ION IONESCU-BUCOVU

POVESTIRI

2007

1

1

PREFAȚĂ

Am cules de-alungul vieții câteva povestiri locale pe care le-am prelucrat și le-am dat publicității pentru a rămâne mărturie peste timpuri. Unele nici nu sunt de sorginte populară, ci pur și simplu scrise de mine. Ceea ce este important, că în ele respiră viața satului așa cum a existat de-a lungul timpului, cu oamenii care-au trăit pe aceste meleaguri, cu necazurile și bucuriile lor, cu trăsăturile lor de caracter.

Răzbat din ele credințe populare precum ielele, explică anumite denumiri, precum Fântâna hoților sau Fântâna părăsită, crime inexplicabile, iubiri neîmplinite, dragostea pentru pământul pierdut, ura haiducilor pentru anumiți boieri, etc.

Toate la un loc sunt un tablou al satului așa cum a fost el de-alungul timpului.

2

2

Autorul

Aurul lui DURAN

Pe timpuri imemorabile când satul nu luase înfățișarea de astăzi, trăia în Dealul Piscului un om ce-și pusese gospodăria pe loturie proaspăt dăruite de boierul Lixăndrel. Acest om se numea Tudor Dobre; toți sătenii îi ziceau mai pe înțelesul lor, Duran, de la Tudoran.

Bătrânul Duran, fiul lui Motroc, se însurase și luase fata lui Ion Stan Stănică, pe Maria, o fată harnică și bogată. La rândul lor au avut și ei o fiică, pe Lefterica. Se spune că fata era foarte frumoasă, pe măsură ce creștea se făcea și mai mândră. Ieșea la horă îmbrăcată ca o prințesă cu haine țesute în fir de aur, cu fote și ii numai de mâna ei țesute.

Gospodăria lui Duran era cea mai arătoasă din sat, șase hectare de pământ, șase perechi de boi , două cârduri de oi cu două stâne, zece vaci breze, patru cai, brișcă și alte și alte acareturi, pătule cu porumb, magazii de grâu și saivan. +i din toată strânsura asta a lui cumpăra galbeni și mahmudele, zicea el că toate-n lume vor pieri, dar valoare aurului niciodată! +i aurul îl topea și-l ținea pitit în lada de zestre în odaie, să-i facă zestre fetei cu el.

ŞI într-una din zile o chemă pe nevastă în tindă șI o rugă să ia loc pe prag să-I spună o vorbă:

3

3

-Fă, Mario, zice el, îmbujorat la față, fusei pe la nașu Ghiță Băngoi și uite ce aflai: a venit șatra lui Polizache de la Ruși și din bulgărele de aur pe care-l avea, a tăiat gologani să-i deschidă fetei prăvălie. Ce-ai zice dacă am face și noi ceva gologani să-i trântim fetei o cârciumă în centrul satului, pe Linie?

-Măăă, sări femeia la el, să nu te păcălească țiganii!

-Cum o să mă păcălească? Fac și eu cum a făcut nașu Băngoi!

-Cum a făcut? Se dădu femeia lângă el să-l asculte mai cu atenție.

-Cum să facă? Bine a făcut! I-a băgat pe țigani în beci, i-a încuiat, le-a dat aurul, cărbuni și foc și până dimineața le-a tocat gălbenei de-un ban, de cinci și de zece. A și plecat la Ruși să ia marfă, deschide și depozit de cherestea și cârciumă! Omul ăsta are cap, nu ca noi care-am alergat toată viața după animale și-am muncit ca niște robi la sapă și la secere și nu ne-am ales cu nimic!

Femeia stătu pe gânduri ce stătu și apoi îi răspunse:

-Treaba ta! Ești bărbat și judeci mai bine ca mine! Poate scoatem și noi fata asta din chinurile muncii! Să stea și ea cu plaivasul la ureche și să numere banii la tejghea!

-Făăă, Polizache e-n sat, am să-l chem mâine cu făurăria lui, îl bag în beci în pomostul cel nou, îl încui acolo, îi dau de toate și-i zic: <Băăă, …tu-ți sărindaru mă-ti, te plătesc cât vreai tu, să-mi tai și mie niște pitaci că de nu te duci dracului cu șatra ta cu tot! Să nu faci pe nebunu că știu că i-ai tăiat și lui nașu!> Și până dimineața ne bate și nouă ceva gologani!…

4

4

Nu dormi toată noaptea, se frământă, se gândi, se socoti, și se sculă cu noapte-n cap, se îmbrăcă binișor să n-o trezească pe nevastă-sa și plecă spre poiana unde-și așezase Polizache șatra, la Poarta Gârii. Acolo țigănia era în toi, țiganii băteau la căldări, pirandele puseseră tuciul să cășcălească mămăliga, copiii pe lângă ele săreau și se zbenguiau. Duran se apropie de șatră, câțiva câini din căruțe îl luară la lătrat, dar el nu se feri, merse direct la meșterii care băteau fierul:

-Unde e, mă, Polizache?-Da’ ce-ai boiarule cu el?- îl întâmpină o pirandă.-Am o treabă!-Haaa, Poizache, strigă piranda, lasă-l dracului de

somn, se repezi ea la el în căruță, trăgând păturile de pe el, te caută boiarul Duran!

-Ce-are, fa, cu mine?- scoase Polizache capul din așternut cu somnul neîmplinit.

-Ce să aibă? O trebă!Când se uită mai bine la om, țiganul sări repede

și-și luă pantalonii pe el, își trase o cămașă și se înfățișă în spatele unui cortului.

-Dumneata ești, nea Tudore? Ce enteres ai cu tetea?

-Băi, Polizache, vreau să-mi faci și mie ce i-ai făcut lui nașu!

țiganu stătu câteva clipe și se gândi, apoi îl întrebă:

-Ai materialul?-Am!-Mult?-Să fie ca o oca -așa!-Dar știi să-ți ții gura? Că dacă află statu…

5

5

-Cum să nu, nică! Nu mă cunoști? Și la o adică stau bine cu șeful de post !

-Atunci rămâne pe diseară!-Eu zic să coborâți la mine-n ogradă, să

deshămați, să prânziți și la dracii ăștia micii să le dau niște faguri să sugă c-am umblat la uleie și-am scos mierea! Și la noapte ne-apucăm de treabă!

-Bine, nea Tudore, așa rămâne! Dar mucles…Duran puse degetul la gură în sensul că nu

spune nimănui și plecă acasă.Pe seară șatra de țigani se înființă la el la poartă.

Deshămaseră caii pe poiană, aprinseseră focul și se pârleau pe lână flăcările care miroseau a balegă arsă. Poiana se umpluse de țigani și mai mari și mai mici, desculți și despuiați. Câteva chivuțe cu desagii în spinare și cu plozii în brațe plecară prin sat după căpătat sau după ciordeală. Polizache cu trei mardeiași intrară în curte la duran și-l strigară:

-Hei, nea Tudore!Bătrânul ieși cocoșat cu o furcă în mână cu care

strânsese fânul prin grădină.-Am venit să ne tocmim!- o retezară țiganii. Ne

convine, bine, nu ne convie, salutare și noroc!-Băi, Polizache, mă știi pe mine cârcotaș? Vă dau

cât cereți, pitacii să iasă!-Cât aur ai?-Păi nu v-am spus? Ca o oca așa…-Dintr-o oca să tot iasă…- zie al doilea țigan care

stătea în spatele lui Polizache.-Boiarule, zise al treilea, pușcăria ne mănâncă

dacă ne prinde șefu de post, te rugăm să-ți ții gura…-Bă, băieți, unul este Tudor, tot satul îl știe…Dar

c-o condiție…-Care, boierule?

6

6

-Vă încui în beci să nu știe nimeni de voi!-Fie, boiarule, dar cu mâncarea și băutura

dumitale…-Vă dau ce vreți voi, numai treaba să iasă bine…Ne-nvoim, nea Tudore, hotărî Polizache, după ce

schimbă câteva priviri cu cei doi. Batem palma!-O batem!Și Tudor întinse mâna lui cea slăbănoagă și dădu

noroc cu ei. Mâna însă îi tremura. Dacă nu ieșea așa cum dorea el, se ducea pe apa sâmbetei toată munca lui de-o viață. Tot ce muncise el strânsese în acel bulgăraș de aur din lada de zestre a muierii. Dar vorba e vorbă…

Își cărară țiganii foalele, cărbunii și sculele lor și intrară în beci. Le-aduse femeia de-ale gurii, pâine, brânză, lapte covățit, ouă fierte și slană. Pe unul din ei îl trimise la șatră cu o oală de untură șI cu un ciurel de mălai să le dea țigăncilor să facă șI ele mămăligă șți s-ă întingă în untura din tigaie. .

-Adu marfa s-o vedem!- zise Polizache într-un târziu cu ochii pe sus să nu se lovească de tavanul beciului.

Duran scoase bulgărele de aur și-l întinse țiganilor.

-Da, se cunoaște, e aur curat!- își dădu cu părerea Polizache după ce scrijeli cu unchia metalul.

-Curat!- le răspunse Duran, e topit din pitaci galbeni și din mahmudele…

Duran își văzu de-ale lui prin curte până se întunerici, apoi se duse în casă, luă ceva în gură și se culcă.

-Mă, n-auzi, veni femeia din tindă în casă la el, tu te-ai uitat la Polizache ce urât e? De ce-o fi având el buza de jos tăiată în două ca la iepure?

