Pasii mei scartaie neplacut pe parchetul colorat ambiguu si fara noima. Cand se opresc, cand picioarele mi se desprind de la sol, iar eu ma imprietenesc cu scaunul morocanos, o liniste apasatoare se simte in aerul casei. Deranjanta din cauza familiaritatii absente. Mana-mi ridica paharul umplut cu vin rosu, care-mi zgarie buzele muscate, crapate. Ochii-mi alearga dintr-un colt de-orbita in altul, popsind cand pe tavan, cand pe clanta usii, oprindu-se intr-un final asupra unei capturi fotografice, care-mi ingheata mintea, cutremurand-o.

„La intersectia unei campii de floarea soarelui cu o vale de nori, in mijlocul acestui amalgam senin si bine-dispus, patru pereti improvizati din material mai alb decat parul bunicii danseaza pe acordurile unei viori cu acompaniament de pian.Un atelier improvizat imaculat, exceptand instrumentele de culoarea lemnului, care canta singure, dirijate parca de un talentat anonim. Sopranele formeaza un unghi de 180 de grade impreuna cu un tanar posesor al unui ten masliniu si al unor ochi scosi din mare la apus, asezat pe un scaun la fel de negru precum hainele pe care le-a ales in graba. Concentrarea apogeica il apasa pe umeri si-l determina sa adopte o pozitie asemanatoare cocosatului din catedrala pariziana, insa mai blanda, mai calma, mai inofensiva. Lucreaza cu ceramica si mainile-i sunt murdare, insa creeaza un chip feminin inedit. Expresia acesteia nu cunoaste duritate si nici agitatia nu o cunoaste pe ea, caci este definitita de blandete condimentata cu un calm rabdator. Se opreste. Isi aseaza mainile pe genunchi, fara sa-i pese de murdaria impregnata pe materialul scump. Isi priveste lucrarea, zambindu-i cu privirea si punandu-si sufletul in acel chip.” Ce lucru periculos! Sa-si lase sufletul in mainile mele inexistente. Sunt un chip. Responsabilitatea e mai mult decat fruntea mea poate sustine. „Isi muta privirea spre un ochi hipnotizant de pe partea laterala a pianului. Priveste fix, nu clipeste, nu respira. Din senin campia si valea s-au transformat in ziduri de piatra rece, cu ferestre pe ici acolo, care lasa pe marmura de la baza umbre colorate. Norii si florile-soarelui sunt acum culori atent combinate pe panza scumpa, coloane de templu gresesc sau figurine de la miniaturale pana la uriase.” Eu ma ascund intr-o sala, intr-un colt luminat in albastru sters si importanta acordata-mi egaleaza tacerea. „E o liniste necrapata in muzeul ascuns in vazul lumii pe marele bulevard al capitalei aglomerate. Zilele vin, noptile trec, muzeul paraseste calm conceptul noutatii, deteriorat de prezentele care incep sa-i calce culoarele-n picioare.” Incep sa ma simt descoperit, manjit de priviri obscene in curiozitatea lor. „Umbrele care fac prezenta salilor sunt de calitate, suflete interesate-n arta moderna. Nu disturba, e un cerc al sigurantei perfect inchis in sala ceramicii dintr-un colt nordic si-nceput la usile principale de lemn atent gravat. E luna lupilor, e ziua sinonimica sfarsitului cavalerilor templieri, iar becurile s-au stins in aceasta oaza culturala. Un zgomot de ranga tulbura, trei prezente maculate isi egaleaza pasii-n mars prudent. Destinatia le este intiparita pe retina, cunosc ceea ce cauta, ceea ce vor gasi.” Simteam denivelarile pardoselei sub pasi straini, coloana mea suport se cutremura de neincredere. Nu am cunoscut vizual vandalistii operei care sunt, insa le-am trait actul, caci am trait metalul infipt in centrul meu. Oare ochii frumosului meu creator vor deveni oceane cand isi va vea sufletul sfarmat? Mi-e greu sa ma gandesc la el, caci trebuia sa lupt, insa nu mi-au fost daruite bratele necesare acestui act. Insa creatorul meu e intelept. Stiu asta deoarece m-a facut chip perfect ceramic, iar datorita acestui dar, va observa detaliul care-l va linisti profund. I-au distrus meschinii intr-o secunda ce a construit el in mii, dar n-au distrus pozitia-mi indreptata demn spre cer, in sus si nu-n jos spre ai lor ochi lipsiti de fiinta, caci nu sunt capabili. Umbrele care-mi vor mai strabate provizioria casa vor vedea un chip distrus, dar eu si el stim ca relevanta faptului e inexistenta, cat timp demnitatea lucrarii a ramas nepenetrata de un umil obiect nevinovat. Privirea-n stele, caci ma va renaste din ceramica distrusa.