Azi  mă  duc  să  iau  un  kil  de  prețuri,  am  o  pooooftă!  Tiberiu  Cazacioc    Am   fost   de   curând   în   Belgia,   și   am   avut   curiozitatea   să   caut   un   catalog   de  supermarket   de   la   ei.   Adus   acasă,   l-­‐am   pus   alături   de   un   catalog   al   aceluiași  retailer   din   România.   Celor   cărora   le-­‐am   arătat   catalogul   de   supermarket   din  vest,   fără  să   le  spun  care  este  scopul   lui,  de  unde   l-­‐am   luat,  au  crezut  că  este  o  revistă  culinară.  În  timp  ce  catalogul  pentru  consumatorii  români,  este  o  colecție  de  imagini  de  produse,  un  raft  pus  în  pagină  și  cu  cât  mai  vizibile  prețuri  barate.  Iată  așadar  cum  procedează  marii  retaileri:  acolo,  publicul  are  parte  de  educație  culinară,   este   învățat   să   gătească   și   să   savureze,   aici   este   împins   la   hrănire   cu  forța,  condiționat  să  cumpere  mult  și  ieftin.  Un  retailer  chiar  vinde  în  România  un  produs   alimentar   care   se  numește   simplu   “Bere”.  Astfel   produsul   este   redus   la  esența   lui,   prețul,   pentru   că   doar   astfel   se   mai   diferențiază.   Pentru   că   astăzi  valoarea   adăugată,   exprimată   prin   marcă   și   brand,   nu   mai   contează.   Prețul   a  devenit  în  România  de  azi,  aproape  tot  ceea  ce  diferențiază  un  produs  alimentar  de   altul,   spre   deosebire   de   occident.   Unde   calitatea   hranei,   plăcerea   de   a   găti,  experiențele   culinare,   fac   sens.   Prețul   ca   armă   de  marketing,   a   devenit   super-­‐obsesia  marcantă  prezentă  pe  panourile  publicitare,   în  pliantele  marilor   lanțuri  alimentare,   cele   care   pun   capăt   producției   alimentare   industriale,   care   ne  împinge   spre   hrană   ieftină   (este   vina   lor   ?)   sau   răspund   nevoii   de  mâncare   a  cumpărătorului   sărac.   Lanțul   alimentar   lung   a   devenit   în   fapt   o   ventuză   de  aspirat  bani  din  stomacurile  românilor,  în  loc  să  fie  suportul  lor  de  viață.    Ce  a  fost  și  ce  a  ajuns  mâncarea    Foarte   des   ați   auzit   la   știri,   la   jurnalele   televizate,   afirmația   „Prețurile   s-­‐au  scumpit”.  Sau  chiar  spusă   între  noi.  Este  vorba  de   incultură  sau  exprimarea,  pe  față,   a   ceea   ce   ne-­‐a   promis   lanțul   alimentar   să   ne   dea   ?   Prețuri   !   Tot   procesul  alimentar   ne   oferă   nouă   românilor,   prețuri.   La   metru,   la   kilometru,   la   metri  pătrați,  la  pungă,  preambalat,  prețuri,  prețuri,  prețuri.  Nu  mâncare,  nu  pâine,  nu  carne,  nu  lapte,  ouă,  cartofi.    Ci  prețuri.  Tot  ceea  ce  trăim  astăzi  ne  arată  că  hrana  a   fost   dezbrăcată   de   către   cultura   urbană,   de   revoluția   industrială   și   către  globalizare,  de  toate  caracteristicile  importante  pentru  hrană.  Nu  mai  are  hrana  valoare   spirituală,   culturală   și   imaterială,   este   astăzi   doar   un   bun   de   consum,  commodity.  Logica  pieței,  a   lanțului  alimentar   lung,  este  ordonată  de  prețul.  Ne  face  să  credem,  fără  să  ne  întrebăm,  că  hrana  trebuie  să  fie  ieftină,  indiferent  de  valoarea  ei,  dată  de  muncă,  de  elementele  nutritive  conținute.  Sistemul  acesta  a  rupt   legătura   dintre   cei   care   produc   hrana   și   cei   care   o   consumă,   ducând   la   o  deresponsabilizare   reciprocă,   la   pierderea   unor   cunoștințe   importante   despre  hrană,  la  imposibilitatea  de  a  cunoaște  cât  mai  multe  despre  ceea  ce  mâncăm.  De  aceea,   prin   Slow  Food,   se   încearcă   răsturnarea   acestei   logici   a   sistemului,   prin  reconstruirea   relației   dintre  producător     și   consumator,   redarea   valorii   hranei,  iar   prețul   să   reflecte   din   nou   valoarea  muncii   investite   în   hrană   și   calitățile   ei  nutritive.    

 Libertatea  de  a  alege  hrana  și  nu  prețul    Slow  Food  încearcă  să  îi  convingă  pe  consumatori  să  redevină  liberi,  să  nu  mai  fie  sclavii   prețurilor,   să   își   folosească   puterea   de   cumpărare   pentru   a   influența  metodele  de  furnizare  a  materiilor  prime  pentru  hrană  și  a  producției  acestora.  Consumatorii  trebuie  să  aibă  un  rol  activ  în  producerea  hranei  și  să  stea  de  vorbă  cu  cei  care  o  produc,  să  afle  ce  metode  folosesc  și  ce  probleme  au.  Consumatorii  trebuie   să   redevină   co-­‐producători.   Acesta   poate   deveni   un   nou   model   de  consum,  prin  care  cei  care  se  hrănesc,  fac  alageri  informate  cu  privire  la  mâncare,  crează  o  legătură  cu  cei  care  o  produc,  astfel  ajungând  să  plătească  prețul  corect  pentru  ea.      PS.  Despre  grătar  și  picnic,  veți  citi  și  auzi  cu  ocazia  vacanței  de  1  mai.  Când,  așa  cum  am  scris  ultima  oară,  dar  cu  anticipație,  presa  va  face  știri  despre  grătare  și  probabile   încălcării   ale   legii.   Suntem  pregătiți  pentru  Legea  picnicului   ?  Pentru  un  slow  food  civilizat  ?  Aceasta  este  întrebarea.