Studiu de caz

Dimensiunea religioasa a existentei

Tema: -începuturile culturii scrise a românilor, profund legate de viaţa lor spirituală (omul medieval=om religios);-evoluţia şi raportul dintre componenta religioasă a culturii române şi literatură, in secolele al XV-lea - al XVIII- lea;-distincţia literatură religiosă/scrieri literare.

Componenta grupei de elevi:Stanciu FlorinPanait CristianBulgariu RoxanaTacinca FlorianCiobanu Gabriel

Documentare şi bibliografie:1.-referiri la cultura

2.-referiri la cultura scrisă în limba română- tipărituri din secolele al XV- lea şi al XVI- lea;

3.-referiri la cultura scrisă în limba română în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea: -Dosoftei -Psaltirea: de ales trei psalmi şi de urmărit tema, expresivitatea, figurile

de stil, versificaţia, influenţe ale liricii populare;-Antim Ivireanul -Didahiile: prezentare generală, de identificat structura

predicilor, de ales o predica şi de prezentat;4.-imagini reprezentative

• Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta.

• Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata astfel amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii.

• Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura.

• Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au trades Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au facut sa circule in tot spatial sud-est european.

• Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.

• Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).

• Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.

•

• Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.

• Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele 3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni simpli- se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.

• Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.

• Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica, teologala, canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a “bunului crestin”, legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari bisericesti, ode si imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moral-edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).

• • • Mentalitatea medievala: homo religious• Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt orizont

cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.

Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul insusi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”.Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma, catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza sentimentul de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii. Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici pagane legate de vechile religii ale naturii.

Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam

Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in evidenta:

“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce gand asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, striga celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, striga celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei; striga tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor, saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a giudetului si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se pocaesc; striga sa-si aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intr-acea zi: bunatatea, framsetea, dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului .”

Cazania” lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură Dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti”, cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dint-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii, însă cuprind şi sfaturi de înfrânarea viciilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui.

Originalul „Cazaniei” venea probabil din Ucraina, de unde au venit dealtfel şi gravurile lucrate de cunoscutul artist Ilia.Varlaam si-a cules materialul din mai multe izvoare.”Din multe scripturi tălmăcite, din limba slavonească”, spune el în titlu;adunat-am din toti tîlcovnicii Svintei Evanghelii, dascali bisericii noatre”, lămureşte în predoslovie.

„Cazania” lui Varlaam are părti comune cu „Cazania” tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la mânăstirea Govora, şi chiar cu „Cazania” lui Coresi.

Dar dacă nu putem demita partea personala a lui Varlaam în structura predicilor, putem totuşi sa urmărim aportul lui în formarea limbii literare.Se susţine în genere că limba „Cazaniei” lui Varlaam este limba populară, pe care el a desprins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai târziu, ca monah, în preajma mânăstirii Secu.Într-adevăr scrisul lui Varllam, deşi au trecut peste el veacuri, se citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar.Fiindcă limba lui se înfăţişează curăţită de acele numeroase expresiuni şi cuvinte slave rebarbative care încă încâlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase.În textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiile slave se întalnesc rar, la distanţe mari;şi, înţelese într-o vreme când cultutl divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi scrisului său un uşor caracter arhaic, mai ales că ele se împerechează uneori cu elemente latine azi dispărute din circulaţia limbii, precum: mai chiar =mai clar, desvesti=dezbrăca, mişei=săraci, nusa=dânsa etc.

Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din cultura noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul devine un simbol al vietii pacatoase:“Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame cu senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu mai vesel ochii si mai curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea si noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei acestia, intru mancari fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inselatoriu durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se asamana ispravile noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai ispravile noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec. Si cine va petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i iaste mentea intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului..”

Mitropolitul Dosoftei

Primul nostru poet: mitropolitul Dosoftei

În rândul marilor personalităţi ale culturii şi spiritualităţii creştine româneşti, străluceşte într-un mod deosebit chipul marelui Mitropolit moldovean Dosoftei, pe care Biserica îl pomeneşte în ziua de 13 decembrie. Acest mare ierarh al Bisericii va rămâne în memoria poporului român ca un mare păstor de suflete dar şi un om de cultură de excepţie, un adevărat creator de limbă română literară, autor al unor opere de o mare valoare pentru devenirea spirituală a poporului nostru.Mitropolitul Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava. Pe numele său de mirean – Dimitrie Barilă – a studiat în tinereţe la cele mai de seamă şcoli ale vremii sale, învăţând de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi Polonia, unde a urmat şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov. Era un mare poliglot, cunoscând foarte bine limbile greacă, latină, slavonă, polonă şi ucraineană. În anul 1649 s-a călugărit la Mănăstirea Probota, primind numele Dosoftei. În anul 1658 a fost ales şi hirotonit episcop de Huşi, apoi episcop la Roman. În anul 1671 a fost ales Mitropolit al Moldovei. A păstorit într-o perioadă de mari tulburări pe scena politică a Moldovei. Cu toate acestea, Mitropolitul Dosoftei a reuşit să desfăşoare o prodigioasă activitate culturală, dăruind contemporanilor săi, dar şi posterităţii, lucrări de o mare valoare. S-a preocupat de traducerea şi tipărirea de cărţi bisericeşti în limba română, contribuind din plin la procesul prin care limba poporului a devenit limbă de cult, înlocuind limba slavonă. Printre primele cărţi tipărite de Mitropolitul Dosoftei au fost „Psaltirea în versuri“ şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu“ (Uniev, 1673). Psaltirea versificată constituie prima lucrare de poezie cultă din istoria literaturii române. Este o lucrare remarcabilă, un adevărat monument de limbă literară românească. Este primul care a realizat transpunerea în versuri, în limba română, a poeziei psalmilor, dorind în felul acesta să apropie şi mai bine de sufletul poporului minunatele imne religioase ale regelui David. Măiestria autorului reflectă din plin talentul său literar şi dragostea pentru limba poporului său.

