Pr. Ioan Ică Jr.- 950 de ani de la Marea Schismă-prima parte

În studiul „950 de ani de la Marea Schismă- Documente și interpretări”, părintele Ioan Ică propune o

aprofundare a cauzelor care au condus la schisma din anul 1054, precum și o reevaluare a

termenului de „Marea Schismă”, introdus de către teologii apuseni în secolul XVI.Documentele

aduse în fața cititorilor lămuresc multe aspecte ale evenimentelor care au premers marele

eveniment, dezvăluid o nouă înfățișare a adevărului istoric.

Articolul începe cu prezentarea acuzațiilor pe care istoriografii catolici le-au adus ortodocșilor, care

sunt considerați ca unicii vinovați de evenimentul din 1054. Astfel, patriarhul Mihail Kerularios al

Constantinopolului a fost acuzat că a dorit să se transforme într-un „ papă oriental”, sfidând atât pe

împărat, cât și pe Roma și din aceste pricini a sabotat alianța dintre împărat și papă. Pe lângă orgoliul

manifestat în „cezaropapismul” împărațior bizantini și în ambițiile „autocefaliste” ale patriarhilor

constantinopolitani, Bisericile Ortodoxe și-ar fi pierdut unitatea și elanul misionar căzând în

captivitatea otomană sau acceptând servitutea umilitoare a statelor naționale, pacticând un

separatism eclezial, filetism, un imobilism teologic, un tradiționalism regresiv și ritualist.Singura

posibilitate de vindecare a acestei stări este revenirea în sânul „Bisericii-mamă”, Roma, singura

adevărată și vie.

Teologii ortodocși au fost mai moderați în privința incriminărilor aduse Bisericii-soră. Astfel, ei au

afirmat, având dovezi solide în acest sens, că dezvoltarea sistemului monarhic papal și refuzul Romei

de a experia frăția și iubirea exprimată în sistemul sinodal și autocefal ortodox au fost principalii

factori care au condus la ruptura dintre Biserici.

Analizând aceste seturi de acuze , dominicanul Y. Congar a evidențiat faptul că principalul motiv al

separării nu au fost actele de anatematizare din 1054, ci faptul că datorită evoluțiilor istorice diferite

în Răsărit și Apus, aici s-au dezvoltat două regimuri canonice, două moduri de înțelegere a Bisericii:

cel constantinian al Bisericii imperiale și sinodal al „pentarhiei” patriarhale în Răsărit și, respectiv, cel

roman, al Bisericii „monarhie papală”. Astfel, dacă Răsăritul vede în Biserică o unitate în diversitate,

fiecare Biserică națională fiind autocefală și împreună formând Trupul lui Hristos, Biserica Romană a

concentrat în persoana papei întreaga unitate a Bisericii făcând din acesta un adevărat monarh

absolutist căruia trebuie să i se supună necondiționat fiecare eparhie din cuprinsul jurisdicției sale.

Bizantinologul american Steven Runciman consideră ca principale cauze ale schismei următoarele:

politica agresivă și uniformizatoare a papalității reformate, invadarea militară a sudului Italiei de

către normanzi, agresiunea comercială a republicilor italiene, invazia militară a cruciadelor.

Confruntarea personală dintre Humbert și Kerularios n-a fost cauză a separației, ci un simptom al

unei stări de spirit ce tindea să se generalizeze și care a fost transformată ulterior în simbol.Într-

adevăr, „Marea Schismă” din 1054 a fost în realitate o invenție modernă a istoricilor catolici din

secolele XVI-XVII care, confruntați fiind cu protestantismul care se folosea de exemplul ortodox al

unor Biserici vechi fără papă, s-au văzut nevoiți să studieze „schisma răsăriteană”. Astfel, în 1604,

Cesare Baronius în faimoasele Annales ecclesiastici și P. Canius în Lectiones antiquae au publicat în

latină documentele schismei din 1054 și au oferit interpretarea „clasică” a evenimentelor din 1054

care ar fi fost provocate de ambițiile personale ale patriarhului Kerularios.