7

7

-Îl dau dracu cu buza lui, mie să-mi facă bani!Tudor nu dădu ochii-n gene toată noaptea. Se

gândea ce să facă mai întâi cu banii. Va pune cârciumă pentru fată, se va duce la Drăgășani cu căruța cu două butoaie să ia vin, va urca și la munte după rachiu…Când va auzi notarul că fata lui are cârciumă…Și așa îi da el ocol Leftericăi, dar acum…Ce, e de vise rele să aibă un ginere notar? Adormi greu și visă un vis. Se făcea că era călător, mergea cu căruța la București, plecase de cu seară de acasă și ajunsese prin Pădurea Ţandăra. Noapte neagră, fără lună și fără stele, el mâna caii încet, mângâindu-i cu biciul, în miezul pădurii se-auzea cântând o pasăre de noapte…Prin sufletul lui se strecură o răcoare care-l făcu să se scuture. Se închină: <Doamne, ajută!> Își făcu cruce de două-trei ori să piară de lângă el toate duhurile rele. Trecuse pe aceste drumuri de zeci de ori, ducea marfă la oraș, putini de brânză, piei de miel, lână, făină, mălai…Deodată se trezi în fața cailor cu trei mogâldețe, părea să fie oameni. Unul din ei strigă la cai: <Hooo!” Apoi către el: < Dă-te jos, jupâne!>- păru să fie același glas. Și puse mâna pe el și-l trase din căruță, prin licărul unei scântei care se-aprinse de la țigara unuia, zări buza spartă a lui Polizache, dar n-apucă să mai zică ceva că țiganul îi și înfipse un cuțit în spate. Și Tudor se trezi cu acel junghi în spinare. Deschise ochii și privi prin cameră.

-Ce-ai, mă, de ți-a luat Dumnezeu somnul?- îl întrebă nevasta când îl văzu în capul oaselor.

-N-am nimic, mă dor șalele, am răcit pe la grajduri! Și-am visat și-un vis…

-Mai dă-le-ncolo de vise!

8

8

Tudor se sculă, se îmbrăcă și ieși afară. Soarele mija spre răsărit peste buza dealului, încercând să urce pe cer ca o uriașă roată încinsă . De undeva din marginea satului se-auze un lătrat de câine.

-Boiarule, se-auzi o voce din pivniță, ia dă-te-n coa!

De-abia acum își aduse el aminte că-n pivniță erau țiganii.

-Ce-aveți, mă, ați terminat treaba?-Am terminat pe dracu, nu ia fiertură aurul

dumitale!-Adică de ce nu ia fiertură?-E slab! Poate mai are boieroaica vreo salbă să-l

îmbunătățim, mânca-te-aș!Tudor sui pragul și se duse la nevastă:-Auzi, Mario!-Ce e, mă?-Dă-te pe sală să-ți spun ceva! Boaitele de țigani

spun că nu ia aurul fiertură, dă-mi salba ta de icușari să-l îmbunătățim. Femeia stătu pe gânduri puțin, apoi merse în odaie, desfăcu lada de zestre și luă salba de icușari și i-o dădu bărbatului. <Salba de la mama, gândi ea- îi zisese așa: na, mamă, să nu mă uiți! și s-o dai și tu fetei! Dar și acum tot pentru fată făcea ce făcea…>

Tudor duse salba bucuros țiganilor și plecă la treburile lui. țiganii începură iar cioca-boca, cioca-boca pe nicovalele lor, apoi dă-i cu foalele, se afumară, se mânjiră cu cărbuni peste tot și, după câtva timp, iar îl chemară:

-Boiarule, ce ne facem, că tot nu ia fiertură!-Vă omor, …vă sărindarul mumilor voastre de

boaite, cum să nu ia ,mă, fiertură?

9

9

-Poți să ne omori, uite, am topit și icușarii și degeaba!

Ieși Polizache dintre foale și-i zise:-Băi, nea Tudore, ăsta e aurul, ia-l matale și

pune-l bine că vin eu peste o săptămână cu material mai bun și gătăm treaba! De unde ai tălică aurul, că e moale, breee!

Duran se întunecă la față și scoase un pistol de la brâu și-l îndreptă spre ei:

-De unde, de neunde, că voi de aici nu ieșiți fără bani! Vreau bani, mă, voi n-auziți? Cum i-ați făcut lui nașu Băngoi, să-mi faceți și mie…Bani, să-i număr eu…

Ţiganii începură să se smiorcăie, c-o fi albă, c-o fi neagră, că o să repare ei treaba că aurul lui Băngoi a fost tare și a ieșit la tiparniță…

-Breee, nea Tudore, pe copiii mei, începu Polizache, dacă săptămâna viitoare nu sunt la mata cu sculele…ce e azi? Miercuri… uite, cel mai târziu, joia viitoare sunt la mata la poartă…aurul rămâne la tălică să nu zice că…

-Și icușarii?-PăI nu i-am topit, mă, nene? Cântărim aurul…nu

vezi dumneata că bolovanu s-a mărit…-Bine, atunci, v-aștept joi, dar să dea dracu să nu

veniți…Duran se muie, băgă aurul la chimir și-i slobozi

pe țigani din pivniță.Gloata de țigani, când se văzu slobodă, se

grăbiră, strânseră corturile și plecară cu câinii târâș pe la Poarta Gârii, pe unde veniseră.

-Ce făcuși, mă, cu țiganii?- îl întrebă Maria când se întâlni cu el. Te văd cam supărat, nu cumva te-au păcălit căldărarii?

10

10

-Ce să fac? Mai nimic, cică nu ia fiertură, vin joia viitoare cu material mai bun!

-Și aurul unde e?-La mine la chimir!-Și salba?-Au topit-o!-Cum au topit-o?-A băgat-o în bulgărele de aur…-De unde știi tu?-De la cântar!-Ia să-l văd și eu!-Poftim!- scoase el ghiuleaua galbenă de la brâu

și i-o puse Mariei în palmă.Maria luă bulgărele, se uită la el șI-l întrebă:-Și țiganii unde sunt?-Au plecat în …aia mă-sii…-Știi ce, ia dă dosu până la nașu și roagă-l să-l

încerce el că-i știe meșteșugul! Te-au păcălit, prostule, țiganii…

Tudor din galben se făcu negru, fugi în grajdul cailor, încălecă pe calul lui roib și într-o clipită fu la nași-său la poartă.

-Nașule, nașule!-Ce e, fine Tudore?-Să-ți spun sau să nu-ți mai spun?-Ce e, omule, hai în casă! Ai pe finica bolnavă?-Nu!-Atunci ce te roade?-Am făcut o prostie!-Ce prostie, omule?După o pauză care dură câteva secunde, Tudor

începu să se destăinuie în lacrimi:-Am făcut și eu ce-ai făcut mata!-Ce?

11

11

-Am vrut să fac aurul bani și m-au păcălit țiganii!-Cum te-au păcălit? Doar te știu om cu scaun la

cap!-Nu știu, parcă mi-a luat Dumnezeu mințile!Și-i spuse toată tărășenia.-Și de ce-ai venit la mine?-Mi-a spus Maria că dumneata cunoști aurul…îl

am la mine!-Hai în casă să-l încercăm cu oțet!Băngoi luă un clondir de sub masă, turnă lichidul

pe bulgărele de aur și metalul începu să se închidă la culoare.

-Fine Tudore, ai dreptate, te-au păcălit țiganii, e tinichea curată, uite-te și dumneta cum se negrește! ți-au dat aramă în loc de aur…

Tudor nu mai așteptă ca nași-său să termine vorba, încălecă pe cal și-o luă prin porumburi să le iasă înainte țiganilor. Așteptă toată după masa pe Drumul ăl Mare, doar-doar se va întâlni cu țiganii, dar degeaba, nici urmă de balaoacheși! Dacă văzu șI văzu că nu mai apar o luă pe drum către Roșiori, poate se va întâlni cu ei. Merse toată noaptea, se întâlnea cu care cu poșircă, cu porumb, cu grâu, cu sare cu gaz șI-I întreba pe oameni dacă n-au văzut o șatră cu două căruțe de țigani. Unul din ei se numea Polizache din Roșiori, cam la patruzeci de ani așa, urât, cu buza de jos tăiată. Toți însă dădeau din cap că n-au văzut șI nici n-au auzit de ei.

Spre dimineață ajunse în mahalaua Rușilor la târgul de vite de joia și se prezentă la jandarmerie.

-Ce vrei dumneata, omule, de ne deranjezi cu noaptea-n cap?- îl luă la rost un soldat care picota pe bancă.

-Domnule jandarm, să-ți spun pățania mea!

12

12

-Ce pățanie, frate?-Un țigan, pe nume Polizache, a venit la mine…-De unde ești dumneata?-Din satul Bucov, plasa Slăvești!-Stai colea jos pe bancă să dai o declarație!-Păi…stai să vezi…-Ce să văd?-Să-ți spui cum e tărășenia!-Spui dumneata tărășenia în scris!-Stai, domnule, un pic, să-ți povestesc și

dumitale pățania mea: a venit la noi în sat o șatră de țigani cu unu Polizache, un țigan cu buza de jos tăiată, și m-a păcălit, a zis că el știe să facă bani…Strânsesem și eu din munca mea de-o viață niște aur șI voiam să-mi facă șI mie niște goglogani…

-Ce să-ți facă?-Niște bani!-Măi omule, zise jandarmul înfuriat, dumneata

cunoști legea?-O cunosc!-Știi că cei ce falsifică banii sunt băgați la ocnă

pe viață?-Nu știam!-Dacă nu știai, află de la mine!-Bine, dar eu…-Niciun dar eu…Uite ce e, eu sunt un om bun, îl

sfătui jandarmul, du-te dumneata înapoi acasă și să nu mai spui nimănui prostia asta că intri la răcoare…Ai înțeles?

