OBIECTIVE ŞI PRINCIPIIÎN CONSERVAREA ŞI RESTAURAREA

MONUMENTELOR ISTORICEDaniel COVATARIU

Adrian Constantin DIACONUDaniel DIACONU

„Trecutul este o lumină pusăîn negura prezentului, ca sălumineze căile viitorului.”

Nicolae Iorga

România este o ţară pe întinsul căreia, în mijloculfurtunilor istoriei sau în vremuri mai liniştite, geniul de constructoral nenumăraţilor meşteri anonimi a putut să se exprime prinridicarea unor bijuterii de arhitectură.

De obicei, monumentele istorice dau acel caracter deindividualizare oraşelor noastre şi, în marea majoritate a cazurilor,devin emblema oraşului (Palatul Culturii - Iaşi, Biserica lui Ştefancel Mare - Piatra Neamţ, Biserica Neagră - Braşov, BisericaPrecista - Galaţi, Biserica Borzeşti – Oneşti etc.). Ceea ce alţii auclădit cu multă grijă, reparând sau chiar consolidând atunci când afost nevoie, la noi s-a demolat ori s-a lăsat în paragină.

În restaurare nu există monumente mai importante sau maipuţin importante. Chiar atunci când şi-a pierdut părţi importantedin substanţa originară de-a lungul existenţei sale, monumentultrebuie privit ca o operă spaţială, participantă la realitatea din jur.Preceptele care guvernează domeniul conservării şi restaurăriimonumentelor istorice trebuie aplicate individualizat fiecăruimonument, în funcţie de personalitatea sa, funcţiunea sa trecutăsau viitoare, starea de conservare, în măsura în care conceptul derestaurare rezultă din echilibrarea obligaţiilor de a nu dăunamonumentului - primum non nocere (Carta de la Veneţia), precumşi de a acţiona pentru transmiterea lui generaţiilor viitoare.

Monumentul trebuie privit în totalitatea celor trei atributeale sale: FIRMITAS (soliditate, tehnica de realizare), UTILITAS

(funcţionalitate, scopul pentru care a fost realizat),PULCHRITAS (frumuseţe, expresie estetică).

În acest sens, Carta de la Veneţia (1964), referindu-se laconservarea şi restaurarea monumentelor istorice, a dat o semnificaţiemai largă noţiunii de monument, ca o consecinţă a ofensiveiurbanismului şi sistematizării, amplificând-o prin introducereaconceptelor de „centru monumental”, „ansamblu istoric”, „rezervaţieurbană”, „nucleul vechi urban”, „zonă periurbană veche”, „zonă deprotecţie culturală şi naturală” şi altele. Astfel, noţiunea de„monument istoric” cuprinde atât creaţia arhitecturală izolată, cât şiaşezarea urbană sau rurală, care aduce mărturia unei civilizaţii anume,a unei evoluţii semnificative sau a unui eveniment istoric. În acest cazavem în vedere atât marile creaţii, cât şi operele modeste, care audobândit o semnificaţie culturală deosebită cu trecerea timpului.

Carta de la Veneţia, ca şi celelalte convenţii mondiale şi/saueuropene la care a aderat comunitatea restauratorilor, reprezintă uncadru general de operare şi nu un „corset” pentru stabilireaconceptelor de restaurare. Restaurarea nu trebuie să determine omodă sau un stil personal de intervenţie asupra monumentelor.

Componentele monumentului istoric1. Terenul - parcela cadastrală2. Construcţii:- clădiri cu funcţiuni principale;- alte construcţii: ziduri de incintă, turnuri, locuinţe, chilii,

altare ş.a.;- anexe gospodăreşti.3. Amenajări exterioare:- drumuri de acces, scări, alei carosabile, alei pietonale;- parcuri, plantaţii, alei, bazine, statui, taluzuri plantate;- instalaţii exterioare;- împrejmuiri.4. Alte elemente:- cimitire;- elemente arheologice.5. Bunuri culturale mobile.Fiecare monument istoric trebuie să deţină un inventar al

elementelor componente care este întocmit de proprietarul bunuluisau de administratorul acestuia.

