Ureche. Dăm aci câteva specimene de asemenea sarcasme. Astfel, când

preotul rostea. „Tatăl nostru” slavon: Otce naşă ia nebesă, Românul răspundea râzând: Otce

naşca taşca, bună ţi-i budaşca; iar când preotul cânta: Kristos radjaeste slăvite, poporul

zicea: Şterge dalta Filipe, la care preotul sau dascălul răspundea: O ştersei şi mă fripsei, şi

apoi binecuvânta: Iaco proslăvite! Asemenea băiatul român transformă Chinonicul: Ije! Ije!

în formula de joc: Ije, Ije, panimatca, coţobeica, cuţitele domnului, sabia curcanului

limburici, custurici, etc82.

Un alt inamic al slavismului fu şi curentul cultural grecesc, a cărui influenţă se

resimţise în Principatele Române de prin sec. XIII, adică de când cu schisma dintre Biserica

orientală şi occidentală şi cu înfiinţarea imperiului latin în Constantinopole, şi care crescu tot

mai mult, după căderea acestui oraş (1453), sub Turci, când o mulţime de greci comercianţi,

clerici, etc., vin şi se stabilesc aci. In lupta sa cu slavismul, curentul grecesc găseşte un aliat

puternic în deşteptarea individualităţei naţionale române, căci numai aşa se poate înţelege

pentru ce primele noastre cărţi bisericeşti, în limba română, sunt traduse şi imprimate de

cărturari greci83.

Secolul XVII este, aşa dar, secolul în care limba slavonă primi lovitura de moarte, şi

cu toate că în cel următor îi ia locul cea greacă, totuşi aceasta nu înăbuşi cu totul gândirea

românească, ci îi lăsă un colţ liber prin care putea să crească şi să se desvolte. In lupta sa

pentru viaţă, căci singură avea dreptul a trăi pe pământul românesc, limba română triumfă, în

fine, şi asupra celei greceşti, iar gândirea românească îşi luă sborul spre progres, spre

civilizaţiune, mai ales de când cultura franceză dobândi o înrâurire covârşitoare asupra celei a

poporului român84.

CAPITOLUL IV.  

82 Citate după Ep. Melhisedec de V. A. Ureche, în Schiţe de ist. lit. Rom., pag. 77 sq. 83 V. A. Ureche, op. cit., pag. 89. 84 Xenopol, op. cit., vol. III, pag. 187 sq. 

31  

                                                           

11. INTEMEEREA MITROPOLIILOR

ŞI EPISCOPIILOR ROMÂNE.

I. Mitropolia Ungrovlahiei şi Episcopiile sale. Persecuţiunile religioase pornite de

regii Ungariei contra Românilor de dincolo de Carpaţi, în scopul de a-i sili să îmbrăţişeze

catolicismul, provocă o răscoală a Românilor, în 1290, care avu de urmare trecerea unui

însemnat număr dintre ei dincoace de munţi, sub conducerea lui Radu Negru, ducele

Făgăraşului, care-şi aşeză scaunul domnesc mai întâiu la Câmpulung, iar după aceia la Curtea

de Argeş. Atât în Câmpulung cât şi în Curtea de Argeş, Radu Negru zidi câte o biserică

domnească, iar stăpânirea lui se lăţi până la Dunăre şi Şiret85.

Constituirea politică a Munteniei, sub un principe român şi ortodox, a trebuit

necesarmente să atragă după sine şi organizaţia bisericească, cu o ierarhie proprie şi cu un

centru bisericesc, fapt care se şi împlini în anul 1359 sub Alexandru Basarab.

Pentrucă Biserica română depindea canoniceşte de Patriarhia de Constantinopole,

Alexandru Basarab s'a adresat acolo cerând un mitropolit pentru Ungrovlahia. După cum se

vede din Acta Patriarhatus Constantinopolitani (p. 383-383 şi 385-388), Alexandru Basarab

s'a adresat în mai multe rânduri la Patriarh cerând ca mitropolit al ţărei pe Iacint Critopulo,

mitropolitul Vitzinei. Din aceste documente se constată că Iacint era dintr'o localitate aproape

de teritoriul ţărei Româneşti, deci Vitzina nu poate fi decât oraşul Măcin din Dobrogea, iar

nicidecum Vidinul sau Viţina din Albania86. Se ştie de altmintrelea că în Viçina, vechiul

Arrubium (Măcin) rezida un episcop87. Episcopia din Vitzina trebue să-şi fi avut începutul

său mai înainte chiar de anul 1300, căci în acest an se vorbeşte de un episcop Luca al cetăţei

Vitzinei88.

Ea se găseşte în prima jumătate a sec. XIV dependentă de Patriarhia de

Constantinopole, cu rangul de mitropolie, împreună cu Silistria, Kaliakra, etc., nu se ştie bine

cum şi în ce împrejurări89. Prin urmare, Iacint, mitropolitul Vitzinei, se găsea supus

jurisdicţiunei acestei Patriarhii care şi consimţi la numirea lui ca mitropolit al Ungrovlahiei.

Iacint Critopulo este primul mitropolit al Ungrovlahiei. Reşedinţa lui n'a putut fi alt

undeva decât în Curtea de Argeş, unde era şi scaunul domnesc, iar jurisdicţiunea lui se

întindea peste întreaga ţară. Titulatura lui era: Mitropolit a toată Ungrovlahia = μητρπολίτης

 85 Xenopol, Revista p. Ist. Arheol. şi Fil., An. II, vol. IV, pag. 588. 86 D-r N. Dobrescu, Intem. Mitr., în Bis. Ort. Rom., An. XXIX, No. 5, pag. 537 sq. şi 542. 87 Gr. G. Tocilescu, Rev. Tinerimea Rom., 1899, vol. II, pag. 68. 88 D-r N. Dobrescu, loc. cit., pag. 544. 89 Idem, pag. 543.

32  

                                                           

πάσης Ουγγρο Βλχίας90.

Se pare că Iacint căzuse, mai târziu în disgraţia Patriarhului, căci sub Vladislav, fiul şi

urmaşul lui Alexandru Basarab, Patriarhul sub pretext că eparhia lui Iacint e prea întinsă şi cu

greu de administrat, înfiinţează, în 1370, Mitropolia Severinului, numind ca mitropolit pe

Antim Critopulo, fratele lui. Titulatura acestuia era: Mitropolit al părţei Ungrovlahiei dinspre

Severin = του� μέρους Ου�γγρο-Βλαχίας τη�ς xατα� τòν Σεδερι�νον91. Prin urmare,

reşedinţa sa era în Severin.

Amândoi aceşti mitropoliţi erau independenţi unul de altul, dar dependenţi de

Patriarhia din Constantinopole92.

După moartea lui Iacint (1372), scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei este ocupat de

Bariton, care stă până la 1381, după care urmează Antim, mitropolitul Severinului, care

păstoreşte, probabil, până după finele sec. XIV.

Către finitul sec. XV Mitropolia Severinului se desfiinţează din cauza deselor lupte ce

avură loc în părţile acelea între Români, Unguri şi Turci, iar mitropolitul ei s'ar fi retras peste

munţi în Transilvania, unde a înfiinţat o nouă mitropolie, dependentă de cea a Ungrovlahiei93.

Principii basarabi, îşi întinseseră stăpânirea pe râpa dreaptă a Dunărei, coprinzând mai

multe cetăţi dealungul ei până la Marea Neagră, ba încă stăpânirea lor se întinsese şi mai

departe, peste Dobrogea şi partea de sud a Moldovei şi Basarabiei, încât Mircea, în anul

1387, următor suirei sale pe tron, cu drept cuvânt se intitula: „Stăpânitor şi domn a toată ţara

Ungrovlahiei şi peste munţi, încă şi peste ţările tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţog

şi stăpânilor, Banatului dela Severin duce, şi de amândouă părţile şi peste toată Dunărea

până la marea cea mare şi cetăţei Durostorului stăpânitor”94.

Dacă aceasta era stăpânirea domnitorilor munteni pe acele vremuri, evident, că

teritoriul ocupat altă dată de Eparhia Dunărei-de-Jos, ca şi cel de astăzi, intra în

jurisdicţiunea mitropolitului Ungrovlahiei, sub care credem că va fi stat atâta timp, cât va fi

durat şi stăpânirea acestor domnitori în acele părţi.

Intr'o scrisoare din 1401, deci în timpul domniei lui Mircea, Patriarhul de

Constantinopole se adresează astfel către mitropolitul ţărei noastre: ‘Ιερώτατε μητροπολίτα

Ου�γγο-Βλαχίας, υπέριμε xαι� ε��ξαρχε πάσης Ου�γγρίας xαι� Πλαγηνω�ν,= Prea

Sfinţite mitropolit al Ungrovlahiei, prea onorate şi exarhe a toată Ungaria şi al Plaiurilor!

 90 D-r N. Dobrescu, în Bis. Ort. Rom., No. 5, an. XXIX, pag. 541. 91 D-r N. Dobrescu, idem, No. 6, pag. 601. 92 Xenopol, op. cit., vol. III, pag, 179. 93 Euseb. Popovici, Ist. Bis., Trad. de PP. SS. Epp, Ath. Mironescu şi Gerasim Timus, vol. II, pag. 453. 94 Xenopol, vol. III, pag. 70. 

33  

                                                           

Exarh a toată Ungaria însemnează că mitropolitul Ungrovlahiei era reprezentantul

sau delegatul Patriarhului pentru creştinii din Ungaria, iar Exarh al Plaiurilor, că

jurisdicţiunea lui se întindea şi asupra părţilor de peste munţi, sub care se înţelege ducatele

Amlaşului şi Făgăraşului, precum şi Banatul Severinului, pe care domnitorul român le avea

sub stăpânirea sa ca feude ungureşti95.

Mitropolia Ungrovlahiei dela întemeerea ei, în 1359, şi până la declararea autocefaliei

ei, în 1865, a stat în legătură canonică cu Patriarhia de Constantinopole şi nici odată n'a stat în

atârnare de Patriarhia bulgară din Ohrida. Acel domnitor Mircea, despre care pomeneşte Acta

Patr. Const. (II. 230), care s'a adresat la Patriarhul de Constantinopole, cerându-i deslegare

într'o căsătorie de înrudire contractată de el, şi căruia Patriarhul îi răspunde, vorbindu-i de

Arhiepiscopul vostru dela Ohrida, nu este Mircea cel Mare, Domnul Munteniei, după cum au

crezut istoricii noştri de până acum, ci un despot sârbesc, un xυ�ρ Μη�ξος, care sta în

legătură de înrudire cu casa împărătească din Bizanţ, şi care nu poate fi altul de cât acel

Mircea Zarkovici, domn peste Valona, Chimara şi Berat96.

Reşedinţa Mitropoliei Ungrovlahiei a fost, cum văzurăm, mai întâiu la Curtea, de

Argeş, de unde, la 1517 sub Neagoe Vodă, se strămută la Târgovişte, iar la 1665, sub Leon

Vodă, la Bucureşti, urmând strămutarea scaunului domnesc. In Bucureşti mitropolitul se

stabili la biserica Curtea Veche din Str. Carol, de oare ce actuala mitropolie abia s'a terminat

din pictură pe la 1669, fiind lipsă de zugravi pe vremea aceia în ţara noastră97.

In decursul timpului se înfiinţară pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei cele 3 episcopii,

pendinte de ea, care există şi astăzi, şi anume:

1). Episcopia Râmnicului Noului-Severin, înfiinţată pe la 1500, sub Radu cel Mare,

fiind mitropolit al Ungrovlahiei Nifon, care mai în urmă deveni în două rânduri Patriarh la

Constantinopole. Această episcopie a înlocuit pe vechea Mitropolie a Severinului - devenită

mai târziu episcopie, - de aceia a păstrat şi vechiul nume de a Noului-Severin.

2). Episcopia Buzăului, întemeiată, după unii, tot în timpul lui Radu cel Mare (1496-

1508) şi a mitropolitului Nifon, iar după alţii, în 1526, sub Radu dela Afumaţi (1522-1529),

după cum se vede din hrisovul acestui Domn relativ la înfiinţarea ei, cu data de 8 Sept. 7034

(1526).

3). Episcopia Argeşului, înfiinţată la 1793 de către Alexandru Moruz Voevod,

 95 D-r N. Dobrescu, Intem. Mitr., în Bis. Ort. Rom. No. 5, An. XXIX, pag. 546.  96 Idem, No. 2, pag 180. Euseb. Popovici, op. cit., vol., II, pag. 45. 97 P. S. Arh. Nifon N. Ploeşteanu, Patru conf. relig., pag. 137. 

34  

                                                           

mitropolit al Ungrovlahiei fiind Dositeiu Filitis98.

II. Mitropolia Moldovei şi Episcopiile sale. Intemeerea Principatului Moldovei se

datoreşte cam aceloraşi împrejurări, care contribuim şi la întemeerea Principatului Munteniei.

Două emigrări ale Românilor din Maramureş deteră naştere fiinţei sale, una între anii

1272 - 1290 sub Dragoş, care cu o ceată de Români se coborî din muntele ţărei lor -

Maramureşul - către câmpia moldovenească, cu locuri desfătate, păduri întinse, păşuni

îmbelşugate şi ape curgătoare, în dorinţa de a găsi un traiu mai uşor, şi alta în 1348, sub

Bogdan, pentru a scoate pe Români de sub apăsarea religioasă a Maghiarilor, ceia ce făcuse şi

Radu Negru cu vre-o 60 ani mai înainte, în părţile de sud ale Ungariei99.

Pe când Dragoş era vasalul Ungurilor, Bogdan despărţi Moldova de coroana

ungurească, o făcu neatârnată, punând astfel începutul statului moldovenesc şi alegându-şi de

capitală oraşul Suceava.

In partea de jos, cel puţin pe timpul domnitorilor basarabi ai Munteniei, Moldova se

limita cu stăpânirile acestora, care atingeau regiunile Bacăului şi ale Bârladului, coprinzând

toată Basarabia până la gura Nistrului, afară de Cetatea Albă, care era a Moldovenilor. Aceste

graniţe existau şi pe timpul lui Ştefan cel Mare, care însuşi le recunoaşte prin hrisovul său din

1460, în care zice că : „Lembergienii, carii vor merge la Brăila sau la Chilia după peşte să

plătească vamă la graniţă, în Bacău sau Bârlad”. Târziu numai, după cucerirea Chiliei şi a

ţinutului Putnei dela Munteni, dobândeşte Moldova întinderea ei până la Milcov100.

Constituirea Moldovei în stat de sine stătător a trebuit să atragă după sine, ca un lucru

firesc, şi organizaţia bisericească, fapt care se împlini ceva mai târziu. Până la constituirea

statului moldovean, Românii din Maramureş, din pricina apropierei geografice cu Haliciul,

stăteau în legătură religioasă cu mitropolia de aici. Aceiaş legătură o păstrară la început şi

Românii carii descălecară în Moldova.

Pe timpul lui Laţcu Vodă însă, aceste legături ale moldovenilor cu mitropolia din

Haliciu fură întrerupte din cauza propagandei catolice, care prinse în mrejile sale şi pe acest

domnitor, făcându-1 să îmbrăţişeze catolicismul. Indată după moartea acestuia, Moldovenii

chemară la domnie pe principele litvan Juga Coriatovici (1374-1375) care luă în căsătorie pe

Anastasia, fiica lui Laţcu. Juga Coriatovici, ca principe ortodox şi spre a-şi asigura simpatiile

poporului, se îngriji a restabili ortodoxismul în toată puritatea lui. De aceia, unii pretind că lui

trebue să se atribue spusele cronicarului Ureche, cum ca: „ar fi trimis la Patriarhia de

 98 D-r P. Gârboviceanu, Bis. Ort. şi Cult. streine din Reg. Rom., 1904. 99 Xenopol, op. cit., vol. III, pag. 37 sq, şi 101. 100 Xenopol, op. cit., vol. III, pag. 83 sq. 

35  

                                                           

Ohrida de a luat blagoslovenie şi a pus mitropolit pe Ţeoctist”, întemeind astfel Mitropolia

Moldovei101.

Alţii, deşi sunt de părere că Mitropolia Moldovei s'a întemeiat sub Juga Coriatovici,

nu admit totuşi pe Teoctist ca primul mitropolit, ci pe un altul, al cărui nume a rămas

necunoscut, acuzând pe cronicarul Ureche că a comis un mare anahronism strămutând pe

Teoctist, mitropolit în sec. XV, tocmai sub domnia lui Juga. Mai mult încă, nu admit nici

chiar hirotonia lui de către arhiepiscopul din Ohrida, şi nici de către scaunele ortodoxe din

Haliciu, Constantinopole şi Ipek, pentru următoarele consideraţiuni:

1). Că Arhiepiscopia de Ohrida în jumătatea II a sec. XIV, fiind cotropită şi copleşită

de autoritatea Patriarhatului sârbesc de Ipek, era redusă la minimul posibil al teritoriului

supus jurisdicţiunei sale;

2). Că mitropolitului Haliciului nu-i convenea a rupe din teritoriul său şi a-1 ceda unei

noi mitropolii în Moldova, căci este ştiut că partea de nord a Moldovei intra în acel timp sub

jurisdicţiunea sa;

3). Că Patriarhia de Constantinopole, care consimţise, în 1371, la ridicarea

episcopului din Haliciu, Antonie, la rangul de mitropolit, se jena poate ca, după 3-4 ani, să

revină asupra consimţimântului dat şi să rupă o parte din teritoriul supus jurisdicţiunei

mitropolitului din Haliciu, pentru a înfiinţa o nouă mitropolie, mai cu seamă că Patriarhia

respecta şi ţinea foarte mult la drepturile istorice;

4). Că Patriarhia sârbească din Ipek se afla deja atunci sub anatema pe care o aruncase

asupra ei Patriarhul de Constantinopole.

Poate că Juga Coriatovici să se fi adresat la Patriarhia de Constantinopole, însă, pentru

motivele arătate, va fi fost, zice-se, refuzat. Un singur Patriarhat mai rămăsese la care trebuia

să se adreseze Juga, şi acela era Patriarhatul de Târnova, dela care se şi presupune că ar fi

obţinut pe mitropolitul său102.

Numele acestui mitropolit însă, timpul cât a păstorit şi activitatea ce va fi desfăşurat

pentru Biserica Moldovei sunt necunoscute. De aceia, înfiinţarea Mitropoliei Moldovei, prin

Juga Coriatovici, este considerată de alţi istorici ca o ipoteză, care nu corespunde cu

mărturiile documentelor, ci stă în contrazicere cu ele, căci este destul a se observa că toate

pomelnicile încep şirul mitropoliţilor Moldovei cu Iosif, ridicat la această demnitate abia sub

Alexandru cel Bun103.

 101 Idem, pag. 106. 102 Vezi D-r N. Dobrescu, Intem. Mitrop..., în Bis. Ort. Rom., No. 9, An. XXIX. 103 Euseb. Popovici, op. cit., vol. II, pag. 44. 

36  

                                                           

Cum vedem, părerile istoricilor stau în contrazicere în privinţa întemeerei Mitropoliei

Moldovei. Ori cum ar fi, un lucru este sigur, anume că, pe la anul 1387, nu se afla mitropolit

în Moldova, fie că scaunul devenise vacant, dacă se admite întemeerea mitropoliei sub Juga

Coriatovici, fie că Moldova nu avusese încă până la acea epocă al său mitropolit.

Pe atunci, domnia în Moldova Petru Muşat. Acest domnitor puse în fruntea Bisericei

moldovene, ca mitropolit, pe Iosif, care fusese mai dinainte hirotonit episcop pentru Cetatea

Albă şi care era un membru din noua dinastie a Muşeteştilor104. Hirotonia lui în episcop

fusese efectuată de mitropolitul Haliciului, Antonie, care tot atunci mai hirotoni şi un alt

episcop pentru Moldova, anume Meletie, a cărui catedră nu se ştie unde era. După unii, ar fi

fost Suceava105, iar după alţii, Romanul, unde ar fi păstorit, cum se zicea atunci, ca mitropolit

al „Ţărei de Jos”106.

Dacă Iosif a căpătat sau nu, la început, binecuvântare dela vre-o Patriarhie pentru

urcarea sa pe scaunul mitropolitan al Moldovei, aceasta nu se ştie. Patriarhia de

Constantinopole însă care se considera singura depozitară a ortodoxismului şi căuta totdeauna

să-şi spună cuvântul său, când era vorba de instituirea ori-cărei ierarhii în aceste părţi, taxă de

necanonică ridicarea lui Iosif pe scaunul mitropolitan al Moldovei şi trimise în Moldova ca

mitropolit pe grecul Ieremia. Moldovenii însă îl alungară cu necinste, nevrând a auzi de un

mitropolit strein, necum impus. Nici ei, nici domnitorul, care ca şi Iosif, era din familia

Muşeteştilor, nu voiră să sacrifice pe mitropolitul lor pretenţiunilor Patriarhului. Ieremia

aforisi ţara şi pe episcopii moldoveni, iar Patriarhul confirmă aforisania. Patriarhia văzând

totuşi rezistenţa Moldovenilor apucă calea împăciuirei. Ea ridică deocamdată aforisania

deasupra ţărei, lăsându-o numai asupra episcopilor şi a boerilor cari-i susţineau.

Neînţelegerile astea urmară până în timpul lui Juga Vodă, predecesorul lui Alexandru

cel Bun. Sub acest Juga, relaţiunile cu Patriarhia se înăspriră şi mai mult, ceia ce-l făcu să

ceară şi să obţină recunoaşterea şi binecuvântarea mitropolitului Moldovei dela arhiepiscopia

din Ohrida, care, dacă nu avea al său propriu arhiepiscop, în acel timp, se reprezenta prin

Patriarhul sârbesc Daniil. Patriarhia, văzând aceasta, apucă calea diplomatică. Intră în

înţelegere cu Mircea cel Mare, Domnul Munteniei, cu care sta în bune relaţiuni, iar acesta

declară răsboiu lui Juga, îl scoate din domnie, punând în locul lui pe Alexandru cel Bun,

fratele lui Juga, sub care se făcu împăcarea cu Patriarhia de Constantinopole. Iosif se

instalează cu binecuvântarea Patriarhului ca mitropolit al Moldovei, în 1401, luându-şi

 104 Vezi D-r N. Dobrescu, Intem. Mitrop..., în Bis. Ort. Rom., No. 6, An. XXIX. 105 Euseb. Popovici, op. cit., pag. 43 sq. 106 Melhisedec, Cron. Romanului, pag. 111. 

37  

                                                           

reşedinţa în Suceava, căci până atunci nu părăsise încă episcopia din Cetatea Albă, pe seama

căreia fusese hirotonit. Cât despre celalalt episcop, Meletie, este de observat că el trebue să fi

murit curând după anul 1395, de oare ce actele patriarhale care-1 amintesc la începutul certei,

numai vorbesc în urmă decât de Iosif. Episcopia din Cetatea Albă pare a fi durat încă mult

timp, fiind strămutată apoi la Dunărea de Jos, succesiv, prin Reni, Galaţi, Brăila, sub numirea

de Mitropolia Proilaviei, după ce teritoriul acesta veni sub stăpânirea Turcilor, iar mitropolia

aceasta sub jurisdicţiunea directă a Patriarhului de Constantinopole107.

Curând după instalarea lui Iosif ca mitropolit al Sucevei, Alexandru cel Bun înfiinţa

cele două episcopii: a Romanului şi a Rădăuţului.

Eparhia Mitropoliei Moldovei se întindea de sigur, la început, peste toată ţara, care în

partea de jos, am văzut, că se lăsa până către regiunile de jos ale Bacăului şi Bârladului, iar în

spre Marea-Neagră până la Cetatea Albă, coprinzând şi pe aceasta, adică până la hotarele

stăpânirei Basarabilor. Cu timpul însă, ţara se tot întinse, coborându-se spre Dunăre şi

Mare108.

Sub Ştefan cel Mare, graniţile Moldovei se lăsară până la Milcov şi Dunăre. Căderea

Chiliei în stăpânirea lui Ştefan cel Mare, zice D-l Haşdeu, aduse după sine supunerea

întregei regiuni limitrofe pe ambele maluri ale Prutului109.

Prin urmare, nu rămâne îndoială că jurisdicţiunea bisericească a Mitropoliei Moldovei

s'a întins în partea de sud, proporţional cu lăţirea teritoriului ţărei. Mult timp nu va fi durat

această jurisdicţiune în partea de jos, pentrucă, chiar în sec. XV, Turcii coprinseră cetăţile

dela nordul Dunărei, înfiinţându-se pentru aceste părţi, cum văzurăm mai sus, Eparhia

Mitropoliei Proilaviei.

De vreme ce Juga Coriatovici, îşi avea reşedinţa în Bârlad, unde fu ucis de boeri şi

îngropat în monăstirea de lângă acest oraş110, putem deduce, cu probabilitate şi în lipsă de

documente, că acel necunoscut mitropolit, pe care 1-a pus în fruntea Bisericei moldovene, să

fi avut reşedinţa sa chiar în Bârlad, unde era şi scaunul domnitorului. Cât despre mitropolitul

Iosif, văzurăm că până la tranşarea diferendului cu Patriarhia de Constantinopole, el avu de

reşedinţă Cetatea-Albă, de unde trecu (1401) ca mitropolit, după toate formele canonice, la

Suceava, care atunci era capitala ţărei. După cum susţin istoricii, Suceava, este considerată ca

prima reşedinţă mitropolitană, şi de aceia mitropolitul Moldovei se întitulează şi până astăzi

 107 Consultă: Cron. Romanului de P. S. Melhisedec, pag. 58 sqq... şi Euseb. Popovici, op. cit., vol. II, pag. 43 sq. 108 D-r P. Gârboviceanu, Bis. Ort. şi Cult. streine.., 1904, pag. XXIII. 109 Hasdeu, Ist. Crit. a Rom., ed. II, cit. de Maior Drăghicescu, Coastele Dunărei şi ale Mărei, pag. 194. 110 Xenopol, op. cit., vol. III, pag. 105. 

38  

                                                           

de: Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. La 1564, Alexandru Lăpuşneanu mutându-şi scaunul

domnesc la Iaşi, se strămută aci şi reşedinţa mitropolitană, unde se află şi astăzi.

De cine atârna Mitropolia Moldovei? Din timpurile cele mai vechi, Românii din

Maramureş, ca şi cei din nordul Moldovei, văzurăm că depindeau bisericeşte de episcopia din

Haliciu. Cum însă Patriarhul de Constantinopole avea drepturi de supremaţie asupra

Haliciului, pe care-1 ridică la rangul de Mitropolie în 1371, evident, că Biserica Moldovei

depindea, în mod indirect, de Patriarhia Constantinopolului, prin Haliciu.

Cazul lui Juga Coriatovici, cu Patriarhia de Târnova, este unic şi excepţional,

ocazionat numai de refuzul Patriarhului, care nu voia să ştirbească nimic din teritoriul de sub

jurisdicţiunea mitropolitului din Haliciu. Din pricina aceasta, un conflict era inevitabil cu

Patriarhia de Constantinopole, care şi isbucni odată cu ridicarea lui Iosif pe scaunul

mitropolitan al Bisericei Moldovei, fără binecuvântarea sa.

Mult timp s'a crezut încă, de către unii, că Biserica Moldovei chiar după întemeerea

mitropoliei sale a atârnat neîntrerupt de Patriarhia Ohridei, referindu-se numai la două cazuri

întâmplate tocmai prin sec. XV, când predecesorul lui Alexandru cel Bun, Juga Vodă, şi ceva

mai târziu, Ştefan cel Mare, au cerut dela Ohrida binecuvântarea pentru a li se da mitropolit.

Dar aceste cazuri sunt excepţionale şi provocate numai de împrejurările grele ale timpului.

Dacă Juga Vodă a cerut binecuvântare dela Ohrida pentru ridicarea lui Iosif la rangul de

mitropolit, aceasta a făcut-o numai din pricină că Patriarhia de Constantinopole era în ceartă

cu Moldovenii, carii nu voiau să cedeze pretenţiunilor Patriarhului de a li se trimite un

mitropolit strein. Cât pentru Ştefan cel Mare, care de asemenea a cerut, la începutul domniei

sale, un mitropolit dela Ohrida, motivul trebue căutat numai decât în situaţia grea prin care

trecea pe acea vreme Patriarhia de Constantinopole din pricina tratărilor pentru unire cu

Biserica occidentală, ceia ce a făcut pe Biserica Română ca să rupă pentru un timp relaţiunile

cu Constantinopolul111.

Eparhia Mitropoliei Moldovei a suferit în decursul timpului oare care modificări în

teritoriul său. Astfel, prin ocuparea Basarabiei de către Turci, în sec. XV, şi înfiinţarea

Mitropoliei Proilaviei, ea perde toate cetăţile cu ţinuturile lor de pe marginea Dunărei; iar

prin răpirea Bucovinei (1777), ea perde eparhia Rădăuţului, cu Cernăuţul şi ţinutul Sucevei,

rămânând pentru sine, din această eparhie, numai ţinutul Ţărei de sus şi Dorohoiul112.

 111 A se vedea: Ist. Mitrop. Mold., de C. Erbiceanu, pag. XXIX şi Euseb. Popovici, Ist. Bis., Trad. de PP. SS. Epp. Athanasie şi Gerasim, pag. 43 şi 45. 112  Eparhia Rădăuţului coprindea, dintru început, o parte din ţinutul Ţărei de sus, o parte din Suceava, Dorohoiul, Hotinul şi Cernăuţi. In 1713 Hotinul luându-se de Turci, formă o eparhie deosebită: Eparhia Hotinului,administrată uneori de un episcop al său, alte ori de mitropolitul Proilaviei, care avea sub

39  

                                                                                                                                                                                        

La un an după luarea Basarabiei de Ruşi, adică în 1813, se înfiinţa de către

mitropolitul Gavriil Bănulescu, fost exarh în Principatele române pe timpul ocupaţiunei

ruseşti, Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, care mai coprindea ţinuturile dela stânga

Prutului, ce formase mai înainte eparhia Huşului, adică: Lăpuşna, Codrul, Soroca şi o parte

din ţinutul Iaşului, precum şi toate ţinuturile din Moldova, ocupate mai înainte de Turci,

adică: Benderul, Achermanul, Chilia, Ismailul şi Renii, foste ale Mitropoliei Proilaviei, cum şi

satele române dintre Nistru şi Bug.

Prin tratatul dela Paris (1856), dându-ni-se înapoi Ismailul, Benderul şi Achermanul,

se înfiinţa din ele, la 1864, Episcopia Dunărei de Jos, la care se mai adaose şi judeţele

Covurlui şi Brăila113.

Cam acestea sunt modificările ce a suferit Eparhia Mitropoliei Moldovei în decursul

timpului.

Episcopiile actuale, pendinte de Mitropolia Moldovei, sunt:

1). Episcopia Romanului, înfiinţată de Alexandru cel Bun, odată cu a Rădăuţului,

primul ei episcop fiind Meletie, contimporan cu mitropolitul Iosif, ambii cunoscuţi din cearta

Patriarhiei de Constantinopole cu Biserica Moldovei.

2). Episcopia Huşilor, înfiinţată la 1592 de Eremia Moghilă Voevod, şi

3). Episcopia Dunărei de Jos, înfiinţată la 1864 de Domnitorul Alexandru Ioan I

Cuza114. Despre această episcopie vom vorbi mai pe larg la locul său.

12. EPARHIA MITROPOLIEI PROILAVIEI SAU BRĂILEI.

Eparhia Proilaviei pare a fi o continuare a vechei episcopii din Cetatea-Albă,

strămutată la Dunărea-de-Jos, succesiv prin Reni, Galaţi şi Brăila, după cum s'a arătat şi în

cele precedente.

După trecerea Brăilei, Giurgiului şi T. Măgurele în stăpânirea Turcilor, la 1418115,

urmă aceia a Cetăţei-Albe şi Chiliei în 1489116, şi în fine, rând pe rând şi a celorlalte cetăţi

 jurisdicţiunea sa toate cetăţile ocupate de Turci din Basarabia şi de pe marginea Dunărei. La 1771, când cu întâia desfiinţare a Mitropoliei Proilaviei, Hotinul trecu din nou la Rădăuţi, iar la 1774, find reocupat de Turci, se înfiinţa iarăşi eparhia Hotinului cu al său episcop. 113 Vezi Cron. Romanului, pag. 43 şi App. la Cron. Huşilor, pag. 148 sqq. de P. S. Ep. Melhisedec. 114 Asupra Mitrop. Moldovei şi Episcopiilor sale, vezi şi D-r P. Gârboviceanu, Bis. Ort. şi Cult. streine în Reg. Rom., 1904. 115 Dicţ. Geogr. al Jud. Brăila, de Iul. Delescu,... pag. 57. 116 Melhisedec, Cron. Huşilor, pag. 91. 