-Am înțeles, dar cu aurul meu cum rămâne?-Nu mă interesează pe mine de aurul dumitale!Duran întoarse calul de căpăstru și plecă de

lângă jandarm negru de supărat. La poarta târgului luă un clondir de rachiu, se așeză pe marginea

13

13

șanțului și trase câteva guri cu sete. I se părea că tot târgul se învârtește cu el, oamenii erau parcă niște paiațe, peste tot nu-l vedea decât pe Polizache. Într-un târziu, când soarele se lăsase pe după dealurile dinspre Salcia, Duran încălecă pe cal și plecă spre casă. Ieșise luna, o lună cât roata căruței, din ea parcă se scurgea pe pământ o miere galbenă prin ceața nopții și stelele, licurici sălbatici, parcă urcau și coborau odată cu el dealurile. Pe la miezul nopții, aproape de Dobrotești, opri calul, îl legă de un stejar bătrân, și se trase într-o poiană să se odihneasă. Era o liniște ca la începutul lumii. Doar în depărtare cântau niște brotăcei de baltă. Omul mai trase câteva înghițituri din sticla cu rachiu și puse capul jos să închidă un pic ochii. Adormi greu printre oftaturi…Ce-i va spune el femeii? Salba ei de icușari de la maică-sa s-a dus pe apa sâmbetei…Și munca lui de-o viață…Printre gânduri îl înjura pe nași-său, pe Ghiță Băngoi, care venise cu ideea asta…Și el, un prost, își băgase în cârd cu țiganii…

Se trezi în zori plin de roua dimineții, privi cerul limpede colilie apoi se întoarse cu privirea spre cal. Merse spre el și-l mângâie, îi pregăti căpăstrul și șeaua, se urcă și plecă spre casă. Ceva parcă se răsucise în mintea lui, dar dădea totul pe rachiul băut. Ajunse acasă pe la prânz, le găsi pe nevastă-sa și pe fată plângând. Femeile săriră în întâmpinarea lui și-l îmbrățișară, dar el nu se manifestă în niciun fel. Tăcea și se închina. Parcă-i luase Dumnezeu gura!

-Ce-ai, omule?- îl întreba nevastă-sa, spune-ne și nouă ce-ai pățit…

El tăcea și se închina.

14

14

Femeia se duse și aduse pe nași-său. Duran făcu la fel și cu el. Dacă văzură și văzură, aduseră doctorul de la Balaci. Medicul îl consultă și le spuse c-ar fi bine să-l ducă la spitalul nr. 9 pentru că și-a pierdut personalitatea. Maria vându caii, făcu rost de bani și plecă cu el la spital. În curtea spitalului lume multă, pacienții se plimbau printre brazi în pijamale, vorbeau și gesticulau. Duran sări de pe alee spre un pacient șI-l luă la rost:

-Tu ești Polizache, de ce m-ai păcălit, mă, …tu-ți leturghia mă-tii, unde e aurul meu?

-Ce-ai nene, ești nebun?, sări o femeie de alături, probabil rudă cu pacientul. Dumneata nu vezi că omul e bolnav?

Duran, nimic, se năpusti pe el și-l luă la băteie. O ținea într-una, aurul și aurul…Se strânse lumea pe ei ca la circ. Veni un sergent șI-l luară la cabinetul medicului. Femeia îI povesti doctorului tot ce petrecuseră.

Duran o ținea una și bună:-Dom’ doctor, să-mi dea aurul că-l mănânc!-O să ți-l dea, stai liniștit!, îl potoli doctorul.Duran fu internat în spital. Înebunise de-

abinelea. Umbla cu o legăturică de pietricele la el și o arăta pe la toți nebunii:

-Am găsit aurul, frate! Uite ce de aur am!Maria își vându toată averea să-l lecuiască de

nebunia lui, dar fu în zadar. La un an muri și ea de inimă rea. Lefterica, fata lor, luă pe notar, un om mai bătrân ca ea cu 20 de ani, făcu doi copii, apoi îl părăsi pentru un argat oltean venit prin aceste părți pe moșia Câmpineanca.

Povestea lui Duran circulă mult prin sat până i se stinse neamul.

15

15

5 iulie 1995

IELELE

Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială, se lipi pe lângă moșia unui boier de-al locului. Venise călare cu încă trei flăcăi de prin părțile macedonene. Trecuseră Dunărea iarna pe un ger năprasnic pe gheață. Ziceau că-s și ei tot un fel de români cu vorba stricată, uitați de Dumnezeu și de Împăratul Traian prin locuri

16

16

străine. Și Norocel fu tocmit cu simbrie la boier la moșie ca slugă. Și boierul văzându-l isteț nevoie mare trimise acasă un hoț de arendaș care-l păcălea la dijmă și-l puse pe el în locul celui vechi să-i păzească, să-i îngrijească și să-i dijmuie moșia.

Curte boierească, mare, cu slugi și slujnice, cu alai mare, ba boierul cel bătrân zidise lângă conac și-o biserică să aibă oamenii din sat unde să se închine și unde să se roage la Dumnezeu. Și cu el în frunte tot satul mergea la biserică și se ruga să le dea Dumnezeu numai bine. Și cu ei mergea și Norocel și se făcuse, al naibii, un băiat spilcuit șI frumos, se deschisese așa ca un bujor și toate fetele din sat mureau după el și el nici că le băga în seamă.

Și într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori și vântoase și ape mari și ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă și el pe câmp să-și vadă recoltele. Și boierul ce zice:

-Ia, Noroace, tată, trăsura de la conac, pune caii la ham că vrea șI cea copilă să guste din aerul primăverii că mâine, poimâine, pleacă la oraș la carte șI pune țara-n cui!

Norocel tresări deodată; știa că boierul nu are nicio fată și acum vine, nitam-nisam, cu copila lui să i-o plimbe pe luncă.

-Păi atunci, boierule, zise Norocel, încântat de propunere, iau trăsura de la conac, pun o pătură să n-o prindă frigurile primăverii și mă duc bucuros la plimbare!

-Mă, îl opri boierul, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă și ea corul brotăceilor și-apoi să mergi pe malul Bucovului pe sub sălciile pletoase s-adune maci și brebenei și lăptucă de baltă…

17

17

Și când trecu cu trăsura prin dreptul porții, îl aștepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai: spuma laptelui de bălaie, toată îmbrăcată într-o rochie albă de crep satin și pe cap cu o pălărie tot albă cu boruri largi să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumușel de mână și o sui pe capra trăsurii. Fata își ridică fusta și puse piciorul sus. Norocel privi printre gene cam rușinat când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă, goale .

-Domnișoară,-zise el încântat de-așa ocazie- de unde are boierul o fată așa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o asemenea comoară în trăsură.

-N-ai de unde să mă cunoști, domnule, îi răspunse fata cu glasul ei de clopoțel, că am venit de-abia ieri de la Paris!

Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ și plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-zi aducea miros de de levănțică și aglice și lanurile de grâu se legănau în bătaia lui ușoară făcând valuri roșii și negre din macii sălbatici ieșiți ca niște poiene sângerii pe coama dealului; de undeva din pădure se auzi un țipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreață, aproape de soare.

-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!- se minună ea în fața naturii deschise.

Și opriră trăsura.Fata coborî.Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelul ei subțire

și-o puse ca pe-o păpușă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în brațele lui moale ca un fulg, pluti

18

18

câteva clipe în brațele lui tăcută ca o jucărie după care zise:

-Asultă și tu ce frumos cântă păsărelele, privește și tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde și frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor când urcă Golgota lui… Dar noi vorbim și pe tine nu știu cum te cheamă…

-Norocel, îngână el numele, Norocel, domnișoară…

-Ce nume frumos!-Și de unde ești tu?-Vin din părțile Istriei, sun armân, domnișoară,

rătăcit prin Imperiul lui Traian…-Voi sunteți neam de artiști, măăă!V-ați molipsit

de la greci…-Se poate, domnișoară…Dar pe dumneavoastră

cum vă cheamă?-Pe mine? Cum mi-ai zice tu?-Eu? Frumoasa-Frumoaselor…-Ei, nu chiar așa…Zi-mi Zina…-La noi zânele sunt cele mai frumoase fete…-Lasă caii să pască și hai pe Luncă, Norocel…Și-l luă de mână și merseră așa tăcuți mult timp,

el îi simți jarul mâinii în palmă, ea îi auzea bătăile inimii ca pe niște ciocănele la ureche.

-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, și se întoarse cu fața spre el și el îi luă o zbilță de păr de pe frunte, i-o dă-te într-o parte și o sărută cu patimă. S-au învârtit cu ei, rostogolindu-se și cerul, și pământul, și soarele, și pădurea, și apa Bucovului; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume, nu mai știau încotro s-o apuce și ce să facă. Iar Norocel repetă gestul, o strânse cât putu în brațe și-o

19

19

sărută cu patimă și ea se lăsă moale în brațele lui într-o vrajă și-ntr-o beție vecine cu moartea, cu leșinul, cu amețeala…Și după această îmbrățișare, Zina căzu într-un leșin dulce și-ntr-un somn din care cu greu o mai trezi Norocel.

-Unde suntem?- se dezmetici ea.-Pe Luncă!- îi răspunse Norocel.-Și tu cine ești?- întrebă ea, curioasă, parcă nici

nu l-ar mai fi cunoscut.-Norocel! Cine să fiu?…-Doamneee, am câteodată niște căderi în gol

încât uit tot!Avea ochii tulburi și fața speriată.Norocel se alarmă. O luă și-i frecă obrajii și

mâinile și plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un șarpe uriaș spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrișul boltit al sălciilor plângătoare și spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriași, fumurii, grei și amenințători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea și cădea obosit în apă.

-O să plouă!- rupse tăcerea Zina.-Ploaia e mană cerească pentru recoltele

boierului!-se bucură Norocel.-De geaba!-zise Zina în zeflemea.Nerăspunzându-i la acel <degeaba>, Norocel o

întrebă:-Și ce faci tu acolo la Paris?-Pictez pe pânză! Asta fac…Mâine am să te rog

să venim iarăși aici c-am să-mi iau șevaletul și culorile să pictez un peisaj.

-Cu plăcere domnișoară!-îi răspunse băiatul plin de amabilitate și bucuros că are să se repete plimbarea lor.

20

20

Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile și sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop și-i făcură leoarcă și ei, printre fulgere și tunete, fugiră de mână la trăsura pe care o lăsaseră în deal. Luară caii, Norocel îi înhămă repede și plecară spre conac.

Veni seara.Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel

vechi. Îl apucase frigul și se trântise într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. A doua zi va merge iar cu ea în Luncă și-i vor spune iar povești și se vor iubi și Zina va picta acel peisaj.

