Treptele lirice ale tinereţii

Încă de la prima creaţie lirică a Ionelei Anciu, pe care mi-a prezentat-o, cred, când era în clasa a IX-a, mi s-a părut absolut surprinzător modul în care folosea neologismele în poezie. Era ca un joc de prestidigitaţie care te făcea iniţial să priveşti cu neîncredere textul, pentru că părea că a căzut pradă unei lejerităţi, unei forme de narcisism al celui ce are un talent ieşit din comun în a manevra cuvintele şi, sedus el însuşi de această uşurinţă naturală de a fi prodigios în formarea de incantaţii, jocuri de cuvinte, vecinătăţi inedite şi şocante, folosind trupul în mod inexplicabil domesticit al vocabulelor, se lasă furat de spectacol. Eleganţa frazelor, claritatea şi eficienţa stilului ştiinţific în care neologismele sunt regine încântă şi azi în poezia ei, deşi pe alocuri apar stângăcii, transparenţe nepermise, bucăţi de material în care se vede câte o cusătură brută sau chiar inutilă, complicaţii care impietează asupra acestei linii sigure, dar care tocmai ea mărturiseşte despre lunga elaborare interioară, efortul de a prinde starea, gândul rar cu haină la fel de atipică.

Cuvântul nou vine cu aura lui de modern,urban dar în acelaşi timp frust într-un fel, fără istoria alunecărilor, polisemantismului, locuţiunilor plastice şi ambigue uneori, e un cuvânt nebătut, nefrământat, nevizitat prea mult în lumea beletristică şi asta îi conferă un aer de început de lume. Frecvenţa mare a acestui tip de cuvinte, imaginile plastice în care acestea sunt cuprinse, topite, prelucrate de poeta Ionela Anciu constituie o carte de vizită a unui spirit modern, cu toată atipicitatea ce o poate presupune acesta.

E o îndrăzneală, căci nu merge pe căi foarte bătătorite, iar riscul manierismului, secăciunii, tehnicizării peste marginile permise este mereu foarte aproape, dar şi aventura de a plasticiza, ambiguiza, personaliza sensurile acestei lumi de cuvinte noi poartă în sine răsplata. Un vers memorabil, de exemplu, precum „Când spaţiul se dilată cazi apatic în aşteptări” (Acţiuni statice) conţine trei neologisme într-o propoziţie de opt cuvinte, ceea ce este foarte mult, dar, în mod neaşteptat, efectul confesiv şi-n acelaşi timp empatic (beneficiind, de data aceasta, pe drumuri destul de lung timp bătute, de polivalenţa persoanei a doua cu valoare generală), ca şi aura de aforism a frazei, creează o stare de meditaţie. Lecţia vecinătăţilor surprinzătoare este bine învăţată şi alternanţa între cuvinte din vocabularul de bază şi cele noi menţine o tensiune a receptării poeziei şi dorinţa de a citi încă o altă poezie şi încă una… Ciclul „Roşu, alb şi negru” reprezintă prima treaptă, înţelegem, a evoluţiei poetei. Stările sufleteşti sunt de la apatia aşteptării fără speranţă la obnubilări (“Prin mintea ce înoată în nisipuri mişcătoare— am căzut;” - Alte EleMenTe care curg) şi efervescenţe ce dau sens tinereţii, ca în frumoasa poezie Atemporal:„Hai să împărţim eternitatea./Fără titluri, spaţiu sau timp, /Ia luna-ntr-o mână şi urmează noaptea, /La tine m-aduce orice anotimp. /Abandonează-ţi gândurile/Când lumina umple apele/Mă trezeşti topită din vise—/Femeie crudă cu simţuri distinse.” Poate felul în care stările sufleteşti sunt schimbate de la poezie la poezie dă o stare de deconcertare cititorului, dar, pe de altă parte, tocmai asta e fantastica vârstă a întâlnirii cu plinătatea iubirii, dar şi a disperării şi durerii sufleteşti, a zilelor de extaz urmate de deplina

