Primii paşi spre psihologie şi psihiatrie, ca noţiuni medicale

“Psihiatria are, de fapt, mai multe începuturi. Despre nebunie se discută în corpusul Hipocratic, Aretaeus a descris boala psihică în secolul II e.n, iar Paracelsus şi primii umanişti, precum Erasmus, au privit nebunia cu compasiune”(Doctors and Discoveries” - John G. Simmons, pag 148).

Hipocrate (460- 377 î.c.) a clasificat tulburările psihice în:melancolie, manie şi phrenitis (frenezie- febră cerebrală) considerând că o tulburare psihică apare ca urmare a unui „amestec” greşit al lichidelor vitale din corpul uman, ce perturbă funcţiile cerebrale. Din păcate tezele lui au fost uitate de mai mult de un mileniu. De-a lungul a 1500 de ani orice tulburare psihică a fost considerată ca având drept cauză forţe oculte sau chiar pe diavolul însuşi. Prin urmare, bolnavii psihici erau omorâţi, maltrataţi de către autorităţi prin amputarea membrelor, torturaţi ani în subsoluri de către Inchiziţie, arşi, precum vrăjitoarele posedate de diavoli. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în Europa şi Statele Unite arderea vrăjitoarelor era, încă, cel mai frecvent mod de tratament al femeilor bolnave psihic.

La începutul secolului al XVIII-lea, când „mania” ucideriibolnavilor cu deficienţe psihice a luat sfârşit, aceştia au început să fie închişi în încăperi speciale şi legaţi cu lanţuri fixate în pereţi, complet izolaţi şi trataţi mai rău decât puşcăriaşii, boala psihică fiind considerată, pe atunci, contagioasă.

“În azilurile mai vechi, aspectele legate de teroare şi securitate erau evidente. Vizitatorii povesteau, cu detalii fascinante,aparatele terorii: cada plină cu apă rece în care maniacii erau scufundaţi fără avertizare, rapid, pentru “o baie surpriză”;camere- mormânt subterane în care maniacii turbulenţi erau izolaţi; scări abrupte care induceau starea de ameţeală; lanţuri,bice, scaune de tortură” (“Managing the mind” – Michael Donnelly).

Situaţia descrisă a fost posibilă în pofida faptului că unii medici, precum Weyer, Robert Burton, Philip Pinel, încă din secolele XVI-XVIII au susţinut că tulburarea psihică este o boală,şi nu o influenţă a forţelor negative din exterior. Pinel chiar a dezvoltat o abordare terapeutică, numită de el „tratament moral”, care a reprezentat “prima încercare de psihoterapie individuală” (“Doctors and Discoveries” - John G. Simmons, pag 149).

Ei au avut curajul să îşi exprime aceste păreri, ulterior fiind izolaţi social de Biserică şi profesional de către colegi. Interesant este că filozofia, şi nu medicina, este cea care a pus, într-un fel, bazele psihologiei şi psihopatologiei moderne. Astfel, Friedrich W. Nietzsche evidenţiază lupta conştientă şi inconştientă dintre forţele răului şi binelui, dorinţa absolută pentru dominanţa celorlalţi. Filozoful Sören Kierkgaard pune bazele existenţialismului modern, Schopenhauer publică cu 100 de ani înaintea lui Freud ideea „gândurilor şi tendinţelor conştiente şi inconştiente în contextul normal-anormalului”, Eduard von Hartmann tipareşte, în 1872, lucrarea „Filosofia inconştientului”, iar scriitorii Friedrich Schiller şi Dostoievski descriu în cărţile lor influenţa inconştientă a părinţilor şi societăţii asupra psihicului individului.

“Dar dacă stăm şi ne întrebăm ce au în comun psihologia lui Platon, Aristotel, Descartes, Locke, putem numi preocuparea de a dezvolta un sistem psihologic capabil să acopere întreaga gamă a fenomenului psihologic: gândul, emoţia, memoria, comportamentul, moralitatea, estetica etc.” (“An intellectual history of psychology”, Daniel N.Robinson).

1