Adormi. Era obosit și prin somn se trezi strigat de o voce: <Norocel!> Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua în hainele ei albe. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie și-o cuprinse de mijloc și-o sărută. Fata îl mângâie peste obrajii lui roșii ca bujorul și apoi îl sărută și ea. Mai departe, din senin se auzi glasul unui fluier, cânta o horă frumoasă de pe la ei și din umbra nucului, la lumina lunii, apărură din senin dănțuind un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, și ce noapte, și ce tăceri, și ce cântec… Stelele ca licuricii se aprindeau și se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum a nopții; luna într-o caleașcă de argint se legăna deasupra nucului cu un colț spre Cornul Caprei ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt și mânat de dorul unui sărut…Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic ca niște voaluri transparente prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. De la un timp fluierul cânta o horă duios

21

21

și trist, a moarte și-a jale căci o dăduse-n doină și fetele părea că plutesc luate de vânt prin aerul nopții. Norocel și cu Zina se prinseră și ei în vârtejul acelei hore și jucau și ei și nu mai puteau de bucurie și se sorbeau din ochi și se strângeau de mâini și-și șopteau vorbe frumoase de dragoste unul la urechea altuia. <Doamneee, ce fericire-a dat peste noi…>, gândea Norocel, în timp ce juca și-o strângea pe Zina de mână. Vine o zi când vezi fericirea întruchipată, înaripată în inimă și de când aștepta el aceste clipe, de când o dulce aștepta și-o chema din senin, din pustiu, din deșert, din poveste, de dincolo de ființa lui și iată că venise! Și juca, juca prins de mână cu acele fecioare care parcă pluteau prin aeru tare al nopții, dulce legănați de melodia fluierului și alintați de mângâierea vântului nopții…

Fecioarele dispărură dintrodată în ceruri și rămase iară numai el cu Zina care-l ruga să mai stea, că ea va pleca, că e singura ei noapte când poate să-l mai întâlnească…Și luna se îngălbenise de tot, bolnavă, și stelele care se prefăcuseră -n făclii aprinse, și cerul tot parcă se transformase într-un altar de biserică, și glasul Zinei, cântat, șoptit, printre buze: <Noroceleeee!>…

Se trezi. Strigase Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă cântecul nopții, asculta acele tăceri, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, și Cloșca cu Puii, și Carul Mare, și luna bezmetică pe cer, și stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foșnet de licurici, nici boare de vânt, călca parcă pe vată căci se sculase să meargă în grădină la umbra nucului s-o vadă pe Zina.? Coborî pragul prispei, merse-n grădină, văzu parcă o nălucă-n alb alergând prin umbra nucului care dispăru în

22

22

livadă. Era sau nu era Zina? Îl strigase sau nu-l strigase Zina? Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? <Zinaaa!>- strigă el în miezul nopții spre acea nălucă care pierise-n neant. <Zinișoaraaaa!>- mai repetă el de câteva ori, rezemat de tulpina nucului și dintrodată își simți mâna dreaptă și piciorul drept moi și se-aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă și se târî binișor spre casă, tip-til, fără să mai zică vreun cuvânt… <Ielele, gândi el, m-au ielit, Doamneee, ce-am făcut eu de mi-ai luat mâna și piciorul căci cu ele munceam și cu ele mă hrăneam!>

Și se așeză pe prispă să mai doarmă, dar nu mai putu să închidă ochii, aprinsese un muc de țigară și privea pe cer cum se sting tăciunii nopții, ai acelei nopți nenorocite care-l lăsase beteag și blestemat să meargă toată vița în cârjă.

Veni dimineața cu treburi și cu rosturi noi, dar Norocel rămăsese pe prispă tăcut, privea cerul, conacul și vedea prin curte forfotă mare.

-Leliță Brândușo, chemă el femeia care deretica prin casă, vino, te rog, până la mine și-mi ajută să cobor scările că mi-a luat Dumnezeu o mână și-un picior azi nopte!

-Ce tot îndrugi, tu, acolea, păcatele mele? Noi ardem în altele…

Femeia era disperată și plânsă și Norocel o întrebă ce are.

-Tu stai aci, n-ai auzit c-a murit domnița boierului azi noapte și e jale mare în tot conacul?

Norocel rămase trăznit clipe întregi:-Când a murit?-mai avu el puterea să mai

întrebe.

23

23

-Azi noapte! A prins-o pârlita aia de ploaie și atât i-a fost că suferea, sărmana, de piept, și-a făcut astupătură!…

Norocel încremenit a început să plângă:-Doamnee, ce blestem a fost ăsta pe capul

nostru, de-ai vărsat nenorocirea peste doi nevinovați? Ce ți-am stricat, noi, doi copii, cu iubirea noastră de ne-ai făcut asemenea rău?

Coborî încet de pe prispă, ajutat de lelița Brândușa, se sprijini într-un ciomag și șontâcâind, o luă spre conacul cel nou.

Când îl văzu, lumea rămase înmărmurită, se-nchină și tăcu. Schiopul merse direct în camera moartei, o privi și-o sărută pe mâinile ei firave și pe obraz; era la fel cum o visase el azi noapte, cu rochia aceea albă, roșie în obraji, stătea așa și se uita la el, parcă n-ar fi fost moartă. Aștepta parcă să se scoale și să-i spună să pună șevaletul în trăsură și să plece să picteze acel frumos peisaji…

Și Zina a fost înmormântată în fața bisericuței de la conac și el, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-a luat Dumnezeu viața, schiop și cu o barbă până în pământ, venea și-i punea câte-o lumânare la cap, în speranța că atunci când va închide ochii și el, se vor întâlni amândoi în Rai și acolo va pune caii la trăsură pentru a merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat…

20 iulie 1995

24

24

FÂNTÂNA HOȚILOR

Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare și sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cioburi, Fântâna Hoților stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu știe nimeni! Curge din ea o apă rece ,care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Schiopu îi știe tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost și el printre ei, domniile lor, printre hoții sau haiducii care au fost prinși de poteră în satul Găujani și, legat de căpestrele cailor, a fost târât și batjocorât de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.

Acum, bătrân și bolnav, stă pe prispă și fumează.

25

25

Privește soarele cum răsare și cum apune și oftează:

-Offf, Doamne, zice încet, trăgându-și piciorul ăla bontu lângă el, așa e omu: răsare, se vitejește și apune ca și soarele pe cer…

A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume, Vergică, a venit mort în tron din armată și l-au îngropat în deal la cimitir, o fată i-a murit de oftică la sanatoriu și alta, curvă de București, s-a-ncadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă…

Hoții erau șase inși din șase părți; el, șeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoților. Unul, Tatace, era din Tătărăști de lângă Cetate, se calicise de mic și avea pică pe boierul Bellu care-i luase răposatului de taică-său pe te- miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moștenise din vechime. Într-o zi o întâlnește pe Anica lui Radu Banii care era din același sat cu el, și-i zise:

-Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el!

-Ce vorbă ai, maică?-Vreau să intru și eu cu ei în cârd…-Și ce să-i spun?-Știu o ascunzătoare din Cetate pe sub pământ,

făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureștilor…E după timpul turcilor ca să poată fugi mai repede în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poterașii…Să vină pe la mine să le-o arăt eu… C-am auzit că sunt pe urmele lor…

-Bine, maică, hai că-i spun!

26

26

<Tu, Tatace, urmărești zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!>, îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin căci juraseră să fie frați de cruce și să asculte toți de el. Și într-o noapte la lumina felinarelor colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat și-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo două zeci de chilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga cu sclavi tătari ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul își căra tot avutul și pe el îl aștepta trăsura la capul celălalt s-o ia spre București, la părinții și bunicii lui.

Tatace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăști, se trăgea din seva tătarilor sclavi, puși la treburi grele, și doar el mai ținea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare.

Alt hoț, pe nume Sandu Silișteanu, era din Siliștea-Gumești, din satul Cățelești, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe șoseaua Pitești-Roșiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moșia Gumeștilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea și când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Guma, un grecotei venit pe proaspăta lui moșioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului…<Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!…A tras cu flinta după mine prin porumburi…>, îi povestea el lui Radu Banii adesea la pala focului, seara în lungile lor popasuri, când puneau țara la cale.

Al treilea pe nume, Gogică, era din Pistolești, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise

27

27

holtei, îi veniseră dracii și într-o dimineață se scolă din bordei și le spune lui taică-său și maică-sii:

-Tată și mamă, mi-a venit dor de ducă…-Ce-ai, mă, ai înnebiunit?-N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa

Pistol și cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuțiți care-au pus mâna pe pământurile noastre!

-Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule!- îl certa taică-său.

A plecat și dus a fost…A trecut Dunărea de trei ori și s-a întors c-o

bulgăroaică după el, a ținut-o ce-a ținut-o și apoi a părăsit-o pe capul maică-sii și-al lui taică-său și dus a fost, i s-a pierdut urma!.

Al patrulea era de la Doage din câmpie, neam de cioban ungurean, pripășit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit și-a luat durda la spinare și s-a prezentat la Radu și-a jurat și el, făcându-se frate de cruce cu ei.

Al cincelea era de la deal dinspre Costești, avea nume de conțopist, îl chema Firea Scribălău, știa și ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea și dăduse buzna în codrii Teleormanului.

Al șaselea era deci Radu Bani, zis șiRadu Șchiopul…

Să-i recapitulăm: Tatace, Sandu Silișteanu, Gogică din Pistolești, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, și Firea Scribălău…

Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câte un licurici sclipea în băteia vântului. Toți șase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure și trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silișteanu

28

28

care sosise cu vești proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moșia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet și-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul s-o împopoțoneze…

-Punel pe listă!- le striga Radu Banii- îl călcăm mâine noapte la primul cântat al cocoșului…

-Are poterași mulți, nea Radule, nu le putem face față…-îi explică Sandu Silișteanu printre înghițiturile de vin.

-Ai cal bun?- puse Radu ochii pe el și-l înțepă cu privirile.

-Am!-Tu o iei înainte și vii dinspre Balaci, noi o luăm

pe câmp pe la Porumburi și-i luăm din două părți! Tu intri în conac, te lași cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului-zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur?