40  

nord-dunărene. Prin urmare, înfiinţarea eparhiei Proilaviei are loc în jumătatea a doua a sec.

XV. Oraşele cu ţinuturile lor, ocupate de Turci, şi care intrau în jurisdicţiunea mitropolitului

Proilaviei, erau: Brăila, o parte din Galaţi, Reni, Ismail, Chilia, Acherman, Benderul şi

Hotinul; apoi satele din sudul Basarabiei, dela şanţul lui Traian către Dunăre şi Marea

Neagră, cum şi târgul Dubăsarii de peste Nistru, iar în sus de Brăila, Giurgiul şi Turnu-

Măgurele.

Aceste ţinuturi erau ale Românilor şi locuite de Români. Până la căderea lor sub

stăpânirea turcească, erau administrate, din punct de vedere bisericesc, de către Chiriarchiile

române. Dela căderea lor sub Turci, ele intrară sub jurisdicţiunea directă a Patriarhiei de

Constantinopole. Mitropolia Proilaviei, deşi supusă sub jurisdicţiunea acestei Patriarhii şi

administrată de arhierei greci, era totuş o mitropolie românească. După cum se vede din

Pravila sau Indreptarea Legei, tradusă şi tipărită în Târgovişte, la 1652, sub mitropolitul

Ştefan al Ungrovlahiei, Mitropolia Proilaviei ocupa locul al 55-lea între mitropoliile

dependente de Patriarhia Constantinopolului, iar mitropolitul ei se vede trecut acolo sub

numele de Brăileanul.

Reşedinţa mitropolitului Proilaviei era Brăila, care din cele mai vechi timpuri se

numea Proilabum, Proilavon şi Proilabia, de unde şi numirea de Mitropolia Proilaviei.

Catedrala mitropolitană era biserica cu patronul SS. Voevozi Mihail şi Gavriil, care din cauza

ruinei a fost dărâmată după anul 1842, adică după ce enoriaşii îşi zidiră şi sfinţiră biserica

actuală S. Ier. Spiridon, după cum vom vedea mai pe larg la istoricul acestei biserici.

Serviciul divin în catedrală se făcea în limba română, pe cărţi româneşti, parte dăruite de

domnitorii români, parte de alte persoane pioase, după cum s'a dovedit din diferitele

însemnări, trecute de preoţii şi dascălii români şi descoperite de P. S. Episcop Melhisedec în

cărţile de ritual pe care le-a găsit la biserica Sf. Spiridon.

In anul 1771, Eparhia Mitropoliei Proilaviei se desfiinţa, pentrucă Turcii fură alungaţi

de Ruşi din ţinuturile de dincoace de Dunăre. Mitropolitul Moldovei Gavriil Calimach, în

înţelegere cu Grigorie al Ungrovlahiei, împărţi teritoriul ocupat de Mitropolia Proilaviei, la

eparhiile române de care atârnase mai înainte, şi anume: Hotinul, la Rădăuţi; Renii, Ismailul,

Chilia, Achermanul şi Benderul, la Huşi; iar Brăila la Buzău. Insă, prin pacea dela 10 Iunie,

1774, încheiată la Cuciuc-Cainardgi, între Ruşi şi Turci, ţinuturile acestea trecură din nou în

stăpânirea turcească, restabilindu-se şi Eparhia Proilaviei. In 1812, prin tratatul dela

Bucureşti, dintre Ruşi şi Turci, toate ţinuturile dela gura Prutului spre gurile Dunărei, căzură

în stăpânirea Ruşilor, iar în anul 1813, intrară sub jurisdicţiunea nouei Arhiepiscopii a

41  

                                                           

Chişinăului şi Hotinului, înfiinţată de mitropolitul Gavriil Bănulescu.

De aci înainte Eparhia Proilavei se mărginea dincoace de Dunăre, numai asupra

ţinuturilor rămase sub Turci, şi anume: Brăila, Giurgiul şi Turnu-Măgurele, cu olatele lor; iar

dincolo de Dunăre, peste toate cetăţile de pe ţărmul stâng, între care, în primul loc, era

Silistra, care în timpurile din urmă devenise şi reşedinţa obicinuită a mitropoliţilor proilavi,

de unde numai din când în când veneau de vizitau catedrala mitropolitană din Brăila.

Prin tratatul dela Adrianopol, 1829, Turcii perzând Brăila, Giurgiul şi Turnu-

Măgurele, se desfiinţa pentru totdeauna şi Eparhia Mitropoliei Proilaviei, iar aceste cetăţi, cu

olatele lor; trecură la eparhiile române cărora aparţinuseră şi altădată. Graful Fedor Petrovici

Palin, împuternicitul prezident al Divanurilor Principatelor Române din partea Rusiei, făcuse

chiar din anul precedent, 1828, o adresă către Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei prin care-1

încunoştiinţa de luarea Brăilei, cerând a regula trebile bisericeşti din ţinutul acestui oraş.

Mitropolitul face atunci şi el o scrisoare pastorală către creştinii din Raiaua Brăilei, parte

bisericească şi mirenească, pe carii îi încunoştiinţează că de acum înainte ei vor intra sub

îngrijirea duhovnicească a episcopului de Buzău, după cum au mai fost şi altă dată, când

Brăila s'a mai luat din mâna Turcilor. Această scrisoare o trimite la episcopul Buzăului cu

invitare a face ca să fie citită în bisericile din coprinsul Raelei spre ştiinţa tuturor clericilor şi

creştinilor. Totodată îi trimite şi adresa Grafului Palin, pentru a se păstra în arhiva

episcopiei117. Este de regretat că până astăzi nu se ştie încă lista mitropoliţilor, carii au

păstorit Eparhia Proilaviei în decursul timpului dela înfiinţarea şi până la desfiinţarea ei. Dăm

aci numele acelora pe care-i aflăm la P. S. Ep. Melhisedec în Appendicele dela Chronica

Huşilor, pag. 160 sqq., mai servindu-ne şi de alte isvoare ce avem la îndemână.

1) Ioanichie, despre care se face menţiune în anul 1716, când intră în ceartă cu

Iorest, episcopul Huşilor pentru satele de pe hotarul Moldovei, Sultan-Câşlaşi şi Musaip-

Câşlasi, cum şi pentru târguleţul Dubăsarii din stânga Nistrului, ceartă care luă sfârşit la Iaşi,

unde Domnitorul Alex. Nicolae Mavrocordat supuse cazul la judecata Sfatului ţărei şi a lui

Samuil Patriarhul Alexandriei, care tocmai atunci se afla în ţară după milostenie, luându-se

hotărâre, în faţa părţilor litigante, ca Dubăsarii să rămână ai Proilavului, iar celelalte două

sate ale episcopului de Huşi, cum fuseseră şi mai înainte.

2) Calinic, care a fost mitropolit al Proilaviei mai înainte de 1757. Sergiu Macreu118

aminteşte de un Calinic, fost mitropolit al Proilaviei, care la 17 Ianuarie 1757, deveni

Patriarh al Constantinopolului, în nişte împrejurări destul de tragice. Despre acest Patriarh se  

117 Aceste acte sunt publicate de D-l C. Erbiceanu în Bis. Ort. Rom., An. XXVIII, No. 12. 118 Amintiri din Ist. Bis., 1750-1800, publicate de C. Erbiceanu, Bis. Ort. Rom., XXIV, pag. 602-605 şi 701. 

42  

spune că era un bărbat erudit, ardent apărător al dogmelor ortodoxe, statornic în socotinţă şi

înalt la cugetare, dar mai puţin abil în politică şi neexperimentat în practica guvernărei. Se

pare că după ce părăsise Eparhia Proilaviei, nu se ştie în ce împrejurări, se zăbovea în

Constantinopole locuind în cartierul latinilor din jurul Galatiei. Tocmai atunci se formase un

curent pentru detronarea Patriarhului Ciril. Intre arhiereii nemulţumiţi era şi Calinic. Partida

sa triumfând, el fu ales ca Patriarh, contra voinţei poporului, care se revoltă chiar a doua zi

după urcarea sa pe scaun, intră în biserică, şi când Calinic, după terminarea Sf. Liturghii,

ridică mâna ca să-1 binecuvânteze, el - poporul - începu a striga: Afară să iasă francu,

fraţilor, afară francu, şi năvălind asupra lui, 1-a lovit şi tărându-1 afară din biserică ca să-1

ucidă, a rupt vestmintele de pe el, dar fiind apărat de ai săi şi făcându-se nevăzut prin

mulţime a scăpat cu viaţă. Pare că furia poporului s'a potolit după aceia, căci Sergiu Macreu

spune că acest Calinic a stat ca Patriarh şase luni şi opt zile, după care a fost scos din scaun şi

surghiunit în muntele Sinai, iar locul lui 1-a ocupat Serafim al Filipopolului.

Când acest Calinic va fi devenit mitropolit al Proilaviei, nu se ştie positiv, în tot cazul

mai înainte de anul 1757, adică mai înainte de urcarea sa pe scaunul patriarhal.

3) Daniil, despre care nu se ştie când a ocupat scaunul de mitropolit al Proilaviei. Se

ştie numai că în anul 1771, când se desfiinţează Mitropolia Proilaviei pentru câtva timp

(1771-1774) el încetează din viaţă.

4) Ioachim, care se întâlneşte ca mitropolit după restabilirea Mitropoliei Proilaviei,

adică după anul 1774. El a păstorit până la 1777. P. S. Melhisedec spune că a găsit un

Antimis într'o biserică din ţinutul Covurlui, cu inscripţia grecească, eliberat de Ioachim,

mitropolitul Proilaviei, în anul 1777.

5). Chiril, probabil succesorul lui Ioachim, care pe la 1788, îşi avea reşedinţa, nu se

ştie prin ce împrejurări, în Dubăsari, cu titlul de mitropolit al Proslaviei, denumire care, după

P. S. Melhisedec, este o corupţiune din Proilavia. Despre acest Chiril se spune că se rivaliza

cu Gavriil Bănulescu pentru ocuparea scaunului Mitropoliei Moldovei.

6). Calinic, care se întâlneşte ca mitropolit al Proilaviei pe la anul 1814. Intr'o

însemnare, găsită de P. S. Melhisedec, în Mineiul lunei Ianuarie dela biserica Sf. Spiridon din

Brăila, cu data din 1814 şi scrisă de Preotul Nicolae sin Popa Dumitru ot Brăila, Protopop

Brăilei, se spune că el a fost hirotonit preot de Proilavul Calinic, la biserica Sf. Nicolae din

Vărsătura.

Se zice că acest mitropolit ar fi făcut schimb cu Antim, mitropolitul Dimoticului din

Rumelia. Cât timp va fi păstorit în Dimotic acest Calinic, nu se ştie. Constatăm însă că un

43  

                                                           

episcop proilav, Calinic, se sinucide în Târgovişte în anul 1832: „Episcopul Proilavului

Calinic ducându-se la Târgovişte şi din pricini neştiute, din îndemnarea diavolului sau din

alte pricini, a luat pistolul şi s'a împuşcat cu însuşi mâna sa şi se cere deslegare dela episcop

ce să facă dacă va muri”119. Tot aci ni se spune că averea lui s'a vândut la mezat pentru

datorii. Acest episcop nu poate fi altul decât fostul mitropolit al Proilaviei, Calinic,

predecesorul lui Antim, care mai degrabă ne vine a crede că, fiind înlocuit prin Antim, a

rămas pribegind în ţară la noi, de oarece şi autorul însemnărei de mai sus de care aminteşte P.

S. Melhisedec, nu spune ceva pozitiv, ci numai că: „se zice că a făcut amândoi schimb”. S'ar

putea admite totuşi şi ipoteza că, părăsind Dimoticul, prin vre-o împrejurare necunoscută, să

fi venit aci zăbovindu-se prin ţară120.

7). Antim, despre care se face menţiune în anul 1821, ca fiind deja mitropolit al

Proilaviei. Prin urmare, el trebue să fi ocupat scaunul acestei mitropolii mai înainte de acest

an, poate chiar prin schimbul făcut cu Calinic, despre care amintirăm mai sus. Antim este

ultimul mitropolit al Proilaviei, care o păstoreşte până la 1828, când Brăila, cu Giurgiul şi T.-

Măgurele, luându-se dela Turci, se desfiinţa pentru totdeauna şi Eparhia Mitropoliei

Proilaviei. Se zice că fiind compromis la Turci, s'ar fi retras în Rusia.

Deşi Eparhia Proilaviei s'a desfiinţat în 1828, totuşi Catedrala mitropolitană a durat

încă până după anul 1842, dupre cum se va arăta la istoricul bisericei Sf. Spiridon din Brăila.

Suburbia dinspre malul Dunărei unde se afla situată această catedrală, cu hramul SS. Voevozi

Mihail şi Gavriil, se numea de bătrâni: Mahalaua Bisericei Vechi121.

CAPITOLUL V. 13. ISTORICUL ORAŞULUI BRĂILEI.

 119 C. Erbiceanu, Bis. Ort. Rom., An. XXIX, No 2, pag. 158. 120 P. S. Ep. Melhisedec vorbeşte numai despre acest Calinic pe care-1 întâlneşte în 1814. Sergiu Macreu am văzut că aminteşte de un alt Calinic, care devine Patriarh la Constantinopole în 1757 şi care fusese mai înainte al Proilaviei. Fi-va sau nu acesta, una şi aceiaşi persoană cu cel din 1814, ocupând scaunul Mitropoliei Proilaviei în două rânduri? In intervalul dela 1757, când primul Calinic devine Patriarh, şi până la 1832, când moare cel din urmă Calinic, este un interval de 75 ani. Dacă s'ar admite că ar fi unul şi acelaş Calinic, care să fi trăit 100 ani, ar urma că el a fost mitropolit al Proilaviei la o etate mai mică de 25 ani. Numai în cazul când această etate poate fi admisibilă pentru demnitatea de mitropolit, sau cea de 25 ani pentru cea de Patriarh, şi trăind 100 ani, s'ar putea admite că este unul şi acelaş Calinic, care, să fi devenit iarăşi mitropolit al Proilaviei în 1814, adică după un interval de 57 ani. 121  Singurul material bogat despre Proilavia se găseşte la P. S. Ep. Melhisedec în: Chronica Huşilor şi Appendicele dela această Chronică, pe care l'au utilizat toţi câţi au scris câte ceva despre această mitropolie şi de care ne-am folosit şi noi mai mult în tratarea acestui subiect. Un preţios material cu privire la unele cestiuni am găsit şi în His. Ort. Română, publicat de D-l C. Erbiceanu, după cum s'a arătat în citaţiunile introduse la locul său. 

44  

                                                           

De oare-ce oraşul Brăila a fost reşedinţa Mitropoliei Proilaviei, trebue să zicem ceva

şi despre istoricul acestui oraş.

Nu se ştie dacă pe locul, unde astăzi stă Brăila, a fost sau nu vre-o cetate romană. Se

presupune că aci ar fi fost pe timpul Geţilor cetatea Genucla, una din cele mai puternice cetăţi

ale lor, capitala celui de al III trib, de sub conducerea lui Zirax, pe care Romanii coprinzând-

o, între anii 30-20 în. de Hr., i-ar fi schimbat numele în Anium122.

Cunoscută fiind tactica Romanilor, nu se poate admite ca pe locul, unde astăzi este

Brăila, să nu fi avut ei un punct strategic cu aceiaşi importanţă faţă de Troesmis ca şi Caput-

Bovis către Dinogetia, etc123.

Urme însă, despre vre-o cetate a Geţilor sau despre vre-un aşezământ roman, n'au

rămas aci, căci toate construcţiunile Geţilor ca şi ale Dacilor erau din lemn şi lut, după cum

ne spune istoria124, iar barbarii au distrus multe din cetăţile romane, fără a lăsa vre-o urmă, ci

numai istoria amintind de ele.

Dintre barbari, Goţii fură aceia carii se năpustiră cei dintâiu asupra acestor locuri, din

care pricină Aurelian fu silit să părăsească Dacia, în 270. Mai târziu, Constantin cel Mare,

spre a-i pedepsi pentru năvălirile lor în imperiul roman, şi pentru a venera virtutea crucei,

întreprinse o expediţiune contra lor, trecând Dunărea pe un pod de piatră şi respingându-i

peste Dunastru. (Socrat, Libr. I, C. II)125.

După Şincai, podul lui Constantin cel Mare fu construit între anii 327-330, iar trecerea

Dunărei şi învingerea Goţilor avu loc în anul 332, sub consulii Pacatian şi Ilarion126.

Se zice, că Constantin cel Mare, construind podul său şi voind a străluci printr'o operă

mai măreaţă ca a lui Traian, îl ornă cu felurite inscripţiuni şi figuri romane, numindu-1

Herbam Parietarum127.

După unii, Constantin ar fi construit acest pod la Celeiu128, iar după alţii, la Brăila129.

Ştiut fiind, că Goţii locuiau în părţile orientale ale Daciei, către gurile Dunărei şi

ţărmul Mărei-Negre, mai lesne s'ar putea crede că Constantin cel Mare, trecu Dunărea în

apropiere de aceste locuri şi, bătându-i, îi respinse peste Nistru. Această împrejurare, cum şi

 122 Maior Drăghicescu, Coastele Dunărei şi ale Mărei, nota dela pag. 157 sq. 123 Idem, pag. 186. 124 Xenopol, vol. II, pag. 64 sq. 125 M. D. Ionescu, Dobrogea, pag. 629. 126 Şincai, Chron. Rom., v. I, pag. 45 şi 46. 127 Şincai, v. I, pag. 45. 128 Xenopol, op. cit., v. II, pag. 5. 129 Maior Drăghicescu, op. cit., nota dela pag. 139. 

45  

                                                           

argumentele aduse de Maior Drăghicescu130, militează în sprijinul afirmaţiunii acelora, carii

au constatat existenţa unui pod de piatră la Brăila131, care pod se crede a fi al lui Constantin

cel Mare.

Dacă Goţii distruseră prin foc, după anul 340, prefăcând în cenuşe cetatea

Troesmis132, este probabil, că tot atunci vor fi distrus ei şi podul lui Constantin cel Mare,

căci, ceva mai târziu, Valente, pornind în contra acestor barbari, numai găseşte în fiinţă acel

pod, fiind nevoit a face însuşi un pod de plute pe la Noviodunum (Isaccea)133.

Afară de aceste ipoteze istorice, nu se mai cunoaşte nici un alt fapt sau împrejurare,

care să se presupună a fi fost în legătură cu acest oraş, în timpurile cele mai vechi. Deşi

origina acestui oraş este necunoscută, totuşi ea se ridică în timpuri îndepărtate. Despre ea se

aminteşte chiar mai înainte de întemeerea Principatelor Române, cu toate că Miron Costin dă

a înţelege că ea ar fi întemeiată de Basarabi, zicând că: „Giurgiul şi Brăila sunt eterne

suveniri ale acelor domni Munteni Basarabi, carii stăpâniseră o parte a Bulgariei şi ţărmul

Mărei, unde s'a lăţit numele Basarabiei.”134

Brăila este cunoscută din vechime sub diferite numiri, precum: Proilabum, Proilavon,

Proilava, Brailova, Brăila şi Ilbraila, la Turci135.

Brăila a fost din timpurile vechi cea mai renumită piaţă comercială din Valahia =

Prailabum urbem Dacorum quae tottus Daciae forum erat celeberrimum136. In evul mediu,

mai ales în epoca de înflorire a comerciului Veneţienilor, Genovezilor şi Pizanilor, pe

coastele Mărei-Negre şi pe Dunăre, până la Giurgiu şi chiar la Calafat, Brăila juca un rol atât

 130 Idem. 131 In Dicţionarul Geografic al jud. Brăila, de Iulian Delescu, B. Demetrescu-Oprea şi N. Th. Vâlcu, premiat de Societatea Geografică Română, se dau oare-care notiţe asupra existenţei urmelor unui pod spre partea de S. E. a oraşului Brăila în dreptul vadului Budurului, care se crede a fi din timpul Romanilor, şi anume că în acea parte se află în Dunăre urmele unui pod de piatră, care se recunosc după anafoarele ce face apa la suprafaţă, că de multe ori s'au văzut vase oprite în acel loc şi că din pricina aceasta, vasele, cu deosebire când sunt încărcate, evită trecerea pe acolo spre a nu fi expuse la oprire din cauza insuficienţei de apă. Ceva mai mult încă, că bătrânii spun că altădată urmele acelui pod se vedeau la suprafaţa apei, când Dunărea era scăzută, şi că unii chiar au mâncat de-asupra piciorului de pod. Se mai aduce în sprijinul acestui fapt şi sondagiile făcute de D-l Inginer C. S. Budeanu, în anii 1882 şi 1886 prin care a descoperit în apă la o adâncime de 2m- 20, la prima încercare, şi la lm- 80, la a doua, două pile şi două chiulee ale unui pod, ce se crede a fi din timpul Romanilor, şi care unea provinciile romane de dincoace de Dunăre cu cele de dincolo, fiind aşezat în drumul dela Municipium (Brăila) la cetatea Troesmis (Igliţa). Existenţa podului s'a mai dedus şi din împrejurarea că un alt D-n Inginer, Rigal, voind să scoată nisip pentru pavare din lestul de pe malul drept al Dunărei din dreptul vadului Budur, a dat peste o zidărie ce era în direcţiunea pilelor dinspre malul opus, paralelă cu axa curentului, care nu era alta decât chiuleaua podului. (Vezi Dicţ. amintit, Bucureşti, 1894, pag. 62 sq). 132 M. D. Ionescu, Dobrogea, nota dela pag. 528. 133 Xenopol, v. II, pag. 6. 134 Letop. t. III, pag. 497. 135 Melhisedec, App. la Chron. Huşilor, pag. 152. Jul. Delescu,.. Dicţ. geogr. al jud. Brăila, pag. 57. Maior Drăghicescu, Dunărea şi Coastele Mărei, pag. 126 sqq. 136 Stritter, cit., de Maior Drăghicescu, pag. 126, nota 1. 

46  

                                                           

de important încât nu era streină acestui comerciu, cu osebire în sec. XIII şi XIV. Negoţul

său, zice D-l Haşdeu, era atât de întins încât o vizitau şi vasele spaniole din îndepărtatele

ţărmuri ale Barcelonei137.

Intr'un act încheiat, în 1407, de Alexandru cel Bun cu Polonii, se spune că:

Lembergienii veneau la Brăila după peşte şi plăteau vamă la Bacău sau la Bârlad138.

Turcii coprinzând Brăila în sec. XV, o stăpâniră, cu oare-care întreruperi, până la

1828.

Deşi sub Turci, comerciul său a luat un mare avânt. Ca toate cetăţile dunărene însă, a

trecut şi Brăila, pe vremuri, prin mari greutăţi şi prin multe focuri. Amintim numai câteva din

acele nenorociri căzute asupra ei, şi anume:

In 1462, pe timpul lui Vlad Ţepeş, Mahomed II arse Brăila târgul cel mai vestit al

Valahilor = Βραίλαδον πόλιν τω�ν Δαxω�ν139.

In 1495, Ştefan cel Mare în răsboiul cu Radu, fratele lui Vlad Ţepeş, predă marginile

şi arse Brăila.

In 1574, în răsboiul lui Ioan Vodă cel Cumplit cu Turcii, pojarul nimici tot ce scăpase

de sabie.

In 1595, în timpul lui Mihai Viteazul, Banul Mihalcea, născut în Brăila, o asedie,

după ce-i arse împrejurimile.

In 1659, Mihnea III al Munteniei, în alianţă cu Racotzi al Transilvaniei, atacară şi

arseră Brăila spre a alunga pe Turci din ea.

La 1770, Generalii ruşi Stafelln şi Glebov, distrug oraşul prin foc, iar Turcii sunt siliţi

a-1 părăsi; dar prin pacea dela Cuciuc-Cainardgi, 1774, redobândesc cetatea şi o restaurează.

La 1810, Muscalii şi Cazacii sub comanda lui Bragation, minează zidurile cetăţei şi le

aruncă în aer, prefăcând totul în cenuşe, dar în 1812, prin tratatul dela Bucureşti, Turcii

recapătă Brăila, ridicând în 1821, citadela din nou şi înconjurându-o cu şapte turnuri.

In fine, la 1828, anul liberărei Brăilei de sub Turci, Marele Duce Mihail Pavlovici

împresură cetatea, în 15 ale lunei Maiu, iar în 28 Maiu, împăratul Nicolae comandă

bombardarea şi, la 6 Iunie, acelaş an, Turcii capitulară, fiind trădaţi de un oare-care Hagi

Pavel Pistol. Ruşii aprinzând o minieră, dărâmară fortăreaţa. Prin tratatul dela Adrianopol,

din 1829 (art. II), Brăila, cu întreg teritoriul său, fu din nou incorporată la Principatul

 137 Vezi Maior Drăghicescu, op. cit., pag. 126 şi 192. 138 Jul. Delescu, etc... Dicţ. geogr. al jud. Brăila, pag, 57. 139 Şincai, t. II, pag. 60, ed. 1886. 

47  

                                                           

Munteniei140.

Astăzi nimic nu se mai vede pe locul unde a fost acea puternică citadelă turcească,

doar că mahalaua, unde a fost, poartă în gura poporului numele încă de Cetăţue, iar două

străzi din acea parte numele, una de Str. Citadelei, şi alta de Str. Cetăţei. Totul este acoperit

cu clădiri, ca şi cum n'ar fi existat o asemenea fortăreaţă pe acel loc, totuşi partea din fund a

mahalalei are şi astăzi un aspect oriental, cu cafenele turceşti, unde, mai ales în timpul verei,

mişună hamalii turci şi armeni.

Singură biserica Sf. Arhangheli, din centrul oraşului, pe care Marele Duce Mihail o

transformă din geamie turcească în biserică creştinească, ne mai aminteşte de evenimentele

dela 1828, precum şi Monumentul, ridicat în grădina cu acelaş nume, dela marginea oraşului,

în anul 1838, de către generalul Kisseleff, în timpul administraţiei provizorie a Principatelor

Române.

Acest Monument este un obelisc în formă piramidală, aşezat pe un soclu şi având în

vârf o cruce înfiptă într'o semilună, iar la cele patru colţuri ale soclului, patru ţevi de tun,

aşezate în lungul muchiilor. Baza obeliscului are la fiecare colţ câte un vultur imperial. Pe

cele patru laturi ale sale, Monumentul are nişte plăci cu următoarele inscripţii în limba rusă,

şi anume:

1). Două inscripţii pe plăcile de pe latura cu faţa spre intrarea la Monument:

„Pe locul unde acest monument este ridicat, lângă Majestatea Sa Împăratul Nicolae I,

a căzut o ghiulea aruncată din fortăreaţă când Majestatea Sa inspecta fortificaţiile turceşti”.

„LUPTĂTORILOR

Căzuţi la Brăila în timpul luărei acestei fortăreţe de armata rusă sub comanda Alteţei Sale

Imperiale Marele Duce Mihail Pavlovici.”

2). O inscripţie pe placa de pe latura opusă acesteia:

„Tractatul de Adrianopole s'a încheiat la 2 Septembre 1829”.

3). O inscripţie pe placa de pe latura dinspre Lacu-Sărat:

„Acest monument s'a ridicat de Preşedintele Plenipotenţiar al Divanurilor, generalul

adjutant Kisseleff, în timpul administraţiei provizorie în Principate, în anul 1838”.

4). O inscripţie pe placa de pe faţa opusă acesteia:

„FORTĂREAŢA BRĂILEI

A fost luată de armata rusă la 6 Iunie 1828.”  

140 Vezi Maior Drăghicescu, Dunărea şi Coastele Mărei, pag. 126-138 şi Iul. Delescu, etc..., Dicţ. Geogr. al jud. Brăila, 1894, pag. 57-62. 

48  

                                                           

Incheiem istoricul oraşului Brăila cu poeticile cuvinte ale D-lui Al. Vlăhuţă din opera

sa, România Pitorească:

„Prin multe focuri şi prin mari greutăţi a trecut şi Brăila pe vremuri. Pusă aci în pragul

cel mai bântuit de primejdii, şi mai greu de apărat al ţărei, a trebuit şi ea, ca mai toate oraşele

noastre dunărene, să-şi vadă adesea porţile sparte de ghiulelele turceşti, bisericile în flăcări, şi

steagurile verzi ale Semilunei, fâlfâind pe zidurile stropite de sângele vitejilor ei fii. Azi, după

lupte şi suferinţe de veacuri, o altă Brăila, liberă, mândră şi strălucitoare se ridică pe vechile-i

ruini. - Un oraş nou, însufleţit de o nouă putere de viaţă îşi înalţă în Cer urieşele-i coşuri de

fabrici - stindarde de pace, de muncă şi de propăşire”141.

CAPITOLUL VI. 14. EPARHIA DUNĂREI-DE-JOS.

Din cele ce am arătat la Eparhia Mitropoliei Proilaviei s'a văzut că prin tratatul dela

Bucureşti, din 1812, această Eparhie perde ţinuturile din Basarabia, care trecură la

Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, înfiinţată de Mitropolitul Gavriil Bănulescu; iar la

1828, Eparhia Proilaviei se desfiinţează, de oarece Brăila, fu luată din stăpânirea Turcilor,

împreună cu celelalte cetăţi dunărene: Giurgiul şi T.-Măgurele, dându-se fie-care la Eparhiile

de care atârnaseră mai dinainte. Judeţul Brăila trecu iarăşi la Eparhia Buzăului.

Prin tratatul dela Paris, din 1856, dându-ni-se înapoi partea de sud a Basarabiei, s'a

simţit nevoia ca să se înfiinţeze o nouă eparhie ortodoxă română, pentru părţile retrocedate.

înfiinţarea acestei noi eparhii avu loc în anul 1864, sub Domnitorul Alexandru Ioan I Cuza,

numindu-se Eparhia Dunărei-de-Jos. Ea coprindea din ţinuturile retrocedate: Ismailul,

Belgradul şi Achermanul, la care s'a mai adaos: Covurlui şi Brăila. Reşedinţa acestei eparhii

fu aşezată în Ismail, iar P. S. Arhiereu Melhisedec Stefănescu fu numit „Locotenent de

Episcop”.

Aducem aci cele două articole din Decretul domnesc, No. 1617, din 17 Noembre,

1864, relative la înfiinţarea acestei eparhii:

Art. I. Se încuviinţează înfiinţarea unei nouă Eparhii Ortodoxe în România sub

denumire de Episcopia Dunărei-de-Jos, cu jurisdicţie asupra judeţelor: Ismail, Belgrad şi

 141 Vezi descrierea Monumentului de Inginer H. Giurescu în ziarul „Lacu-Sărat”, Anul 1, No, 4, 1905, unde sunt citate şi cuvintele D-lui Vlăhuţă. 

49  

                                                           

Domenii, Covurlui şi Brăila, şi cu reşedinţa la Ismail, iar judeţul Cahul va trece către

Eparhia Huşi.

Art. II. Prea Sfinţitul Arhiereu Melhisedec este numit în funcţiune de locotenent de

Episcop Eparhiei Dunărei-de-Jos142.

Prin tratatul dela Berlin din 1878, luându-ni-se iarăşi de către Ruşi ţinuturile din

Basarabia şi dându-ni-se în schimb Dobrogea, cu judeţele Tulcea şi Constanţa, Eparhia

Dunărei-de-Jos a rămas de atunci şi până astă-zi cu jurisdicţiune peste cele patru judeţe:

Covurlui, Brăila, Tulcea şi Constanţa, şi cu reşedinţa în Galaţi, unde se află şi acum.

Eparhia Dunărei-de-Jos dela înfiinţarea ei, în 1864, şi până în prezent, a avut patru

episcopi, toţi vrednici de admiraţiunea noastră pentru erudiţiunea lor, pentru înţelepciunea şi

zelul pus în conducerea acestei eparhii, care prin situaţiunea ei, la gurile Dunărei, a dat şi dă

încă mult de lucru înalţilor săi Păstori.

Acum, când se împlinesc 40 de ani de glorioasă domnie a M. S. Regelui Carol I al

României, sub care Biserica Noastră Ortodoxă Română şi-a dobândit autocefalia143 şi s'a

bucurat de înalta Sa solicitudine şi ocrotire, şi sub care cei patru Ierarhi ai Eparhiei Dunărei-

de-Jos au lucrat pentru binele sufletesc şi trupesc al turmei cuvântătoare din această eparhie,

dintre carii, unul s'a mutat în Domnul, iar ceilalţi trei sunt încă în viaţă - doi pe scaunele

mitropolitane ale ţărei, iar altul conducând-o în prezent - nu pot să le aduc, cu această

ocaziune, alt omagiu, de cât să trec aci câteva notiţe despre viaţa lor, în semn de profund

respect din parte-mi, şi ca amintire pentru viitorime.