Însă, pentru ca cele petrecute în anul 1054 să fie corect judecate, e nevoie de o bună cunoaștere a

persoanelor participante și a contextului istoric aferent. Astfel, în secolul X și prima jumătate a

secolului XI, Imperiul Bizantin a cunoscut o înviorare remarcabilă spre deosebire de papalitate care

se afla în așa numitul „secol obscur”, când scaunul papal a fost ocupat de papi imorali printre care se

bănuiește că ar fi fost și o papesă. Împărații constantinopolitani Nichifor Focas(963-969) și Ioan

Tsimiskis(969-976) reușesc o spectaculoasă expansiune în Orient ocupând: Creta, Cilicia, Siria și

Antiohia, precum și Italia de Sud. Totodată, Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1002), în urma mai

multor războaie, cucerește Bulgaria. Însă toate aceste cuceriri au făcut ca în Imperiu echilibrul

religios să se destrame. Astfel, în Bulgaria apăruse bogomilismul, în Armenia și Siria se aflau

comunitățile necalcedoniene ale armenilor și siroiacobiților, iar în sudul Italiei se aflau comunitățile

latine și iudaice. Dacă împăratul Vasile al II-lea a avut o politică de coexistență pașnică, urmașii lui

după 1022 vor susține o politică de reprimare și asimilare forțată a tuturor heterodocșilor , ceea ce

vor duce la revolte din partea acestor comunități persecutate. Totodată, această politică, promovată

intens de patriarhul Mihail Kerularios, va fi una dintre pricinile evenimentelor din 1054.

În privința profilului psihologic al celor doi actanți ai schismei, cel al cardinalului Humbert este cel

mai interesant. Mâna dreaptă a papei Leon al IX-lea, cardinalul Humbert, episcop de Silva Candida ,

este considerat „pasărea de atac a reformei papale”. Om mândru și intransigent, cu o voință de fier,

a fost teoriticianul unui papalism riguros și infailibil și a unei veritabile mistici petrine: papa este

Petru în persoană, iar Roma este capul, mama și temelia întregii Biserici. Orice abatere de la poziția

Romei este neascultare față de Dumnezeu, deci erezie, și atrage după sine excomunicarea.

Patriarhul Mihail Cerularie a fost un promotor intransigent al uniformizării și integrării tuturor

comunităților creștine din Imperiu în ritul bizantin. Unii îl consideră ca fiind promotorul unui așa

numin „papalism oriental”, el dorind ca statul să se supună Bisericii.

În privința heterodocșilor din Imperiul Bizantin, diferențele nu erau atât dogmatice, cât rituale, fiind

prezente sub forma deviantă a folosirii azimelor la celebrarea Euharistiei de către armeni și latini. În

azime, Cerularie a văzut o formă de criptoiudaism inacceptabil și din această pricină a declanșat

împotriva lor un veritabil război teologic prin comandarea unor scrieri împotriva acestora și chiar

prin măsuri administrative drastice, cum a fost interzicerea rirurilor armene și latine. Deci, la originea

schismei din 1054 nu a stat voința perversă a patriarhului care ar fi inventat artificiul controversei

azimelor din antilatinism pentru a se sustrage unei eventuale subordonări a sa papei, ci o problemă

internă a imperiului: bizantinizarea riturilor heterodoxe pentru a oferi coeziune împărăției. Pe de altă

parte, această polemică nu a fost una antilatină, ci inițial antiarmeană, cum ar fi tratatele împotriva

armenilor scrise la îmdemnul patriarhului Cerularie de Nichita Stithatul. Din aceste tratate rezultă că

Nichita era convins că Roma susținea punctul de vedere bizantin în privința azimelor. Însă papa a luat

acete lucrări ca pe un atac la persoana sa. Totul a început cu o scrisoare a episcopului Ioan de Trani,

care o primise de la Leon al Ohridei, și pe care a trimis-o papei Leon. În aceasta era criticată practica

azimelor și era adresată episcopilor latini care erau rugați să-i prezinte papei situația și să ia o

hotîrâre. Scrisoarea a fost însă interceptată de Humbert care a mers și pe la unul dintre dușmanii

patriarhului constantinopolitan numit Argyros, un mare demnitar care salvase viața împăratului

bizantin. Cei doi au adăugat la numele lui Leon al Ohridei și pe acela al lui Cerularie, ca unul care ar fi

conceput scrisoarea. Papa a fost foarte supărat de „îndrăzneala” confratelui și i-a poruncit lui