-Da!-Dacă-i așa, îi pui pistolul în față șI strigi: <Banii

sau viața?> El o să tacă, mi-l legi frumușel de mâini și de picioare, îi îndeși o cârpă-n gură și ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră după ce-ți termini treaba… Ai înțeles?

<Al dracului e nea Radu-ăsta, are sânge spurcat în el!…Hoț din tată-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri…Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor…>

-Tu cu ce vești vii Tatace?- îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg de la Silistra.

-Cu vești bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă să nu dăm greș că boierul

29

29

Câmpineanu are dregătoria de partea lui și ne găsește și-n gaură de șarpe!

-Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost,crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Um prost lipsă în grădina lui Dumnezeu!

Și se făcu liniște.Se-auzea izvorul șipotind, trecând pe la

picioarele lor, sclipea în pala focului și câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veșnic, se juca precum un spiriduș prin frunzele copacilor.

-Zi-i, bă, Tatace, veștile!- căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe ceafa lui Tatace. De ce taci ca prostul?

-Nu tac, șefu, mă gândeam și eu așa…Nu vezi ce liniște?

-La ce te gândeai?-Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne

îmbogățim, ne lăsăm de haiducie că e viață de câine și punem provălii la Ruși sau la Lixăndrie…

-Ha, ha, ha…- izbicni Radu în râs, auzi la el la ce se gândește, să pună prăvălii…Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat și dă la sărac, nu-și umple burta lui, ai auzit?

-Am auzit, dar…-Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii

pân-acu, dar am rămas tot sărac…Și zi-i odată veștile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu ați pus, bă, budelcuța aia? Dă-mi-o s-o mai pup și eu o dată!

-Nea Radule și fraților, eu am o mândră la curtea Câmpinenului și știi ce mi-a spus?

30

30

-Ce ți-a spus, mă?- se dădu mai aproape de ei și Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi.

-Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la București cu aurul strâns să-l prefacă-n piștari, vrea să refacă biserica din cetate și să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia la ai ei…

-Asta e treabă bună!-zise Radu pe gânduri și tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine… Tu Tatace, tu, Sandule și tu, Pârvule, îi așteptați de-asupra pădurii Țandăra…Când pleacă?- îl mai întrebă încă odată Radu pe Tatace.

-Când cade soarele-n asfințit ca să fie mâine la oraș! Așa mi-a spus Ileana…

-Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu așa ca pentru el. La al doilea cântat al cocoșilor să fiți acolo! Legați caii la Tufanul cu Icoana și ieșiți în drum, faceți și voi pe cerșetorii sau pe călătorii nemâncați, dacă nu scoateți nimic de pe el, îl aduceți legat aici că am o trebă cu jupânul…Vedeți voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici până și-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici și v-așteptăm! Tu Gogică, treci podul și faci legătura între ei și noi; ai cal bun, dă-i bice…

Toți trecură la posturi. Veni joia cea însemnată și vremea se posomorî. Noapte urâtă cu furtună și ploi. Radu tăcea și fuma pipă și din când în când își mușca mustățile. Fierăscu făcuse un adăpost în mal și se băgase într-o gaură ca un viezure. La început se scuturară câțiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere și cu trăznete și cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu și cerul și se însenină. Ieșise pe boltă o lună cât roata căruței și niște stele care sclipeau ca mărgele împrăștiate pe o pânză albastră de catifea.

31

31

-Dormi, scribălăule?- îl întrebă Radu pe Fierăscu cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei ca pe o ființă dragă. Își aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăștiaseră toți pandurii prin sate și prin păduri să nu-i căsăpească turcii.

-Nu dorm, nea Radule!…-Parcă se-aude ceva!- zise Radu, ascuțindu-și

urechile.-O fi Gogică…-Calul lui Gogică nu calcă așa!Prin noapte umbra unui cal și a unui călăreț se

apropie repede de poala pădurii. Cei doi se sculară și intrară în alertă. Priviră pe cer, ieșise luceafărul de ziuă și dinspre Siliștea-Gumești se-auzea cântat de cocoș. Pe iarbă căzuse răcoarea și oamenii se înfiorară, ieșiți proaspăt din culcușurile lor. Radu se scutură alungând toate gândurile și-și pregăti pistolul. Poate au fost turnați stăpânirii și-i caută …Calul se apropie și pe el zăriră un om întins și legat cu o funie. <ăsta e Tatace!>- gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal și-i luă seama.

-Ăsta e calul lui Tatace!- îi șopti el lui Radu.Calul era încins, ieșeau spume din el, dar cel

legat nu era Tatace. Tatace, nicăieri!Un om necunoscut, legat măr și bătut până la

sânge horcăia aproape în neștire pe șeaua calului.-E un străin!- îi strigă Fierăscu lui Radu Banii.Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o

cârpă de la amânarul lui, o apropie de fața omului și strigă satisfăcut:

-Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, și tragel la adăpost să vedem ce e cu el.

32

32

Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile și picioarele și-l traseră în adăpostul lor.

-Spală-i rănile de pe față că-și revine!-zise Radu, îngrijorat.

Târziu de tot, când zorii zilei mijau, Câmpineanu se trezi și începu să înjure.

-Ce e boierule?- îl întrebă Radu.-Unde sunt eu aici?- se uita boierul în toate

părțile.-Boierule, nu fă pe prostu’…Unde-ai plecat ieri?-

se dădu Radu mai lângă el.-La București!-Ai auzit de haiducii lui Radu Banii?-Am auzit!-Unde-i aurul și banii? Aurul…pe care voiai să iei

pitaci pentru construirea bisericii din cetate…Aurul… pe care voiai să iei pădurea soră-ti?

-Mi l-au luat!-Cine?-Cum cine? Hoții…-Care hoți?<Al dracului Tatace, gândi Radu, tâmpitul ăla a

fugit cu aurul și banii și ne-a lăsat cu buza umflată!> Aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede șaua pe el, și-i întoarse vorba lui Fierăscu:

-Stai aici, ține-l pe boier să nu fugă că dai și tu de dracu! Dacă-ți scapă te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru…Tatace când are bani, acolo se duce și-i bea și-i cheltuie cu curvele! Are pe una Ileana… De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoților…

Și plecă ca un vârteji pe sub poalele pădurii pe drumul Tătărăștilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Tatace beat mort.

33

33

Dădea să bea la toată lumea la hanul lui Pătru și se fudulea cu două țigănci pe lângă el.

Când îl văzu pe Radu, se scutură din beția lui și rămase înlemnit.

-Unde sunt banii și aurul boierului, Tatace?Tatace se împetici la vorbă și răspunse printre

dinții lui fonfi:-Banii i-am băut…-Și aurul?-Aurul e la mine-n sân!-Hai să-l văd și eu!Ieșiră afară. Tatace se căută prin sân și aurul

nicăieri!-Ale dracului de țigănci mi-au șutit aurul!-Ce face, mă? Sui-te pe calul meu și hai! Cum ne-

a fost jurământul, …tu-ți leturghia mă-tii, care te-a ouat!

Plecară.Pe seară ajunseră obosiți morți la izvor.Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când

veni Radu, îi găsi la masă. Se așeză și el și luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului:

-Boierule, să ne ierți c-am fost niște proști! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? ăsta ți-a luat aurul și banii și i-a băut și i-a mâncat cu curvele…Dă-te jos, nenorocitule!-se adresă el lui Tatace care rămăsese stână de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanțul calului de picioare, dă-i hârlețul și-n trei zile să-mi dea fântâna gata!

Fierăscu se execută, luă lanțul calului, îl legă bine de picioare și-i puse hârlețul în mână.

-Vreau să țâșnească apa în sus, îl amenință Radu, să fie limpede și rece! Tu boierule, dă-i drumul

34

34

acasă, la conac!… Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, te-achităm! Ai înțeles?

-Și cu banii și aurul meu?-Banii și aurul tău sun la prostul ăsta care n-a

știut ce să facă cu ei!- și arătă spre Tatace care înjura și bolborosea ceva…

A doua noapte dădură lovitura la Guma, la Siliște.

Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier care dormea dus, îi puseră pistolul în piept și-i ziseră:

-Banii sau viața?Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este,

strigă tare:-Da’ cine sunteți voi?-Hoții lui Radu Banii…Guma se sculă în capul oaselor, împiedicându-se

în lunga cămașă de noapte, trase o cutie de sub pat și le-o întinse:

-Asta e tot ce am!Erau două pungi pline cu galbeni.-Și aurul?- îl amenință Gogică cu pistolul

deasupra capului.-Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul să-și

împodobească degetele cu inele și urechile cu cercei.-Aurul, boierule!- se rățoi Gogică la el.-Mă credeți sau nu mă credeți? Nevastă-mea a

fugit cu tot aurul la Stambul…-Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a

dat banii, ne dădea și aurul dacă-l avea…Și plecară.În trei zile Tatace dădu gata fântâna. Primul care

bău apă din ea fu Radu Banii care-i chemă pe toți cinci și le zise:

35

35

-Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă nu mai merită să trăiască.

Toți ascultau cu sufletul la gură.-Acest om, și arătă cu degetul mare spre Tatace

care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască!

Și Radu scoase pistolul și-i trase câteva focuri în piept. Tatace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase și-i roși apa cu sângele care se prelingea peste vizduri.

-Țineți minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoților! Acum luați leșul acest și îngropați-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneți un covor de iarbă verde…

Cei patru hoți, luară corpul mortului la spinare și plecară cu el să-l îngroape.

-Fără cruce!-le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns…Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Tatace.

Cei patru urcară dealul în tăcere cu Tatace în spinare și-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă.

În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbușitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-și terminară treaba, se așezară jos, se șterseră de nădușeală și ziseră:

-Dumnezeu să-l odihnească!

5 nov.1970

36

36

PRINȚESA ȘI PATEFONUL

Era prin anul 1946, primăvara, pe timpul foametei…O zi caldă de primăvară. Noi, copiii, ne jucam desculți prin curtea casei părăsită decurând. Ne mutasem în pomostul din partea tatei și aici casa rămăsese pustie. Din când în când veneam cu vacile prin grădină și ne jucam toată ziua prin acareturile părăsite.