1). P. S. Episcop Melhisedec a păstorit, ca episcop al Eparhiei Dunărei-de-Jos, dela

1864 până la 1879, când trecu ca episcop la Eparhia Romanului, unde încetă din viaţă la anul

1892.

P. S. Sa s'a născut la 15 Noembre, 1823, în comuna Gărcina, jud. Neamţ, şi a primit

din botez numele de Mihail. Tatăl său, Petru Ştefănescu, era preot în acea comună. Cursul

primar 1-a început în comuna sa natală şi l'a terminat în târgul Peatra.

 142 A se vedea: Bis. Ort. şi Cult. streine în Reg. Român., de D-r. P. Gârboviceanu, 1904, pag. XXXV. 143 Prin actul Domnitorului Cuza din 1865, Biserica noastră română a fost declarată de autocefală, iar prin Constituţia dela 1866, a fost declarată de dominantă, sub Domnitorul Carol I. Dela această dată atârnarea Bisericei noastre române de Patriarhia de Constantinopole stă numai în primirea Sf. M. Mir şi pomenirea Patriarhului, de către mitropoliţii ţărei, la sfintele slujbe. In 1885, recunoscându-se definitiv autocefalia Bisericei Române, au încetat orice relaţiuni de atârnare faţă de Patriarhie, rămânând numai în legături dogmatice. (Vezi Ist. Bis. Rom. de D-r. D. G. Boroianu şi V. Oiaga, 1900, pag. 39 şi Creşt. la Rom. de Arhier. Nifon N. Ploeşteanu, 1902, pag. 107). 

P. S. Episcop MELHISEDEC. - Fotografia din 1868.

Intre anii 1834-1841 a urmat cursurile Seminariului Veniamin dela Socola, iar după

terminarea lor ocupă postul de învăţător în com. Şerbeşti, jud. Neamţ. Cu reformarea

seminariilor, el reintră, în 1842, în Seminariul Veniamin spre a-şi complecta cursul superior,

Terminându-1, în 1843, fu numit la acelaş seminar, de către Filaret Scriban, profesor pentru

catedra de Retorică, Pastorală şi Istoria Patriei. In acelaş an fu călugărit în monastirea

Socola, luând numele de Melhisedec, iar după puţin timp fu hirotonit ierodiacon. In 1845, fu

numit Inspectorul Seminariului. La 1848, este trimis la Chiev, prin stăruinţele lui Filaret

Scriban, unde obţine titlul de Magistru în teologie şi Litere, şi este hirotonit ieromonah de

Mardarie Mitropolitul Chievului în Lavra Pecersca. In 1851, întorcându-se în ţară, i se

încredinţă catedra de Ermineutică, Scripturistică, Omiletică şi Dogmatică, dela Seminariul

Socola, pe care o ţinu până la 1856, în care timp dete la lumină: Manual de tipic cu explicaţia

Liturgiei (1854), Teologia Dogmatică (1855) şi Introducerea în N. şi V. Testament (1856), în

2 volume. In acest an, Arhimandritul Melhisedec Ştefănescu, este cerut de către Episcopul

Huşului, Meletie Isirati, ca Rector şi Profesor al Seminariului de acolo, la a cărui

reorganizare lucră foarte mult. Curând intră în conflict cu Meletie, care era anti-unist. Acolo

a dat la lumină: Manual de Pastorală, Catihisul lui Filaret, şi altele. In 1857, fu ales în

Divanul Adhoc, ca membru al clerului mirean din Eparhia Huşilor, cu care ocazie oamenii de

Stat au putut să se convingă de meritele sale clericale şi valoarea sa ştiinţifică.

50  

51  

                                                           

In 1861, sub Ministerul Mih. Cogălniceanu, ocupă demnitatea de Ministru al Cultelor,

din care se retrase curând din cauza intrigilor, fiind numit îndată ca Locotenent de Episcop al

Episcopiei Huşilor. In 1862, fu hirotonit Arhiereu în Mitropolia de Iaşi cu titlul de Tripoleos,

iar la 1864, înfiinţându-se Eparhia Dunărei-de-Jos, cu reşedinţa în Ismail, P. S. Melhisedec

fu numit „Locotenent de Episcop” la această eparhie. Aci înfiinţă Seminariul de Ismail,

îmbunătăţi Episcopia, organiză Dicasteriile, etc.

După ce păstori Eparhia Dunărei-de-Jos timp de 15 ani (1864-1879), P. S. Ep.

Melhisedec, cu consimţimântul său şi prin votul Camerilor Legislative, fu ales episcop al

Eparhiei Romanului, în 1879, unde mai păstori până la 1892, Maiu 16, când se mută în

Domnul, în etate de 70 ani, regretat de întreaga Biserică română, care perdu în el pe unul

dintre cei mai distinşi ierarhi ai săi.

Tot dela acest erudit episcop ne-au mai rămas şi următoarele opere literare:

a). Lipovenismul.

b). Cuvinte prelucrate după S. Ioan Hrisostom.

c). Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire.

d). Notiţe istorice dela 48 Monastiri şi Biserici.

e). Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman.

f). Viaţa Mitropolitului Antim şi cuvintele sale bisericeşti.

g). Viaţa Cuvioasei Paraschevei.

h). Cauzele urei creştinilor ortodoxi asupra Armenilor şi

i). Diferite tratate şi relaţii istorice şi arheologice, comunicate Academiei în diferite

rânduri.

Pentru erudiţiunea, cunoştinţele istorico-arheologice şi scrierile sale literare, P. S.

Episcop Melhisedec a fost ales membru al Academiei Române, şi tot pentru acelaş cuvânt a

fost proclamat de Academiile streine din: Petersburg, Chiev, Silogul din Constantinopole,

etc., ca membru al lor144.

2). După trecerea P. S. Melhisedec la Eparhia Romanului, în 1879, a urmat la Eparhia

Dunărei-de-Jos ca episcop P. S. Iosif Gheorghian, care a păstorit'o, în această calitate, până

la 1886, când a fost ales de Mitropolit al Ungrovlahiei.

Acest înalt şi meritos Prelat s'a născut la 29 August, 1829, în Botoşani, tatăl său fiind

preot. Studiile şi le-a făcut în Iaşi la şcoala Trei-Ierarhi şi în Academie. La 1846, îmbrăţişa

 144 Vezi discursul ţinut de D-l C, Erbiceanu la moartea acestui episcop, publicat în Bis. Ort. Rom., An. XVI, No. 3 şi An. XXI, No. 4, în care sunt publicate: Cauzele urei creştinilor ortodoxi asupra Armenilor, de D-r. Drag. Demetrescu. 

shima monahală, fiind în etate abia de 17 ani, iar la 10 Decembre, acelaş an, fu hirotonit

diacon şi trimis la Capela română din Paris, unde-şi complectă studiile, audiind cursurile

renumiţilor profesori dela Sorbona: Cousin, Guizot, Michelet, Marc Girardin, etc.

P. S. IOSIF Mitropolit Primat, fost Episcop al Dunărei-de-Jos

La 1863, venind în ţară, fu hirotonit preot şi numit egumen al monastirei Todireni din

Burdujeni. In 1865, fu hirotonit arhiereu şi numit, pe baza legii Cuza, episcop la Huşi, iar la

1879 trecu la Eparhia Dunărei-de-Jos, de unde, la 1886, prin votul Camerilor Legiuitoare, fu

ales de Mitropolit al Ungrovlahiei, în locul răposatului Mitropolit Calinic Miclescu. După 7

ani de arhipăstorie, simţindu-şi forţele slăbite de bătrâneţe şi suferinţe fizice, demisiona în

1893, luna Maiu 1, din această înaltă demnitate, retrăgându-se la monastirea Căldăruşani

pentru linişte şi meditaţiuni religioase. In 1896, scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei devenind

vacant, S. Iosif Gheorghian, suflet nobil şi împăciuitor, primi a fi reales de Mitropolit al

Ungrovlahiei, în care calitate păstoreşte şi astăzi cu multă înţelepciune şi demnitate.

Inţelepciunea sa, blândeţea sa, în fine, înaltele sale calităţi şi virtuţi creştineşti, l-au

făcut iubit şi stimat de toţi, lăsând printre păstoriţii săi, dela Dunărea-de-Jos, frumoase

amintiri.

I. P. S. Iosif s'a ocupat şi cu literatura religioasă, traducând mai multe opere, mai ales

de ale istoricilor vechi bisericeşti, către carii a avut o deosebită predilecţie. Pentru meritele

52  

53  

sale literare Academia Română 1-a ales membru de onoare, şi tot pentru aceleaşi merite i s'a

dat Benemerenti cl. I.

3). Succesorul I. P. S. Mitropolit Iosif la scaunul Eparhiei Dunărei-de-Jos, în anul

1886, fu P. S. Parthenie S. Clinceni, care păstori până la 1902, când fu ales de Mitropolit al

Moldovei, demnitate în care se află şi astăzi.

Inaltul Prelat s'a născut la anul 1847, în com. Clinceni, Jud. Ilfov. Tatăl său a fost

preot în această comună. Cursul primar la început în comuna sa natală, unde era ca învăţător

fratele său cel mai mare, Alexandru, mai târziu mare proprietar şi arendaş. După terminarea

cursului primar, a intrat în Seminariul Central din Bucureşti. Absolvind Seminariul de gr. II,

s'a hirotonit diacon pe seama bisericei Mihaiu-Vodă din Capitală. Intre anii 1870-1872 a

urmat cursurile Facultăţei de litere din Bucureşti, pe care însă n'a apucat să le termine, de oare

ce, în 1873, obţinând prin concurs o bursă din partea Statului, se duse la Atena, unde urmă

cursurile Facultăţei de Teologie, timp de patru ani, după care se întoarse în ţară, cu titlul de

licenţiat în teologie.

In 1877, îmbrăcând shima monahală, fu hirotonit preot pe seama catedralei

metropolitane din Bucureşti, iar în anul următor, 1878, fu trimis ca superior al Capelei

române din Lipsca, unde urmă cursurile universitare de teologie şi filosofie. De aci, fu trimis,

în 1880, ca superior al Capelei române din Paris, de unde, după cinci ani, se întoarse în ţară şi

fu ales şi hirotonit arhiereu, în 1885, cu titlul de Băcăoanul, iar în anul următor, 1886, fu ales

de Corpurile Legiuitoare ca episcop al Dunărei-de-Jos, în locul titularului Iosif Gheorghian,

care fusese ales de Mitropolit al Ungrovlahiei.

Timp de mai bine de 15 ani, păstori Eparhia Dunărei-de-Jos, unde se distinse prin zel

şi activitate pastorală. In timpul episcopatului său, Facultatea de Teologie din Atena, al cărei

licenţiat era, îi conferi titlul de Doctor în teologie, honoris causa. Ca episcop al Eparhiei

Dunărei-de-Jos, îşi îndreptă privirile sale, cu deosebire, asupra Dobrogei, pentru care hirotoni

şi trimise mulţi preoţi tineri, de carii, se simţea mare nevoe, vizitând-o foarte adesea. In

timpul păstoriei sale s'au ridicat, mai cu seamă în această parte a Eparhiei, foarte multe

biserici, lucrând astfel la naţionalizarea acestei provincii, în care elementele streine căutau să

prepondereze. Nu puţin a luptat şi contra veleităţilor comunităţilor streine, mai ales cele

greceşti, care tindeau la independenţă şi nesupunere faţă de Chiriarhia română. Este

cunoscută deja cestiunea bisericei comunităţei eline din Sulina, ridicată de P. S. Sa în Senatul

român. In calitatea mea de Director al Episcopiei Dunărei-de-Jos, în timpul arhipăstoriei sale,

îl cunosc ca pe un aprig apărător al drepturilor Bisericei şi Episcopatului nostru, pe care nici

odată nu le-a lăsat să fie încălcate, nici de streini, nici de puternicii zilei.

I. P. S. PARTHENIE, Mitrop. Moldovei, fost Epis. al Dunărei-de-Jos

Inaltele sale calităţi pastorale şi înţeleapta conducere a Eparhiei Dunărei-de-Jos, au

atras asupra-i atenţiunea ţărei, care, prin reprezentanţii săi, 1-a ales de Mitropolit al Moldovei

şi Sucevei, unde păstoreşte şi astăzi. I. P. S. Sa posedă o vastă bibliotecă de opere religioase

de mare valoare, pe care a testat-o, pre cât ştim, Facultăţei noastre de teologie din Bucureşti,

încă din timpul când se afla ca Episcop la Dunărea-de-Jos.

4). P. S. Episcop Pimen Georgescu, urcă treptele scaunului episcopal al Dunărei-de-

Jos în anul 1902, păstorind şi astăzi această eparhie.

P. S. Sa s'a născut la 22 Octombre, 1853, în comuna Proviţa-de-sus, jud. Prahova, din

părinţi mireni. După terminarea cursului primar, intră în Seminariul Central din Bucureşti, pe

care terminându-1, a fost hirotonit diacon pe seama bisericei Sf. Vasile din Ploeşti. Rămânând

văduv, a intrat în monahism, în 1885, hirotonindu-se preot pe seama catedralei Mitropoliei

Ungrovlahiei. Fiind trimis ca bursier al Statului la Cernăuţi, a urmat cursurile Facultăţei de

Teologie de acolo, timp de 4 ani, după care, obţinând titlul de Doctor în teologie, se întoarse

în ţară şi fu numit profesor de Teologia Dogmatică şi Simbolică, la Facultatea de Teologie de

pe lângă Universitatea din Bucureşti.

La 2 Februarie, 1895, fu hirotonit arhiereu cu titlul de Piteşteanu. P. S. Sa a ocupat

54  

încă mult timp şi postul de predicator al Mitropoliei din Bucureşti, precum şi pe cel de

director al internatelor Seminariului Central din Bucureşti şi al Facultăţei de Teologie, în care

stătu până la 1902, luna Februarie, când fu ales Episcop, conducând aceste două instituţiuni,

de înaltă cultură religioasă, cu mult tact şi înţelepciune.

P. S. PIMEN, actual Episcop al Dunărei-de-Jos.

Ales Episcop, P. S. Sa nu se lăsă mai pre jos de predecesorii săi, ci, dată fiind

importanţa Eparhiei Dunărei-de-Jos, a căutat, pe de o parte, să continue opera de regenerare,

mai cu seamă a Dobrogei, începută de predecesorul său, iar pe de alta, să complinească ceia

ce mai trebuia de făcut.

P. S. Sa introduse Conferinţele pastorale generale în întreaga Eparhie, în care se

discută, în fiecare an, cestiuni relative la misiunea preoţească şi la buna stare morală şi

materială a bisericilor şi credincioşilor.

55  

Pentru bunul mers al administraţiei bisericeşti, P. S. Sa înfiinţa şi Conferinţele

protopopeşti la reşedinţa eparhială şi sub preşedenţia P. S. Sale, în care, la fiecare două luni,

se consfătueşte cu Protoiereii asupra a tot ceia ce s'a făcut şi ce mai este de făcut pentru

folosul bisericilor, clerului şi păstoriţilor. Din acest punct de vedere, putem zice, că P. S.

Pimen, este primul Episcop, care a introdus, în mod sistematic, conferinţele preoţeşti şi

protopopeşti.

56  

Tot P. S. Sa a înfiinţat şi Societatea „Solidaritatea” a clerului din Eparhia Dunărei-

de-Jos, cu patru secţiuni: Covurlui, Brăila, Tulcea şi Constanţa, având un scop pur filantropic

şi de ajutor, după cum se va arăta la locul său.

Scopul societăţei, mai fiind şi cultural, statutele sale prevăd încă şi ţinerea de

Conferinţe culturale între membrii societăţei, la sediul fiecărei secţiuni.

P. S. Episcop Pimen a dat o mare atenţiune şi Cercurilor culturale săteşti, obligând pe

preoţi ca să ia parte la ele, cu învăţătorii, şi să ţină conferinţe, în care să se ocupe de buna

stare morală şi materială a săteanului nostru. Numai puţin a îmbrăţişat şi cestiunea Şcoalelor

de adulţi şi a Băncilor populare, la înfiinţarea şi conducerea cărora, preoţii iau parte activă cu

învăţătorii.

In fine, nu este cestiune de interes general, bisericesc şi naţional, care să nu fi fost

îmbrăţişată cu căldură de către P. S. Episcop Pimen. NB. Asupra biografiei II. PP. SS. Mitropoliţi Iosif şi Parthenie şi a P. S. Ep. Pimen, a se vedea şi Bis.

Ort. Rom. şi Cult. streine, 1904, de D-r P. Gârboviceanu şi Calendar bisericesc ortodox, pe 1904, de P. S.

Arhiereu Sofronie V. Craioveanu.

Terminând firul Istoriei Bisericei Române, de care este înodat şi al Eparhiei Dunărei-

de-Jos, trecem acum la partea II a lucrărei noastre.

PARTEA II. PRIVIRI ASUPRA ORAŞULUI Şl JUDEŢULUI BRĂILA

DIN PUNCT DE VEDERE BISERICESC.

CAPITOLUL VII 15. CESTIUNI GENERALE.

Judeţul Brăila are de capitală oraşul Brăila, dela care-şi trage şi numele.

Suprafaţa acestui judeţ este de 4550 kmp. Terenul său este mai mult şes, întrerupt la

S. prin lunca Călmăţuiului, la E. prin a Dunărei, la N. prin a Şiretului şi la N. V. prin a

Buzăului, de apele cărora este şi udat în aceste părţi. Pe alocurea prezintă nişte movile de

pământ, care nu par naturale, ceia ce a făcut să se presupună, de unii, că ar fi ridicate din

timpuri foarte vechi, poate chiar de trupele romane, ca puncte de observaţie şi de adăpost în

timpul năvălirii barbarilor.

In judeţul Brăila se află mai multe lacuri cu ape minerale, precum: Lacu-Sărat, care

este şi staţiune balneară, Movila-Miresei şi Batogu, care, deşi nu sunt declarate staţiuni

balneare, totuşi sunt vizitate în timpul verei de foarte multă lume, unii dobândind uşurare, iar

alţii vindecare de boale.

Mai sunt încă şi lacurile de lângă comunele: Ianca, Fleaşca, Chichineţu şi Ciocile, dar

care în timpuri secetoase scad. Mai toată lunca Dunărei, Siretului şi Buzăului este plină de

sărătură. Puţurile din aceste localităţi au o apă cu totul neplăcută, din care cauză locuitorii se

servesc cu apă de băut din zisele ape curgătoare. Chiar prin centrul judeţului apa din puţuri

are un gust sălciu şi arare sunt localităţile unde se poate găsi o apă bună de băut.

Afară de zăvoaele Dunărei şi păduricea de stejari - Viişoara, - de lângă satul

Germăneasa, judeţul Brăila mai are şi câteva păduri plantate cu salcâmi, precum: Lacu-Sărat,

Ianca, Bordeiu-Verde, Ruşeţu, Tătaru, etc.

Populaţiunea judeţului Brăila, după cum se arată în „Expunerea situaţiunei judeţului

pe 1905” era, la finele anului 1904, de 99559 suflete, din care, 94612 români şi 4947 streini,

iar după religiuni şi confesiuni:

95832 ortodoxi.

3573 eterodoxi.

81 mozaici.

73 mahomedani.

Total: 99559.

Oraşul Brăila, capitala judeţului şi singura comună urbană în judeţ, după ultima

statistică aflată în arhiva primăriei respective, are o populaţiune de 58123 suflete, dintre care:

34520 români şi 23603 streini, care, repartizate după religiuni şi confesiuni, ne dă:

42856 ortodoxi.

4130 eterodoxi.

10800 mozaici.

337 mahomedani.

Total: 58123.

După legea organizărei comunelor rurale din 1 Maiu, 1904, judeţul Brăila are 54

comune rurale, 66 sate şi 39 cătune, care din punct de vedere administrativ sunt împărţite în

11 plăşi şi 3 inspectorate comunale, şi anume:

a) Silistraru, cu plăşile: Silistraru, Cotu-Lung, Scorţaru-Nou şi Gropeni;

b) Ianca, cu plăşile: Ianca, Bordeiu-Verde, Surdila-Greci şi Fleaşca;

c) Vizirii, cu plăşile: Viziru, Berteştii-de-Jos, şi Ciocile.

57  

58  

Ocupaţiunea locuitorilor este mai mult agricultura, producţiunile principale ale

judeţului fiind: grâul, secara, orzul, ovăzul, porumbul, rapiţa şi meiul, precum şi inul şi

cânepa, dar în foarte puţină cantitate. Locuitorilor le place să semene foarte mult, din care

pricină se angajază cu arendaşii şi proprietarii, la care sunt obligaţi să muncească mai tot

timpul verei, aşa că lor nu le mai rămâne timpul trebuincios spre a se mai ocupa şi de cultura

sistematică şi raţională a propriului lor pământ, mult puţin ce-1 au. Totuşi, mulţi locuitori trag

frumoase profituri din prisosul muncei lor. Lipsea ţăranului nostru spiritul de economie. Cu

înfiinţarea Băncilor populare, prin stăruinţa învăţătorilor şi preoţilor, o îndrumare s'a făcut

spre bine.

Ajutorul dat sătenilor prin Băncile populare, în urma secetei din 1904, i-a cuminţit şi

mai mult.

Una din ocupaţiunile locuitorilor judeţului Brăila este şi creşterea vitelor, cu care se

îndeletnicesc mai ales cei de prin apropierea Dunărei, în ale cărei bălţi se găsesc destule

păşuni. Turme de oi se găsesc în multe părţi ale judeţului, a căror lână, miei, lapte, unt şi

brânză se desface pe piaţa Brăilei. Nu este neglijată nici creşterea paserilor domestice, mai

cu seamă de către locuitorii din satele mărginaşe ale Brăilei, carii le desfac tot pe piaţa acestui

oraş. Pe piaţa Brăilei se mai desfac şi acele mari cantităţi de peşte, scoase din Dunăre şi

bălţile ei, şi care aduc un mare venit Statului.

Apicultura sau creşterea albinelor, care altă dată era în floare într'unele comune, nu se

mai vede acum de cât în vre-o două comune de pe marginea Dunărei: Gropenii şi Ceacâru,

precum şi prin câte-va grădini şcolare pentru experienţa şcolarilor. Preoţii mai nicidecum nu

se ocupă cu creşterea acestor insecte, deşi lor li se impune, în prima linie, această frumoasă şi

foarte folositoare ocupaţiune. Dacă fiecare preot s'ar îndeletnici cu această cultură în parohia

sa, el ar putea fi imitat de parohienii săi, ceară curată s'ar găsi din abondenţă şi bisericile

noastre ar scăpa de lumânările falşe, care strică pictura bisericească şi vatămă sănătatea

creştinilor.

Sericicultura sau creşterea gândacilor de mătase, a început dela un timp încoace să se

introducă pe alocurea. Este de dorit ca preoţii noştrii să îmbrăţişeze şi cultura vermilor de

mătase, îndemnând la aceasta şi pe parohienii lor. Folosul ar fi mare, nu numai pentru ei, dar

şi pentru biserici, căci vestmintele preoţeşti, cum şi sf. acopereminte, ar putea fi confecţionate

numai din stofe de mătase naţionale.

Pomicultura, deşi nu este atât de întinsă, totuşi majoritatea satelor, cu deosebire cele

mai noui, au bunişoare grădini cu pomi. In comunele: Viziru, Însurăţei, Movila-Miresei,

59  

Cazasul, Romanul, etc., se găsesc şi vii, însă mai mult prin gradinele locuitorilor. Cele mai

multe vii se aflau odinioară pe dealul numit al Baldovineştilor în apropiere de Brăila. Astăzi

însă nu sunt decât foarte puţine, restul, parte fiind distruse de filoxeră, parte desfiinţate de

proprietarii moşiei, fiind embaticare, iar terenul lor destinat agriculturei.

Instrucţiunea publică din judeţul Brăila, se predă în 77 şcoale primare rurale, în care,

la începutul anului şcolar 1905 - 1906 s'au înscris 9971 şcolari, dintre carii 5945 elevi şi 4026

eleve.

In comuna Viziru există şi o Şcoală elementară de meserii, cu două secţiuni: ferăria şi

rotăria, la a cărei întreţinere jud. Brăila contribue anual cu suma de 3000 lei.

In oraşul Brăila instrucţiunea publică primară se predă în 10 şcoale primare de băeţi şi

8 de fete, în care la începutul anului şcolar 1905-906 s'au înscris 1973 elevi şi 1583 eleve.

Pentru învăţământul secundar, avem Gimnaziul N. Bălcescu, cu 322 elevi înscrişi, şi

Liceul I. C. Massim, cu 143 elevi înscrişi.

Pentru învăţământul profesional, avem Şcoala profesională de fete gr. I „Penetis et

Zurmale”, cu 207 eleve înscrise, întreţinută de primăria oraşului - parte din fondurile

testamentare ale răposaţilor Penetis şi Zurmale, parte din fondurile primăriei, - precum şi

Şcoala inferioară de meserii, frecuentată de 152 elevi, dintre carii: 39 la lăcătuşerie, 42 la

tâmplărie, 25 la tinichigerie şi 46 la croitorie. Această şcoală este înfiinţată şi întreţinută de

onor. primărie.

Pentru învăţământul particular, avem în Brăila următoarele scoale:

a) Institutul „Profesorii Asociaţi”, curs primar, secundar şi comercial, cu 164 elevi;

b) Institutul de băeţi „Şcoala nouă”, idem, cu 123 elevi;

c) Institutul de Domnişoare „Romaşcan”, cu 130 eleve;

d) Institutul francez de domnişoare „Sfânta Parascheva”, cu 142 eleve;

e) Institutul de băeţi „Dimopol”, cu 41 elevi;

f) Şcoala mixtă a Comunităţei Bulgare, cu 96 elevi şi eleve;

g) Institutul elveţian de domnişoare „Elise Dimopoulo”, cu 65 eleve;

h) Şcoala „Sfânta Maria”, a călugăriţilor catolice, cu 129 eleve;

i) Şcoala evangelică, cu 104 elevi;

j) Şcoala Calvină mixtă, cu 51 elevi;

k) Şcoala israelită-română „Fraţii Abraham şi David Schwarzmann”, cu 394 elevi;

60  

                                                           

l) Şcoala israelită de fete „Clara Baroneasa de Hirsch”, cu 290 eleve.145

Cum vedem, instrucţiunea publică şi privată în judeţul şi oraşul Brăila se predă pe o

scară întinsă. Trebue să amintim că aproape toate şcoalele din judeţul Brăila au localuri

proprii şi noui. Atât judeţul cât şi Societatea pentru clădiri şcolare la sate, au venit cu sume

mari în ajutorul comunelor pentru clădirile şcolare. Şcoalele secundare din Brăila, ca şi cele

profesionale şi primare, au deasemenea localuri proprii şi frumoase.146

Starea sanitară a populaţiunei judeţului Brăila, în cursul anului 1905, n'a fost tocmai

mulţămitoare. Epidemiile ce au bântuit populaţiunea rurală au fost: angina difterică,

scarlatina, febra tifoidă, tusea convulsivă, pojar, pustula maligna, variola şi scabia; iar

dintre boalele predominante: pelagra, boalele venerice, paludismul, hiperemii, conjuctivita

granuloasă, lepra (3 cazuri) şi tuberculoza (145 cazuri).

La copiii mici: tetanos (fălcariţa), congestie pulmonară şi celebrată şi chiar gastro-

enterita.

După cum se arată în „Expunerea situaţiei judeţului Brăila pe 1905”, higiena satelor

este mult lovită din cauza lipsei de plantaţiuni şi de şosele, ceia ce face ca în timpurile

ploioase apa să stagneze, devenind un cuib de infecţiuni, mai cu seamă palustre. Boalele la

copiii mici se atribue în mare parte necurăţeniei femeilor ce asistă la naştere, a rufelor

murdare cu care se înfaşe copilul, cum şi a răului obiceiu ce au ţăranii de a pune în baia

copilului: fulgi, floare de fân, pământ, etc., tocmai atunci când plaga ombelicului nu este încă

vindecată.

Aceste obiceiuri rele ar putea fi combătute de preoţii noştrii, arătând sătenilor

pericolul la care este expusă viaţa micilor născuţi.

CAPITOLUL VIII. 16. PAROHIILE ŞI BISERICILE URBANE.

In judeţul nostru se află numai o singură comună urbană - Brăila - care, după legea

 145 Institutele comunităţei greceşti fiind închise de Onor. Minister al Cultelor şi Instrucţiunei Publice, în urma sentinţei de judecată pronunţată contra lor pentru abateri grave dela legea şi regulamentele şcolare, nu s'au mai trecut aici, nefiind în funcţionare şi refuzându-ni-se a ni se da numărul elevilor înscrişi. 146 Presa fiind o instituţie de cultură într'un Stat şi, fiind vorba aci de starea culturală din Brăila, vom aminti că prima tipografie se întâlneşte la Brăila în anul 1839, ca proprietate a lui G. Penescu, în care a apărut, în 1840 - 41, jurnalul comercial „Mercurul” de I. Penescu. Această notă ni s'a comunicat de P. S. Epis. Pimen, fiind comunicată şi P. S. Sale de D-l profesor Creţu din Bucureşti, care s'a ocupat în deosebi cu aflarea celor mai vechi tipografii din ţară. 

61  

clerului mirean din 1893, are 10 parohii, cu 10 biserici parohiale şi 2 filiale (greacă şi

bulgară).

Impărţirea parohiilor din Brăila, aşa cum s'a făcut atunci, este neegală. Delegaţiunea

însărcinată cu delimitarea acestor parohii, orientându-se mai mult după harta oraşului, a

determinat conturul parohiilor după străzi, fără să facă o numerotare a populaţiei spre a se şti

câţi parohieni se cuvine fie-cărei parohii.

Dacă comisiunea a ţinut compt, cum se spune, de starea materială a populaţiunei,

lărgind sfera parohiilor mărginaşe, unde populaţiunea este mai săracă, şi restrângând pe cea a

parohiilor dinspre centru, unde populaţiunea este mai bogată, nu a ţinut totuşi socoteală că

populaţiunea dinspre centru o formează mai mult străinii de alte religiuni şi confesiuni, sau şi

ortodoxi, cum sunt Grecii - întru câtva şi Bulgarii - carii îşi au bisericile şi preoţii lor. Preoţii

noştri erau foarte nemulţumiţi de împărţirea făcută, bine înţeles, numai aceia ale căror parohii

erau prea restrânse. Neegalitatea s'a constatat prin cifre, în anul 1902, când P. S. Episcop

actual a cerut Protoieriei prin ord. No. 1071, în urma adresei Ministerului Cultelor, No. 2913,

ca să facă o nouă delimitare atât a parohiilor urbane cât şi a celor rurale. Protoieria, instituind

atunci comisiuni compuse din câte trei preoţi fiecare, unul parohul respectiv şi ceilalţi doi din

alte parohii, le-a dat însărcinarea ca să facă numerotarea în parte a fiecărei parohii. Rezultatul

a fost, că parohiile mărginaşe aveau dela 1000 şi 1200 familii în sus, ba încă şi peste 2000

familii, cum este parohia Cuvioasa Parascheva, pe când cele dela mijloc şi centru, mai jos de

800 şi de 500, ba încă şi sub 200, cum este parohia SS. Arhangheli. Tabloul înaintat Sf.

Episcopii cu raportul No. 737, acelaş an, constată tot adevărul. Pre cât ştim, acel tablou s'a

înaintat Onor. Minister al Cultelor. Nu se ştie însă ce măsuri se vor fi luat de Onor. Minister,

ştim însă că preoţii aşteptau cu nerăbdare aprobarea lui şi ar fi foarte mulţumiţi dacă şi acum i

s'ar da cuvenita atenţiune şi s'ar lua în considerare.

Acestea zise despre parohiile urbane, trecem la biserici. Intre cele 10 biserici

parohiale din Brăila, 5 sunt solide şi în bună stare, anume:

S. Ier. Nicolae, SS. Apostoli, S. M. M. Gheorghe, SS. Împăraţi şi S. Prof. Ilie; - 2 în

stare mediocră: S. Ier. Spiridon, pentru a cărei reparaţie radicală epitropia a luat măsuri, şi SS.

Arhangheli, care în anul trecut, prin intervenirea primăriei de Brăila, a fost reintegrată de P.