Prin modificarea structurilor (la interior), păstrarea saurefacerea faţadelor în stilul vechi (care are un aspect artistic deosebit,comparativ cu aspectul de produs industrial al construcţiilorcontemporane), prin readucerea la funcţionalul şi arhitecturaexterioară iniţială, cât şi prin reintegrarea lor culturală şi socială se potrepune aceste monumente în siguranţă. Din nefericire pentruinginerul constructor, punerea în siguranţă a unui monument istoricprintr-o asemenea intervenţie radicală asupra sistemului structuraleste aproape imposibilă, deoarece, spre exemplu, bisericile ortodoxesunt pictate în frescă la interior, fără a mai aminti de mânăstirile dinnordul Moldovei la care intervenţiile structurale trebuie să fieminime, date fiind existenţa frescelor şi la exterior.

Clădirile cu o durată relativ lungă de exploatare (de peste50 ani) au materialele de rezistenţă mai mult sau mai puţinîmbătrânite, situaţie în care caracteristicile lor mecanice iniţialesunt afectate. La zidării s-au folosit, de regulă mortare slabe(aprox. M2, M4 şi, mai rar, M10) care uneori s-au măcinat în timp,iar lemnul a suferit ori putreziri ori fisurări din uscare. Aniiindustrializării au accentuat agresivitatea fizico-chimică amediului ambiant. Datorită acestor agenţi specifici, cele mai multedintre construcţiile vechi prezintă degradări şi avarierisuplimentare faţă de cele ale construcţiilor mai noi, deoarece aurezistat acţiunilor seismice repetate având rigiditatea structuralădeja afectată.

Acţiunile de protecţie a monumentelor istorice trebuie săaibă în vedere următoarele:

OBIECTIVE

Întreţinere. Observarea continuă a stării fizice amonumentului istoric şi ansamblul de măsuri luate pentrumenţinerea acestei stări.

Restaurare. Acţiune de înaltă specializare care are scopulde a evidenţia mărturiile istorice incluse în monumentul istoric şide a păstra autenticitatea acestuia.

Consolidare. Acţiune de înaltă specializare careurmăreşte îmbunătăţirea integrităţii structurale a monumentuluiistoric.

Pază. Activitate care are ca scop protejarea monumentuluiistoric împotriva furturilor sau a distrugerilor intenţionate (vandalisme).

Integrare socială, economică şi culturală în viaţacomunităţii locale. Înscrierea în programele de dezvoltare şi înplanificarea locală şi regională a acţiunilor de protecţie amonumentelor istorice.

PRINCIPIIExpertizarea stării clădirii din toate punctele de

vedere. Nu pot exista concepte separate pentru componentelearhitectură, structură, decoraţiune, ci numai un singur concept,unitar, care să le armonizeze pe toate. Investigarea monumenteloristorice, din punctul de vedere al fiecărei specialităţi, reprezintăsuma observaţiilor pure, imparţiale, pe care monumentul nepermite să le obţinem şi care trebuie înregistrate ca atare.Interpretarea datelor trebuie făcută numai după terminareainvestigării şi cu participarea tuturor membrilor echipei.

Soluţia de consolidare trebuie să nu afecteze aspectularhitectural. Conservarea şi restaurarea monumentelor istorice nupoate să fie abordată decât în echipă; fiecare specialitate areimportanţa ei aparte în stabilirea unor concepte unitare de restaurare.Echipa trebuie formată de către şeful de proiect arhitect şi se bazeazăpe bună înţelegere, respect reciproc şi coeziune. Echipa nu poate ficompletă fără participarea restauratorului executant.

Menţinerea autenticităţii, considerată ca fiind acel ansamblude acţiuni menite să dea obiectului starea pe care a avut-o la un anumenivel istoric – cel mai adesea cel original – constă în reconstrucţiatehnică, independent de starea obiectului înainte de intervenţie.