nemişcare a descurajării sau a întâlnirii cu insurmontabilele ziduri ale realităţii care ucide vise:„Atunci când ţi-e atins momentul critic/În pupile dilatate se reflectă adevărul/Şi scade ritmul în cortine/Şi cade… nimeni nu mai ţine de tine. /Îţi vinzi sufletul pe-acorduri /Şi petale spirituale/Transformate în cenuşă/Când seara dezleagă întunericul/Şi umbrele ies din colţuri. (Când rolul se pierde) Uneori sintagme, simboluri, imagini devin linii de forţă pentru aceste momente de cumpănă ca în textul Când timpul dispare: „În ochii mei ascultă-ţi orbit glasul/Şi lasă lumina să curgă, /Să deseneze-n vals regina haosul—/Mută-ţi pionul în umbra scurtă; /În jocul ăsta-s nebunul integru/Când lumea se sprijină pe unde—/Conştient torturat de principiul negru, / Evadez din pătrat spre niciunde. /Ascultă-mi pulsul în ambianţă, /Ştii că timpul nostru-i împăiat…/Lasă privirea să vadă în urmă—/Lupta noastră-i un război creionat, /Când oraşul doarme, arde-mă! /Cerneala uscată nu-ţi mai pătează harta…”. „Timpul împăiat”, „principiul negru”, „nebunul integru” sunt sintagme cu o valoare plastică şi conceptuală mare şi dau o forţă specială textului.

„Roşu, alb şi negru” vorbeşte despre stările sufleteşti ce vin într-o vârstă ce nu se sfiieşte să trăiască frust, să nu clasifice, să nu pună în insectarul scolastic al liniilor directoare deci rigide, înţepenite experienţele psihologice, sociale, intelectuale. Culorile acestea sunt în egală măsură simboluri ale tipurilor de relaţii cu lumea: extaz, apatie/paralizie, respectiv descurajare totală, absenţa oricărei putinţe de evadare, mai puţin aneantizarea proprie. Al doilea grupaj de poezii, a doua treaptă în evoluţia poetei, Accepţii sidefate, mută accentul pe lumea creaţiei artistice şi a experienţelor sublimate ale jocului cu oglinzi, sfera semantică fundamentală este cea a artei, dar, paradoxal sau nu, asta nu atenuează disperările, trăirile pline de cenuşa existenţială, ci cumva le exacerbează: în poezia Punctul O.:”Tăcere şi iniţiere în aerul umed; /Ploaia şi-a terminat discursul, /Al meu abia începe… coerent. /În stare latentă nocturn compromisul, /În voci răguşite înăbuşit paradisul—/Trăieşte… îţi mai rămâne doar Scrisul. /Considerabil constant din considerente morale, /Striveşte imperativul din unde cordiale—/Unicitatea-i absentă din umbrele reale. /Transpus în punctul natal, /Identificat cu Începutul, /Ia conştiință de unde-i Cuvântul; /Sculptează în cifre Destinul pe Pietre, /Să-ţi asculte glasul şi Cer şi Pământul, /Că Tu eşti Materia, Stâlpul şi Punctul, /Zeul tău propriu/Şi Calea spre umbră.” Deşi anumite poezii din ciclul „Roşu, alb şi negru”, pe care dintr-un reflex de profesor de literatură, le-am asimilat ultimei culori, de fapt o non-culoare, sunt amare experienţe ale prăbuşirii sufleteşti, tonul din „Accepţii sidefate” este mai greu, mai responsabil, iar într-o poezie precum Punctul O. autoarea e în căutarea cuvântului greu de sensuri, îşi încearcă puterile cu acele străvechi, ultra-folosite vocabule, încărcate de multe sute de ani de folosire în limba vorbitorilor obişnuiţi, dar şi în lumea marilor cărţi religioase sau laice: Cuvântul; Destinul, Pietre, Cer, Pământul. Pare că maturizarea începe şi probele ei sunt mai grele. Instinctul poetic o duce spre cuvintele mari care pot consacra sau prăbuşi un creator în domeniul literaturii. Inflexiunile frazei capătă un aer de carte veche şi sacră. Numai că, privind din perspectiva altor poezii din aceeaşi „etapă” cititorul nu poate să nu întrevadă că mica speranţă într-un spaţiu mai eterat, al marilor valori nemuritoare în care poeta are acces prin trăirea lirică, imediat după această prelungire spre un Destin, cercul se închide. Astfel, în poezia Transcendenţă: “Crud în hibridizarea imortalităţii, /Strecoară-te printre