S. Episcop în vechile-i drepturi de catedrală a oraşului, însă numai cu condiţiune ca primăria

să ia măsuri şi să dea concursul său pentru ridicarea unei noui şi frumoase catedrale în centrul

parcului, în care este aşezată actuala, şi care să corespundă şi cerinţelor timpului şi

însemnătăţei oraşului Brăila. Celelalte 3: Adormirea Maicei Domnului, Cuvioasa Parascheva

62  

                                                           

şi S. Prof. Ioan Botezătorul, care astăzi există sub numele de paraclise, pentru motivele ce

vom arăta la locul lor, trebuesc construite din nou. Cât priveşte bisericile filiale - greacă şi

bulgară - pendinte nominal de parohia S. Ier. Nicolae, ele sunt destul de solide şi frumoase,

lipsindu-le numai pictura.

Pentru a ne putea da seama mai bine despre bisericile noastre parohiale din Brăila, ne

vom ocupa aci de fie-care în parte.

I. Biserica SS. Arhangheli. Această biserică pe timpul stăpânirei turceşti exista ca

Geamie. Ruşii au prefăcut-o de două ori în biserică creştină, - odată în timpul ocupaţiunei

dela 1806-1812 şi a doua oară, definitiv, după luarea Brăilei în 1828, când Turcii fură

alungaţi pentru totdeauna din Brăila147.

In urma păcei încheiată între Ruşi şi Turci la Adrianopol, în anul 1829, Marele Duce

Mihail Pavlovici, sub a cărui comandă se luase Brăila, intervenind la episcopul de Buzău,

obţinu binecuvântarea şi aprobarea pentru transformarea geamiei în biserică creştină.

Prefectul de pe acele vremuri, Slătineanu, împreună cu familia sa, construi Altarul bisericei,

iar Marele Duce o înzestra cu toate obiectele sfinte, necesare serviciului. Biserica se sfinţi în

anul 1831, sub patronul S-lui Arhanghel Mihail, în onoarea Marelui Duce Mihail. Sfinţirea s'a

făcut de un Arhimandrit, delegat de episcopul Buzăului şi asistat de preotul Ioan din Brăila,

care şi fu orânduit a servi la această biserică.

Icoana hramului îmbrăcată în aur, un policandru cu 24 lumini, precum şi un rând de

cărţi de ritual în limba rusă, dăruite de Marele Duce, se conservă şi astăzi în această biserică.

Prin tratatul dela Adrianopol (1829) ca şi prin Regulamentul Organic (Secţ. V, Cap.

I, art. 130 al. 4) s'a hotărât a se da pentru întreţinerea acestei biserici, venitul bălţilor de pe

Domeniul Brăilei, adică 7000 l. v. anual, pe care i-a primit neîntrerupt până la 1886, când

Ministerul Domeniilor a ridicat acest drept bisericei sub pretext că după legea comunală din

1864, art. 11, întreţinerea bisericilor urbane cad în sarcina comunelor, dar prin' sentinţa Curţei

de Casaţie No. 308 din 1888, epitropia a câştigat cauza şi biserica a intrat în drepturile sale,

servindu-i-se şi până astăzi acea subvenţie, în lei noi 2593.

Din tunurile turceşti luate de Ruşi în bătălia dela Silistra (1829) s'au turnat la

Petersburg trei clopote şi s'au dăruit bisericei SS. Arhangheli de împăratul Nicolae I. In anul

1885, arzând clopotniţa acestei biserici, acele clopote s'au spart şi s'au returnat cu cheltuiala

epitropiei bisericei, conservându-se totuşi vechea inscripţie de pe ele, scrisă în limba română

şi cu litere chirilice. - Iată inscripţia:

 147 P. S. Melhisedec, App. la Chron. Huşilor, pag. 166. 

63  

                                                           

„Aceste clopote făcutu-s'au din tunurile turceşti, ce s'au luat în atacul dela 1829, luna

Dechemvrie, de către tuorele Rusieneşti Oştiri şi s'au hărăzit spre pomenire de Prea

Puternicul întregei Rusii împăratul Nicolae I la biserica cea nouă din Valahia unde se

prăznueşte hramul Sfântului Arhanghel Mihail, 1832. Maistor Grigorie Federisev,

Petersburg”.

Pe la 1849, familia Marelui Duce Mihail Pavlovici fiind informată că biserica a ajuns

în ruină şi că are nevoe de reparaţie sau reclădire, trimite Consulatului rusesc din Galaţi un

ajutor de 2000 carboave. Acest fapt se constată dintr'o adresă a Consulatului către Magistratul

oraşului Brăila cu No. 529 din 11 Noembre 1849, şi despre care se face menţiune în arhiva

bisericei SS. Arhangheli. Acea sumă însă nu s'a primit. Motivele sunt necunoscute.

In anul 1862, prin stăruinţele şi cu ajutoarele publice, adunate de epitropii Nicolae

Popa Iani şi Gheorghe Constantin Diomu, se face bisericei o reparaţie radicală, cu care ocazie

se mai prelungeşte şi faţada cu 8 m. De atunci încoace i s'au făcut din când în când numai

mici reparaţiuni.

Până la 1894, biserica SS. Arhangheli a servit de catedrală a oraşului. Cu înfiinţarea

noilor parohii prin legea clerului mirean, prerogativele de catedrală au fost trecute dela

această biserică la biserica S. Ier. Nicolae. In anul trecut, 1905, P. S. Episcop actual, pentru

motivele deja arătate, a făcut ca biserica SS. Arhangheli să intre din nou în vechile-i drepturi

de catedrală.

Această biserică, deşi curat românească, a purtat multă vreme, în gura poporului,

numele de Biserica Rusească sau Biserica împărătească, cum i-se mai zice şi astăzi, probabil

din pricina iniţiativei ruseşti pentru transformarea ei din geamie în biserică creştină, sau poate

că la început să se fi făcut în ea serviciul şi în limba rusă, cum atestă cărţile în această limbă,

hărăzite ei, şi despre care fapt ne încredinţează şi P. S. Melhisedec148.

Biserica SS. Arhangheli se întreţine astăzi din fondurile sale particulare. Ea are un

capital de lei 101.200 în efecte scrisuri func. urbane, parte depuse, parte în ipoteci, cum şi

două proprietăţi. Are 112 familii ortodoxe.

II. Biserica S. Ier. Spiridon. Această biserică poate fi considerată ca o continuare a

vechei biserici, cu hramul SS. Arhangheli Mihail şi Gavriil, catedrala Mitropoliei Proilaviei.

Pe la 1840, catedrala acestei Mitropolii, ajungând în ruină şi fiind ameninţată de surparea

malului Dunărei pe care se afla situată, enoriaşii ei puseră, în 1841, temelia unei noi biserici

cu patronul S. Ier. Spiridon, ceva mai departe de vechea catedrală a Proilaviei, care se sfinţi,

 148 Appendice la Chron. Huşilor, pag. 167. 

64  

în 1842, transportând într'însa icoanele, obiectele şi cărţile de ritual, iar biserica cea veche o

dărâmară. Intre anii 1865-1866, biserica S. Ier. Spiridon s'a reparat în mod radical, i-s'a

refăcut turla cea mare, care este din lemn, ca şi cele două mici, i-s'a mărit ferestrele, i-s'a

făcut tâmpla din nou, precum şi toată zugrăveala. Iată inscripţia ce se găseşte la această

biserică: „Această sfântă şi D-zeiască biserică cu patronul S-tul Ier. Spiridon, s'a fondat în anul 1841 în zilele

Prea înălţatului Domn Alexandru Dimitrie Ghica, cu binecuvântarea amatorului de D-zeu Episcop de Buzău D.

D. Chesarie, şi s'a terminat la a. 1842, prin stăruinţa şi ajutorul D-lui Mihai Chiriac şi preotul Dragomir, a

poporanilor bisericei şi a altor persoane pietoase, spre gloria lui D-zeu, spre eterna suvenire şi conmemoraţia

ajutorilor şi stăruitorilor ei. Iar acum la a. 1865-66, s'a reparat şi s'a zugrăvit sub domnia lui Alexandru Ion I şi

Carol I şi sub păstoria Prea S-ţitului Epis. de Ismail D. D. Melhisedec, cu din fondurile bisericei şi sub

privegherea D-lui Theodor Chiriac, epitrop acestui Sânt Locaş”.

Biserica aceasta are în prezent încă nevoe de o reparaţie radicală şi o nouă zugrăveală.

Epitropia a şi luat toate măsurile, întocmind planul şi devizul. Până acum însă nu s'a făcut

nimic mai departe din lipsă de licitatori, preţurile fiind mici.

Biserica S. Ier. Spiridon dispune în prezent de un capital de lei 42,097 şi 56 % , în

efecte şi numerar; are o casă parohială şi 4 proprietăţi în oraş, precum şi 10 pogoane pământ

arabil în comuna Roşiori, acest judeţ, donate prin testament de răposatul paroh Economul -

Stavrofor Constantin M. Georgescu, în anul 1904. Are o populaţie de 703 familii ortodoxe.

III. Biserica S. Ier. Nicolae. Această biserică s'a zidit dintru început între anii 1835-

1837, cu ajutorul Municipalităţei Brăilei şi al orăşenilor, şi s'a sfinţit de Chesarie, Episcopul

Buzăului. Una din turlele acestei biserici servea ca punct de observaţie (foişor) asupra

oraşului. Din cauza neglijenţei pompierilor de pază s'a aprins biserica în anul 1859, luna

Octombre 6, distrugând întreaga clădire. In acelaş an s'a şi început rezidirea actualei biserici

cu din fondurile sale şi cu ajutorul publicului, prin stăruinţa unui comitet, în frunte cu

neobosiţii epitropi Filip B. Pană, Ion Ceauşoglu şi Gheorghe Papazoglu, terminându-se în

anul 1865, când s'a şi sfinţit de P. S. Melhisedec, Episcopul Dunărei-de-Jos.

In anul 1898, primăria oraşului Brăila a făcut acestei biserici o reparaţie radicală în

exterior, ridicându-se cupola cea dela mijloc, iar cea din faţă înălţându-se încă cu 6 m. Starea

actuală a bisericei este bună, însă ar fi nevoe de o refacere a picturei.

Biserica are un capital de 10,000 lei în bonuri, lăsat prin testament de răposatul Toma

Petcu, cu destinaţiunea ca din procentele lui anuale să profite preoţii bisericei, carii au

obligaţiunea prin testament ca să pomenească în totdeauna la Sf. Liturghie pe el şi pe

membrii răposaţi ai familiei lui. Biserica mai are încă şi 4 proprietăţi, dintre care una alături

de ea, care este recunoscută de casă parohială. Are o populaţie de 379 familii ortodoxe.

65  

IV. Biserica SS. Apostoli Petru şi Pavel. Biserica aceasta datează dela anul 1835. In

acest an, proestosul bisericei şi doi fruntaşi brăileni: Petru Boiangiu şi Hristu Ceacâru, au

înfiinţat o pantahuză cu binecuvântarea şi aprobarea Episcopului Chesarie al Buzăului şi,

adunând fondurile necesare, au început lucrarea pe care au terminat-o în acelaş an.

Pe la 1872, bisericuţa aceasta ruinându-se şi fiind imposibil de a se mai repara, D-na

Petcuţa, soţia lui Petru Boiangiu, primul fondator, a venit în ajutorul construirei unei noi

biserici - cea actuală - cu suma de 10,000 galbeni austriaci, dar n'a avut fericirea să o vadă

terminată, căci după ce se pusese fondaţia şi se ridicase până la o înălţime de 2 m. dela

suprafaţă, moare în anul 1875. Lucrarea totuşi s'a continuat cu multe sacrificii, prin stăruinţa

preoţilor şi epitropilor bisericei, cu sume provenite dela proprietăţile bisericei, din

contribuţiuni benevole şi dintr'o lotărie. Biserica s'a terminat în 1881, când s'a şi sfinţit, în 17

zile ale lunei Decembre.

Biserica SS. Apostoli este astăzi cea mai măreaţă dintre bisericile oraşului Brăila,

totuşi îi lipseşte pictura.

Această biserică posedă o proprietate alături de ea. Are o populaţie de 595 familii

ortodoxe.

V. Biserica Adormirea Maicei Domnului. După 15 ani dela luarea Brăilei, de sub

stăpânirea Turcilor, adică pe la 1843, s'a simţit nevoia ca în Mahalaua Carantinei, dinspre

partea oraşului, în care până la 1828 se afla citadela turcească, să se ridice o biserică pentru

populaţiunea creştină, care se aşezase aci. De aceia creştinii acestei mahalale au cerut dela

episcopul Chesarie al Buzăului Carte arhierească (pantahuză) spre a strânge milostenie în

scopul clădirei acelei biserici. Episcopul aprobând cererea, a eliberat Cartea arhierească, cu

data din 17 Noembre, 1843, pe seama preoţilor Simion Gh. Budeanu şi Avram Rusu, carii

ajutaţi şi de preoţii Stan Cioranu şi Ion Macovianu, au pus temelia bisericei, în anul 1844, pe

locul cumpărat de enoriaşi. Biserica s'a terminat în 1847 şi s'a sfinţit tot în acest an, în ziua de

5 Decembre.

Piatra comemorativă despre clădirea acestei biserici, care s'a pus pe frontespiciul ei,

are următoarea inscripţie: „Veniţi fiilor în sânul meu. Eu sunt casa lui D-zeu Toţi care iubiţi Sionul: Mult veţi fi iubiţi de Domnul.

Această sftă biserică cu hramul Adormiria Maici Dlui s'a început la anul 1844, şi finit la anul 1847, Dbre 5, în

dilele pria nălţatului nostrie Dnu Gheorghe Bibescu, cu bine-cuvântariea pria Sfţitului Episcop Chesarie Budău.

La început această biserică nau avut fond dar din adjutorul creştinilor şi stăruinţa preoţiloru rânduiţi de Episcop,

sau finit cum se vede”.

In decursul timpului s'a făcut acestei biserici mai multe reparaţiuni. In anul 1895 însă,

66  

pe când se acoperea din nou, a luat foc dela acoperiş, zice-se din neglijenţa lucrătorilor evrei,

arzând cu desăvârşire, salvându-se însă toate icoanele, strănile, cărţile şi, în fine, toate

odoarele sfinte din interior.

Tot în acelaş an, epitropia a construit cu fondurile bisericei actualul paraclis, din lemn,

care s'a sfinţit în anul 1896 şi în care se săvârşeşte Sf. Liturghie.

Biserica Adormirea Maicei Domnului are 5 proprietăţi, parte donate după vremuri de

pioşii creştini şi parte cumpărate de epitropi din fondurile bisericei. Una dintre aceste

proprietăţi este loc viran, trei sunt închiriate, iar una casă parohială.

Biserica posedă în prezent un capital de lei 25.559 bani 86 % în efecte şi numerar

consemnat, care se va întrebuinţa la clădirea unei noui biserici, când epitropia va ajunge să

aibă întreg capitalul trebuincios. Are o populaţie de 511 familii ortodoxe.

VI. Biserica SS. Impăraţi Constantin şi Elena. Temelia acestei biserici s'a pus în

anul 1857. Iniţiatorii şi stăruitorii pentru construirea acestei biserici sunt: Gheorghe Geavide,

Mihail Marghiloman, Ilie Ioan, Hagi Hristu Ceapâru, Pitariu Mandachi, Gheorghe Danovici

şi Radu Bălan. Biserica s'a terminat din construcţie în anul 1863 şi s'a sfinţit tot în acest an, în

8 zile ale lunei Septembre, de către Dionisie, Episcopul Buzăului. Ea a fost zidită cu bani

adunaţi de pe la pioşii creştini.

Biserica are o construcţie solidă. Zidăria în exterior este toată numai din piatră cioplită

adusă, după spusa parohului, din vechile ruine ale cetăţei Ismail.

Biserica SS. împăraţi, neavând proprietăţi, n'are nici capital. Singurul venit este al

pangarului. Are o populaţie de 870 familii ortodoxe.

VII. Biserica S. M. M. Gheorghe. Această biserică s'a zidit între anii 1851-1857.

Primul ctitor este Arhimandritul Hrisantie Orezeanu, care în fruntea unui comitet dintre

enoriaşi, a adunat fondurile necesare; la ridicarea acestei biserici, fiind ajutat şi de preoţii

bisericei. Biserica s'a sfinţit în anul 1857, luna Aprilie în 22 zile. Preoţii după vremuri,

servitori la această biserică, ajutaţi şi de epitropi, au lucrat foarte mult pentru desăvârşirea ei.

Intre ostenitori se dă numele următorilor: Constantin Cârnu, Moise Albu, Enache Ciocan, Gh.

Ionaşcu, Stan Vâlsan, preoţii: Dumitru Hristea, Stan Nicolescu, etc.

Biserica S. M. M. Gheorghe are o construcţie solidă şi este clădită în formă de cruce.

Această biserică n'are nici proprietăţi, nici vre-un capital. Singurul venit este al pangarului.

Are o populaţie de 1145 familii ortodoxe.

VIII. Biserica Cuvioasa Parascheva. Iniţiativa pentru ridicarea unei biserici în

această parte a oraşului s'a luat în anul 1872. Temelia bisericei însă s'a pus în anul 1877, iar

67  

construcţia ei, din cauza lipsei de fonduri, s'a continuat timp de 15 ani, adică până la 1892.

Din pricină însă că temelia acestei biserici nu era solidă şi proporţională cu înălţimea şi

mărimea clădirei, ea s'a surpat în anul 1896, pe când era aproape terminată. Astfel a perit

această biserică, care de altmintrelea, era de o frumuseţă rară şi foarte impozantă. In acelaş an

(1896), epitropia cu spesele bisericei şi din materialul celei dărâmate a construit în paiantă,

actualul paraclis, sfinţit tot în acel an şi în care se serveşte Sf. Liturghie.

Biserica Cuvioasa Parascheva nu are proprietăţi, dar având cea mai întinsă şi mai

populată parohie, precum şi o Cruce făcătoare de minuni, este vizitat de un foarte mare

număr de credincioşi, ceia ce face ca pangarul său să dea un venit anual destul de însemnat.

In prezent dispune de un capital de 13,086 lei, în efecte, la Casa de Depuneri şi

Consemnaţiuni. Are o populaţie de 2257 familii ortodoxe.

IX. Biserica S. Prof Ilie. Această biserică s'a construit între anii 1872-1877 cu

ofrande adunate de pe la creştinii pioşi, prin stăruinţa actualului paroh, preotul Luca

Dumitrescu, şi altor persoane.

Pe frontespiciul bisericei se găseşte următoarea inscripţie: „Această biserică s'a edificat prin stăruinţa preotului Luca Dumitrescu, prin adunare de

ofrande, dimpreună cu persoanele mai arătate şi anume: Iancu Mihailescu, Dumitru Sisea, Anghel

Ciortan, Ghiţă Moise şi Radu Besnia.

Temelia acestei biserici s'a pus la anul 1872, Sep. 8, s'a terminat la anul 1877, Mai 20, şi s'a

sfinţit la 20 Iulie 1677 de către Prea Sf. Episcop al Dunărei de Jos Melhisedec”. Biserica S. Prof Ilie este frumuşică şi foarte solidă. Proprietăţi nu are, precum nici

vre-un capital în bani. Are o populaţie de 1143 familii ortodoxe.

X. Biserica S. Prof. Ioan Botezătorul. Parohia acestei biserici fiind înfiinţată din nou

prin legea clerului mirean dela 1893 şi neavând o biserică proprie, s'a construit, cu bani

adunaţi de pe la enoriaşi, un paraclis din paiantă şi căptuşit cu scândurii în anul 1895, când s'a

şi sfinţit, săvârşindu-se în el Sf. Liturghie.

In anul 1900, luna Iulie în 9 zile, s'a pus temelia unei frumoase biserici, după un plan

întocmit de D-l Arhitect Th. Dobrescu din Bucureşti. Biserica s'a înălţat până acum numai

până la ferestre cu fondurile şi materialul ce s'au adunat de pe la creştini şi din ceia ce s'a

putut dă de Onor. Primărie a oraşului, dar mai ales din produsul unei lotării. De doi ani

lucrarea stă pe loc din lipsă de fonduri. Are o populaţiune de 1329 familii ortodoxe.

Pe lângă cele zece biserici parohiale ortodoxe române, de care am vorbit mai sus, mai

sunt în Brăila încă două biserici ortodoxe ale comunităţii străine, şi anume:

68  

1). Biserica Buna-Vestire a comunităţei grece, a cărei clădire s'a început la an. 1863 şi

s'a terminat la 1867, când s'a şi sfinţit.

2). Biserica Înălţarea Domnului a comunităţei bulgare, a cărei temelie s'a, pus în 1868

şi s'a terminat din construcţie în 1881, când s'a şi sfinţit.

Ambele aceste biserici sunt construite cu fondurile adunate dela membrii

comunităţilor respective. După legea, clerului mirean din 1893, ele sunt trecute ca filiale la

biserica română S. Ier. Nicolae, însă această alipire este mai mult nominală, căci parohii

acestei biserici n'au exercitat nici odată drepturile lor de parohi asupra acestor două biserici

17. PAROHIILE ŞI BISERICILE RURALE.

Parohiile rurale din jud. Brăila, înfiinţate, prin legea clerului mirean din 1893, sunt în

număr de 55. După principiul acestei legi, acolo unde s'a aflat o comună rurală a trebuit să se

înfiinţeze şi o parohie. In acest judeţ există numai un singur cătun - Traianu - care a fost

recunoscut atunci de parohie, şi o singură comună - Viziru - care a fost despărţită în două

parohii. Cum însă în judeţul nostru sunt unele comune foarte mici, chiar sub 200 familii, s'a

ajuns, după principiul legei, a se ave şi parohii foarte mici. Pe când însă o comună, fie cât de

mică în populaţiune, poate să subsiste, fiindcă marile proprietăţi de pe teritoriul ei îi produce

veniturile de care este condiţionată existenţa ei, o parohie cu greu poate să subsiste fără o

populaţiune numerică. Deci, o modificare a actualelor parohii, se impune, cu atât mai mult,

cu cât, dela aplicarea legei clerului mirean încoace, s'au mai înfiinţat în acest judeţ unele

cătune cu o populaţiune de peste 200 şi chiar 300 familii, cum spre ex: Golăşeii, Ţibăneştii şi

Victoria, iar altele au crescut în populaţiune, cum de ex: Gemenele şi Pitulaţii, care ar trebui

recunoscute ca parohii.

Fiindcă este vorba de modificarea parohiilor, credem că acele parohii mici, care sunt

în apropiere una de alta, să se întrunească într'una singură. N'ar fi rău dacă s'ar desfiinţa şi

acele parohii, care au început a se despopula prin împroprietărirea şi aşezarea locuitorilor în

cătunele vecine, iar parohia şi reşedinţa ei să se strămute în acele cătune din apropiere, care

au dobândit o populaţiune mult mai numerică. Aceasta ar fi şi în folosul preotului, dar mai

ales al creştinilor din coprinsul parohiei, căci ar putea fi căutaţi cu mai multă înlesnire de

preot, când acesta ar avea locuinţa acolo unde populaţiunea ar fi mai numeroasă.

In tabloul de modificarea parohiilor, despre care am vorbit la parohiile urbane, s'a

69  

                                                           

avut în vedere de către noi şi unele din aceste modificări. Timpul însă a descoperit şi altele,

aşa că o nouă revizuire şi modificare a parohiilor rurale este de absolută nevoe.

Dintre parohiile actuale, ar trebui desfiinţate următoarele:

a). Lacu-Rezi, care are o populaţie sub 100 familii şi care, deşi este mai în apropiere

de parohia însurăţei, însă fiindcă aceasta are peste 500 familii, ea ar putea fi alipită la parohia

Pârlita, care are numai 165 familii şi de care o desparte 4 km.

b). Berteştii-de-sus, care deşi e mai în apropiere de parohia Berteştii-de-jos, dar

fiindcă şi aceasta are peste 400 familii, ea ar putea fi unită cu parohia Mihaiu-Bravul, de care

o desparte 4 km.

c). Scorţaru-Nou încă s'ar putea desfiinţa şi alipi la cătunul Gemenele, în caz când

acesta s'ar declara parohie, fiind mult mai mare şi în perspectivă a se mai mări.

Parohii noi, ar trebui înfiinţate în cătunele: Gemenele şi Pitulaţii, pendinte de parohia

Scorţaru-Nou, iar aceasta rămânând prea mică ar putea fi alipită la Gemenele; deasemenea şi

în cătunele: Victoria, Golăşei şi Ţibăneşti, a căror populaţiune trece peste 300 capi de familie.

In aceste două din urmă cătune, este nevoe absolută a se construi şi biserici. Ar mai trebui

construite biserici filiale şi în cătunele: Germăneasa, parohia Berteştii-de-Jos, Ciorâşca,

parohia Cioara-Radu-Vodă şi Voineşti, parohia Latinu, care au câte o populaţiune de peste

100 familii şi sunt la mare depărtare de parohiile respective.

Pentru a se avea o idee mai clară despre parohiile şi bisericile rurale din acest judeţ,

ne vom ocupa în cele următoare de fie-care în parte.

1. Parohia Tudor-Vladimirescu, cu 260 familii ortodoxe.

Construcţia bisericei parohiale, cu patronul SS. Trei-Ierarhi, s'a început în 1884 şi s'a

terminat în 1887, sfinţindu-se în 11 zile ale lunei Decembre. Este ridicată cu ajutorul

locuitorilor şi din alte ofrande, adunate de pe la pioşii creştini, prin stăruinţa răposatului preot

paroh Constantin Nisipeanu. Este solidă, însă nezugrăvită. Are 17 pogoane pământ pentru

folosinţa personalului149.

2. Parohia Scorţaru-Vechiu, cu 280 familii ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială, cu hramul S. M. M. Gheorghe, este construită şi sfinţită în anul

1878, cu ajutorul enoriaşilor şi din ofrande publice. In 1895 i-s'a făcut o reparaţie radicală.

Este nezugrăvită.

3. Parohia Silistraru, cu 252 fam. ortodoxe. Biserica parohială, cu hramul Adormirea

Maicei Domnului, s'a început a se zidi în 1878 şi s'a terminat în 1882, când s'a şi sfinţit în 25  

149  In jud. Brăila toate bisericile parohiale au câte 17 pogoane pământ pentru folosinţa personalului, afară de două parohii; Islaz şi Ianca, al căror personal primeşte sporul de 25% asupra salariilor. 

70  

ale lunei Aprilie. S'a ridicat din contribuţiunile parohienilor şi prin stăruinţele preoţilor Dima

Dobrişan şi Nicolae Nistorescu. Este solidă şi complect pictată.

4. Parohia Traian, com. Silistraru, cu 192 familii ortodoxe.

Biserica parohială, cu patronul Cuvioasa Parascheva, s'a început a se zidi în

1897 şi s'a terminat în 1901, sfinţindu-se în 16 zile ale lunei Decembre. Este ridicată

din analoghia locuitorilor şi din ofrande de pe la alţi credincioşi, adunate prin

stăruinţa actualului paroh Stroe Oprişenescu şi a unui comitet. Este solidă, dar nu

este încă tencuită în exterior şi nici pictată.

5. Parohia Cazasu, cu 389 familii ortodoxe şi 20 eterodoxe. Are 2 cătune.

Biserica parohială, cu hramul SS. Voevozi, s'a zidit în 1883 şi sfinţit în 1884,

luna Noembre 8. S'a ridicat cu ajutorul locuitorilor şi prin stăruinţa preoţilor şi a

ctitorilor: Ioniţă şi Gheorghe Frunză şi Mihaiu Sava. Este solidă şi frumos pictată.

Are o clopotniţă de zid la intrarea în curtea ei.

6. Parohia Nazâru, cu 186 familii ortodoxe. Are 4 cătune mici.

Biserica parohială, cu hramul S. Ier. Nicolae, s'a zidit în anul 1840, cu

cheltuiala Prinţului Ghica Voevod, proprietarul moşiei pe acel timp. Starea actuală a

bisericei este rea. Pentru ca să mai dureze îi trebue neapărat o reparaţie radicală.

7. Parohia Romanul, cu 295 fam. ortodoxe. Biserica parohială, cu patronul SS.

Voevozi, este zidită şi sfinţită în 1891, cu sume provenite din analoghia parohienilor.

In anul 1902 i-s'a făcut o reparaţie radicală, tencuindu-se în interior şi exterior şi

acoperindu-se din nou, tot cu ajutorul parohienilor. Biserica este solidă şi frumuşică,

dar trebue pictată.

8. Parohia Latinu, cu 271 familii ortodoxe. Are 2 cătune.

Biserica parohială, cu hramul S. Ier. Vasile, este zidită în 1865 şi sfinţită tot

în acest an, luna Septembre în 24. Starea actuală a bisericei este rea. Are nevoe de o

reparaţie radicală atât în interior cât şi exterior, precum şi de pictură.

9. Parohia Gurgueţu cu 172 familii ortodoxe.

Biserica parohială, cu hramul SS. Apostoli, s'a început la 1874 şi s'a terminat

în 1878, sfinţindu-se în 8 Septembrie, acelaş an. Ctitorii acestei biserici sunt: Teodor

Apostol, Lazăr Dumitru şi preotul Irimia Popia. In anii trecuţi i s'a făcut oare care

reparaţiuni, la care a contribuit şi D-ra Maria T. Apostol, proprietara moşiei.

Biserica nu este zugrăvită.

10. Parohia Scorţaru-Nou, cu 720 familii ortodoxe şi 6 eterodoxe. Are 4 cătune.

71  

Biserica parohială, cu hramul Adormirea Maicei Domnului, s'a zidit în 1857,

sub Filotheiu; Episcopul Buzăului. In anul 1891 i s'a făcut reparaţie radicală. Parohia

aceasta are trei biserici filiale, şi anume:

a). Biserica filială, cu patronul SS. Împăraţi, din cătunul Sihleanu, zidită la 1851 şi

sfinţită la 1852, cu cheltuiala proprietarului moşiei, dela care şi cătunul şi-a luat numele.

b). Biserica filială, cu patronul S.M. Ier. Vasile, din cătunul Pitulaţi, zidită în anii 1902

şi 1903 şi sfinţită în anul 1905, luna Octombre în 30 zile.

c). Biserica filială din cătunul Gemenele, a cărei temelie s'a pus în anul 1904, şi care

acum este terminată din zidărie.

11. Parohia Vădeni, cu 160 fam. ortodoxe. Biserica parohială, cu hramul Adormirea

Maicei Domnului, s'a zidit în 1843, s'a sfinţit în 1845, iar în 1890 s'a reparat. Inundaţia din

1897 a ruinat-o într'atâta, în cât nu mai era proprie pentru serviciu şi nici cu putinţă a se mai

repara. De aceia, în anul 1904, s'a dărâmat, cu aprobarea Sf. Episcopii, conservându-se

obiectele sfinte într'o casă particulară. .

12. Parohia Islaz, cu 1525 familii ortodoxe şi 630 eterodoxe. Are 1 cătun - Piscu -

locuit aproape numai de Lipoveni.

Dintre familiile eterodoxe 573 sunt Lipoveni şi 57 Catolici.

Biserica parohială, cu hramul S. M. M. Dimitrie, propriu vorbind, este un paraclis

făcut provizoriu din paiantă cu cărămidă. Acest paraclis este construit şi sfinţit în anul 1899,

cu din analoghia locuitorilor.

Parohienii au ales un comitet, în frunte cu preotul paroh, care să lucreze la strângerea

de fonduri pentru ridicarea unei frumoase biserici în locul actualului paraclis. Până acum

epitropia dispune de un capital de 7823 lei şi 41 bani, din care lei 859, bani 90, adunaţi cu

condica de analoghie, eliberată de Sf. Episcopie, lei 6500, daţi din fondurile comunei cu

aprobarea Onor. Prefecturi, şi lei 463, bani 51, din excedentele bisericei.

13. Parohia Cotu-Lung, cu 315 familii ortodoxe. Are 3 cătune.

Biserica parohială, cu patronul S. Ier. Nicolae, s'a construit între anii 1879-1882. In

acest din urmă an s'a sfinţit. I s'a făcut reparaţii în 1890 şi în 1897, când a suferit stricăciuni

din cauza inundaţiei din acel an.

14. Parohia Chiscani, cu 261 fam. ortodoxe şi 1 eterodoxă. Are un cătun - Lacu-Sărat.

Biserica parohială Cuv. Parascheva, este construită în 1869, cu din contribuţiunile

parohienilor, şi sfinţită în acelaş an. Printre ctitori figurează: preotul Ştefan Zăinescu,

Nedealcu Petre şi Lazăr Mitache.