Talmacind Psalmii lui David, Dosoftei realizeaza nu doar o simpla traducere, ci si o prelucrare a lor, desi s-a izbit de insuficientele mijloace de expresie literara pe care le putea oferi atunci limba romana. Cu toate ca versul sau este inca stangaci, cand ia ca model versul popular, limba stihurilor lui devine imediat curgatoare, muzicala si ritmica. Unii din psalmii tradusi in versuri de Dosoftei au devenit, prin larga lor circulatie, colinde religioase sau cantece de stea, ca Psalmul 46:

“Limbile să salte/Cu cântece nalte/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie./ Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul./Domnul este tare,/ Este-mpărat mare/Preste tot pământul /Şi-ş ţâne cuvântul./Supusu-ne-au gloate/ Şi limbile toate,/ De ni-s supt picioare/ Limbi de pre supt soare./Alesu-ş-au şie/ Parte de moşie/ Ţara cea dorită./ Carea-i giuruită/ Lui Iacov iubitul, /Ce-i ţâne cuvântul./Mila să-ş arate/ Cea de bunătate/ Spre noi, ticăloşii,/ Precum ne spun moşii./ Pre vârvuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare,/ Cu naltă strigare,/ Că s-au suit Domnul./ Să-l vază tot omul./ Cântaţ în lăute,/ În zâcături multe,/ Cântaţ pre-mpăratul,/ Că nu-i ca dâns altul./ Să domnească-n lume,/ Cu svântul său nume./”

Dosoftei apeleaza la modelul poeziei populare, astfel incat psalmii sa fie accesibili ascultatorilor, usor de inteles, de cantat in biserica si de memorat. Psaltirea cuprinde toata gama trairilor umane indreptate spre planul transcendent si, totodata, recupereaza realitatea romaneasca asemanatoare celei biblice. Biserica devine o institutie eficienta de raspandire a limbii romane, de la slujitorii cultului pana la cel din urma credincios.

 În anul 1673, Mitropolitul Dosoftei s-a refugiat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domni din ţară şi a convingerilor sale antiotomane. Deşi a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iaşi, în anul următor, Dosoftei a revenit pe scaunul mitropolitan. După refacerea tipografiei de la Iaşi, mitropolitul Dosoftei a tipărit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: „Dumnezăiasca Liturghie“ (1679 şi 1683), „Psaltirea de-nţăles“ (1680), „Molitvănic de-nţăles“ (1681). Între 1682-1686 a tradus şi tipărit în limba română „Viaţa şi petrecerea sfinţilor“, în patru volume, o lucrare remarcabilă a spiritualităţii răsăritene. Deşi neterminată, datorită exilului, această operă reflectă preocuparea mitopolitului pentru sfinţii Bisericii şi pentru sfinţenie ca ideal al vieţii creştine. În 1686, regele polon Ian Sobieski, aflat în trecere prin Moldova, în campania sa antiotomană, la retragerea spre Polonia l-a luat ostatec pe Mitropolitul Dosoftei, împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Astfel, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii departe de ţară, purtând în suflet dorul de patrie şi de poporul său. Şi în perioada exilică, Mitropilitul Dosoftei a continuat opera sa cărturărească. A tradus din limba greacă în limbile rusă şi slavonă din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Efrem Sirul precum şi alţi Părinţi şi Scriitori ai Bisericii. A fost nu numai un om de litere, ci şi un părinte duhovnicesc şi un om de rugăciune. Marele cronicar Ion Neculce spunea atât de frumos: “Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prost de felul lui; era neam de mazil, prea învăţat; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slovineşte şi alte. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugar şi cucernic şi blând, ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremi nu se afla om ca acesta”. Cu adevărat un om sfânt, un om al lui Dumnezeu, pe care toţi cei care l-au cunoscut l-au preţuit. A trecut la cele veşnice la 13 decembrie 1693. Mormântul său se află în biserica “Naşterea Domnului” din Jolkiew, azi în Ucraina .    