Într-o zi ne pomenim cu o căruță la poartă în care erau niște oameni străini. Strigară la mine:

-Măi, băiatule, ia vino până în drum să discutăm ceva! Tu mă cunoști pe mine?

-Nu vă cunosc!-Eu sunt primarul satului, mă! Unde e tac’to?-E sergent de stradă la București!-Și mă-ta?-E cu unchiul Stancu la plug…-Dă-te, domnule Nardie, jos din căruță!- se

adresă primarul celui ce mâna caii.Și se dădu jos din căruță o matahală de om cu o

față pătrată de bandit, cu părul lăieț care-i atârna pe ceafă și cu niște haine largi care-i stau pe el de împrumut. Fără să mai zică nimic, deschiseră porțile cele mari și traseră căruța în curte. Privii la ei. Era o căruță mocănească cu coviltir. În câteva clipe umplu curtea pustie cu copii, nevastă-sa aruncă jos tot calabalâcul, dezlegă caii și-i băgă în grajd. Apoi veni la mine:

-Tu ești proprietarul?-Da, zic eu, dar ce vreți să faceți?

37

37

Primarul se dădu mai lângă mine și-mi șopti la ureche:

-Mă, zice el încet să nu-l audă nimeni, ăștia sunt jidani moldoveni, îi bag în casă la voi pentru un timp, avem ordin de la stăpânire…au fugit și ei de seceta asta din Moldova…

Femeia, înzorzonztă cu ii și cu panglici, era pe măsura bărbatului, oacheșă, dălângă, cu picioare rotofeie, grasă și înaltă.

-Ce să facem?- vine ea la mine. Că ne-a blestemat Dumnezeu cu nenorocirea asta care a căzut pe capul nostru…

-Unde-i cheia?-veni namila de om la mine.-E la mama!-Du-te și spune-i mă-tii c-o cheamă primarul

până aici!-Și vacilor ce le fac?-Lasă că avem noi grijă de ele!Dar namila de om nu mai așteptă nicio cheie. Se

duse la căruță, luă un baros și dintr-o lovitură rupse lacătul și intră în casă. Între timp droaia de copii se răspândiseră prin curte ca furnicile, șapte, opt, nu putui la început să-mi dau seama câți sunt, toți frumoși, cu părul cârlionțat, blonzi, ca nemul lui Izrael, jumuleau ceapa ciorii crescută pe lângă gard și-o băgau în gură și-o mestecau ca leșinații…Apoi se urcară în niște salcâmi și începură să culeagă flori albe, îmbobocite. Doi dintre ei se dădură lângă gard și-și scoseseră puțele lor mici să urineze. N-aveau pantaloni, erau îmbrăcați în cămăși albe, largi, probabil din ciolofibră sau din americă, care le-atârnau până la călcâie.

38

38

-Bă, veni un vecin la mine, un flăcău făcut războiul, care trăsese cu coada ochiului în căruță, ia privește și tu ce-i în șușleț!

Mă dădui mai aproape de căruță și privii pe sub coada ochiului.

-E o fată, zise ăla, să fiu al dracului dac-am mai văzut așa ceva! E zâna-zânelor căzută din cer!

Privii și eu mai insistent, era o fată, să fi avut cam cinspre zece ani, strălucea de frumusețe ca nălucile din închipuirea mea…ținea în brațe un mare buchet de flori și era îmbrăcată ca o arăpoaică din haremul sultanului din Stambul cu o rochie înflorată cu toate florile câmpului pe ea. ținea în poală un cățel și privea la noi nepăsătoare. Îi cădeau bucle blonde peste față și peste obrajii ei roșii, iar din piepții rochiei prea sumară îi ieșeau niște țurloaie de țâțe ca două delușoare rotunde și cu moț în sfârc. Deasupra capului peste părul ei cârlionțat își pusese o coroniță de flori culese de pe câmp, amestecând toate culorie din lume ca în cusăturile iilor oltenești. Piele nărânzată, nici albă, nici brună, mirosind a mirt și-a levănțică, lucea-n sclipiri de aramă și de argint cu forme rotunde, pârguite; mâini, coapse, gât, piept, pulpe, doldora defrumusețe ca iluminările Sulamitei din Biblie…

-Scoală, Prințeso, zise bulibașa, ce mai stai, scoal’ și ajut-o pe mă-ta la cărat țoalele-n cas’ că v-ajunge atâta zdroncăneală timp de o săptămână!

Când se sculă Prințesa și se lungi, vecinul meu, făcu ochii mari și rămăsese ca prostul încremenit, înlemnit, zăpăcit, cu mintea rătăcită; tăcea ca bolângul cu ochii holbați la ea.

Fata sări ca o căprioară din căruță și de-abia acum își dezvălui adevăratul farmec, avea totul în ea

39

39

la locul lui, și mâini, și cap, și picioare, proporții și rotunjimi care te uimesc și te fac să faci o mie de crime pentru ea, chit că vei sta în temniță șapte vieți!

-Bă, zise vecinul meu, Ioniță, eu simt că de la asta mi se trage ori martea, ori fericirea! Am făcut război, am scăpat de la Cotul Donului șI din Tatra, m-am tăvălit ca un tâmpit pe lunca Mureșului în lupta cu nemții, am umblat și-n răsărit și-n apus da’ să fiu eu al dracului dac-am mai întâlnit așa făptură! Eu mă duc s-o întreb cum o cheamă!

Fata se uită cu ochi de felină la noi, își legănă trupul ei de trestie și-o luă spre maică-sa c-o găleată în mână călcând rar, arcuindu-și șoldurile cu o nepăsare rară.

Fără să ne dăm seama, soarele căzuse peste deal ca un zeu înjunghiat la beregăți, împroșcând tot cerul la apus cu un sânge de purpură. Ziua cu duhorile ei trecuse pe nesimțite, căldurile se ostoiseră și se lăsase cu aripile ei nevăzute pânza albastră a înserării cu mângâieri de vânt răcoros prin salcâmii proaspăt înfloriți, cu parfum de zambile și busuioc crud. Se ivise spre Cornul Caprei printre salcâmi o lună șuie și se-aprinsese paraclisierul cerului cu o mie și una de luminițe care se jucau ca licuricii pe sus, dor din dorul nostru de-a ajunge la ele cu aripi sau fără aripi și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru bucuria ce ne-o făcuse cu această Prințesă care căzuse colac peste noi și ne furase mințile. Toată valea Bucovului cânta ca o orgă acompaniată de scârțâitul fântânii și de glasul brotăceilor cu corul lor pe mai mute voci.

-Ionițăăă!- se-auzi peste sat glasul pițigăiat al maică-sii- hai acasăăăă, pe unde dracului umbli, că

40

40

nu vă mai săturați de umblat…tu nu vezi că găinile s-au culcat nemâncate?

Ioniță plecă acasă supărat foc și eu îmi luai vacile și o luai pe vale spre casă cu ele.

Trecură câteva săptămâni bune de la venirea lor…

Mama, când auzi se supără rău și-i scrise lui tata la București să vină acasă că Dinu, primarul, ne-a băgat beleaua în casă. Și chiar belea era căci brandabură ăla repară gardurile, ară mândrețea de țelină pe unde pășteam vacile, își aliniase droaia de copii și-i puse la sapă și o semănă cu pepeni. Nouă, tuturor, ai casei, ne interzise să mai dăm pe acolo; dacă avem ceva de luat, să cerem la el, altfel o pățim!

Într-una din seri mă chemă la gard Ioniță, vecinul, și-mi spuse:

-Băăă, la ăștia nu e lucru curat, babornița aia citește toată noaptea Tora, legea lui Moise, e jidani, ăla citește o ditamai cărțoaia de Marx, e comunist; Prințesa dansează la patefon de-o găsesc dracii, despuiată ca o naiadă…e balerină…și ăia micii joacă pocăr pe bețe de chibrite!

-Cum ai aflat, nea Ioniță?- îl întreb eu curios.-Am furat pâinea mamei de pe corlată, făcuse

pâine în țest să plece la plug și eu am luat-o și-am dezmierdat pe flocos, adică pe câine: na, la tata,na! până a tăcut…și așa mi-am pus în gând să-l termin, să-i bag ace cu ghemotoace de câlți în mămăligă să se ducă dracului…

41

41

-Tu ești nebun! Te prinde ăsta și te spânzură de limbă…

-Îl bag în aia mă-sii! Până n-oi pune mâna pe Prințesă nu mă las, ori eu cu Prințesa în brațe, ori el, mort!

-Și cum faci?-Păi asta e, că nu știu cum să fac! Fură tu cheia

de la pătul și dă-mi-o mie!-Cheia de la pătul e la noi acasă! Vreai s-o duci în

pătul?-Cam așa ceva…-Și dacă ea nu vrea?-Nu se poate să nu vrea! Tu nu înțelegi că eu nu

mai am somn și odihnă până n-oi pune gheara pe ea? O îmbăt…îi fac eu ceva…

Într-una din seri trecui pe la prunii din grădină și-o găsii pe Prințesă întinsă pe-o pătură pe iarba verde, citea o carte.

-Suntem oaspeți buni, zise ea, nu furăm prune! Dacă ne trebuie îți vom cere ție! Cum te cheamă pe tine?- mă întrebă ea cu un glas fin, de clopoțel.

Îi spusei cum mă cheamă, îmi repetă de vreo câteva ori numele și tăcu, rușinată de privirile mele insistente. Se juca în mâini cu vreo patru pietricele, le arunca pe rând în aer și le prindea.

-Auzi, mai zise ea, n-ai vrea să-mi spui și mie cum îl cheamă pe prietenul tău?

-Nu mi-e prieten, mi-e vecin! De ce întrebi?-Nu știu de unde-l cunosc!-N-ai de unde, acum câtva timp a venit acasă din

război!-Zăuuuu?- făcu ea ochii mari. Și ochii îi jucară ca

două mărgele legate pe o ață și rămaseră cu luminile

42

42

albastre întoarse spre mine ca doi tâlhari prinși asupra faptei.