72  

Bis. filială S. Ier. Nicolae din desfiinţatul cătun Vărsătura, pendinte de această

parohie, s'a zidit la 1840 şi s'a sfinţit în acelaş an, luna Decembre 5. Ea a fost deja închisă din

pricina ruinei, iar cărţile şi obiectele sacre strămutate la noua biserică filială, cu patronul S.

Prof. Ilie şi S. M. Panteleimon, construită în cătunul Lacu-Sărat, care, acum este terminată şi

gata de sfinţire.

Biserica parohială are o casă parohială, făcută de parohul actual cu spezele sale.

15. Parohia Tichileşti, cu 362 fam. ortodoxe. Are un cătun.

Biserica parohială, cu hramul SS. Voevozi, s'a construit şi sfinţit în 1856, sub

Filotheiu, Episcopul Buzăului, cu ajutorul comunei şi al locuitorilor. In anul 1902 i s'a făcut o

reparaţie radicală, precum şi Sf. Masă din nou, pentru care i s'a făcut şi o nouă sfinţire.

16. Parohia Ianca, cu 336 fam. ortodoxe şi 5 eterodoxe.

Biserica parohială, cu patronul S. Ioan Botezătorul, s'a zidit în 1875, cu ajutorul

parohienilor şi altor creştini, iar în 1874 s'a sfinţit. In 1879 s'a reparat. Biserica are un aspect

frumos.

Biserica filială, cu hramul Adormirea Maicei Domnului, situată în vatra veche a com.

Ianca, după spusa bătrânilor, ar fi ridicată şi sfinţită între anii 1830-1836.

17. Parohia Filipeşti, cu 247 fam. ortodoxe şi 1 eterodoxă.

Biserica parohială, cu hramul S. Ier. Nicolae, este zidită şi sfinţită în 1848. Ca prim

ctitor se află nemuritorul Costache Filipescu, care este înmormântat la spatele Altarului

bisericei şi pe a cărui peatră sepulcrală se citeşte următorul epitaf: „Urmând cu vrednicie tradiţia străbună,

In râuri străine bravă după tribună.

Şi când sună cea oră solemnă a deşteptării,

Costache Filipescu păru în fruntea mişcării.

Pe ţărmurile Senei în urmă exilat,

Muri şi d'al său frate aci fu transportat.

June generaţii mormântu-i salutaţi,

De patrie şi onoare aci vă inspiraţi”. Biserica aceasta este, aşezată pe proprietatea numitului prim ctitor, care se stăpâneşte

acum de D-l Nicolae Filipescu, fost ministru. Ea are nevoe de o reparaţie radicală şi de

pictură.

18. Parohia Surdila-Găiseanca, cu 240 fam. ort. şi 1 eterodoxă. Are 1 cătun şi 2 târle.

Biserica parohială SS. Împăraţi, s'a zidit între anii 1864-1869. In acest din urmă an s'a sfinţit.

Din cauza revărsărei râului Buzău, prin vâlceaua Buzoel, inundându-se adesea această

parohie, a fost strămutată, nu de mult, pe un loc mai înalt, ferit de inundaţie, în apropiere de

73  

calea ferată Brăila-Făurei, iar biserica a rămas singură în vatra satului, distanţă de 4 km.

Locuitorii au simţit necesitatea construirei unei noui biserici, în centrul comunei, şi sunt pe

cale de a-şi alege un comitet, care să înceapă strângerea fondului necesar.

In căt. Brateş, pendinte de această parohie, se află o biserică filială, cu hramul

Adormirea Maicei Domnului, zidită de răposatul Vasile Mareş, propr. moşiei, în 1890, când

s'a şi sfinţit. Această biserică se administrează de o epitropie aparte şi se întreţine din

fondurile ei particulare, conform dispoziţiunilor testamentare ale ctitorului.

19. Parohia Surdila-Greci, cu 345 familii ortodoxe şi 10 eterodoxe. Are 2 cătune.

Biserica parohială SS. Trei-Ierarhi, s'a construit cu ajutorul locuitorilor şi altor creştini

pioşi, prin adunare de ofrande. S'a început în 1899 şi s'a terminat în 1903, când s'a şi sfinţit de

P. S. Episcop Pimen, în 16 ale lunei Martie. Are două biserici filiale:

a). Bis. filială SS. Voevozi din căt. Vizireni, care s'a terminat din construcţie în 1903 şi

s'a sfinţit în acelaş an, luna Septembrie în 21. Ea a înlocuit pe vechea biserică filială, cu

hramul S. Ier. Nicolae, ce era făcută din gard de nuele şi care se ruinase cu desăvârşire.

b). Bis. filială din căt. Făurei, cu hramul S. Ier. Nicolae, s'a construit, după cum spun

bătrânii, între anii 1849-1866. Ea a servit ca biserică parohială până la 1903, când s'a sfinţit

actuala biserică parohială SS. Trei-Ierarhi din reşedinţa parohiei. Acesta e motivul pentru

care, în tabloul parohiilor din 1904, este trecută ca biserică parohială.

20. Parohia Perişoru, cu 477 fam. ortodoxe. Are 4 cătune.

Biserica parohială, cu hramul SS. Voevozi, s'a terminat în 1898 şi s'a sfinţit în 31

Maiu, acelaş an, de P. S. Episcop Parthenie. Este frumoasă şi solidă. Are nevoe de pictură. S'a

construit cu ajutorul parohienilor şi din ofrande strânse cu condica de milă, prin stăruinţa

parohului actual M. Vişăneanu.

21. Parohia Urleasca, cu 232 fam. ortodoxe. Are 4 cătune.

Biserica parohială, cu hramul SS. Voevozi, s'a construit şi sfinţit în 1861. Este făcută

din paiantă. Deşi ar mai dura încă, totuşi este de trebuinţă a se construi o nouă biserică în

locul ei.

22. Parohia Batogu, cu 135 fam. ortodoxe. Biserica parohială S. M. M. Dimitrie, a fost

construită din paiantă cu nuele la 1840 şi sfinţită în acelaş an. Din cauza ruinei, a fost

dărâmată anul acesta, cu aprobarea P. S. Episcop.

O altă bisericuţă nouă s'a ridicat în anii trecuţi, alături de aceasta, dar, din lipsă de

fonduri, nu s'a putut termina decât din zidărie şi acoperiş, populaţiunea fiind puţin numeroasă

şi cam nevoiaşe.

74  

23. Parohia Slobozia-Cireş, cu 170 fam. ortodoxe.

Biserica parohială S. Ier. Nicolae, s'a zidit la 1846, cu cheltuiala D-lui Tache

Fălcoianu, proprietarul moşiei, şi s'a sfinţit la 1847. Ea se află acum în reparaţie radicală.

24. Parohia Strâmbu, cu 174 fam. ortodoxe.

Din Sinodicul ei se constată că biserica parohială S.S. Împăraţi, s'a construit în anul

1845 de către Constantin Rizo, proprietarul moşiei, şi s'a sfinţit în acelaş an, cu

binecuvântarea Episcopului Chesarie al Buzăului. In anul 1904 s'a reparat radical şi s'a pictat

din nou.

25. Parohia Movila-Miresei, cu 300 fam. ortodoxe.

Biserica parohială, cu hramul Dumineca Tuturor-Sfinţilor, s'a început a se zidi în

1889 şi s'a terminat în 1892, când s'a şi sfinţit de Arhimandritul Nectarie Chică, cu

binecuvântarea P. S. Episcop Parthenie. In anul 1904 s'a pictat din nou. Atât zidirea cât şi

pictura s'a făcut cu ajutorul obştei locuitorilor şi prin stăruinţa actualului paroh S. Apostol şi a

unui comitet.

26. Parohia Deduleşti, cu 196 fam. ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială Dumineca Tuturor-Sfinţilor, s'a început a se construi în 1861 şi s'a

terminat în 1864, când s'a şi sfinţit, în 15 Octombre. S'a construit cu ajutorul parohienilor. In

1897 şi 1902, i s'a mai făcut şi oare care reparaţiuni.

27. Parohia Suteşti, cu 848 fam. ortodoxe. Are 6 cătune.

Biserica parohială, cu hramul SS. Împăraţi, este zidită de Costache Suţu, fiul lui

Grigore Suţu.

Iată inscripţia acestei biserici: „Mare al credinţei Logofăt, fiul lui Grigorie Suţu, Costache cu soţia sa Ruxandra prea iubită fică a lui

Dimitrie Vornicul Racoviţă, satul Şuteşti, înfiinţând ăst Sf. locaş, clădit spre veşnica, moşi-părinţilor lor,

pomenire şi ai celor din cei coborâţi în veacul de veci, la una mie, sute opt şi patruzeci şi doi leatul, îngrijitor

aflându-se Chir Ion Ridichie”.

In sânul bisericei se află cavoul familii Suţu, în care sunt înmormântaţi ctitorii şi

ceilalţi membrii decedaţi.

Biserica este frumoasă şi solidă. Ar avea însă nevoe de oare care reparaţiuni şi

reînoirea picturei. Atât biserica cât şi personalul ei se întreţine de familia Suţu, proprietara

moşiei, fiind clasată între bisericile particulare.

Pământ are 21 hectare 2376 m. p., după cum se arată în tabloul Adm. C. Bisericei din

1904.

28. Parohia Viziru-de-Sus, cu 345 fam. ortodoxe. Este formată din partea de sus a

75  

com. Viziru. Are un singur cătun, Giurgenii, cu 5 fam.

Biserica parohială, cu patronul S-ta Treime, s'a construit şi sfinţit în 1861. In anul

1901 i s'a făcut o reparaţie radicală. Este frumoasă, solidă şi complect pictată. Fondatorii

acestei biserici sunt: Contele Petru de Roma, Contesa Maria de Roma şi obştea locuitorilor.

Familia Gheorghe şi Alexandru Grossu, proprietari, au ajutat la înfrumuseţarea şi

împrejmuirea ei, iar parohul actual Dima Ionescu o îngrijeşte foarte bine.

In această parohie mai este şi o bisericuţă filială, cu patronul Sf. Sofia, care însă nu e

decât o capelă a familiei Petre Conte de Roma, zidită la anul 1869, chiar în marea şi

frumoasa grădină a acestei familii, cu ocaziunea încetărei din viaţă a contesei Sofia Petre de

Roma, născută Prinţesa Alexandru Ipsilante, al cărei monument se află în interiorul capelei.

Ca cestiune istorică trebue să mai amintim că aci se mai află şi osemintele Prinţului

Nicolae Conachi Vogoridi, aduse, împreună cu piatra mormântală, dela biserica Mavrogheni

din Bucureşti, în anul 1893, de către preotul capelei, împreună cu fiul decedatului, anume

Emanoil Vogoridi. Prinţul Nicolae Conachi Vogoridi, decedatul, este tatăl D-nei Contese

Maria, actuala şi a doua soţie a D-lui Conte Petre de Roma.

Tot aci se mai află şi următoarele morminte;

1. Al Contelui Nicolae de Roma, fratele Contelui Petre de Roma, proprietarul

capelei.

2. Al Contelui Dimitrie de Roma, fiul Contelui Nicolae de Roma.

3. Al Cont. Dionisie de Roma, fratele Cont. Petre de Roma, şi în fine.

4. Al lui Petre Serig, omul de încredere al Cont. Petre de Roma şi din aceiaş familie

cu Arhidiaconul Melelie Serig, scriitorul bisericesc din veacul XVIII.

Fie care mormânt are câte o piatră sepulcrală cu inscripţii în limba grecească.

29. Parohia Viziru-de-Jos, cu 330 fam. ortodoxe. Este formată din partea de jos a

com. Viziru.

Biserica parohială, cu hramul Adormirea Maicei Domnului s'a fondat în anul 1872,

sub arhipăstoria Episcopului de Ismail, Melhisedec, prin stăruinţa şi ajutorul preoţilor Ioan

Marin şi Marin Moca, precum şi altor creştini amintiţi în inscripţia ei, iar la anul 1874,

Septembrie 14, s'a sfinţit. In anii 1893-1895 s'a pictat, prin stăruinţa actualului paroh Ioan

Perianu şi a epitropilor Oprea Vălian, Stan Dobrilă şi Ioan Deicu. NB. La o distanţă cam de 4 km. de această parohie, pe şoseaua ce merge dela Brăila la com. Viziru, s'a

înfiinţat, în urma legei clerului mirean din 1893, un sat numit Golăşeii-Noui, în care s'au stabilit până acum

peste 300 familii. Acest sat deşi depinde politiceşte de comuna Viziru, însă bisericeşte nu este alipit la nici una

din cele două parohii ale acestei comuni. Cu toate că a fost şi este căutat cu cele religioase de preoţii din

76  

parohiile Viziru-de-sus şi Viziru-de-jos, totuşi creştinii fiind mulţi la număr şi în depărtare de aceste parohii, cu

greu pot fi satisfăcuţi la nevoile lor religioase. Copiii lor, aproape nu ştiu ce e biserica. Numai declararea acestui

sat de parohie, clădirea unei biserici şi numirea sau hirotonia unui preot, ar putea să satisfacă cerinţele sale

religioase.

30. Parohia Valea-Cânepei, cu 240 fam. ortodoxe şi 2 eterodoxe.

Biserica parohială, cu hramul S. Ier. Nicolae, după cum spun bătrânii, s'a început a se

zidi în 1838, cu spezele locuitorilor şi s'a terminat şi sfinţit în 1845. In anul 1902 i s'a făcut, o

reparaţie radicală şi i s'a schimbat şi placa de pe Sf. Masă, sfinţindu-se din nou de către

Arhimandritul de Scaun Teofil Mihăilescu, cu binecuvântarea P. S. Episcop Pimen.

31. Parohia Osman, cu 280 fam. ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială, cu hramul Adormirea Maicei Domnului, s'a început a se zidi în

1888 şi s'a terminat în 1895, când s'a şi sfinţit, în 21 Noembre, sub arhipăstoria P. S. Episcop

Parthenie. Fondurile cu care s'a construit au provenit din contribuţiile benevole ale

parohienilor şi din ofrandele strânse cu pantahuza. Are o casă parohială construită cu spezele

actualului paroh Neagu Balaban.

32. Parohia Insurăţei, cu 560 fam. ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială, cu hramul SS. Impăraţi, este construită din analoghia locuitorilor,

prin stăruinţa actualului paroh Vasile Trifulescu. Temelia acestei biserici s'a pus în anul 1891,

iar construcţia ei s'a terminat în 1895, când s'a şi sfinţit. Biserica este solidă şi frumoasă, dar

nu este încă pictată.

33. Parohia Pârlita, cu 165 fam. ortodoxe. Biserica parohială, cu hramul S. Ier.

Nicolae, nu se ştie pozitiv când s'a zidit şi sfinţit, dar se presupune că ar fi zidită între anii

1828-1836. In anul 1900 i s'a făcut reparaţii radicale, precum şi o nouă catapeteasmă.

Biserica nu este zugrăvită.

34. Parohia Filiu, cu 266 familii ortodoxe. Are 3 cătune.

Biserica parohială, cu hramul SS. Impăraţi, este construită de familia Budişteanu,

proprietara moşiei, în anii 1845-1846 şi reparată la 1873, după cum se vede din următoarele

inscripţii: I. „Acest Sf. Locaş cu hramul Sf. Impăraţi Constantin şi Elena s'a zidit din temelie de proprietarul

moşiei fiul Crucerului Ion Budişteanu şi soţia sa Zoia, precum şi cu cheltuiala coconi Afendi Filianţi, în zilele

înălţimei sale George Dimitrie Bibescu Voevod, începându-se la anul de la Hristos 1845, luna lui Maiu şi

sfârşindu-se în anul 1846, luna lui Septembre”.

II. „Această Sf. Biserică s'a reparat la anul 1873 după iniţiativa şi cheltuiala proprietarului moşiei D-l

Nicolae Protopopescu, Măria soţia sa, Domna Despinca Papazol, a locuitorilor comunei, şi a altor bine-făcători

şi s'a zugrăvit”.

77  

Biserica este solidă şi frumoasă, având şi o clopotniţă de zid la intrarea în curte-i, pe

frontespiciul căreia, de o parte şi de alta, sunt aşezate busturile proprietarilor Nicolae şi Măria

Protopopescu.

35. Parohia Bordeiu-Verde, cu 285 familii ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială, cu hramul S. M. M. Dimitrie, este zidită în 1869 şi sfinţită în 1870,

Martie 25. Este solidă şi în bună stare. Pe frontespiciu are următoarea inscripţie:

„Nicolae Silistrăreanu primul ctitor la construirea acestui Sf. Locaş cu hramul Sf.

Dumitru şi cu ajutorul locuitorilor acestei comuni Bordeiu-Verde şi alţi bine voitori, anul

1869”.

36. Parohia Gropeni, cu 429 fam. ortodoxe. Biserica parohială S. Ier. Nicolae, s'a

început în 1870 şi s'a terminat şi sfinţit în 1873. S'a zidit din iniţiativa preotului Petrea

Ciocârlan, cu din cotizaţiile parohienilor. In anul 1887 s'a pictat tot cu ajutorul parohienilor şi

prin stăruinţa aceluiaş preot Petrea Ciocârlan şi a preotului C. Gănescu.

37. Parohia Lacu-Rezi, cu 79 fam. ortodoxe. Cătune nu are, căci fostul cătun Padina,

pendinte de această parohie, s'a desfiinţat prin împroprietărirea locuitorilor în alte comune

noui.

Biserica parohială s'a început a se construi în anul 1840, cu cheltuiala locuitorilor şi

s'a terminat şi sfinţit în 1842.

Bis. filială Adormirea Maicei Domnului, din desfiinţatul cătun Padina, s'a zidit în

1876, cu cheltuiala proprietarilor de atunci ai moşiei, anume: Gheorghe Petcu şi Ion V.

Perlea.

Biserica parohială este solidă, frumoasă şi spaţioasă, însă parohia este cea mai mică

din judeţ, menită a se desfiinţa la o modificare a parohiilor.

38. Parohia Mihaiu-Bravul, cu 587 familii ortodoxe. Are un cătun, Victoria, netrecut

în tabloul parohiilor din 1894, fiind înfiinţat după întocmirea lui.

Bis. parohială, cu hramul S. M. M. Gheorghe, s'a început a se zidi în 1892 cu ajutorul

obştei locuitorilor şi prin stăruinţa actualului paroh Th. Micu. S'a terminat în 1900 şi s'a sfinţit

în 19 Noembre, acelaş an, de P. S. Parthenie, fost Episcop al Dunărei-de-Jos.

In anul 1903 s'a început în zisul căt. Victoria, care este la o depărtare de 10 km. de

parohie, construirea unei frumoase biserici, care acum este terminată din zidărie şi tencuială.

Populaţiunea acestui cătun, de peste 350 familii, depărtarea sa de parohie şi ridicarea acestei

biserici în mijlocul său, impune necesitatea recunoaşterei lui de parohie.

39. Parohia Ceacâru, cu 727 fam. ortodoxe. Are 1 cătun, Ţibăneştii-Noi.

78  

Notăm că acest cătun nu figurează în tabloul parohiilor din 1894, fiind înfiinţat mai în

urmă. Cătunul Ţibăneştii-Noi, deşi nu este atât de departe de parohia Ceacâru, totuşi

populaţiunea sa numeroasă, de peste 300 familii, reclamă a fi declarat de parohie.

Biserica parohială, din parohia Ceacâru, cu hramul S. Ier. Nicolae, s'a construit şi

sfinţit, între anii 1831-1834. In 1857 a ars cu desăvârşire, dar tot în acest an s'a reclădit şi

sfinţit cea actuală. In 1867 şi 1904 s'a reparat. In acest din urmă an, reînoindu-se şi Sf. Masă,

s'a sfinţit din nou, în 21 Noembre, de către actualul Protoiereu, cu binecuvântarea P. S.

Episcop Pimen.

Biserica are o casă parohială donată de comună, în 1904, cu aprobarea Onor.

Prefecturi.

40. Parohia Stăncuţa, cu 360 fam. ortodoxe. Are 4 cătune.

Biserica parohială, cu hramul Intrarea în Biserică (Vovidenia), s'a început în 1880, cu

ajutorul obştei locuitorilor, şi s'a terminat şi sfinţit în 1885. In 1898 i s'a făcut o reparaţie

radicală şi s'a pictat din nou, venind în ajutor cu o sumă însemnată şi actualul proprietar, D-

nul Gh. Ieremia, cu soţia sa, ale căror portrete sunt pictate în interior, pe păretele dinspre uşe.

Bis. filială, cu patronul S. Ier. Nicolae, din căt. Stanca, pendinte de această parohie,

s'a zidit cu cheltuiala obştei locuitorilor, între anii 1833 şi 1835. Are nevoe de reparaţie

radicală.

41. Parohia Berteştii-de-jos, cu 423 familii ortodoxe. Are 4 cătune.

Biserica parohială S. M. M. Gheorghe, s'a zidit cu ajutorul obştei locuitorilor, între

1875-1877 şi s'a sfinţit în acest din urmă an, în 24 Septembrie.

Are trebuinţă de mici reparaţiuni şi de o nouă pictură.

42. Parohia Berteştii-de-sus, cu 212 familii ortodoxe. Are 3 cătune.

Biserica parohială, cu hramul S-ta Treime, s'a început în anul 1840 şi s'a terminat în

1844, când s'a şi sfinţit. Ea a fost făcută de doi fraţi greci: Anghelache şi Tănase, arendaşii

moşiei, şi cu ajutorul locuitorilor. Deşi s'a reparat în 1890, totuşi astăzi a început a se ruina.

Ar trebui reclădită.

43. Parohia Tătaru, cu 412 fam. ortodoxe.

Biserica parohială S. Ier. Nicolae, a fost construită din gard în paiantă, pe la 1862,

când s'a şi sfinţit. Astăzi este cu totul ruinată. In schimb însă, s'a ridicat alături de ea o

frumoasă biserică, care în curând va fi dată serviciului divin.

44. Parohia Slujitorii-Alboteşti, cu 250 fam. ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială S. Ioan Botezătorul, s'a zidit în 1873, cu cheltuiala locuitorilor

79  

comunei şi altor miluitori, şi s'a sfinţit în 1876.

45. Parohia Dudeşti, cu 201 fam. ortodoxe. Biserica parohială S. Ier. Nicolae, este

zidită în 1863 şi sfinţită în acelaş an, Noembre 8. Ca fondator se dă Ştefan Jianu, proprietarul

moşiei. In 1902 i s'a făcut o reparaţie radicală, precum şi o nouă catapeteazmă. Biserica are

trebuinţă de pictură.

46. Parohia Fleaşca, cu 248 fam. ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială, cu hramul SS. Apostoli, a fost începută la 1873, cu cheltuiala

proprietarului moşiei Petrache Simu şi s'a terminat în anul 1875 de fiul său Anastase P. Simu,

când a fost şi sfinţită. In anul 1903 i s'a făcut o reparaţie radicală.

47. Parohia Ulmu, cu 446 familii ortodoxe şi 1 eterodoxă. Are 2 cătune.

Biserica parohială, cu hramul S. Ier. Nicolae, s'a construit cu cheltuiala Egumenului

Monastirei Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti, după cum rezultă dintr'o inscripţie a pictorului.

Zidirea ei a fost începută la 1859 şi s'a terminat la 1862, când s'a şi sfinţit. In 1904, s'a reparat

şi pictat din nou, prin stăruinţa parohului Ioan Vasilescu.

48. Parohia Jugureanu, cu 187 fam. ortotodoxe.

Biserica parohială, cu hramul Dumineca Tuturor-Sfinţilor, este frumoasă şi foarte

solidă. S'a construit de Alexandru şi Mandache Chiriacescu, proprietarii moşiei, şi s'a sfinţit

în 1857.

49. Parohia Ruşeţu, cu 488 fam. ortodoxe şi 4 eterodoxe. Este situată pe Domeniul

Coroanei Ruşeţu.

Biserica parohială, cu patronul S. Ier. Nicolae, s'a zidit şi sfinţit în 1876. In anul 1885

s'a reparat şi zugrăvit din nou cu cheltuiala M. S. Regelui Carol I. Inscripţia acestei biserici

este următoarea: „Această Sf. Biserică s'a zidit din temelie în anul 1876 cu cheltuiala D-lui Ion Necula şi cu ajutorul

locuitorilor. Iar în anul 1885 s'au reparat şi zugrăvit, cu cheltuiala M. S. Regelui Carol”.

50. Parohia Roşiori, cu 315 fam. ortodoxe. Biserica parohială, cu hramul

Întâmpinarea Domnului, s'a început la 1889 şi s'a terminat şi sfinţit la 1894. Ea s'a construit

cu ajutorul obştei locuitorilor.

51. Parohia Colţea, cu 230 fam. ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială S. Ier. Nicolae, s'a clădit şi sfinţit în 1873, cu ajutorul parohienilor.

In 1904 i s'a făcut o reparaţie radicală.

52. Parohia Ciocile, cu 375 familii ortodoxe. Biserica parohială, cu hramul Adormirea

Maicei Domnului, s'a zidit, dintru întâiu, între anii 1840-1846, cu cheltuiala locuitorilor, iar în

acest din urmă an s'a şi sfinţit de către Protopopul Teodor, cu binecuvântarea Episcopului

80  

Chesarie al Buzăului.

Pe la 1875 ajungând în ruină, s'a pus temelia unei noui biserici, tot sub acelaş

patronagiu.

Această nouă biserică s'a terminat în anul 1882, când s'a şi sfinţit, în luna Maiu. Ea a

fost ridicată cu ajutorul obştei locuitorilor, prin stăruinţa preotului Marin Georgescu. Biserica

este solidă, însă pictura trebue reînoită.

53. Parohia Chichineţu, cu 262 familii ortodoxe. Are 1 cătun.

Biserica parohială, cu hramul Inălţarea Domnului, s'a construit, între anii 1842 şi

1849, de către proprietarul moşiei Dimitrie Sorescu, cu soţia sa Ana, şi s'a sfinţit în acelaş an

de către Filotheiu, Episcopul Buzăului. In anul 1888 i s'a făcut o reparaţie însemnată de

actualul proprietar D-l C. I. Stoicescu, fost ministru, cu soţia sa D-na Iosefina, după cum se

vede din inscripţia lapidară: „In anul 1888 D-l C. I. Stoicescu şi soţia sa D-na Iosefina, proprietari ai moşiei Chichineţu cu a lor

cheltuială au reparat Biserica Chichineţu”.

In răstimpul dela 1888 încoace, a suferit unele stricăciuni, mai ales la soclu şi turle, de

aceia s'a simţit nevoia de o nouă şi radicală reparaţie, care se face în timpul de faţă cu ajutorul

parohienilor.

54. Parohia Cioara-Doiceşti, cu 363 familii ortodoxe.

Biserica parohială, cu hramul Sf. Treime, s'a început a se zidi la 1852 şi s'a terminat şi

sfinţit la 1858. Fondatorii ei sunt arătaţi în următoarea inscripţie: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, acest Sf. Locaş s'a început de Domnu răposatu Pitaru

Costache Frei la anul 1852 şi s'a săvârşit de D-ei Manda Frei soţia răposatului cu totă cheltuiala D-ei fiind

proprietară aceştii moşii Ciora-Doiceşti punând hramu Sf. Treime; In zilele D-lui Domn Caimacam Alexandru

Ghica”.

In anul 1869 s'a făcut acestei biserici oare care reparaţii. Este o biserică solidă şi

frumoasă, împrejmuită cu zid de cărămidă.

55. Parohia Cioara-Radu-Vodă, cu 285 familii ortodoxe. Are 2 cătune.

Biserica parohială S. Ier. Nicolae, s'a început la 1854 şi s'a terminat la 1855.

Iată inscripţia acestei biserici: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, s'a zidit din temelie şi s'a înfrumuseţat această sfântă

biserică în cinstea Sf. Erarh Nicolae, cu toată cheltuiala D. D. Paharnicului Nicolae Mimi, arendaş fiind acestei

moşii, în Domnia înălţimi sale Barbu Dimitrie Ştirbei, la anul de la Christos 1855”.

In 1874 i s'a făcut o reparaţie mai însemnată, iar de atunci încoace mici reparaţii.

18. RECAPITULARE.

Din cele arătate până aici, asupra parohiilor şi bisericilor urbane şi rurale, rezultă:

a). Că în judeţul Brăila sunt 10 parohii urbane şi 55 rurale, în total 65 parohii,

înfiinţate prin legea clerului mirean din 1893, şi

b). Că în oraşul Brăila sunt 10 biserici parohiale urbane şi 2 filiale, iar în judeţ, 55

biserici parohiale rurale şi 13 filiale, deci un total de 80 biserici, care, aranjate după data

întemelierii şi sfinţirii, sau după Domnitori şi Episcopi, avem:

a). După anii întemelierii şi Domnitori:

1 sub ocupaţia rusească…………. (1823-34).

9 sub Alexandru Ghica………….. (1834-42).

10 sub Gheorghe Bibescu……….. (1842-48).

6 sub Barbu Ştirbei……………… (1849-56).

3 sub Căimăcămie………………. (1856-58).

10 sub Cuza Vodă………………. (1859-66).

41 sub M. S. Regele Carol I……. (1866-…).

80 biserici în total.

b). După anii sfinţirii şi Episcopi:

20 sub Chesarie al Buzăului………….. (1825-50).

8 sub Filotheiu al Buzăului…………… (1850-61).

7 sub Dionisie al Buzăului……………. (1961-64).

20 sub Melhisedec al Dunărei-de-Jos….(1864-79).

7 sub Iosif al Dunărei-de-Jos………….. (1879-86).

12 sub Parthenie al Dunărei-de-Jos…… (1886-902).

3 sub Pimen al Dunărei-de-Jos………... (1902-…).

4 sub Pimen al Dunărei-de-Jos în construcţie

80 biserici în total.

CAPITOLUL IX. 19. STAREA ACTUALĂ A BISERICILOR CU TOT CE SE ATINGE DE ELE.

1. Construcţia bisericilor. In genere, starea bisericilor din oraşul şi judeţul Brăila, se

81  

82  

prezintă în bune condiţiuni, mai toate fiind construite din zid, afară de cele trei paraclise

provizorii din Brăila: Cuv. Parascheva, S. Ioan Botezătorul şi Adormirea Maicei Domnului,

de paraclisul din parohia Islaz şi de biserica parohială din Urleasca, care sunt construite din

paiantă.

Din cele 55 biserici parohiale rurale, 43 sunt în bună stare, 3 având nevoe de reparaţii

radicale: Filipeşti, Latinu şi Nazâru, 2 în reparaţie radicală: Slobozia-Cireş şi Chichineţu, 2 în

construcţie: Tătaru şi Batogu, 1 dărâmată, cea din Vădeni, iar 4 trebuesc clădite din nou:

Islaz, Urleasca, Surdila-Găiseanca şi Berteştii-de-sus.

Din cele 13 biserici filiale rurale, 5 sunt în stare bună, şi anume cele din cătunele:

Brateş, Pitulaţi, Vizireni, Sihleanu şi Padina, 3 având nevoe de reparaţii mai radicale, şi

anume cele din cătunele: Făurei, Stanca şi cea din parohia Ianca, 1 în cătunul Lacu-Sărat,

terminată din construcţie şi nesfinţită, 2 în construcţie, în cătunele: Gemenele şi Victoria, 1 în

desfiinţatul cătun Vărsătura, ruinată şi aprobată a se dărâma, şi 1 Capela Contelui de Roma,

din parohia Viziru-de-sus.

2. Intreţinerea bisericilor. Atât bisericile parohiale din Brăila, cât şi personalul

inferior, se întreţin din veniturile lor, provenite dela pangar, la unele şi dela proprietăţile ce

au. Primăria nu plăteşte decât salariile preoţilor. Din această pricină, bisericile: S. Nicolae, S.

Gheorghe, S. Ilie, şi S. Ioan Botezătorul, care nu au venituri suficiente, au fost nevoite să ţină

vacant câte unul din posturile de cântăreţi, lucru dăunător pentru serviciul divin. Singură

biserica catedrală SS. Arhangheli are al său propriu venit din care se întreţine şi ea şi

personalul ei. Cu punerea în aplicare a legei Casei Bisericei, Primăria a suprimat din budgetul

său şi sumele cu care venea în ajutorul bisericilor, pentru reparaţie, împrejmuire etc.,

pretextând că aceasta intră în sarcina Casei Bisericei. O revenire s'a făcut de actuala

administraţie comunală, care în budgetul, pe 1905/906, a prevăzut o mică subvenţie, ce s'a

distribuit la unele din bisericile amintite, dar totuşi neîndestulătoare.