Humbert să redacteze un răspuns care însă nu a mai fost trimis, probabil fiindcă fusese scris în

termeni prea duri. Între timp, arhiepiscopul Ioan de Trani și Argyros au convins Constantinopolul de

bunăvoința Romei și l-au sfătuit pe împărat să încheie o alianță cu papa pentru a salva Italia de Sud

de stăpânirea normandă. Din această pricină, în 1053 patriarhul și împăratul au trimis două scrisori

cordiale papei în care basileul promitea alianța politică iar patriarhul reconcilierea religioasă și

reintroducerea numelui papei în diptice. Răspunsul papei prin Humbert a fost foarte arogant. Acesta

l-a mustrat pe împărat că i-a persecutat pe latini din pricina folosirii azimei și îl sfătuiește să-l

convingă pe patriarh să acorde Romei cinstea datorată de o fiică mamei sale. Patriarhul este aspru

certat pentru că a îndrăznit să folosească, cu o mândrie luciferică, titlul de patriarh universal și să

creadă că e în măsură să introducă numele papei în dipticele Bisericilor „din toată lumea locuită”,

făcându-se astfel pe sine cap al Bisericii. Patriarhul a uitat că Biserica Romei nu e una ca oricare alta ,

ci mama tuturor Bisericilor care, în afara comuniunii cu Roma, sunt „sinagogi ale satanei”.

Scrisorile au fost trimise prin trei legați, dintre care unul era cardinalul Humbert care a trecut din nou

pe la Argyros. Acesta a desfăcut pecețile epistolelor și i-a sfătuit pe trimiți să trateze direct cu

împăratul. După ce delegația a plecat, papa Leon a murit, ceea ce însemna că legații nu aâmai aveau

un rol oficial. Aceștia au fost întâmpinați cu cinste de împărat și de patriarh, însă Humbert s-a

comportat cu indiferență și aroganță față de Cerularie, acceptând să trateze numai cu basileul.

Furioși că grecii nu acceptă supremația Romei, Humbert și însoțitorii săi au început să difuseze în

Constantinopol copii ale scrisorilor pe care papa Leon nu le trimisee din cauza durității lor, acuzându-

i totodată pe greci de impietate fiindcă folosesc pâine dospită la Euharistie. Patriarhul răspunde, prin

Nichita Stithatul, pe un ton ferm, dar politicos, la insultele aduse. Neavând argumente solide,

Humbert a aocătuit un pamflet josnic la adresa practicilor grecilor. Încurajat de gestul împăratului,

care l-a obligat pe Nichita să-și ardă lucrarea scrisă împotriva latinilor, cardinalul a început să

deschidă o polemică despre Filioque. Temându-se că împăratul ar putea să sacrifce ortodoxia pentru

interesele politice, Mihail Cerularie hotărăște convocarea unui sinod în care să se discute acuzațiile

aduse de Humbert. Însă cardinalul, văzând că grecii nu vor să recunoască pretențiile Romei, în ziua

de sâmbătă, 16 iulie 1054, a aruncat anatema asupra patriarhului și a celor din jurul lui. Același lucru

l-aau făcut și grecii care au rămas stupefiați când au auzit de gestul lui Humbert.

Ca încheiere, cred că cele mai potrivite ar fi cuvintele pe care Petru al III-lea al Antiohiei le-a adresat

patriarhului Mihail Cerularie, după ce acesta l-a înștiințat de gestul lui Humbert. Patriarhul antiohian

îl sfătuiește să fie moderat în exigențele pe care le cere latinilor ca nu cumva, cerând totul, să piardă

totul. Avem un Dumnezeu al păcii și al iubirii, Care este iubire și a stabilit drept lege creștinilor

iubirea de ceilalți, ceea ce acolo unde nu e disprețuit Dumnezeu impune drept regulă de comportare

și atitudine moderația și condescendența. Poate că , dacă protagoniștii evenimentului din1054 ar fi

avut aceste două virtuți, schisma nu ar fi avut loc.