Casa Mitropolitului Dosoftei din Iaşi

Miron Costin: Mentalitatea religioasa a avut influenta si asupra umanistului Miron Costin, continuatorul lui

Gigore Ureche. Miron Costin a inceput prin a scrie versuri intr-o perioada cand poezia nu era deloc o indeletnicire obisnuita. Poemul filosofic „Viata Lumii” a fost scris cand Miron Costin avea 40 de ani. Poezia are un moto extras din „Ecleziast” : „vanitas vanitatum et omnia vanitas”(desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte) care concentreaza tema poemului larg raspandita in literatura universala, aceea a sortii alunecoase (Fortuna labilis) care nu poate fi stapanita. Viata omului este comparata cu o ata subtire care se poate rupe oricanna filosofica: „existenta fiind scurta, omul trebuie sa se ilustreze prin fapte bune pentru ca binele este telul suprem al omului”. Creatie de inspiratie religioasa, “Viata lumii” exprima un pesimism fara leac, prevazand surparea inevitabila a intregii omeniri.

Tipariturile religioase au contribuit, in primul rand, la introducerea limbii romane in biserica, inlocuind limba slavona in care se oficia serviciul divin. Marile reforme in acest domeniu le-au infaptuit Dosoftei, in Moldova si Antim Ivireanul in Muntenia.

Viaţa lui Antim confirmă pe de o parte nădejdea de împlinire creştinească, dar pe de altă parte o infirmă.O confirmî fapte sale călugăreşti , dar o infirmă faptul că s-a implicat în politică.El va deveni astfel victima nu chiar inocentă a unei manifestări pe care a incriminat-o cu ce mai mare tarie:zavistia.

Antim este una dintre figurile cele mai de seamî ale bisericii româneştişi un cărturar a cărui activitate a avut urmări deosebite în cultura şi în literatura română.Opera sa este impresionantî prin varietate şi valoare.

Opera originalî tipărită în timpul viţii cuprinde trei broşuri menite să ridice nivelul cultural al preoţilor, însă marea lui creaţie a rămas însă în manuscris.Este vorba despre „Didahii”, care sunt constiutite din 28 de predici ţinute în amvonul Mitropoliei cu ocazia unor mari sărbători, la care se adugî alte 7 predici.Predicile repreyintă un pas spre originalitate, ele depăşind caracterul universal al tâlcuirilor din Cazanie.

Ţinuta generală a predicilor este clasică.Ele utilizează statistic vorbind toate procedeele tradiţionale ale speciei: interogaţia , exclamaţia, repetiţia, dialogul, contrastul, pateticul, ironia, incriminarea, pamfletul aşeyate într-o limbă naturală şi plasticî, uimitor de bine mânuită de cître un artist care a învăţat-o destul de târziu.

Calitatea acestor discursuri stă în limpezimea frazării, coerenţa şi supleţea argumentaţiei, patetismul bine strunit,punctat de mijloace retorice.Antim evită cu obstinaţie începuturile şocante.S-ar putea zice cî utilizează chiar, cu multă dibăcie,o strategie a amânării, prin prelungirea exordiului şi blândeţea de la început a tratîrii, unde argumentează răbdător şi aproape ticăit.

Predicatorul se pricepe însă să lucreze şi în registrul suav, iar în acest stil a lăsat, într-o predică rostită la Adormirea Maicii Domnului, un splendid portet- elogiu al Fecioarei, acre depăşeşte aproape tot ce s-a mai scris în limba noastră pe acastă temă, egalând prin patetism sincer cunoscuta „Rugaciune” a lui Eminescu.

În concluzie putem spune că tipăriturile cărţilor religioase au contribuit în primul rând la introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin.

Arta oratoriei religioase: mitropolitul Antim IvireanulPrin predicile sale (“Didahiile”) rostite de la inaltimea amvonului Mitropoliei din Bucuresti ,

unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se apropie sensibil de literatura. Desi imitau stralucitele omilii (cuvantari religioase) ale bisericii, predicile mitropolitului au multe parti originale. Preocupat de viata morala a credinciosilor, el surprinde slabiciunile si excesele contemporanilor pe care, dupa modelul Sf. Ioan Hrisostomul (Gura de Aur), se simte dator sa le indrepte. Antim nu este prin Didahii numai un teolog, ci si un indrumator care prin mijloacele artei oratorice incearca sa patrunda in inima celor rataciti si sa-i aduca pe calea cea dreapta. El afirma cu hotarare deptul pastorului de a veghea asupra credinciosilor sai, ale caror suflete ii sunt date in paza de Dumnezeu.

Predicile mitropolitului (in numar de 28, la care se mai adauga 7, ocazionale) sunt construite dupa un plan riguos. Ele se deschid cu o introducere in subiect, care se continua cu un exordiu (enuntarea sumara a continutului), urmat de o tratare (plina de talcuri alegorice) si finalizat printr-o incheiere. Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparatia, antiteza, interogatia retorica.

Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, da si conceptia celor care au scris in aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant este hotarat de Dumnezeu, dupa cum marturiseste si Miron Costin: Orice nevointa pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati nime nu poate.

Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil prin credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente ale istoriei