Pentru înlăturarea acestor inconveniente din partea primăriilor urbane, singurul mijloc

ar fi ca Administraţia Casei Bisericei să ia asupră-şi plata întregului personal, precum şi

întreţinerea bisericilor, iar comunele urbane să fie obligate a vărsă în casa Statului sumele

trebuincioase.

Pentru întreţinerea bisericilor parohiale rurale, deşi legea clerului mirean a prevăzut

câte 10 lei pe lună, totuşi această sumă li se serveşte în mod neregulat. Sunt epitropii, care

încă n'au încasat asemenea sume pe mai mulţi ani din urmă, cu toate măsurile luate de

Administraţia Casei Bisericei. Singurul leac, pe care l-am putea propune şi aci, ar fi acelaş,

83  

adică ca subvenţia din partea comunelor rurale să se verse în casa Statului şi să se servească

bisericilor prin Administraţia Casei Bisericei.

Dintre bisericile rurale, cea parohială din Suteşti şi filialele din căt. Brateş şi Capela

Contelui de Roma din Viziru, se întreţin, împreună cu personalul, din fondurile particulare ale

ctitorilor.

3. Pictura Bisericilor. Deşi majoritatea bisericilor sunt în bună stare, din punct de

vedere al construcţiunei, nu tot aşa însă sunt şi din punct de vedere al picturei. Multor - şi

celor mai noui - le lipseşte cu desăvârşire această podoabă, care face frumuseţea unei biserici

şi inspiră mai mult simţimânt religios creştinilor. La cele mai vechi, pictura s'a întunecat din

cauza fumului şi a vechimei.

De când mă aflu ca Protoiereu al jud. Brăila, s'au pictat în acest judeţ, cu spesele

locuitorilor, 5 biserici, în parohiile: Movila-Miresei, Ulmu, Strâmbu, Cazasu şi cătunul

Pitulaţi. La pictura bisericei din Cazasu a venit în ajutor şi Onor. Prefectură a judeţului, cu

suma de 1000 lei, prin stăruinţa şi buna voinţă a D-lui Prefect N. Th. Faranga.

Măsurile luate de Sf. Episcopie ca pictorii, carii voesc să contracteze lucrări în

coprinsul eparhiei, să fie supuşi unui examen la reşedinţa eparhială, spre a se vedea

aptitudinea lor, sunt bine alese, căci nu putem avea decât picturi frumoase şi conforme cu

stilul bisericesc.

4.Cărţile de ritual, vestminte şi odoare sfinţite, etc. Cărţile de ritual, cu litere chirilice,

n'au dispărut încă din bisericile noastre, aşa că la multe biserici se mai găsesc în uz câte un

rând sau şi două. Nu există însă biserică la care să nu se afle şi câte un rând cu litere străbune.

De o parte, preoţii şi dascălii bătrâni, nedeprinşi cu citirea pe cărţi noui, iar de alta, lipsa de

fonduri, sunt cauzele pentru care bisericile n'au fost înzestrate până acum cu asemenea cărţi

de ritual, tipărite cu litere străbune. Să nădăjduim însă, că, încet încet, se va introduce prin

biserici numai cărţi de acestea, editate de Sf. Sinod, de care a început să se simtă mare nevoe,

mai ales pe la bisericile din parohiile rurale, unde s'au numit mulţi cântăreţi tineri, eşiţi din

şcoalele de cântări bisericeşti şi carii nu sunt deprinşi cu citirea limpede a literilor chirilice.

Vestmintele bisericeşti lasă de dorit pe la multe biserici dela sate, unde abia se găseşte

câte un rând bun, mai rar câte două. Excepţiune fac bisericile din oraş, care au vestminte

bisericeşti şi mai multe şi mai frumoase. Este de regretat, că cel puţin pe la bisericile din

parohiile rurale nu se găsesc vestminte bisericeşti din stofe naţionale, precum, este de regretat

şi faptul că nu toţi preoţii se îngrijesc cum trebue de ţinerea în curăţenie a unor asemenea

vestminte. Preotul, îmbrăcat în vestminte murdare şi sdrenţeroase, face cea mai urâtă

84  

impresie asupra publicului, de aceia, cu ocazia inspecţiilor, am atras atenţiunea preoţilor

asupra curăţeniei ce trebue să domnească în învestmântarea preoţească.

Vasele sfinte sunt mai toate de argint şi rar se întâlnesc de metal. Sunt unii preoţi însă,

carii neglijează a le auri la timp, iar alţii, carii nu dau cuvenita atenţiune la ţinerea lor în

perfectă curăţenie, potrivit însemnătăţei lor. Acelaş lucru avem de zis şi pentru celelalte

obiecte, ca: policandre, candele, cădelniţe, etc. La inspecţiuni am atras atenţiunea preoţilor şi

asupra acestei neglijenţe. Se înţelege că excepţiunile bune nu lipsesc şi nu putem acuza de

asemenea neglijenţe pe toţi preoţii.

Mobilierul îl au complect, mai toate bisericile, cu deosebire cele mai noui.

5. Bibliotecile parohiale. La venirea mea ca Protoiereu al acestui judeţ, am găsit,

într'a-devăr, mai la toate bisericile parohiale câte un bibliotecar model, introdus prin stăruinţa

predecesorilor mei, fapt care nu poate decât să le aducă laudă, însă le-am găsit aproape goale

de cărţi, abia câteva exemplare ici-colea. De atunci până astăzi, bibliotecarele aproape s'au

complectat, iar numărul cărţilor a sporit în mod considerabil, din îndemnul şi recomandarea

celor mai bune opere din partea P. S. Episcop, a cărui dorinţă este ca preotul să-şi petreacă

timpul disponibil în lectură, compunere de predici, de conferinţe, etc., rezultat la care nu

poate ajunge dacă nu va avea o bibliotecă bogată din care să-şi înavuţească cunoştinţele sale.

In Brăila avem 10 biblioteci parohiale cu peste 800 volume. Numărul cel mai mare îl

dă biblioteca bisericei SS. Apostoli, care are peste 264 volume. Aceasta se datoreşte

parohului actual St. Bârzănescu, care a avut o deosebită râvnă pentru îmbogăţirea bibliotecei

bisericei. In judeţ, avem 45 biserici cu bibliotecare model, iar restul de 10, deşi nu au

asemenea bibliotecare, totuşi au câte un dulap bunişor pentru conservarea cărţilor. Numărul

total al volumelor, aflate în aceste biblioteci, trece de 1600 volume. Poate că vom fi avut şi

mai multe, dacă nu ar fi fost la mijloc lipsa de fonduri şi dacă chiar Adm. C. Bisericei n'ar fi

suprimat sau scăzut din sumele alocate de epitropii în budgetele bisericilor, pentru procurare

de cărţi. Să nădăjduim însă că timpul ne va aduce surprize plăcute şi că preoţii noştrii vor

recurge şi la alte mijloace, decât cele budgetare, pentru îmbogăţirea bibliotecilor, cu cât mai

multe volume, făcând apel la autori, la particulari, dând serbări populare, etc.

6. Casele parohiale, împrejmuirea curţilor bisericilor şi cimitirelor. In oraşul şi

judeţul Brăila, sunt numai şase case parohiale, mai toţi preoţii avându-şi casele lor proprii.

Preoţii tineri, veniţi de aiurea şi lipsiţi de locuinţe, au apelat la parohienii lor spre a le veni în

ajutor pentru clădiri de case parohiale, dar încercarea lor a rămas zadarnică, ba încă s'au

supus şi criticei locuitorilor, carii pre cât sunt de pretenţioşi şi gâlcevitori, când n'au preot, pre

85  

                                                           

atât sunt de îndărătnici şi puţin modeşti când este vorba de persoana preotului. Poate că n'ar fi

aşa, căci ţăranul din firea sa este darnic, dacă nu s'ar afla prin comune elemente de acelea,

care veşnic invidiază poziţiunea preotului şi care întărâtă pe săteni contra lui, zicând că s'a

îmbogăţit, că are leafă, venit, etc., şi că mai vrea să i se facă şi casă de locuit.

Dacă în jud. Brăila există trei case parohiale, apoi două din ele sunt făcute cu spesele

parohilor, iar una donată de primărie prin bunăvoinţă şi cu aprobarea fostului Prefect, Const.

Gabrielescu150.

Cele trei case parohiale, de la bisericile: SS. Arhangheli, Sf. Spiridon şi Adormirea

Maicei Domnului, din oraşul Brăila, sunt recunoscute ca atare de Administraţia Casei

Bisericei, dintre proprietăţile existente ale acestor biserici.

Infiinţarea de case parohiale este una din dorinţele P. S. Episcop Pimen, pentru că prin

aceasta s'ar înlătura acel neajuns - lipsa de locuinţă - pentru preotul care se duce la o parohie,

iar avansările preoţilor meritoşi la o parohie mai bună şi retrogradarea celor mai puţin harnici

la una mai rea, s'ar putea face cu mai multă înlesnire.

Majoritatea bisericilor au curţile bine împrejmuite. Unele cu zaplaz de scânduri, altele

cu grilaj de lemn, două însă - cea din Şuteşti şi cea din Cioara-Doiceşti - sunt împrejmuite cu

zid. Restul au o împrejmuire veche şi proastă. Plantaţiunea de prin curţile bisericilor este mai

mult din salcâmi şi neregulată. Curţile bisericilor, afară de mici excepţiuni, nu sunt ţinute în

aşa curăţenie, cum ar trebui. La unele, bălăriile îşi fac loc printre acea neregulată plantaţiune.

Totuşi, în urma circularilor date din partea P. S. Episcop şi a inspecţiilor făcute, o îndreptare

spre bine s'a făcut pe alocurea.

Acelaş lucru avem de spus şi despre cimitire, cu deosebire că împrejmuirea lor lasă

mult mai mult de dorit, ceia ce a făcut pe P. S. Episcop să dea ordine tuturor parohilor, ca

cimitirele, în care se odihnesc rămăşiţele scumpe ale părinţilor, rudeniilor şi prietenilor

păstoriţilor lor, să fie bine împrejmuite, plantate în mod sistematic, ţinute în curăţenie, iar

mormintele aşezate la linie.

O mare greutate au întâmpinat însă parohii întru îndeplinirea acestor frumoase

dispoziţiuni, căci răul este vechiu şi s'a înţelenit. Sunt, în adevăr, multe cimitire bine

împrejmuite, cu zaplaz ori grilaj de lemn, dar cele mai multe sunt înconjurate numai cu

şanţuri pe care sunt sădiţi salcâmi.

Plantaţiunea cimitirelor, cum şi alinierea mormintelor, sunt încă neregulate, din

cauză că familiile decedaţilor ţin morţiş ca membrii decedaţi să fie înmormântaţi alături de  

150 Cele trei case parohiale rurale sunt: una în parohia Osman, făcută de parohul Neagu Balaban, una în parohia Chiscani, făcută de parohul Ioan Berteşteanu şi alta în parohia Ceacâru, donată de primărie. 

86  

mormintele celorlalţi membrii ai familiei, iar copacii să adumbrească la capetele morţilor. Ar

fi de dorit ca pentru alinierea mormintelor să intervină autoritatea comunală, scutind pe preot

de nemulţumirile la care este expus din partea credincioşilor. Un regulament ar fi de dorit în

această priviinţă, punându-se obligaţiunea ca primăriile să se îngrijească de plantaţiunea şi

curăţenia cimitirelor, după cum se îngrijesc şi primăriile comunelor urbane, iar primarii să nu

libereze actele de înmormântare până ce nu vor designa mormântul.

Actualmente, comunele rurale prea puţină atenţiune dau cimitirelor, şi abia ici-colea

se găseşte pe la ele câte o mică casă şi un paznic.

CAPITOLUL X. 20. PERSONALUL ADMINISTRATIV BISERICESC AL JUDEŢULUI.

1. Ptotoiereul. Protoieratul este o ramură de administraţie bisericească foarte veche în

Biserica noastră naţională şi atât de veche cât şi ea. Deja am văzut vorbindu-se în timpul lui

Iosif, primul mitropolit cunoscut al Moldovei, despre un protopop Petru.

Cu privire la jud. Brăila, întâlnim, după luarea Brăilei de sub stăpânirea Turcilor şi

până astăzi, pe următorii protopopi:

1. Protopopul Vasile, pe la 1833, după încredinţarea ce face preoteasa Vasilica Ioan

Penescu, care spune că numitul a fost naşul său din botez şi că era protopop al Brăilei, iar cu

serviciul de preot la bis. SS. Voevozi Mihail şi Gavriil, fosta catedrală a Mitropoliei

Proilaviei.

2. Protopopul Neagu, succesorul lui Vasile, servitor la bis. S. Arhanghel Mihail (cea

actuală) din Brăila. A stat ca Protoiereu până la 1848.

3. Protopopul Vasile Referendariu, dela 1843-44, preot la biserica SS. Apostoli din

Brăila, originar din Basarabia şi venit în Brăila dela bis. din satul Baldovineşti de lângă acest

oraş.

4. Protopopul Teodor Sachelarie (Budeanu), dela 1844-52, servitor la bis. S. Ier.

Nicolae din Brăila. După spusa preotului St. Bârzănescu, acesta a fost preot mai întâiu în

com. Gropeni, jud. Brăila, de unde a trecut în com. Maraloi, jud. R.-Sărat, iar de aci la zisa

bis. din Brăila.

5. Protopopul Vasile Referendariu, a doua oară, dela 1852-1857.

6. Protopopul Mihail Macedonescu (Dicheofilax), dela 1857-61, preot la bis.

Adormirea Maicei Domnului din Brăila.

7. Protopopul Simeon Budeanu, dela 1861-68, preot la aceiaşi biserică.

8. Protopopul Alexandru Sudeţeanu, dela 1868-1890, preot la aceiaşi biserică.

9. Protopopul Mina Bungeţianu, dela 1890-1893, preot la bis. S. Nicolae din Brăila.

10. Protopopul Grigore Balaban, dela 1893-1900, preot la bis. Sf. Impăraţi din

Brăila.

11. Protopopul Ioan Stefănescu, dela 1900-1902, preot la bis. Mavromol din Galaţi, şi

al

12. Protopopul Ilie Didicescu, numit la 1902, Iunie 1, şi care funcţionează şi astăzi.

Dăm mai jos câteva notiţe biografice, precum şi portretele celor din urmă şapte

protopopi:

Preotul Mihail Macedonescu, Dicheofilax, s'a născut în comuna Săgeata, plasa

Câmpului, jud. Buzău, la anul 1824.

Protoiereul MIHAIL MACEDONESCU, 1857 - 1861.

A urmat cursul elementar în comuna natală şi patru clase seminariale în Seminariul

Buzăului. După terminarea cursului seminarial, a fost numit învăţător în com. Padina

(Macoveiu) din jud. Buzău, unde, în anul 1845, s'a hirotonit preot pe seama bis. Sf. Ioan din

acea comună. La 1848, când cu mişcarea revoluţionară contra Regulamentului organic, a

87  

ridicat în comuna sa steagul libertăţei şi a ars Regulamentul organic în mijlocul satului,

pentru care fapt a fost trimis în fiare, ca pedeapsă, la monastirea Căldăruşani, unde a stat şase

luni. După ce a scăpat de această pedeapsă, Episcopul Buzăului, Chesarie, l'a chemat şi,

lăudându-1 pentru ideile şi calităţile sale, l'a trimis la Brăila ca preot la bis. „Adormirea

Maicei Domnului”, în anul 1849. La 1853, a fost numit Proestos (sub-protopop), iar la 1857,

ca Protopop al jud. Brăila, în care funcţiune a stat până la 1861, când a demisionat, rămânând

numai ca preot. Ducându-se apoi la Bucureşti, a fost numit, în urma concursului depus,

Institutor şi director al şcoalei comunale de băeţi No. 1 (astăzi No. 4 a Statului) din Brăila,

stând şi în această funcţiune până la 1886, când a încetat din viaţă. A fost onorat cu rangul

bisericesc de Dicheofilax.

Economul Simeon Budeanu s'a născut la 1814 în Fălciu. Cunoştinţele preoţeşti le-a

dobândit pe lângă Episcopia de Buzău. S'a căsătorit în 20 Iulie, 1836, şi s'a hirotonit preot la

anul 1839, Martie 4, pe seama bisericei Sf. Nicolae din oraşul Brăila, de Chesarie, Epis.

Buzăului.

Protoiereul SIMEON BUDEANU, 1861 - 1868.

Cu pantahuza din 17 Noembre, 1843, a fost însărcinat de Chesarie cu adunare de ofrande

pentru construirea bisericei „Adormirea Maicei Domnului”, din Brăila, care s'a terminat şi

sfinţit în 1847, prin stăruinţele sale şi la care a servit ca preot până la încetarea sa din viaţă.

88  

Filotheiu, Epis. Buzăului, l'a numit, în 1851, ca preot de regiment, cu dreptul de a purta la

baston dragon de aur, Drober Ofiţer, funcţionând în această calitate până la anul 1861, când a

fost numit Protoiereu al Districtului Brăila, de către Epis. Dionisie al Buzăului, în locul

Protoiereului Mihail Dicheofilax, funcţiune din care a demisionat la 1868. A fost onorat cu

rangurile bisericeşti de: Protonotarie, Sachelarie şi Econom-Stavrofor; deasemenea a fost

brevetat şi cu medalia „Serviciul credincios cl. I”. In anul 1889, luna Decembrie, a încetat

din viaţă, lăsând în urma lui o familie numeroasă şi onorabilă.

Economul-Stavrofor Alexandru Sudeţeanu, s'a născut la anul 1834, în oraşul Buzău,

din părinţii: preotul Ioan şi preoteasa Stefana. Şcoala primară şi Seminariul de gr. I l'a făcut în

oraşul său natal. In 1854, terminând Seminariul, s'a căsătorit cu D-ra Ioana, fiica

Protoiereului de Brăila, Simeon Budeanu. In acelaş an, s'a hirotonit diacon pe seama bisericei

Adormirea Maicei Domnului din Brăila. In anul 1864, după hirotonia sa în preot pe seama

aceleiaşi biserici, a fost numit în calitate de preot al Batalionului din garnizoana Brăila. In

timpul diaconatului său la zisa bis. a înfiinţat o şcoală a sa particulară, dând un contigent

destul de însemnat de cărturari, unii ducându-se pe la seminare şi eşind preoţi, iar alţii intrând

ca funcţionari în administraţiile publice.

Protoiereul ALEXANDRU SUDEŢEANU, 1868 - 1890.

In 1867, a fost numit de Gusti, Ministrul Instrucţiunei Publice, ca membru onorific în

89  

comitetul şcolar din Brăila, cu îndatorire a veghea, împreună cu ceilalţi membrii, ca

instrucţiunea publică să ajungă în scurt timp la înălţimea dorită. P. S. Ep. Melhisedec, văzând

meritele sale, l'a numit în 1868, Noembre 15, în postul de Protoiereu al jud. Brăila, în care a

stat timp de 21 ani şi 5 luni, adică până la 1890, Aprilie 15, când a demisionat, eşind la

pensie. In timpul activităţei sale preoţeşti a fost onorat cu rangurile bisericeşti de: Sachelar,

Econom şi Stavrofor, precum şi cu decoraţia „Coroana României în gradul de cavaler”. In

anul 1900, Februarie 21, a încetat subit din viaţă în etate de 66 ani. Preoţii jud. Brăila îşi

amintesc cu mult respect de numele fostului Protoiereu Al. Sudeţeanu.

Economul-Stavrofor Mina Bungeţianu, s'a născut la 1855 în căt. Valea-Boului, com.

Gornetu-Cricov, jud. Prahova, din părinţi agricultori. Cursul primar l'a făcut în comunele

vecine. Seminariul de gr. I în Bucureşti, în 1871-75. S'a hirotonit preot în 1876 pe seama bis.

SS. Impăraţi din căt. Valea-Boului, unde a fost numit şi învăţător. In 1880, trecu la bis. din

urba Urlaţi, iar în 1881 reveni iar la cea din Valea-Boului. In 1884, se duse la Ploeşti,

înscriindu-se în cl. V gimnazială. La 1886, se duse la Bucureşti, înscriindu-se în cl. V a

Seminariului Central, fiind numit şi preot la biserica „Popa Rusu”. In 1890, fu chemat de P.

S. Episcop Parthenie în postul de Protoiereu al jud. Brăila, în care stătu până la 1893, când

demisionă. Aci a servit ca preot mai întâiu la bis. S. Spiridon şi apoi la S. Nicolae.

Protoiereul MINA BUNGEŢIANU, 1890 - 1893.

90  

După demisiune, retrăgându-se în Bucureşti, a fost numit preot, tot la bis. Popa Rusu, iar de

aci transferat, în 1895, la bis. „Batiştea”. Revenit în Bucureşti, s'a înscris în Facultatea de

Teologie, dela care obţinu titlul de licenţiat, în 1897. La 21 Noembre, 1904, a încetat din

viaţă, lăsând în dezolare întreaga familie, tocmai atunci când se credea şi ea a fi fericită. Nu

trebue uitat că Mina Bungeţianu a îndurat toate lipsurile şi nevoile vieţei şi a înfruntat

greutăţile şcoalei, la o vârstă înaintată, numai ca să dobândească fericirea sa şi alor săi.

Economul-Stavrofor Grigore Balaban, s'a născut la 1856, Noiembrie 17, în comuna

Bălăşeşti, jud. Tutova, din părinţii: Gr. Balaban şi presvitera Raruca. Cursul primar l'a făcut

în Bârlad, în 1866-70, Seminariul de gr. I în Huşi, în 1870-74, cel de gr. II în Seminarul

Veniamin dela Socola, în 1874-77. Hirotonisit preot în 1878, Iulie 14, pe seama bisericei S.

Profet Ilie din Bârlad, de către actualul I. P. S. Mitropolitul Primat Iosif, pe atunci Epis. al

Huşilor.

Protoiereul GRIGORE BALABAN, 1893 - 1900.

Permutat ca preot paroh al bis. SS. Impăraţi Constantin şi Elena din Brăila, în 27 Aprilie

1881. Prohirisit Econom în 1885. Protoiereu al jud. Brăila din Septembre, 1893, până în

Septembre 1900, când s'a retras prin demisie. Preot confesor al Garnizoanei Brăila dela 1888

şi până astăzi. Licenţiat în Teologie din 1898, Noembre 26. Decorat cu ordinul Coroana Ro-

mâniei în gradul de cavaler, 1899 Martie 8.

91  

Economul-Stavrofor Ioan Stefănescu, s'a născut în 1861, Martie 12, în căt. Puţuri,

com. Giorocu-Mare, jud. Doljiu. Cursul primar l'a făcut în Craiova la şcoala Obedenaru, în

1876-80. Seminariul de gr. I din R.-Vâlcea, în 1880- 84. Până la 1888 a ocupat postul de

învăţător. In acest an a fost hirotonisit preot la bis. din com. Urumbei, jud. Constanţa, de unde

în 1889 a fost transferat în urba Hârşova, fiind numit şi sub-protoiereu al jud. Constanţa. In

1890, Ianuarie 15, a fost transferat ca preot la biserica SS. Voevozi (Mitoc) din Galaţi şi ca

subprotoiereu al jud. Covurlui. In acest an s'a înscris în cursul superior al Seminariului

Veniamin din Iaşi, pe care l'a terminat în 1893, iar în 1895 s'a înscris la Facultatea de

Teologie din Bucureşti, audiind cursurile complecte.

Protoiereul IOAN STEFĂNESCU, 1900 - 1902.

Dela bis. SS. Voevozi (Mitoc) a fost permutat la bis. Adormirea Maicei Domnului

(Mavromol), apoi ca paroh la bis. Naşterea Maicei Domnului; de aci la bis. S. Spiridon, în

1901, iar dela aceasta la bis. Mavromol, unde funcţionează şi astăzi ca paroh. In anii 1894-

1900, a ocupat postul de Revizor eclesiastic, iar în 1900-1902, pe acel de Protoiereu al jud.

Brăila. A fost hirotesit Duhovnic, în 1888, şi onorat cu rangurile de: Sachelar (1894), Econom

(1897) şi Stavrofor (1900).

Economul-Sfavrofor Ilie Didicescu, este fiul preotului Iancu şi al preotesei Maria,

născut la 1865, Aug. 15, în com. Voiceşti, jud. Vâlcea. A urmat şcoala primară din Drăgăşani,

92  

în anii 1877-81, Seminariul de gr. I din R.-Vâlcea, în 1881-85, Seminariul de gr. II din

Bucureşti, în 1885-88 şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1888-92. In ambele

seminare, ca şi în Facultatea de Teologie, a urmat ca bursier al Statului. In 1892 s'a căsătorit

cu D-ra Constantina Georgescu din Bucureşti. In 1893, Maiu 1, a fost numit de P. S. Epis.

Parthenie în postul de Şef al cancelariei Episcopiei Dunărei-de-Jos. In 1895, Februarie 10, a

obţinut titlul de licenţiat în teologie, susţinând teza : Invăţătura despre Cuvântul şi erezia

ariană. La 27 August, 1895, a fost hirotonit diacon şi la 30 Sept. acelaş an, preot paroh pe

seama bis. SS. Apostoli din Galaţi, iar la 6 Decembre, tot acelaş an, fu hirotesit Sachelar. La 1

Februarie, 1896, fu permutat ca paroh la bis. Vovidenia din Galaţi. La 1 Sept. 1896, fu numit

profesor de religie la Externatul de fete din Brăila, în baza concursului depus. La 20

Septembre, acelaş an, fu hirotesit Duhovnic şi la 8 Noembre, Econom, iar la 6 Ianuarie, 1898,

Stavrofor.

Protoiereul ILIE DIDICESCU, 1902 - ....

La 1 Martie, 1900, permutat la bis. Naşterea Maicei Domnului din Galaţi, iar la 1 Aprilie,

acelaş an, permutat la bis. Adormirea Maicei Domnului din Brăila, la care serveşte şi astăzi.

La 1 Aprilie, 1902, a fost numit Revizor eclesiastic al Eparhiei Dunărei-de-Jos, de către P. S.

Epis. Pimen, iar la 1 Iunie, acelaş an, protoiereu al jud. Brăila.

93  

94  

Însemnătatea funcţiunei Protoiereului în administraţia bisericească a unui judeţ

este de netăgăduit.

Protoiereul a fost şi este subalternul Episcopului şi cel mai de aproape ajutător al său

în administraţia bisericească. Este reprezentantul Episcopului, ca persoană administrativă

bisericească, în judeţul respectiv. Astăzi, când Biserica noastră naţională încearcă a-şi lua

adevăratul şi vechiul său rol evangelic de învăţătoarea şi educatoarea poporului, prin

silinţele Ierarhilor ei, concursul Protoiereului a devenit şi mai necesar. Recrutarea

Protoiereilor dintre titraţii Facultăţei de Teologie este o chezăşie că PP. SS. Chiriachi vor fi

secondaţi în administraţia eparhială de nişte persoane cu mai multă pricepere. Cel puţin, este

de observat că, P. S. Episcop Pimen a pus în fruntea judeţelor din Eparhia sa, numai

Protoierei titraţi.

Sarcina Protoiereilor, este grea şl cere mari sacrificii. Cu toate acestea, Protoiereii au

fost, mai în totdeauna, puţin recompensaţi pentru serviciile aduse. Este în interesul Bisericei

şi al Statului ca să li se înlesnească, cel puţin în viitor, mijloacele necesare pentru o mai

rodnică activitate.

Prin legea clerului mirean, din 1893, se prevăzuse pentru Protoierei o leafă, care le da

putinţa de a face o administraţie mai serioasă. Legea economiilor budgetare, din 1901, a lovit

pe Protoierei mai mult decât pe ori-care funcţionar public, căci dela 300 lei lunar i s'a redus

leafa de odată la 140 lei lunar, adică la mai puţin de jumătate. Cu toate acestea, Protoiereii

s'au resemnat, pentrucă era cestiunea de un mare act naţional, de salvarea financiară a

Statului. Aşteptau însă, că după trecerea crizei, să li se dea, dacă nu mai mult, dar ceia ce li se

luase. Au fost amăgiţi însă în aşteptările lor, căci prin modificarea adusă, în anul acesta, legei

clerului mirean din 1893, lefurile Protoiereilor abia se urcară la 200 lei lunar, deşi ei

contribuiseră mai mult ca ori-care, - cu jumătate din leafa lor, - la salvarea situaţiunei

financiare a ţărei. Cu toate că prin modificarea legei s'a prevăzut 200 lei, suntem positiv

informaţi că anul acesta se va servi Protoiereilor tot cei 140 lei lunar, căci una s'a votat prin

lege şi alta s'a prevăzut în budgetul Ministerului Cultelor. Dacă din cei 140 sau 200 lei lunar,

ce se vor da, se scad reţinerile de 10% şi 5 %, ne întrebăm: Ce a putut face un Protoiereu cu

119, sau ce va putea face cu 171 lei lunar? Protoiereul este obligat prin lege a inspecta în

fie-care an toate parohiile din coprinsul judeţului său, a face diferite anchete, instalări de

preoţi, şi alte transporturi, de care este legat oficiul său, ca recepţiuni de biserici, conferinţe

pastorale pe centre, conferinţe protopopeşti, etc. Protoiereul este încă nevoit de multe ori a-şi

95  

procura din leafa sa registre, imprimate şi alte rechizite pentru cancelaria Protoieriei, căci cei

5 lei lunar, ce se dau pentru cancelarie, sunt absolut insuficienţi.

Dacă am socoti toate cheltuelile pe care Protoiereul le face numai pentru trebuinţele

oficiului său, el nu mai rămâne aproape cu nimic din leafa sa, prin urmare, este şi rămâne ca

un funcţionar, care face serviciile sale în mod gratuit.

Este de mirare că guvernanţii ţărei n'au avut în vedere multiplele greutăţi, de care este

legat oficiul Protoieriei unui judeţ, şi să pună la dispoziţia Protoiereului tot ceia ce-i trebue

pentru o administraţie mai bună, mai serioasă şi cu mai multă demnitate. Totuşi trebue să le

mulţumim şi pentru ceia ce s'a putut face, precum şi de a fi recunoscători P. S. Episcop al

Dunărei-de-jos, care a ridicat vocea în Senat pentru sporirea lefilor Protoiereilor.

Este de dorit, ca Onor. Minister al Cultelor să înlesnească Protoiereilor, cel puţin,

transportul pe căile ferate din coprinsul judeţului, pe cele în legătură cu oraşul de reşedinţă al

Eparhiei şi cu Capitala ţărei, unde Protoiereii sunt adesea chemaţi în exerciţiul funcţiunei,

dându-le cărţi de liber parcurs.

Lipsurile şi neajunsurile de care sufere Protoieria unui judeţ sunt multe. Ea nu are un

local propriu de cancelarie. Protoiereul este nevoit să-şi ţină arhiva prin camerile de sub

clopotniţile bisericilor. Mobilierul, iluminatul, încălzitul, etc., lipseşte cu desăvârşire.

Protoiereul este încă nevoit a face singur şi pe curierul cancelariei, neavând un om de

serviciu, ca la toate serviciile publice, fapt care-i scade din demnitate şi îi răpeşte mult din

timpul pe care l-ar putea întrebuinţa cu mai mult folos în altă direcţiune a chemărei sale, mai

ales în această Eparhie, în care s'a dat mult de lucru Protoiereilor cu introducerea

conferinţelor pastorale şi protopopeşti, a foilor de inspecţiune, a Societăţei „Solidaritatea”,

etc.

Cum se vede, sarcinile Protoiereilor sunt multe şi însoţite de mari greutăţi, dar şi

foarte însemnate. Dacă Statul voeşte să profite de cât mai multe roade din activitatea

Protoiereilor, apoi trebue să le înlesnească mijloacele, şi dacă până acum nu s'a făcut ceva

bun, este de dorit a se gândi spre a se face în viitor, pentrucă nu e vorba de un simplu

funcţionar, ci de o persoană înaltă administrativă, care reprezintă interesele bisericeşti

dintr'un întreg judeţ.

2. Subprotoiereul. Singura persoană, pusă în serviciul cancelariei Protoieriei, a fost şi

este subprotoiereul, dar şi acesta a fost suprimat prin legea budgetară dela 1901. Nu

înţelegem motivul pentru care s'a făcut această suprimare. Nu erau de ajuns, pe semne,

greutăţile Protoiereului, trebuia să fie lipsit şi de acest singur adjutor. Deşi aceşti slujbaşi au

96  

                                                           

fost menţinuţi în administraţia bisericească, cu titlul onorific, inconvenientele n'au lipsit, căci

neavând leafă, ei au căutat să se îngrijească mai mult de serviciile preoţeşti şi de interesele lor

particulare, aşa că toată greutatea a rămas tot pe spinarea Protoiereului. Poate că au avut şi

dreptate, căci munca trebue răsplătită. Ne bucurăm însă, că prin modificarea adusă în acest

an, legei clerului mirean, s'a recunoscut iarăşi necesitatea subprotoiereilor, aşa că Protoiereii

pot nădăjdui în viitor a avea la dispoziţia lor pe aceşti adjutori, cu putinţa de a-i obliga la

lucru, fiind retribuiţi din budgetul Statului.