Stabilirea nivelului de intervenţie şi de asigurareantiseismică. Gradul de intervenţie asupra unui monument variază dela simple lucrări de întreţinere şi conservare, trecând prin acţiuni deprotecţie, consolidare şi întregire şi ajungând la intervenţii complexede restaurare şi recompunere, de dezasamblare şi reasamblare, sau, încazuri extreme, de translare sau reconstruire parţială (ex. BisericaRebegeşti, secolul al XVI-lea – translată vertical + 3,50 m, ing. EmilPrager, 1935 şi un număr destul de mare de biserici „mutate” înBucureşti în anii ’80, autor dr. ing. Iordăchescu).

Execuţia în regim de maximă urgenţă a lucrărilor deconsolidare. Este un factor obligatoriu la majoritatea monumentelor

istorice, datorită degradărilor şi deteriorărilor avansate, constate înurma expertizărilor deja efectuate şi este necesar pentru apreîntâmpina un dezastru în cazul unui cutremur, cu prioritate amonumentelor care adăpostesc oameni ale căror vieţi pot fi puse înpericol împreună cu inestimabile valori de patrimoniu.

Reversibilitatea metodelor aplicate în conservare şi/saurestaurare. Plecând de la ipoteza că viitorul ne va aducetehnologii viabile, se impune alegerea unor modalităţi deconservare şi restaurare care vor putea fi cu uşurinţă îndepărtate înviitor, în condiţiile unei posibile operaţii de restaurare utilizândtehnologii şi principii care deocamdată ne sunt necunoscute.

Compatibilitatea materialelor utilizate la conservareşi/sau restaurare. Nu trebuie utilizate (decât în cazuri limită)numai materiale compatibile, de preferinţă din aceeaşi sursă,pentru că majoritatea incompatibilităţilor survenite la folosireaunui material vechi (original) şi unul nou, duce deseori la odegradare ulterioară mult mai rapidă.

Încărcările rezultate din noile elemente de consolidarenu trebuie să depăşească rezistentele capabile ale materialelor(blocuri de zidărie, mortar etc.).

Structura rezultată după consolidare trebuie săconducă la o bună comportare seismică a ansamblului<<structură veche - elemente structurale noi>>.

Reintegrarea culturală şi socială. Monumentele istoricetrebuie menţinute în permanenţă într-o stare de funcţionare cât maiperfectă, fie prin păstrarea, dar şi modernizarea funcţiunilor loriniţiale, fie prin acordarea de funcţiuni noi, viabile, compatibile cunatura, structura şi/sau valoarea lor. Un monument „exploatat", darşi întreţinut permanent, menţinut viu, se conservă mult mai binedecât altul, fie şi consolidat şi restaurat, dar neutilizat.

În loc de concluzii ...„Nu trebuie niciodată să se schimbe sau să se înlocuiască

[...] rămăşiţele monumentale sau artistice de care Iaşul e plin.Lăsaţi-le cum sînt; nu le schimbaţi înfăţişările; nicăieri pepământul românesc nu există alt oraş care să cuprindă ctitorii aletrecutului nostru de aşa valoare... Oraşul Iaşi este un muzeu alamintirii şi al sufletului nostru colectiv.“

Mihail Sadoveanu

Bibliografie1. *** - Monumente istorice – manualul administraţiei publice locale,

Ministerul Culturii, Centrul de Cercetare pentru Patrimoniul CulturalNaţional, Bucureşti, 2000.

2. *** - Monumentul – Tradiţie şi viitor – Lucrările simpozionuluinaţional, Iaşi, 8-11 septembrie 1999.

3. N. Giuşcă, Ingineria proceselor de construcţie, Iaşi, 1997, p. 17-54.4. I.C.A. Sandu, Teoria generală a restaurării, Iaşi, 2000.5. Sandu Ion, Note de curs, 2001.6. R. Suman şi colab., Tehnologii moderne în construcţii, vol. I şi II,

Bucureşti, 1989.7. S. Tologea, Probleme privind patologia şi terapeutica construcţiilor,

Bucureşti, 1976.