-Pe tine cum te cheamă?- o întrebai eu emoționat de atâta îndrăzneală.

- Frida!- zice și tace.Tac și eu și ne privim lung unul pe altul; prin

pruni jucau umbrele înserării, de undeva o cață sparse cu glasul ei înțepat liniștea serii, acea liniște stânjenitoare care se așezase între noi.

-Și ce faci aici?- o întreb eu.-Păzesc bostănăria!- repetă ea de câteva ori și

râse dezvelindu-și mărgelele albe ale dinților.În acel semiîntuneric, fața ei căpătase străluciri

de opal.-Și unde sunt ai tăi de te-au lăsat singură?-Cum, zice, nu știi?-Ce să știu?-Că nu sunt ai mei! Și se uită la mine curioasă că

o astfel de știre banală n-a ajuns până la mine. Aaaa, adică nu știi, că ăștia- și arătă spre casa lor-nu vor să spună!

Tăcui. N-o mai întrebai nimic. O văzui că se întunecă la față. Citii pe fața ei și-n glasul ei o umbră de nefericire și nu vrusei s-o mai întreb nimic. De ce să-i mai umblu prin micul ei trecut care poate era tragic?

Plecai acasă și nu dormii toată noaptea. O visai crăiasă prin pădurea Bucovului și eu o duceam în brațe, îi culesesem flori și-o împodobisem ca pe-o zână și pluteam cu ea pe valea Bucovului, prin poienițele de pe malul râului, într-o nespusă fericire; o sărutam și-o strângeam la piept și ea mă săruta și-mi mângâia cu mâinile ei fața mea de copil. Trupul ei cald se lipise de mine și dulcele ei alint mă făcuse să

43

43

mă simt în al noulea cer; senzații negustate mă stăpâneau și mă amețeau ca pe un nebun exaltat de închipuirile lui. Undeva, peste râu, în pădure, am dat de tatăl lui Ioniță care înnebunise din cauza altuli copil, mort în război, pe nume Gheorghe, care se făcuse țăndări la Cotul Donului. Sărise cu căruța în aer și din el rămăsese, povesteau camarazii lui, numai câteva bucăți de carne. Tatăl își făcuse un pătuiag, se urcase în el și da să mănânce boabe la păsările cerului. Când ne văzuse pe noi începuse să strige tare: <Tu ești ,Gheorghe? Gheorgheeee!> Era parcă un patriarh cu barba albă și lungă până-n pământ, purta o cămașă albă cu niște pantaloni de aba, rupți, aproape zdrențuiți, citea Biblia, Facerea lumii, și din când în când, ca la un ritual, își striga copilul pierdut în luptele de la Cotul Donului…<Bufff!- făcea- așa a murit băiatul meu!, sfârtecat în mii de bucăți de catușele bolșevicilor…Stați aici, copii, ne-a invitat el, vă cunun eu>, și-a plecat, zicea că se duce să ia patrafirul și cădelnița de tămâie. Eu cu Frida ne-am suit în pătuiag și ne-am culcat pe fân, fân dulce și moale care mirosea a aglice și-a viorele și-a parfum de fân și-a răcoare de luncă, și-a fericire, o dulce și dureroasă fericire…Frida se aciuase în sufletul meu și-o dulce sărutam pe față și pe gâtul ei alb, îi desfăcusem cămașa și-i luam corpul milimetru cu milimetru la sărutat, pe gât, pe coapse, pe sâni, dulcile ei rodii, pântecul, picioarele…Lună beată, abur dulce, noapte feerică, plină de gâze, păsări peste tot, cântau într-o nuntire celestă, stelele pluteau printre noi, roiuri-roiuri, urcam încet pe scări de mătase spre infinit…

<Gata, veni umbra nebunului, trezi-ți-vă c-am sosit!>

44

44

Și m-am trezit cu imaginea lui pe retină.M-a cuprins o gelozie și-o ură, vecine cu

moartea, față de Ioniță. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aș fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioneță pentru ea, adică moarte de om!

Când m-am întâlnit cu Ioniță peste vreo săptămână i-am spus:

-Știi că prințesa te cunoște?-De unde?-De unde, de neunde, dar te cunoște! M-a

întrebat pe mine despre tine! Zice: nu știu de unde-l cunosc…

-Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul?-N-o mai găsesc!- i-am răspuns, deși o aveam în

buzunar. Am luat altă vorbă, ce eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo?

Ioniță s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, și m-a amenințat:

-Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Șeherezada, eu nababul, împăratul, și ea cadâna, o iau și plec cu ea la București, ce dacă nu-mi dă mama și tata voie, ăla ce-a făcut dacă țineau atâta de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, I-au sfârtecat celovecii corpul îm mii de bucăți…Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea…Frida, auzi, tu, i-am mătrășit câinele și acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părțile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureșului, nu știu cu ce ocazie că povestește și plânge și gesticulează și se ceartă cu bulibașa ăla…

Într-o zi ne-am luat inima-n dinți șI ne-am dus cu Ioniță la ea în grădină. Legase un preș de doi pruni și-

45

45

și făcuse un fel de șezlong aerian în care se da huța toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor.

-Bună, Frida!- îi zic eu ca mai apropiat.-Bună băieți!- răspunde ea, foarte prietenos, cam

rar dați pe-aici! Vă e frică de ăsta- și arătă către casă- să nu vă apropiați că trage nebunul în voi! Să vă feriți că nu știe multe! Stați jos pe iarbă la o gură de vorbă că m-am plictisit singură…Eu, domnule Ioniță, nu știu de unde te cunosc pe dumneata…

-Îmi pare bine, domnișoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare!

-Nu ești dumneata cel din Târgu Mureș?Ioniță săltă din umeri.-…soldatul din Târgu Mureș care… Și zicând <

care>,se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în față și tăcu.

-Băăăă, sări el și se bătu cu palma peste față, dumneata ești?

-Îhîîî!- îngână fata, zâmbindu-i complice.Într-o clipă își reaminti întregul film.Plecase în misiune cu încă doi soldați de la

infanteria motorizată să rețină un tren la marginea orașului. Stătuseră prin porumburi pe rambliul căii ferate o zi întregă tot așteptând să treacă trenul. Pe seară reușiseră să desfacă două traverse și să scoată liniile din șuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcția Germania, în față un vagon era plin cu nemți înarmați care trebuia să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imibilizeze pe nemți și să elibereze deținuții…Oamenii trebuia să fugă în pădure peste linia fierată. Erau șase vagoane și locomotiva…Aveau la dispoziție zece minute…Totul

46

46

mersese bine până al un punct. Trenul deraiase și se oprise, cei doi îi imobilizase pe nemți în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deținuți și oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau și fugeau care încotro vedeau cu ochii. <Repede , repede!>, îi îndemna Ioniță, supraveghind această acțiune. De undeva de deasupra trenului se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamț. Nici el nu-și explica cum ajunsese acolo. Secera mulțimea care fugea, unii cădeau, alții o luau aiurea cu sângele târâș, îngroziți de măcel. Din mulțime se desprinsese o pereche de oameni, un om și o femeie cu o fetiță între ei pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetița se apleacă să-i salveze, trăgea de ei și nu putea să-i mai ridice. Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în brațe și fuge cu ea prin mărăciniș spre poalele pădurii…Fata striga îngrozită: < Mama meaaaa…tatăl meuuuu…> <Taci!- strigase soldatul la ea și-o privise în ochi- taci din gură și zi mersi c-ai scăpat tu!> și zicându-i <tu> scoase batista și-i șterse lacrimile și praful de pe obraz și-i descoperi o gropiță sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniță și-a desfăcut mantaua și a înfășurat-o, a strâns-o în ea și apoi în brațe. <Te implor, fată, să taci!>- striga el zadarnic.

Ascultă ca un iepure la pândă.Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete,

țipete și gemete. De undeva de la Canton un cocoș cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului: <Soldat Ioniță Andreiiii! Soldat Ionițăăă Andreiii! Punea mâinile pâlnie la gură și striga cât putea: Soldat Ionițăăă Andreiii…>

Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aștepta să se lase seara și să se strecoare cu ea la

47

47

Canton. <De unde e familia ta?>- o întrebase soldatul. <Din Cluj!>- răspunsese fata.

Scena aceasta trecu prin fața lui ca un film.Acum îi privi zâmbetul și descoperi gropița din

obrazul drept. Când fata termină acel <îhîîî> lung, Ioniță nu se mai putu abține, se repezi la ea, o luă în brațe șI începură să se sărute ca nebunii. Pe fața fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote:

-Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Și vin e a ta…Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viața ta…Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici…Dacă te-npușcau și pe tine?

-Nu știu, Frida, poate așa a fost să fie! Eu știu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate…Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton?

-Am stat șase luni la orfelinat la Cluj, apoi a veni o mătușă de la Tecuci și m-a luat. Între timp a murit și mătușa și am rămas la ăștia!- și arătă spre curtea plină de puradei.

-Cine sunt ei?-O șatră de lăieți…

Cu toată seceta care venise pe capul nostru , pepenii acelui om se copseseră. Ioniță vine la mine și mă ia la furat pepeni. Erau niște lubenițe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi și noapte,

48

48

cărând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coșerii.

-Știi ce, zice Ioniță, Frida, deși s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează!

Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât și locul cu pricina era așezat răzor cu morții. Luna strălucea ca fața unei fecioare și arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat și fântâna încă mai scârțâia din cauza , probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopții.

-De ce?- îl descos eu bucuros.-Pentru că-i știu trecutul, îi stiu chinurile și viața

ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgoastești! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniță trist și îngândurat. Atunci când unei femei I-ai desfăcut toate sertărașele șI-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează…

Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine…

Am stat cam o oră printre mărăciniș să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă…

Apoi am plecat tip-til spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele și am ascultat. Nu se auzea nici țipenie de om. Tăcerile se așternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Niște cârpe de nori alburii alunecau pe cer închizând și deschizând ca o imensă perdea de mătase întrega fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăznet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-abinelea în cine-i ieșea în cale.