Proestoşii onorifici de circumscripţiuni. Aceştia sunt aleşi dintre preoţii cei mai

capabili şi mai meritoşi din judeţ şi confirmaţi prin decret episcopal, cu îndatorire de a da

concurs Protoiereului în administraţia judeţului, sub povăţuirile sale. Ei oferă cu multă

plăcere serviciile lor numai pentru distincţiunea onorifică ce li se dă din partea autorităţei

superioare bisericeşti. Cu toate acestea, Protoiereul nu poate să le impună sacrificii prea mari,

nefiind retribuiţi. De altmintrelea, aceste elemente sunt foarte trebuincioase în administraţia

bisericească a unui judeţ, fiind însărcinaţi la nevoe, cu anchete, cu inspectarea bisericilor din

circumscripţiune, transmitere de ordine protopopeşti, etc. In judeţul nostru, aceşti Proestoşi,

dau încă mare concurs Societăţei „Solidaritatea”, încasând cotizaţiile membrilor, pe care le

remit casierului ei.

Judeţul Brăila este împărţit actualmente în cinci proestoşii sau circumscripţiuni.

Iia Romanul, coprinzând parohiile: Romanul, Latinul, Gurgueţi, Cotu-Lung, Vădeni,

Islaz, Cazasu, Nazâru, Tudor-Vladimirescu, Scorţaru-Vechiu şi Scorţaru-Nou.

IIua Viziru, coprinzând parohiile: Viziru-de-sus, Viziru-de-jos, Ceacâru, Pârlita,

Stăncuţa, Berteştii-de-jos, Berteştii-de-sus, Mihaiu-Bravul, Lacu-Rezi, Insurăţei, Cioara-

Doiceşti şi Cioara-Radu-Vodă.

IIIia Ianca, coprinzând parohiile: Ianca, Şuteşti, Filipeşti, Deduleşti, Perişoru,

Bordeiu-Verde, Filiu, Batogu, Slujitorii-Alboteşti, Surdila-Greci şi Surdila-Găiseanca.

IVa Ulmu, coprinzând parohiile: Ulmu, Jugureanu, Ruşeţu, Strâmbu, Slobozia-Cireş,

Dudeşti, Fleaşca, Tătaru, Roşiori, Colţea, Chichineţu şi Ciocile.

Va Osmanu, coprinzând parohiile: Osmanu, Valea-Cânepei, Gropeni, Tichileşti,

Chiscani, Traian, Silistraru, Urleasca şi Movila-Miresei.

Cei cinci proestoşi onorifici151 au dat până acum probe vădite de hărnicie,

corespunzând pe deplin misiunei onorifice ce li s'a încredinţat.

 151 Aceştia sunt: Sachel. Anastase Păun, la Circum. I, Econ.-Stavrofor Dima Ionescu, la Circum. II, Econ. Th. Mihălcescu, la Circum. III, Econ. Ioan Vasilescu, la Circum. IV, şi Econ. Neagu Balaban, la Circum. V. 

97  

                                                           

Dacă şi pentru aceşti proestoşi s'ar prevede în budgetul Statului, al judeţului sau şi al

comunelor o leafă de cel puţin 20 lei pe lună, am putea conta pe un ajutor şi mai mare din

partea lor, căci ar avea, măcar în parte, cu ce preîntâmpina cheltuelile de transport pe la

parohiile din circumscripţia lor.

21. PERSONALUL CLERICAL ŞI EPITROPIILE.

I. Preoţii. Parohiile urbane din oraşul Brăila sunt deservite actualmente de 10 preoţi

parohi, 16 supranumerari şi 1 diacon al bisericei catedrale.

La biserica comunităţei grece servesc 2 preoţi şi 1 diacon, iar la cea a comunităţei

bulgare, 1 preot.

Prin urmare, întreaga populaţiune creştină ortodoxă din Brăila este îngrijită cu cele

religioase de un număr total de 29 preoţi şi 2 diaconi, socotind şi pe ai comunităţilor grece şi

bulgare152.

 152 Aci găsim locul potrivit a zice ceva despre preoţii şi creştinii comunităţilor streine ortodoxe, greci şi bulgari. Sunt mulţi dintre creştinii acestor comunităţi, carii cer dela preoţii noştrii îndeplinirea serviciilor religioase pe la casele lor, cu deosebire pătura săracă, reslăţită prin parohiile lor, fără ca să li se refuze. Motivul pentru care cei mai mulţi aleargă la preoţii noştrii, zic ei, este lipsa şi pretenţiunile preoţilor lor, carii le cer prea mult pentru servicii. Preoţii noştrii însă, le îndeplinesc serviciile, mulţumiţi fiind cu ceia ce li se dă. Sunt însă cazuri, când unii creştini greci - căci din partea celor bulgari nu prea avem de înregistrat nemulţumiri - supără pe preoţii noştrii la unele servicii mici, pentru care preoţilor lor nu le convine să se deplaseze, cum de ex: împărtăşiri, mai ales în timp de noapte şi pe timpuri rele, sfinţire de apă pe la lehuze, ba pretinzându-le că nu se duc cu botezul la zi I-iu, ca şi cum preoţii noştri ar fi obligaţi la aceasta, etc.; iar când e vorba de serviciile mai mari şi mai bine plătite, cum de ex: botezuri, cununii, înmormântări şi parastase, nici că vor să mai ştie de preoţii români. Atunci este chemat popa grecesc, iar preotul nostru stă şi se uită cum acesta încasează serviciile cele grase, la care este adus în mod pompos, cu trăsura, iar nu ca al nostru, pe jos. Numai vorbesc de familiile înalte greceşti, care nici nu vor să audă de preoţii români, iar când se întâmplă ca să fie chemaţi şi aceştia, apoi sunt priviţi cu acea îngâmfare, care este inerinte numai unui grec. De aceia, preoţii noştrii au fost totdeauna nemulţumiţi de această stare de lucruri. P. S. Parthenie, fostul Episcop al acestei Eparhii, dăduse un ordin ca epitropia bisericei grece, împreună cu parohii bisericilor noastre, să facă o catagrafie a familiilor grece din fie care parohie, luându-le declaraţia dacă voesc să fie îngrijiţi numai de preoţii greci sau de cei români. Dispoziţia aceasta a fost bine primită de preoţii noştrii, pentrucă majoritatea familiilor grece - bine înţeles nu elita care conduce comunitatea - au dat svonul că ei primesc să fie îngrijiţi de preoţii români. Ea însă n'a apucat să se traducă în faptă, căci epitropia greacă, văzând că numărul familiilor comunităţii are să se restrângă şi că preoţii lor nu vor mai avea dreptul a îngriji şi trage foloase dela toţi grecii, după placul şi alegerea lor, a tot tărăgănit lucrurile, până când a plecat şi P. S. Parthenie ca Mitropolit al Moldovei. Cu toate acestea, pornirile preoţilor greci se mai înfrânaseră întru câtva. Ei însă au devenit din nou îndrăzneţi. P. S. Episcop Pimen, căruia i s'a adus cazul la cunoştinţă, a căutat să pună o stavilă peste care preoţii comunităţei grece nu pot trece. In decretul episcopal cu No 400, din 1 Martie 1905, eliberat preotului acestei comunităţi între altele, se pune şi următoarea îndatorire: «A se observa că toate serviciile bisericeşti casnice, sau botezuri, cununii, înmormântări, parastase, etc., să se facă numai persoanelor care aparţin comunităţei Eline, care adică sunt de naţionalitate streină, iar când persoane de origină greacă, dar împământenite ca cetăţeni români, vor dori a face slujbe acasă sau la biserica grecească, să se conformeze dispoziţiunilor legii şi regulamentului clerului mirean, cerând consimţimântul parohului parohiei unde domiciliază, care trebue să ia parte la serviciu şi să libereze cuvenitul certificat prevăzut de regulament». Măsurile luate de P. S. Episcop sunt cât se poate de bune, de oare-ce preoţii noştrii vor şti de acum până unde

Parohiile rurale sunt deservite în prezent de 49 parohi şi 8 supranumerari.

Locuri vacante de parohi sunt în parohiile: Vădeni, Lacu-Rezi, Batogu, Dudeşti,

Berteştii-de-sus şi Surdila-Găiseanca, aşa că pentru a avea numărul complect de 55 parohi

rurali, câte parohii sunt, ne mai trebuesc 6 parohi. Se mai simte încă absolută nevoe de preoţi

ajutători în cătunele: Pitulaţi, Golaşei şi Vizireni. Locul de preot la biserica particulară din

căt. Brateş încă este vacant. Clasificând pe preoţii parohi şi supranumerari, urbani şi rurali,

după gradul de studiu, cu excepţiunea celor ai comunităţilor streine, avem:

a). In parohiile urbane:

4 parohi………………….………… cu seminariul de gr. I.

3 parohi…………………….……… cu seminariul de gr. II.

3 parohi……………………………. licenţiaţi în teologie.

12 supranumerari……………………. cu seminariul de gr. I.

1 supranumerar.……………………... cu seminariul de gr. II.

2 supranumerari……………………... licenţiaţi în teologie.

1 supranumerar.……………………... gramatic.

1 diacon……………………………... licenţiat în teologie.

27 în total.

c) In parohiile rurale:

37 parohi…………………….……. cu seminariul de gr. I.

9 parohi……………………….…… cu seminariul de gr. II.

2 parohi……………………………. gramatici.

1 paroh………………………………. licenţiat în teologie.

5 supranumerari……………………… cu seminariul de gr. I.

3 supranumerari……………………… gramatici.

57 în total.

Dintre parohii urbani, numai cel dela biserica S. Prof. Ilie este mai bătrân şi atins de

infirmitate. La această biserică se simte nevoe încă de un al II preot ajutor, parohia fiind

întinsă şi cu populaţie numeroasă, iar supranumerarul actual fiind şi el bătrân.

Ceilalţi parohi urbani sunt apţi pentru a merge înainte cu conducerea parohiilor lor,

deşi unii sunt cam bătrâni.

Dintre preoţii supranumerari urbani, 3 sunt bătrâni şi infirmi, nemai putând servi nici

chiar Sf. Liturghie, iar unii nici în popor, totuşi locurile lor sunt menţinute prin budget,

98  

                                                                                                                                                                                         are să se întindă prerogativele preoţilor greci în parohiile noastre, precum şi care sunt datoriile şi respunderea lor faţă de legea şi regulamentele noastre bisericeşti. 

99  

neavând mijloace de existenţă şi neputând fi scoşi la pensie din pricina lacunelor ce prezintă

legea clerului şi a pensiilor. Dintre aceşti 3, singurul care are mijloace de existenţă, este

preotul Marin Guzeanu dela bis. SS. Apostoli, care este profesor de religie şi care mai

primeşte şi o mică pensie dela comună.

De altmintrelea, nici nu este nevoe ca aceşti preoţi să fie înlăturaţi sau scoşi la pensie

din oficiu, pentrucă locurile lor n'ar mai putea fi ocupate de alţii, întru cât la bisericile unde

comptează ei se mai află câte doi preoţi - parohul şi supranumerarul - carii pot preîntâmpina

serviciile trebuincioase în biserică şi popor. Deci, bine ar fi, ca pentru îndulcirea bătrâneţelor

şi mângâerea lor sufletească, să rămână aşa cum sunt la bisericile, la care bătrâneţea şi

infirmitatea i-a ajuns!

Dintre parohii rurali, deşi sunt câţiva bătrâni, totuşi se menţin bine şi pot să-şi

îndeplinească încă sarcina de preoţi parohi, dată fiind experienţa şi destoinicia lor în

conducerea parohială. Excepţiune fac numai cei din parohiile Berteştii-de-jos şi Scorţaru-

Nou, carii, slăbiţi de bătrâneţe - cel din Berteştii-de-jos şi cu auzul aproape perdut - ar putea

rămâne ca supranumerari; deasemenea şi cel din parohia Slobozia-Cireş, care, deşi mai

viguros, încă ar putea fi înlocuit, din pricina nepriceperei în conducerea parohiei.

Intre preoţii supranumerari din judeţ, doi sunt cu desăvârşire bătrâni: unul în parohia

Ruşeţu, peste 70 ani, şi altul în parohia Cazasu, aproape 90 ani, carii abia îşi duc bătrâneţele,

şi deci numai pot fi deplasaţi în cătunele unde ar trebui preoţi supranumerari.

3. Conduita preoţilor din oraşul şi jud. Brăila, în genere, nu lasă atât de mult de dorit.

Purtarea lor în societate este demnă şi cuviincioasă, făcând laudă tagmei preoţeşti. Se înţelege

că excepţiunile nu lipsesc, de oare ce se mai găsesc încă şi de acei preoţi, carii nu s'au lăsat cu

totul de urâtul obiceiu de a intra prin cârciumi şi a sta alături cu oamenii de rând şi certaţi cu

morala, lucru care nu face cinste, nici lor, nici tagmei din care fac parte. La toată ocaziunea

ca şi în conferinţele pastorale, am combătut acest urât obiceiu.

Să nădăjduim, că cu timpul se va desrădăcina şi acest urât obiceiu, dacă nu de voe,

apoi pe cale disciplinară, căci din asemenea relaţiuni cu oameni perduţi, s'au văzut adesea

născându-se certe şi reclamaţiuni, contra unor asemenea preoţi, unele drepte, altele

neîntemeiate, înjosindu-se, şi într'un caz şi în altul, demnitatea preotului în faţa parohienilor

săi, când se orândueşte cercetări la faţa locului.

Pentru a nu se înjosi prestigiul preoţiei, eu aş fi de opiniune ca toate învinuirile aduse

preotului pe această temă, să nu se mai facă la faţa locului, ci la reşedinţa Protoieriei, unde

reclamantul şi pârâtul să-şi aducă martorii, după norma ce se urmează în civil, unde

100  

Procurorul şi Judecătorul de instrucţie nu se transportă în localitate decât în anumite cazuri şi

pentru reconstituiri de fapte, şi cu atât mai mult găsesc de bine aceasta, cu cât cele mai multe

reclamaţiuni sunt pornite numai din răutate şi din pofta de răsbunare contra preotului pentru

cine ştie ce neînţelegeri personale, pentru care Protoiereul este pus pe drumuri, persoana

preotului înjosită în faţa parohienilor, chiar nevinovat fiind, iar reclamantul n'are habar de

aceasta, mai cu seamă că legea bisericească n'a prevăzut nici chiar vre-o amendă pentru acei

ce reclamă lucruri neadevărate şi neprobate. Aş fi de opiniune ca atunci când preotul este

achitat de judecata bisericească ca nevinovat, să se aplice pedepse disciplinare bisericeşti faţă

de aceia carii nu pot proba învinuirile aduse preotului, oprindu-i pe un timp de a intra în

biserică, iar pe preoţi de a nu mai merge prin casele lor cu servicii, publicându-se aceasta în

parohia respectivă spre cunoştinţa tuturor. Cu modul acesta, credem că se va tăia întru câtva

pofta acelora ce caută să-şi bată joc de persoana preotului şi s'ar mai împuţina şi

reclamaţiunile nedrepte.

4. Starea materială a preoţilor din judeţul Brăila, afară de puţine escepţiuni, este

bună, graţie hărniciei şi spiritului lor de economie.

Toate bisericile parohiale rurale au pământuri pentru folosinţa preoţilor, afară de

două, unde se serveşte sporul de 25 % asupra salariilor. Mulţi dintre preoţi au şi pământuri

proprii. Bunăstarea lor materială le înlesneşte mult calea de a da copiilor lor o bună creştere,

o instrucţiune aleasă, a avea locuinţe şi gospodării frumoase şi de model printre păstoriţii lor,

de a ţine sus prestigiul preoţesc în îmbrăcămintea lor, în care de altfel preoţii din oraşul şi

judeţul Brăila, afară de puţine excepţiuni, pot fi daţi ca exemplu.

Este adevărat că ocupaţiunea agricolă, prea peste măsură, răpeşte preotului un timp

preţios pe care l-ar putea întrebuinţa într'o altă direcţiune folositoare apostolatului său.

Dorinţa P. S. Episcop este ca preotul să fie mai mult un bun gospodar şi un maestru

priceput în agricultură, învăţând pe săteni cum să-şi muncească pământul în mod mai raţional

şi mai cu folos, iar nu un muncitor de rând alături de ei.

5. Activitatea preoţilor. Mântuitorul, când a trimis în lume pe Apostolii săi, le-a spus:

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh” (Mat. C. 28, V. 19).

Din aceste cuvinte înţelegem, că preoţii, carii sunt urmaşii Apostolilor, prin punerea

mâinilor Arhiereilor, au o îndoită misiune, una, de a învăţa, de a predica, iar alta, de a lucra,

de a săvârşi Sfintele Taine.

101  

Misiunea predicatorială a fost aproape cu totul neglijată de preoţii noştrii, carii s'au

mărginit mai mult la săvârşirea SS. Taine, a serviciului divin în biserică şi la îndeplinirea

cerinţelor religioase în popor, dar şi în săvârşirea acestor servicii lipseşte preotului nostru

acea ţinută maiestoasă şi impunătoare, care impresionează pe creştin, care face să se nască în

el simţiminte puternice de piozitate, care-1 transportă într'o altă viaţă, într'o viaţă cerească, în

care nu găseşte de cât mângâere şi uşurare sufletească. Un serviciu divin săvârşit de preot, cu

toată piozitatea şi strălucirea cuvenită, are cea mai mare influenţă asupra religiosităţei şi

moralităţei poporului.

Cu privire la partea predicatorială, căreia se datoreşte succesul Creştinismului în

răspândirea lui şi care a fost lăsată uitărei, P. S. Episcop Pimen a îndemnat prin diferire

ordine circulare, pe preoţi ca să ţină predici în biserici, spre a deştepta în credincioşi simţul

religios-moral şi a-i îndrumă prin învăţătură, prin sfaturi şi prin exemple către o vieţuire mai

curată, ferită de toate acele viţii, care sapă la temelia neamului nostru românesc. P. S. Sa a

întins activitatea preoţilor şi asupra înfiinţărei Şcoalelor de adulţi şi a Băncilor populare, şi

suntem fericiţi a constata că preoţii noştrii au lucrat alături cu învăţătorii pe această cestiune,

iar majoritatea lor sunt membrii în Băncile populare, unii chiar în comitetele de administraţie,

ca preşedinţi şi casieri, alţii luându-şi sarcina de a preda religiunea în şcoalele de adulţi.

6. Conferinţele pastorale. Pentru ca preoţii să-şi poată îndeplini mai cu succes

misiunea lor de predicatori, de învăţători ai poporului, P. S. Episcop Pimen a înfiinţat în

Eparhia Dunărei-de-Jos conferinţele pastorale, încă din primul an al venirei sale în fruntea

acestei Eparhii, adică din 1902. Conferinţele acestea se ţin în fiecare an, începându-se la 15

Octombre. In ele se discută cestiuni de importanţă capitală, care sunt date, spre meditare şi

lucrare, mai din timp de către P. S. Episcop, şi care se referă la tot ce priveşte chemarea

preotului şi activitatea sa în mijlocul păstoriţilor săi. Prin ele preoţii capătă cunoştinţele

trebuincioase şi se oţelesc în deslegarea multor probleme grele pe care le întâmpină în

misiunea lor preoţească. Mulţi s'au îndoit de succesul unor asemenea conferinţe. Noi însă nu

ne-am descurajat şi am mers înainte. P. S. Episcop, care cel dintâiu a introdus aceste

conferinţe, a avut fericirea să vadă că a fost imitat şi de alţii. Insuşi Guvernul a recunoscut

necesitatea lor, şi cu ocaziunea modificărei legei clerului mirean din acest an, le-a introdus ca

obligatorii pentru toţi preoţii din ţară.

Rezultatul desbaterilor din cele patru conferinţe pastorale, ce le-am ţinut cu preoţii din

jud. Brăila, în cei patru ani din urmă, le-am comunicat P. S. Episcop prin rapoarte speciale.

Primul raport, cu No. 722 din 1902, s'a publicat în Revista Biserica Ortodoxă Română, An.

102  

XXVI . Inr'însul am arătat în mod detailat necesitatea introducerei acestor conferinţe, precum

şi programul deschiderei şi ţinerei lor. Cine voeşte a se interesa, caute acolo. Poate vom fi

întrebaţi de rezultatele obţinute prin ele. Nu avem pretenţia că am făcut lucruri de tot mari,

căci tot începutul este greu, dar suntem mulţumiţi că ceva tot s'a făcut şi nădăjduim că viitorul

ne va aduce surprize şi mai plăcute, căci unde se munceşte se face şi progres. Conferinţele

învăţătorilor sunt introduse de ani îndelungaţi, au mers greu la început şi abia acum în urmă

au început să-şi dea roadele lor. Dacă conferinţele preoţeşti ar fi fost introduse odată cu ale

învăţătorilor, de mult le-ar fi luat înainte, căci persoana preotului este aşa fel că inspiră mai

multă încredere săteanului. Exemplu avem în cercurile culturale săteşti, dela care am avut

fericirea să primesc ştiinţe că preoţii noştrii sunt ascultaţi cu mai multă atenţiune de ţărani.

Voi deschide aici un parantez ca să arăt nemulţumirile şi neplăcerile ce le întâmpină

preoţii noştrii în cercurile culturale din partea învăţătorilor - nu dela toţi. Să nu se supere acei

învăţători, dacă spunem lucrurile aşa cum sunt. Mi s'a comunicat de preoţi că la unele cercuri

se aleg jocuri teatrale în care este pusă în joc persoana preotului sau a dascălului de biserică,

punând pe tinerite vlăstare să facă pe preotul ori pe dascălul în stare de beţie, sau introducând

pe scenă gramofoane cu cântece ce imitează pe dascăl la pomeni în asemenea stare, iar

învăţătorii fac haz împreună cu ţăranii, pe când bietul preot, ori dascăl, numai ştie ce să facă

de ruşine. Cu asemenea procedeuri nu numai că se întăreşte moralitatea poporului, ci din

contră scade, Onor. Minister al Instrucţiunei Publice ar trebui să înfrâneze asemenea porniri

din partea unor învăţători, căci dacă e vorba de cusururi, apoi şi preoţii noştrii vor găsi mai

multe la dânşii.

7. Societatea „Solidaritatea” a clerului din Eparhia Dunărei-de-Jos. Această

societate este înfiinţată din iniţiativa P. S. Episcop Pimen şi coprinde 4 secţiuni: Covurlui,

Brăila, Tulcea şi Constanţa. însuşi P. S. Sa s'a înscris, chiar dela înfiinţarea ei, cu suma de

400 lei, care s'a împărţit la cele 4 secţiuni.

Scopul societăţei este de a da ajutor preoteselor văduve, copiilor minori şi orfani,

rămaşi pe urma preoţilor decedaţi, membrilor infirmi, lipsiţi de mijloace de existenţă, de a da

speze de înmormântare pentru membrii decedaţi, precum şi de a se împrumuta membrii ei, la

vreme de nevoie.

Scopul final al societăţei, fiind curat filantropic, statutele sale au prevăzut şi

înfiinţarea unui azil pentru adăpostirea şi întreţinerea văduvelor, orfanilor şi infirmilor, de

carii amintirăm. P. S. Episcop, în dorinţa de a vedea cât mai curând realizată această aperă

creştinească, a inventat un mijloc cu totul necunoscut până acum în ţară la noi, pentru

103  

sporirea fondului societăţei, în scopul construirei acelui azil, şi anume, nişte carnete cu

cărămizi figurate, a 10 bani cărămida, pe care le-a trimis preoţilor din Eparhie, prin

Protoierei, spre desfacere. Asemenea carnete s'au trimis şi la autorităţile şi persoanele

marcante din ţară. Preoţilor din jud. Brăila s'au trimis un număr de 109.000 cărămizi, ceia ce

reprezintă suma de 10.900 lei din care până acum s'a încasat lei 1891 şi 50 bani.

Secţia Brăila, a societăţei „Solidaritatea”, a dat dela înfiinţarea ei, 1902, şi până în

prezent, ajutoare şi speze de înmormântări în sumă de lei 1560 şi 65 %. Această secţie

dispune astăzi de un capital de lei 6358 şi 32 %, în efecte, împrumuturi, consemnaţi şi

numerar, în care intră şi cei încasaţi de pe cărămizile figurate.

Societatea „Solidaritatea” mai are şi un scop cultural. Membrii ei sunt obligaţi prin

statute a ţine conferinţe culturale între ei la sediul fiecărei secţiuni.

II. Cântăreţii bisericeşti. Dela cântările bisericeşti atârnă în mare parte frumuseţea şi

sublimitatea serviciului divin în biserică. Ele produc în sufletul creştinului tot felul de

sentimente religioase, care-1 pornesc spre pietate. O cântare frumoasă, melodioasă şi bine

executată are darul de a deştepta simţimintele inimei şi a înălţa gândirile minţei creştinului

până la Dumnezeu, Creatorul său, în cât cu drept cuvânt se poate zice că o cântare frumoasă,

are acelaş efect ca şi cea mai bună predică. Pentru ca inimile şi gândirile creştinilor să fie

câştigate în aşa chip, ne trebuesc buni cântăreţi, carii însă, din nenorocire ne lipsesc.

Una din cauzele care fac ca bisericile noastre să fie goale şi nefrecventate de

credincioşi este şi lipsa de cântăreţi buni. Este un strigăt general, cu deosebire la oraşe, că

bisericile noastre numai sunt ceia ce au fost, că în ele numai răsună acele frumoase cântări

bisericeşti de odinioară. Lucrul este adevărat, căci majoritatea cântăreţilor de astăzi nu au

talentele unor buni muzicanţi. Vina nu poate fi decât a Statului, care nu s'a gândit din timp a

înfiinţa şcoale de cântări bisericeşti în care să se cultive talentele muzicale. Câte talente de

acestea nu se vor fi găsind în ţara noastră, dar care vor fi lâncezând, de oparte, neexistând

asemenea şcoale, iar de alta, lipsa de încurajare, căci, drept vorbind, cântăreţii bisericeşti sunt

rău plătiţi în ziua de astăzi.

Bine ar fi ca în locul seminariilor ce s'au desfiinţat, Statul să înfiinţeze şcoli de cântări

bisericeşti, care să dea contigentul trebuincios de cântăreţi pentru fiecare Eparhie.

P. S. Ep. Pimen, văzând lipsa de cântăreţi în Eparhia sa, a înfiinţat în Galaţi o Şcoală

de cântări bisericeşti pentru întreţinerea căreia au venit în ajutor şi Prefecturile judeţelor din

Eparhie, prin alocaţiuni budgetare, dintre care judeţul Brăila a fost cel dintâiu care s'a oferit,

înscriind o sumă mai însemnată. Deşi s'au dat ordine circulare în toată Eparhia,

104  

încunoştiinţându-se părinţii copiilor, totuşi din jud. Brăila, s'au înscris prea puţini elevi, din

cauza depărtărei şcoalei şi a lipsei de întreţinere, căci mijloacele de care dispune şcoala nu

sunt suficiente.

Pentru înlăturarea acestui inconvenient şi pentru a se avea cât mai mulţi absolvenţi în

fiecare judeţ, credem că ar fi bine ca şcoala de cântăreţi dela Galaţi să se organizeze pe patru

secţiuni, după cum este organizată şi societatea clerului „Solidaritatea”. Acest lucru ar putea

fi realizabil, întru cât prin modificarea legei clerului mirean Guvernul îşi ia asuprăşi sarcina

de a înfiinţa şi a veni în ajutorul şcoalelor de cântăreţi, iar Prefecturile poate că ar veni în

ajutor cu ceva mai mult, dacă şcoala ar avea câte o secţie în capitala fiecărui judeţ.

Lăsăm însă această apreciere la chibzuinţă P. S. Episcop, care este iniţiatorul şi

întemeietorul acestei şcoale.

III. Epitropiile bisericeşti. Pentru administrarea averei bisericilor, legea clerului

mirean din 1893, ca şi cea modificatoare din anul acesta, a prevăzut instituirea unei epitropii

pe lângă fiecare biserică parohială, compusă din 3 membrii: parohul respectiv şi doi membrii

dintre laici, unul ales de enoriaşi şi altul numit din partea Guvernului, pe timp de 5 ani.

Existenţa acestor doi membrii în administrarea averei bisericeşti este absolut

indispensabilă pentru buna administrare a averei bisericilor. Un lucru însă este de obiectat, şi

anume asupra modului cum s'au recrutat până acum asemenea persoane. Enoriaşii în multe

locuri au fost influenţaţi în alegerea epitropului, de puterea civilă. Cât pentru cel numit, nici

că mai vorbim, de oarece el a fost în totdeauna favoritul acestei puteri. Este lesne de înţeles,

că cu asemenea elemente, unii parohi n'au putut lucra în armonie pentru interesele bisericei,

fiindcă ele se considerau ca mandatare ale puterei civile, cu însărcinare de a exercita influenţa

lor, mai cu osebire în alegeri, asupra spiritelor din parohie şi în special asupra personalului

bisericesc.

Acolo unde parohii au fost tari şi conştiincioşi de datoria lor, asemenea tendinţe n'au

prea avut efect, dar acolo unde s'au arătat slabi, poate şi interesaţi, ele au reuşit.

Consider de foarte rea socotinţa acelor parohi, cărora le place să aibă ca epitropi,

persoane nepricepute în administraţiune sau care nu se interesează nicidecum de interesele

bisericilor, conform îndatoririlor ce le impune legea şi regulamentul ei, căci mânuind singuri

avutul bisericei, ori cât de corecţi ar fi, vor deveni obiectul criticei, cum se şi întâmplă, ba

încă şi bănuiţi de administrare necinstită, fapt care aduce defăimare întregei preoţii. Parohii

carii din nenorocire vor fi având asemenea epitropi, trebue a-i chema la datorie, şi dacă nu se

pricep sau nu vor, să ceară revocarea şi înlocuirea lor cu alte persoane vrednice şi pricepute,

105  

care să fie în stare a le da tot concursul în administrarea avutului şi intereselor bisericei.

Acelaş lucru ar trebui să facă şi eu acei epitropi, carii caută a-şi creia nişte drepturi, pe care

nu le au, anume de a mânui singuri avutul bisericei, iar pe preot ţinându-1 la distanţă.

Exceptându-se asemenea cazuri, trebue să amintim că sunt mulţi epitropi, carii, cu

multă dragoste şi tragere de inimă, lucrează pentru biserică în armonie cu parohii. Bisericile,

care au fericirea aceasta, se găsesc în alte condiţiuni mult mai bune şi într'o stare mai

înfloritoare. Să nădăjduim însă, că cu confirmarea şi supravegherea epitropilor de către

Administraţia Casei Bisericei, după cum s'a legiferat prin legea modificată a clerului mirean,

vor dispărea relele semnalate.

Pangarul, introdus prin bisericile noastre, dă pe alocurea frumoase venituri, mai cu

seamă la bisericile din oraş, unde epitropii se interesează de aproape de vânzarea lumânărilor,

stând şi vânzând înşişi lumânări la pangar, în Dumineci şi sărbători. Pentru sporirea

veniturilor pangarului însă, ar trebui ca creştinii să fie riguros opriţi de a mai veni la biserică

cu lumânări de afară.

In priviinţa budgetelor bisericilor, cam aceleaşi observaţiuni aş avea de făcut ca şi

fostul Protoiereu al jud. Constanţa, în „Darea de seamă” a acestui judeţ pe 1905, adică că ele

se întocmesc, în aşa fel, ca tot venitul să se cheltuiască. Dacă prevederile budgetare nu pot fi,

într'adevăr, decât aproximative şi dacă sunt biserici cu venituri mari, care se prevăd la

cheltueli, nu urmează de aci că epitropiile pot cheltui totul. S'au văzut epitropii, care au

echilibrat venitul cu cheltuelile, însă la finele anului budgetar au dat excedente frumoase,

pentru că au făcut iconomii la cheltueli.