identităţi—/Conturează-ţi Firul din lumea materială/,Trăieşte printre pietre să le vezi croiala. /Așterne spaţiul în cupă şi bea-l, /Îţi defineşti timpul din locul natal; /Simţi materia fără să exişti, /Creşte în tine fără să îţi mişti/Degetele, îţi desenează destinul. /Fă puterea obscură să descrie seninul—/Trăieşte în nimic şi defineşte-te prin el, /Deschide-ţi conştiinţa pentru tot şi citeşte-l, /Adormindu-ţi raţiunea şi simţul. /Abandonează-ţi credinţele şi legile/, În esenţă, te supui ţie prin Cunoaştere.” Tonul este al găsirii unei fundături existenţiale, revelaţia este a închiderii cercului, o închidere înnebunitoare, drumul invers al acelui atotputernic „Pe mine mie redă-mă”, care la Eminescu este totala reîntregire, extragerea din timpul efemer din risipirile date de parcursul terestru pentru a putea renaşte întru nemurire precum pasărea Pheonix. Versurile: „Abandonează-ţi credinţele şi legile/, În esenţă, te supui ţie prin Cunoaştere.” mi se par de o tristeţe sfâşietoare, dar şi de o putere extraordinară. E ca un fel de încărcare a fiinţei de o hotărâre supraumană, tocmai pentru a suplini lipsa revelaţiei. Omul care se supune sieşi prin Cunoaştere e un om foarte singur, dar unul care se înarmează pentru viitor, orice i-ar rezerva acesta, chiar şi nemaisperata transcendenţă. Calea pe care o sugerează poeta pentru a se pregăti pentru marea întâlnire cu un Dincolo spiritual şi etern poate fi cea mai ciudată: depersonalizarea, deschiderea către nimic, adormirea în care fiinţa umană imită inexistenţa, dar oferă un receptacul şi o urnă vie oricărei puteri obscure ce o poate duce spre transcendent. Volumul Aspecte metamorfice pare că va continua povestea eului, la fel de riscant de sinceră şi, pe alocuri, de puţin metaforizată. Ca mărturisire a unui cititor interesat (într-un fel autoarea acestor rânduri, ca fosta profesoară de română din liceu a Ionelei Anciu se simte părtaşă moral la destinul acestei cărţi), nu pot să ascund uşoara panică pe care am resimţit-o în faţa unor mărturisiri prea intime, prea directe, care o implică prea autobiografic pe autoare în trama poeziilor, dar, pe de altă parte, trebuie să recunosc că sunt mândră că a translatat cu destul curaj o tehnică pe care se bazează receptarea textelor narative, de lungă respiraţie şi anume a creat o linie foarte fină, dar puternică a aşteptării: lectorul e prins în descoperirea noii etape, e dintr-o dată interesat să descifreze încă o nouă treaptă în devenirea cognitivă şi lirică a poetei, e o participare tensionată şi o curiozitate asemănătoare celei stârnite de suspansul romanesc, evident cerând un efort de hermeneutică specific textului poetic.

Tinereţea cunoaşte acum, poate să cerceteze, să înţeleagă, să numească, poate chiar să se citească în multiple oglinzi, experimente, rătăciri. Poezia Identitate pluridimensională e o astfel de analiză a risipirii în experienţe ce contrariază eul. Orice transformare e suspectă, poate lua chiar haina nebuniei sau nesăbuinţei, a păcatului degenerării eului pur în oglinzi nepotrivite sau toxice care induc dezordinea, vina, mustrările tardive şi poate mai dăunătoare decât greşeala însăşi: „Dezintegrează-te, şacal haotic, /În absenţa ritmic desenată/Că dimensiunea nu te mai îndreaptă/Spre-aceleaşi culmi revocate cronic. /Mă prăbuşesc în personalităţi/Lent, aruncate în colţuri mizere, /Egoul nu mai ascultă de mine, /Înglobez prea multe identităţi. /În drumul ăsta destule falsităţi; /E din ce în ce mai greu să pătrunzi!/Sub armura în care te ascunzi, /Aşa te confunzi cu alte entităţi.„

Ultimul volum, Culori încrucişate, este al unui ton mai sigur, matur, cu mijloace poetice selectate echilibrat, dorinţa de afirmare a unui stil propriu cedează primul loc în faţa dorinţei de a da un flux poetic armonios, mai clar, densitatea neologismelor e mai mică, ele apărând însă de multe ori în simboluri, imagini-cheie, aşadar păstrându-şi locul privilegiat în realizarea sensului.

Poezia Cutie neagră, una din cele mai frumoase, în opinia autoarei acestei rânduri:„Până nu demult visam... /Visam că treceam peste ape/Şi cerul îmi părea tot mai jos. /Alergam dezbrăcată de şoapte/Pe nori argintii şi-mpleteam/Imagini cu gânduri murdare... /Ieri am văzut adevărul... /Avea aripi negre, stricate de fapte/Şi vocea strânsă, metalică, arsă—/Ascuns smerit în străzi dilatate... /Răpus. Se schimbă decorul; /Văd cum se pleacă... iarăşi e noapte!” e a unui poet ce merită luat în serios, un „cronicar” al aventurilor sufletului în spaţiul urban.

Amprentele urbane pot fi trăirile, arta de a învăţa să te distingi în aglomerarea urbană, să-ţi negociezi identitatea fragilă cu o lume pestriţă, iar în oraşul postmodern, pulverizarea reperelor morale, fărâmiţarea, relativizarea ca duşmani de zi cu zi ai poetului ce vrea, asemenea lui Arghezi din Psalmi, un semn al adevărului etern, curat şi organizator de sens peren al lumii, pot fi tot atâtea provocări pentru a te regăsi ca artist şi om prin structurile eliberatoare ale lirismului. Absenţa unei oglinzi integratoare, fie ea sub forma veritabilului suflet-pereche sau a unui adevăr cuprinzător sau a şanselor de a te adeveri ca spirit creator este înfrântă din interior de curajul nebun de a deveni un receptacul al lumii, al materii nediferenţiate, iar în partea de final, Culori încrucişate cuprinde mai multe afirmări ale acestei victorii, printre care din nou o poezie în care frumuseţea armonică este triumfătoare ca Departe... apui:”Apui apus în mine/Şi-mi colorezi pe chip/Un roşu-violet/Pe timbrul infinit. /Apui de printre valuri/Albastru, mândru tot/Cu şoapte din adâncuri/Ce-mbracă gândul gol. /Apui mai negru-n versuri/Mai alb-cărămiziu/În anima de piatră—/Acelaşi cântec viu.” Fericirea este aproape erotică, e un dans ce însă are mereu dualitatea viu-altceva, de data aceasta anima de piatră cuprinde cântecul viu – o frumoasă construcţie metaforică a amprentei eului în marele labirint de piatră al oraşului ce uneori respiră asemenea Leviathanului care trebuie supus ori măcar înţeles şi tratat ca atare. Imaginarul urban e alcătuit din îngeri cu zâmbet grotesc- Îngerului meu, femei de piatră cu parfum de mort - ca în Muză moartă, copilul de fier –poezia Sufleor, toate aceste întâlniri lasă urme adânci, amprenta urbană e uneori o umbră, un dor sau chiar un dor al umbrei –ca în poezia cu acelaşi nume, totul e menit să doară, dar şi să ne risipească, dar poetul, adunând aceste risipiri cunoaşte, în sfârşit un adevăr puternic, al propriei evoluţii.

D. Plăiaşu