Credem că Administraţia Casei Bisericei în urma experienţei ce va fi făcut, dela

înfiinţarea ei, cu budgetele bisericilor va putea îndrepta în viitor orice neregularitate în

administrarea averei bisericilor, mai cu seamă că prin modificarea legei clerului mirean i s'a

lăsat, precum ziserăm, puterea de a confirma şi supraveghia pe membrii epitropiei. Pentru a

se ajunge însă la un bun rezultat, trebue ca epitropiile să fie des controlate. Protoiereii, cărora

li s'a impus prea mari greutăţi, fără însă a li se da şi mijloacele, vor căuta desigur a-şi face

datoria pe cât posibil. Socotim însă că şi Administraţia Casei Bisericei ar putea, prin organele

de care dispune, să controleze din când în când gestiunea bănească, măcar a bisericilor cu

venituri mai mari.

22. STAREA MORALĂ A POPULAŢIEI DIN

106  

ORAŞUL ŞI JUDEŢUL BRĂILA.

Puterea de viaţă şi trăinicia unui popor, ca şi a unui individ, atârnă de moralitatea sa.

Moralitatea însă nu se poate desvolta şi susţine decât numai prin religiune. Adevărata

religiune însă, care a regenerat omenirea şi care poate oferi omului mântuirea, adică fericirea

pământească şi cerească, nu este decât Religiunea creştină.

Indeplinirea cu exactitate şi sfinţenie a preceptelor Religiunei creştine de către un

individ, sau de către totalitatea indivizilor, ce compun o naţiune, un popor, constitue

moralitatea sa, prin care se susţine, se întăreşte şi trăeşte. Moralitatea stă în strânsă legătură

cu credinţa. Una fără alta, nu pot există. Deci, unde slăbeşte credinţa, slăbeşte şi moralitatea.

Precum viaţa unui individ viţios se stinge şi piere, tot astfel şi viaţa şi trăinicia unui popor se

stinge şi se duce, îndată ce preceptele religiunei au fost neglijate, despreţuite sau călcate,

făcându-se loc corupţiunei. Multe popoare mari ale lumei au căzut cu răsunet din pricina

slăbirei credinţei şi a moralităţei.

Poporul român, numai graţie religiozităţii sale, a putut să-şi păstreze vigurozitatea şi

existenţa sa ca naţiune sub opresiunea puhoiului de popoare barbare, care se năpusteau asupra

sa ca fiarele flămânde, ce păreau că nu se mai contenesc. Credinţa poporului român în

Dumnezeu şi iubirea de Biserică şi Patrie au fost puternice, şi numai acestor calităţi

religioase-morale se datoreşte existenţa sa. Atâtea monumente, atâtea biserici, ridicate pe

pământul românesc, din timpurile cele mai vechi, sunt o icoană vie despre trecutul acestui

popor viteaz şi cu nădejdea în Dumnezeu.

Astăzi, poporul nostru, pare că numai are acea vigoare, acea putere de viaţă de

odinioară.

Indiferentismul religios şi o răceală către tot ce e sfânt şi nobil pare că 1-a coprins.

Unele patimi şi-au făcut cuib în fiinţa lui şi consecinţele lor triste au început a se resimţi.

Biserica, mama strămoşilor noştrii şi a noastră, suspină cu durere, căci fii ei au părăsit-o şi-şi

cheltuesc partea de avuţie ce li s'a dat de Dumnezeu, în petreceri ruşinoase şi desfrâuri.

Care să fie cauza? Toţi aruncă vina asupra capilor Bisericei, asupra păstorilor ei. Dar

întrebăm: De ce această acuzaţiune, de ce această vină nu s'a aruncat şi în trecut, când păstorii

bisericeşti aveau în mâna lor şi instrucţiunea şi educaţiunea morală a turmei lor, când Biserica

era singurul focar de lumină intelectuală şi morală?

107  

Gândească necredincioşii ce vor voi, noi însă credem că clerul nu poate fi învinuit cu

atâta patimă, pentrucă, după expresiunea foarte înţeleaptă a P. S. Episcop Pimen, clerul

nostru a fost până de curând, aşa precum Statul a voit să-l aibă.

Eu gândesc că răul zace în altă parte şi anume în direcţiunea greşită a instrucţiunei şi

educaţiunei morale ce s'a dat şi se dă încă tineretului nostru în şcoale. Statul s'a îngrijit mai

mult pentru cultura intelectuală a tineretului, decât pentru educaţiunea morală, cu alte

cuvinte, i-a desvoltat mintea, dar i-a răcit inima. Proba cea mai evidentă despre insuficienţa

educaţiunei morale este că imoralitatea a coprins mai mult generaţia tânără. Nu vorbim de

oraşe, unde răul a prins rădăcini adânci, voim să spunem numai că, din nenorocire, el s'a

întins şi la ţară, la populaţiunea rurală, care este talpa ţărei. Dar şi aci, el a prins rădăcini mai

numai în generaţiunea tânără, în acea generaţiune care a luat, ca să zicem aşa, aer de şcoală.

Prin urmare, o educaţiune religioasă-morală se impune în şcoalele noastre, altfel vom merge

din rău în mai rău.

In starea în care ne găsim astăzi, şcoala, în priviinţa educaţiunei morale, nu numai că

nu vine în ajutorul preotului, dar încă îi paralizează şi acţiunea sa, pentrucă copilul dela etatea

de 7 ani, când este mai primitor de tot ceia ce este bun, frumos şi moral, este zmuls de sub

privigherea şi îngrijirea familiei, asupra căreia preotul exercita influenţa sa moralizatoare şi

nu se mai întâlneşte cu el decât atunci când devine om mare, cu lustrul pe care i l'a dat şcoala.

Dacă tineretul ar eşi din şcoală cu o educaţiune morală aleasă, misiunea preotului ar fi

uşoară, căci el nu ar avea de făcut decât să alimenteze, să conserve şi să prezerve viaţa morală

a lui. In starea actuală, el va avea de făcut o muncă îndoită, una de a desrădăcina răul şi alta

de a planta moralitatea. Numai atunci, când în şcoalele noastre se va pune învăţământul

religios pe aceiaş linie cu cel instructiv, vom putea zice că Şcoala şi Biserica lucrează mână

în mână pentru luminarea şi moralizarea poporului şi că se ajută una pe alta.

Aruncând o privire asupra stărei morale din judeţul Brăila, constatăm că nu este

tocmai mulţămitoare, pentrucă unele patimi, ca: viţiul beţiei sau alcoolismul, luxul, jocul de

cărţi, concubinagiul, furtişagul, crimele, sinuciderile, avorturile, etc., au început să-şi facă

cuib în populaţiunea noastră dela oraş. Este destul de regretabil, dar este şi mai regretabil că

ele şi-au făcut loc şi printre populaţiunea rurală, care este masa cea mare şi puternică a

poporului român.

O încercare de îndreptare s'a început din partea Statului şi din partea oamenilor

iubitori de ţară şi de binele poporului. Măsuri profilactice s'au luat prin legi speciale, prin

108  

                                                           

scrieri, prin înfiinţări de societăţi antialcoolice, etc., dar totuşi se merge greu, pentrucă

cangrena a început să ia proporţiuni mari.

P. S. Episcop Pimen, dela venirea în fruntea acestei Eparhii, între alte obligaţiuni

impuse preoţilor spre binele şi folosul societăţei noastre româneşti, a fost şi aceia ca preoţii să

combată şi să desrădăcineze patimile care-o bântuesc.

Cestiunea de a se şti care sunt patimile ce bântuesc populaţiunea noastră şi care ar fi

mijloacele prin care s'ar putea combate, a fost pusă de P. S. Sa preoţilor, chiar în prima

conferinţă din 1902. Preoţii le-au demascat în conferinţă153, le-au discutat şi au propus şi

mijloacele de combatere, întru cât stă în puterea lor, şi anume: predica în biserică, conferinţe

în cercurile culturale săteşti, în şezătorile săteşti, înfiinţare de şcoale de adulţi, de societăţi

antialcoolice, etc., şi mai presus de toate dându-se pe sine pildă bună întru toate, căci

exemplele atrag şi sunt cei mai buni educatori.

Aşa dar, din partea preoţilor noştrii, şi după puterile lor, s'a început o mişcare, deşi cu

părere de rău constatăm, că unii din ei nu s'au cam prea conformat dorinţei exprese a P. S.

Episcop şi obligaţiunilor ce şi le-au impus în conferinţă. Mişcarea lor însă, ca să-şi aibă

efectul dorit, trebue sprijinită din partea Statului, cum şi a autorităţilor comunale, dela care nu

numai că n'au nici un concurs, dar încă le paralizează şi acţiunea lor, pentrucă, tocmai în

timpul sărbătorilor şi al serviciului divin în biserică, primarii, consilierii şi secretarii îşi fac de

lucrat chemând pe locuitori la primărie pentru rezolvarea diferitelor daraveri dintre ei,

judecarea proceselor, etc. Tot în acelaş timp, tinerii cu schimbul sunt luaţi la instrucţie, iar

arendaşii strâng pe locuitori la curte sau la primărie pentru învoeli şi încheere de contracte,

sau îi trimit la câmp pentru strângerea sau treeratul recoltelor, ori îi chiamă la darea

socotelilor, etc., în cât, nu numai locuitorii, dar şi autorităţile comunale şi fruntaşii satelor, nu

vin la biserică, fiind ocupaţi cu asemenea daraveri. De altă parte, chiar învăţătorii duc foarte

rar pe elevi la biserică, iar unii nicidecum.

Legea repaosului duminical, deşi defectuoasă, nu se aplică cu rigoare, ba putem zice

de loc, şi cu toate acestea, dacă această lege s'ar modifica în sensul ca, cârciumile şi

primăriile să fie închise toată ziua, în Duminici şi sărbători, arendaşii opriţi de a mai chema

pe locuitori la munca câmpului sau darea socotelilor, ar fi cel mai bun mijloc care ar face pe

săteni să vie la biserică, iar preotului i s'ar înlesni foarte mult calea spre succes, căci ar avea

în biserică câţi mai mulţi auditori, cărora să le predice cuvântul lui Dumnezeu, să le arate

relele de care sunt bântuiţi, să-i admonesteze şi să-i îndrumeze pe calea mântuirei.  

153 A se vedea raportul meu, No. 722/902 asupra primelor conferinţe din acel an, publicat în Rev. Bis. Ort. Rom., An. XXVI, No. 9. 

109  

Preoţii s'au plâns totdeauna în conferinţele pastorale că nerespectarea legei repaosului

duminical din partea autorităţilor comunale le zădărniceşte mult, încă foarte mult, acţiunea

lor, ba încă s'a spus că legea este atât de defectuoasă, în cât nici n'ar putea preîntâmpina răul,

chiar dacă s'ar aplica cu stricteţă aşa cum este, căci prin ea s'a lăsat încă calea deschisă spre

cârciumă, dimineaţa la oraş, iar după amiază la ţară.

Una din patimile ce a pătruns încă în populaţiunea rurală este şi luxul. Frumosul port

ţărănesc, din stofe naţionale, aproape a perit. Femeile ţăranilor numai îmbracă astăzi portul

lor naţional. Simte cineva o revoltă în sufletul său văzându-le jucând în horă cu pălării

multicolore, îmbrăcate în talii şi fuste de prost gust, făcând impresia unor paiaţe. Nu le mai

vede niminea cu cămaşa cu flori, cu zăvelca cu fluturi şi cu cosiţa pe spinare. Toată

agoniseala muncei lor o bagă în punga streinilor pe diferite stofe proaste şi costisitoare.

Cultura cânepei precum şi a inului, fiind neglijate, fetele de ţărani mai că numai ştiu să toarcă

şi să ţese. Stofele cumpărate le dă pe la croitorese ca să le coase. Aproape nimic nu mai

lucrează în casă cu mâinile lor, multe nu-şi mai împletesc nici chiar ciorapii. Vorbesc de

fetele ţăranilor, pentrucă ele vor fi gospodinele de mâine, şi din cele arătate îşi poate ori cine

închipui ce fel de gospodine vor fi ele. Femeile ţărance de azi pare că tot mai îndrugă câte

ceva pe ici-colea. Cu ele însă va peri şi industria casnică a femeii române, cu ale ei ţesături de

pânzeturi şi stofe naţionale. Numai vorbim de creşterea gândacilor de mătase, care în judeţul

Brăila a fost aproape cu totul neglijată.

Un alt rău, semnalat la populaţiunea noastră de prin oraşe şi sate, sunt concubinagiile,

cu tristele lor consecinţe, ca: naşteri nelegitime, infantucideri, mizeria în care sunt lăsaţi

copiii nelegitimi, corupţiunea în acele nelegiuite uniri, contractate contra ordinei divine şi

sociale, etc. Concubinagiile sunt o mare plagă a societăţei. La începutul anului 1904, numai

în oraşul Brăila, erau 759 concubinagii şi 263 copii nelegitimi, iar în judeţ, 391 concubinagii

cu 153 copii nelegitimi. Aceste cifre sunt destul de îngrijitoare şi trebuesc luate măsuri

serioase din partea Statului. Preoţii noştri au discutat în prima conferinţă pastorală, din 1902,

această cestiune şi, între altele, a găsit, în ceia ce-i priveşte, că cel mai bun mijloc pentru

combaterea lor ar fi de a nu mai intra şi face servicii religioase prin casele celor carii trăesc în

concubinagiu. Prin acest mijloc s'a reuşit până acum a se stârpi, în majoritatea lor,

concubinagiile de pe la sate. La oraş însă, preoţii n'au prea avut succes din pricină că

concubinagiile foarte cu greu se descoper, populaţiunea fiind numeroasă, înţesată cu streini şi

mutându-se des dintr'o parohie în alta a oraşului; iar de altă parte, însuşi concubinanţii

tăinuesc traiul lor nelegitim, în cât preotul este pus în imposibilitate de a le refuza serviciul.

110  

Cel mai mare număr de concubinagii îl dau streinii, cu deosebire Grecii, carii vin şi învârtesc

aci afacerile comerciale în mod temporar, contractând asemenea legături ilicite cu femei

localnice. Alţii, deşi rămân aci, totuşi continuă a trăi în concubinagiu, căci foarte cu greu pot

să-şi procure actele de căsătorie dela locul naşterei lor, mai ales dacă sunt lipsiţi de mijloace.

S'a constatat că divorţurile provin mai numai din pricina călcărei jurământului de

credinţă căsătorială. La începutul anului 1904, am avut de înregistrat în oraşul Brăila 24

divorţuri, iar în judeţ 11 . Desfrânarea a pătruns mai ales în tineretul dela oraş, cu tristele-i

consecinţe, boalele secrete, care duc la degeneraţiunea rassei. Micile progenituri, în

majoritatea lor, ies la lumina zilei pipernicite, slabe, anemice, scrofuloase, etc. Dar să lăsăm

la o parte oraşul şi să trecem la sate. Ziarele anunţă zilnic fel de fel de crime, de sinucideri,

provenite din amoruri. Lucrul este destul de trist şi detestabil, şi cu atât mai mult, cu cât

desfrânarea provine mai ales dela aceia carii sunt puşi prin Comune a respecta majestatea

legilor, a supraveghea ordinea publică şi a combate relele moravuri. La aceştia se mai pot

număra şi soldaţii, carii, liberându-se din armată, duc în comunele lor boalele secrete, care se

propagă cu mare repeziciune în populaţiune, până ce serviciul sanitar să prinză de veste.

După cum citim în Expunerea situaţiunei jud. Brăila, pe 1905, numărul boalelor

secrete a fost destul de mare în acel an, cu deosebire în comunele Suţeşti, Tătaru şi Ciocile.

Ca pricină a infiltraţiunei acestei boale în populaţiunea rurală, se dă şi ignoranţa

ţăranului, care-l face să tăinuiască boala de frica de spitalului distrugându-se ast-fel pe lângă

individ şi generaţia sa.

Sunt multe patimile care bântue societatea noastră. Ele se văd de toţi dar puţine

măsuri s-au luat pentru combaterea şi desrădăcinarea lor. Preoţii noştrii precum am zis, s'au

silit şi se vor sili încă a combate după puterile lor, asemenea patimi. Dar numai atât nu e

destul, trebue să le vină în ajutor şi celelalte forţe ale Statului şi chiar Statul însuşi, de aceia

propunem:

a) Să se modifice legea repaosului duminical în sensul că toate cârciumile şi

prăvăliile, atât la ţară cât şi la oraş, să fie închise toată ziuă, iar până atunci să se dea ordine

severe autorităţilor comunale ca să respecte această lege şi aşa, bună rea cum este.

b) Să se oprească autorităţile comunale de a mai deslega cu locuitorii în zilele de

Duminici şi sărbători, diferitele daraveri dintre ei, iar acestea să oprească pe locuitori de a

mai ieşi la munca câmpului în asemenea zile, şi să meargă împreună cu ei la biserică în toate

Duminicile şi sărbătorile, ca astfel preotul să aibă cui propovădui.

111  

c) Să se impună autorităţilor comunale de a îndemna pe săteni şi a lua parte cu ei la

cercurile culturale săseşti.

d) Prin legea tocmelelor agricole, să se pună stavilă pornirilor nesăţioase ale

propietarilor şi arendaşilor de a mai utitiza pe ţărani la munca câmpului sau a-i chema la

socoteli în Dummici şi sărbători.

e) Invăţătorilor să li se pună obligaţiune mai strictă de a veni cu elevii la biserică în

toate Duminicile şi sărbătorile, a cântă cu ei în cor şi a sta în biserică până la terminarea

serviciului divin.

f) Acolo unde preoţii sunt destoinici să li se încredinţeze predarea învăţământului

religios şi educaţiunea morală a şcolarilor, conform dispoziţiunilor legei clerului mirean.

g) In fine, a se da o mai mare estensiune învăţământului religios în toate şcoalele

noastre.

N-ar fi rău dacă s'ar crea şi Protoiereilor un drept, prin lege, ca să inspecteze şcoalele

noastre în ce priveşte învăţământul religios şi educaţiunea morală, comunicând autorităţilor

înalte bisericeşti şi şcolare rezultatul observaţiunilor lor.

CAPITOLUL XI

23. CULTELE STREINE DIN ORAŞUL ŞI JUDEŢUL BRĂILA

Brăila, fiind un oraş eminamente comercial, a cărui înflorire şi desvoltare a început

după anul 1828 adică după ce fosă de sub stăpânirea turcească, de când a şi început să devină

un oraş nou, plin de viaţă, cu renumele său între marile pieţe comerciale din Europa, a atras la

sine o mulţime de streini doritori, de câştig. Cu timpul, numărul comercianţilor streini, de

diferite confesiuni şi religiuni, s'au înmulţit până într'atât, în cât s'a simţit nevoia de a se

constitui în comunităţi religioase, cu bisericile şi preoţii lor, înfiinţându-şi şi diferite

aşezăminte culturale, pe care le-am arătat în deosebi la nr. 15 din prezenta lucrare. Comunităţile existente ale cultelor streine eterodoxe din oraşul şi judeţul Brăila, sunt

cele următoare:

1. Romano-Catolică, care datează de pe la anul 1835. Biserica acestei comunităţi,

situată în str. Galaţi, este zidită în 1853. Actualmente este deservită de 2 preoţi, un cor

compus din băeţi şi călugăriţe cu fete, acompaniat de orgă. Câteodată cântă şi un cor ungar.

Serviciul divin se face în latineşte. Comunitatea înnumără la 2500 credincioşi. In Brăila n'am

112  

avut a ne plânge până acum de propagandă catolică. Credincioşii catolici nu prea au atâta

aversiune către preoţii şi credincioşii ortodoxi. De multe ori primesc pe preoţii noştri cu zi I-

iu şi îi invită chiar prin casele lor pentru servicii religioase.

2. Comunitatea Evangelică - Germană, zisă luterană, datează dela 1865 şi înnumără

astăzi până la 400 credincioşi. Este o congregaţie de luterani şi reformaţi, compusă din:

Francezi, Elveţieni, Olandezi şi Englezi, carii vorbesc numai limba germană, de aceia nici nu

doresc a fi intitulaţi luterani, ci evangelici-germani. Biserică nu au. Serviciul divin îl fac în

şcoala comunităţei în limba germană. Au un pastor. Răspunsurile în serviciul divin sunt date

de un mic cor, cum şi de întreaga comunitate, care cântă împreună.

3. Comunitatea Calvină, este formată din Unguri şi înnumără în prezent la 996

credincioşi. Până la 1892 comunitatea aceasta n'a fost organizată bisericeşte.

Comunitatea are o biserică pe Bulevardul Carol, zidită la 1892, sub episcopul Sas-

Domocoş din Ungaria, protopop fiind Bartoluş Ianoş, care a sfinţit-o, iar primul preot al ei,

Nogy Şandor. Personalul ei se compune dintr'un pastor şi un clopotar, care îndeplineşte

serviciul de paraclisier. Serviciul divin îl fac în limba ungară. Au un cor bărbătesc şi orgă.

Preotul actual are calitatea şi titlul de primul pastor şi activitatea lui se întinde şi

asupra credincioşilor calvini din Sascut, Adjud, T.-Ocna şi R.-Sărat.

4. Comunitatea Armeană, care există de foarte mult timp, chiar mai înainte de 1828,

cu o bisericuţă. Actuala biserică de pe str. Galaţi s'a construit în 1868 şi sfinţii în 1871.

Comunitatea armeană înnumără ca la 125 credincioşi, iar în timpul verei, când portul este în

activitate, acest număr ajunge până la 200 şi chiar 300 credincioşi; sporindu-se cu muncitorii

hamali, carii vin din orient. Ei aparţin confesiunei gregoriane. Au un preot şi un cântăreţ.

Armenii, deşi se pretind a fi ortodoxi, nutresc o aversiune mare către preoţii noşti şi nu

primesc nici un serviciu dela ei, decât numai în cazuri foarte rari şi când sunt constrânşi din

lipsă de preot.

5. Comunităţile Lipoveneşti din Brăila şi cătunul Pisc, pendinte de com. Islaz, datează

din timpuri îndepărtate.

Lipovenii s'au aşezat mai întâiu în cătunul Pisc şi nu de odată, ci pe rând, începând

dela 1830. Numărul lor însă s'a mărit cu timpul şi şi-au construit în acel cătun case de

rugăciuni. Ei sunt desbinaţi în două secte: popovţi şi bezpopovţi, adică cu popi şi fără popi. In

anii 1855 şi 1856, ambele secte au obţinut învoirea Guvernului şi deslegarea Episcopului de

Buzău; de care depindea Brăila, ca să repare acele case de rugăciuni; ei însă în loc de a le

repară şi-au construit fiecare câte o biserică: a popovţilor, cu hramul Vovidenia - Intrarea în

113  

Biserică, şi a bezpopovţilor, cu hramul Pocrovul - Acoperământul Maicii Domnului, care

sunt şi astăzi.

Fiecare sectă înnumară mai mult de câte 300 familii. Biserica popovţilor este

deservită de 1 preot, 1 diacon, 1 dascăl şi l paraclisier. Ea stă în atârnare de Episcopia

lipovenească dela Fântâna-Albă din Bucovina. Biserica bezpopovţilor este deservită de un

dascăl numit diac, ajutat de copii. Centrul religios de care aparţine este oraşul Tula din Rusia:

Fiecare biserică se întreţine de comunitatea sa.

Un mare bogătaş din secta popovţilor, anume Gheorghe Andreev Baris, a zidit în anul

1904 o nouă biserică, în curtea proprietăţei sale din zisul cătun, tot cu hramul Vovidenia, din

care pricină s'a ivit ceartă între el şi epitropia bisericei vechi, care l'a acţionat în judecată

civilă pentru uzurparea hramului, iar procesul se află şi acum pendinte.

Biserica aceasta, zidită de numitul Baris, este deservită de un preot şi un dascăl, iar

serviciul de paraclisier îl fac închinătorii. Ea se întreţine mai mult din fondurile proprietarului

şi depinde de Episcopia lipovenească din Odesa, Rusia.

Lipovenii din Brăila s'au aşezat aci, nu după mult timp dela liberarea acestui oraş de

sub stăpânirea Turcilor şi a reformei ce s'a săvârşit după aceia în Principatele Române. Ei

aparţin sectei popovţilor şi înnumără astăzi ca la 120 familii, cei mai mulţi locuind în

mahalaua numită Comorofca. Biserica lor este construită în anul 1849 şi este situată către

centrul oraşului pe str. numită a Lipovenilor. P. S. Episcop Melhisedec în lucrarea sa

„Lipovenismul” (pag. 234 sqq.) spune că biserica aceasta, cu hramul Pocrovul-

Acoperământul Maicei Domnului, s'a ridicat cu învoirea Mitropoliei din Bucureşti.

Biserica lipovenească din Brăila este deservită în prezent de 1 preot, 1 dascăl şi 1

paraclisier. Dintre comunităţile necreştine, notăm aci pe cea israelită, care înnumără

actualmente ca la 10.800 suflete, având 3 sinagoge, 3 rabini, 6 ajutori şi 8 case de rugăciuni;

precum şi pe Turci, carii nu sunt atât de mulţi în Brăila, dar al căror număr creşte în timpul

verei, când portul este în mare activitate, venind de prin Dobrogea şi din orient. Ei nu au în

Brăila nici geamie nici hoge. Pentru trebuinţele lor religioase se duc la Măcin, unde sunt şi

geamii şi hogi.

Terminând mica noastră expunere asupra cultelor streine trebue să amintim că,

precum în toată ţara, aşa şi aci ele s'au bucurat în totdeauna din partea Românilor ortodoxi de

cea mai deplină libertate şi toleranţă în exercitarea convingerilor lor religioase, întru cât şi ele

au respectat şi s'au supus legilor ţărei noastre.

114  

Sub prea fericita şi prea glorioasa domnie de 40 ani a M. S. Regelui Carol I, nimeni

din streini n'a fost apăsat, nimimea prigonit, fiecare s'a odihnit în pace sub arborul credinţei

sale, libertatea cultului a fost garantată pentru toţi. Se convine dar, ca acum, când M. Sa a

împlinit 40 ani de domnie, toată suflarea din Regatul Său, Români şi streini, creştini şi

necreştini, carii toţi s'au bucurat de înalta Sa solicitudine şi ocrotire, să-l aducă ca prinos:

credinţă, supunere şi devotament către Tron şi Dinastie.

FINE

ANEXĂ

TABLOU

DE PREOŢII DIN ORAŞUL ŞI JUD. BRĂILA

a) ÎN BRĂILA

1. Econom Ilie Didicescu, Protoiereu paroh, Adormirea

2. Econom Ioan Nicolau…………...supranumerar, Adormirea

3. Econom B. Enăchescu…………..paroh, Sf. Arhangheli

4. Econom Ştefan Penescu…………supranumerar, Sf. Arhangheli

5. Ioan I. Perianu…………………..diacon, Sf. Arhangheli

115  

6. Econom Ilie Moreşanu…………..paroh, Sf. Spiridon

7. Econom Gh. Gheorghe…………..supranumerar, Sf. Spiridon

8. Econom Ioan Penescu…………...supranumerar, Sf. Spiridon

9. Econom Marin Corbu……………paroh, Sf. Nicolae

10. Econom C. Avramescu…………supranumerar, Sf. Nicolae

11. Preot Filip Popescu………….....supranumerar, Sf. Nicolae

12. Econom Şt. Bărzănescu………..paroh, Sf. Apostoli

13. Econom M. Bărzănescu………..supranumerar, Sf. Apostoli

14. Econom Marin Guzeanu……….supranumerar, Sf. Apostoli

15. Econom Gr. Balaban…………..paroh, Sf. Împăraţi

16. Econom Petre Ciocârlan……….supranumerar, Sf. Împăraţi

17. Sachelar I. Constantinescu……..supranumerar, Sf. Împăraţi

18. Econom Titu Ciocârlan………...paroh, Sf. Gheorghe

19. Econom N. Rădulescu………….supranumerar, Sf. Gheorghe

20. Preot N. Brebenel……………....supranumerar, Sf. Gheorghe

21. Econom Ştefan Balaban……….paroh, C. Parascheva

22. Econom I. Balaban……………..supranumerar, C. Parascheva

23. Preot Gh. Enăceanu…………….supranumerar, C. Parascheva

24. Preot Luca Dumitrescu…………paroh, Sf. Prof. Ilie

25. Preot Radu Mihălcescu………...supranumerar, Sf. Prof. Ilie

26. Econom R. Ionescu…………….paroh, Sf. Ioan Botezătorul

27. Econom T. Popescu……………supranumerar, Sf. Ioan Botezătorul

b) ÎN JUDEŢ

28. Preot Gh. Antohe………………paroh, T.-Vladimirescu

29. Preot R. Cerviş………………...paroh, Scorţaru Vechiu

30. Preot Drăghici Nistorescu……...paroh, Silistraru

31. Preot Stroe Oprişănescu………..paroh, Traianu

32. Preot D. Simionescu……………paroh, Cazasu

33. Preot I. Mihălcescu…………….supranumerar Cazasu

34. Preot Ioan Cheorpec…….……...paroh, Nazâru

35. Sachelar An. Păun……………...paroh, Romanul

36. Preot Oprea Scarlat…………….paroh, Latinu

116  

37. Sachelar Nic. Costăchescu……..paroh, Gurgueţi

38. Preot Grigore Mateiu…………..paroh, Scorţaru Nou

39. Preot D. Daniilescu…………….supranumerar Cătun Gemenele

40. Vacant………………………….supranumerar Vădeni

41. Preot V. Enăchescu…………….paroh, Izlaz

42. Preot C. Gănescu………………supranumerar, Izlaz

43. Preot M. Oprişănescu………….paroh, Cotu-Lung

44. Preot I. Berteşteanu……………paroh, Chiscani

45. Preot S. Voiculescu……………paroh, Tichileşti

46. Econom T. Mihălcescu………..paroh, Ianca

47. Econom I. Todescu……………paroh, Filipeşti

48. Vacant………………………...paroh, S.-Găiseanca

49. Preot I. Trifănescu...…………..paroh, Surd.-Greci

50. Econom M. Vişăneanu………..paroh, Perişoru

51. Preot N. Mateiu……………….paroh, Urleasca

52. Vacant………………………...paroh, Batogu

53. Preot Gh. Balaban…………….paroh, Slob.-Cireş

54. Econom Z. Popescu…………..paroh, Strâmbu

55. Sachelar St. Apostol…………..paroh, Mov.-Miresei

56. Preot B. Vizireanu…………….paroh, Deduleşti

57. Preot P. Epureanu……………..paroh, Suţeşti

58. Preot C. Constantinescu………supranumerar, Suţeşti

59. Econom Dima Ionescu………..paroh, Viziru-de-sus

60. Econom M. Georgescu……….supranumerar Capela S. Sofia

61. Preot Ioan Perianu……………paroh, Viziru-de-jos

62. Preot D. Nistorescu…………..paroh, Valea-Cânepei

63. Econom Neagu Balaban……...paroh, Osmanu

64. Econom V. Trifulescu………...paroh, Însurăţei

65. Preot N. Donescu……………..paroh, Pârlita

66. Preot Gh. Mihalcea…………...paroh, Filiu

67. Econom N. Bucur……………..paroh, Bordeiu-Verde

68. Preot I. Rădulescu…………….paroh, Gropeni

69. Vacant………………………...paroh, Lacu-Rezi

117  

70. Preot Teodor Micu……………paroh, Mihaiul-Bravul

71. Preot I. Ionaşcu……………….supranumerar, Cătun Victoria

72. Preot Ene Stănculescu………..paroh, Ceacâru

73. Borcea Gheorghe……………..supranumerar, Cătun Ţibăneşti

74. Preot C. Tebeica……………...paroh, Stăncuţa

75. Preot C. Andrei……………….paroh, Berteştii-de-jos

76. Vacant………………………...paroh, Berteştii-de-sus

77. Preot V. Macoveiu……………paroh, Tătaru

78. Preot Şerb. Ioniţă…………….paroh, Sluj.-Alboteşti

79. Vacant………………………..paroh, Dudeşti

80. Preot I. Bărbulescu…………...paroh, Fleaşca

81. Econom I. Vasilescu………….paroh, Ulmu

82. Preot I. Ştefănescu……………paroh, Jugureanu

83. Sachelar Gh. Berdan………….paroh, Ruşeţu

84. Preot Chiriac Popescu………...supranumerar

85. Preot C. Măndescu……………paroh, Roşiori

86. Preot I. Z. Doniga……………..paroh, Colţea

87. Econom I. Rădulescu…………paroh, Ciocile

88. Preot Oprea Epure…………….paroh, Chichineţu

89. Preot Niţă Vasilescu…………..paroh, Cioara-Doiceşti

90. Preot Cosma Popescu…………paroh, Cioara R. Vodă

NB. Se notează că în numărul total de 90 preoţi intră şi cele 6 vacanţe trecute în acest tablou.