49

49

Am fugit.În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniță

scăpase într-o imensă groapă și nu putea să mai iasă. Îl așteptai cu sufletul la gură lângă umrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind:

-Bă, ia privește, să fiu al dracului, am descoperit o comoară!

Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii.

-Unde le-ai găsit?-În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu

mine și-am alunecat peste ele…Tăcurăm și împărțirăm marfa.A doua zi mă întâlnii cu Frida și-o invitai prin

pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitația mea, se-mbrăcă ușor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată și decoltată, și plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumusețea ei mă robise, voiam să-i intru în grații și luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne așezasem jos în iarba mare și acolo am îndrăznit să-i spun:

-Frida, eu te iubesc!n acea clipă am simțit cum totul stătuse în loc, și

vânt, și apele Bucovului, și soarele, și pământul din marea lui rotație…Numai inima mea bătea ca ieșită din baieri.

-Și eu, dragul meu!- îmi șoptește ea, încet la ureche, și eu, repetă ea și se apropie de mine și ne-mpreunarăm într-un sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi șoptiitot la ureche:

-Închide ochii!

50

50

-De ce?-Ai să vezi!Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar și începui

s-o împodobesc cu ele. Șiruri-șiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brățări șI inele de aur și de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, i-am atârnat în urechi cercei de safire și topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume!

Se sculă și se privi și ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii și-mi șopti:

-Sărută-mă!O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei

subțire și o dusei în brațe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizați de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure și mi-a povestit viața ei.

-De unde le ai?- mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinșI de fericire.

I-am spus de unde le am și i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat și a început să plângă. Își smulgea mărgean cu mărgean și le arunca pe oglinda apei.

-Astea sunt lucruri spurcate!- a mai apucat ea să mai zică și s-a ridicat și a plecat.

Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu știam ce s-a întâmplat. Am condus-o acasă și-am tot insistat să-mi spună și mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Șeful postului de jandarmi cu doi soldați îi legase butuc pe balaoacheș și pe soție și-i arestase,

51

51

încărcaseră copiii într-o mașină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus:

-Mâine pleci cu primul tren la București! O organizație evreiască internațională s-a interesat de soarta ta și te-a dat în custodie unei rude din Cluj.

Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că Ioniță povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile și, după declarația dată de el la post, șeful de post, care era pe urmele lor, , i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoți din pădurea țandăra care spărsese conacul moșiei de la Mozăceni și furaseră toate bijuteriile.

După ce au plecat toți, a rămas numai Frida singură. Și-a făcut bagajul și a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în brațe, așteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio. < Dragul meu, te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni în viața mea! Dar iubirea noastră n-are viitor, tu ești încă un copil nevinovat…Adio!>

Am rămas cu biletul în mână căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.

Râca, 5.03.1986

52

52

DUBLĂ CRIMĂ CU PREMEDITARE

Când Marin intră pe poarta pușcăriei și văzu ce-l așteaptă, oftă de câteva ori și puse capul în jos de rușinea celor câtorva vizitatori de la vorbitor. Cei doi însoțitori îl prezentară la conducere și-l duseră într-o celulă cu alți clienți.

Privi cu tristețe camera și pe noii locatari și se așeză pe marginea patului.

-Ce-i, meștere, cu tine?- îl luă în primire un vecin de pat care sta culcat șI privea prin deschizătura geamului afară.

-E rău!-zise Marin, îngândurat.-...ți-ai tăiat muierea,mă?- îl luă la întrebări un

țigan care se apropie de el.-Nu!- răspunse Marin, obosit de-atâta drum cu

duba poliției prin toate hârtoapele.-Atunci ce-ai făcut, mă?- se resti la el țiganul.-Nimic, stai să vezi, lăsați-mă să-mi revin, sunt

obosit rău, n-am dormit de două nopți! Și n-am pus nimic pe limbă de-acum două zile…

-Iote-te, bă, nenicule, tu crezi că aici ai venit la restaorant?- îl luă la rost tuciuriul. Avea nasul tăiat în două și toți ceilalți îi ziceau Bondoace.

53

53

-Lasă-l, Bondoace, tu nu vezi că e un copil!-Câți ani ai, mă?- îl luă la rost un hoț din Brăila cu

o mutră de clovn.-În ianuarie pe 15, împlinesc două zeci!-Crud, vericu!-Nu te speria, tăticule, că și aici sunt tot oameni

ca dincolo!- căută să-l mângâie cu o vorbă bună un bătrân, căruia toți îI ziceau pensionarul.

-Și cât ți-au dat, bă?- insistă Bondoace.-Douăzeci și cinci pe muchie!-Deci e crimă, nenicule!-Dublă crimă cu premeditare…- îngână Marin

încet, repetând sentința de la tribunal. Și asta dintr-o simplă prostie a mea…

Când auziră sentința, se strânseră toți pe lângă el și tăcură. Bondoace aprinse un muc de țigară și trecu în fața lui:

-Nu pune nimeni întrebările! Eu le pun…Cu noi să fii sincer, nenicule, c-ai bulit-o, ai înțeles? Și dă-i drumu ce și cum, că noi avem un scriitor care-ți pune toată povestea pe note și-o publică…Nea Nistore, dă-te-aproape și înregistrează-l…să vezi ce poveste-ți iese…

-Încât e azi?- întrebă Marin, uitând șirul zilelor de interogatorii.

-În zece!-Zece octombrie!- repetă altul din spate.Marin oftă și începu să plângă, își aduse aminte

că lăsase acasă un bujor de nevastă și-o copilă de numai câteva luni în brațe la maică-sa. Apoi începu:

-Era prin februarie pe la sfârșit, pe șapte, pare-mi-se, mai sigur în noaptea dintre șapte și opt, căci venise pe seară o furtună mare după care a nins trei zile la rând…Erau niște nori alburii pe cer, învolburați

54

54

care prevesteau ploaie și furtună…Eu eram la Canton, la tata. Vreau să vă spun că tata este pădurar la pădurea Academiei…Marine, zice el…

-Care el?- sări unul dintre pușcăriași, atras de frumoasa poveste.

-Tatăl meu…<Marine, zice, vezi că eu mă duc la Ocol cu situațiile, ai grijă de animale că mă-ta e bolnavă în pat, bagă-le și tu la obor și dă-le să mănânce și să nu mai pleci nicăieri astăseară că iar dă lupii iama prin oborul de oi…> Domnule, zice Marin, cam încruntat, eu nu l-am ascultat pe tata, potolesc animalele și plec prin pădure la vânat de căprioare…Era lipsă de carne și carnea de căprioară se căuta…Aveam vorbă cu un învățător pensionar să-i duc o pulpă, două…Îmi făcusem o armă artizanală și luam cartușe de la tata, i le furam din port-hart și trăgeam după țapi și căprioare…! Și-am plecat în pădure…Am pândit la Fântâna hoților ce-am pândit și mi-a ieșit un țap…ăsta bun, zic, îl duc învățătorului și fac rost de parale…Mai aveam să iau de la el ceva bănuți din urmă și mă tot ducea cu gălăgia, că azi, că mâine… Voiam să-i cumpăr soției ceva aur și un medalion de la Zuvelcă, care făcea Turcia, iar fetei, că am o fetiță de trei luni, să-i iau un lănțic de aur…

-Să-ți trăiască!-zise Pensionarul, trântit pe buza patului.

-Mersi!- răspunse Marin .-Și pe nevastă cum o cheamă?-Pe nevastă-mea? Lenuța, Ileana…-Și pe fată?-Pe fată? De ea mi se rupe inima, începu el să

plângă, am lăsat-o în brațe la maică-sa, se uita după mine…

55

55

-Lasă-l, măi, nea Bondoace, hai, nu te mai smiorcăi și dă-i înainte…

-Și am zis eu, tot e timpul ăsta posomorât, pe șosea nu era nici țipenie de om, împușc țapul, îl bag în sac și mă duc cu el la învățător…la domnu’ Petre, că așa îl chema… <Dom’ Petre, dom’ Petre!?> Și nu răspunde nimeni. Las sacul jos la poartă și mă duc să mă uit pe fereastră, dom’ Petre mânca cu doamna Maria, nevasta lui, mâncau pește cu mămăligă; el era în pijama pe scaun și doamna pe pat, parc-o văd cu ochelarii la ochi cum alegea oasele…Niște javre de câini mă simt și se reped la mine, eu fug la poartă cu ei târâș și iese și dom’ Petre.

-Tu ești, Marine, zice, tu ești, mă?- și-mi băgă o lanternă în ochii mei să vadă cine este.

-Eu, dom’ Petre, v-am adus marfa, zic, și încerc să ridic sacul cu marfa.

-Bă, zice el, e-n regulă!-Dom’ Petre, nu vă mai dau pe datorie! Știți că

mai aveți să-mi mai plătiți o tranșă! Îi mai adusesem acum o lună încă o căprioară, le explică el pușcăriașilor…Și el nici una, nici două:

<Ia ascultă, bă, mă amenință, înfuriat, ție nu ți-e rușine să mă iei așa? Ai venit, ai băut în casa mea, ți-am dat acasă vedre de rachiu și-acu tu faci pe-al dracului?> <Dom’ Petre, nu m-am făcut al dracului, dar îmi trebuie și mie paralele…și-apoi, rachiul dumitale numai rachiu nu era, fusese preparat cu mitilic de la negru de fum de la combinat…ca să păcălești proștii cu el…> Și el nici una, nici două: jap! o palmă peste fața mea…Și mă și înjură: <…tu-ți mama ta de pungaș, tu nu păcălești, mă, statul cu căprioarele? Las’ pe mine, dacă e așa, că te dau eu pe mâna miliției… să-ți vină de hac!> Și se repede și-

56

56

mi ia sacul cu marfa de jos. Eu atunci, parcă mi-a luat cineva mințile, mă uit în toate părțile și era un întuneric beznă, bătea crivățul și se ridicau niște nori alburii pe cer, zăpada se așezase cam de un sfert de metru, luasem cu mine o rangă de fier de acasă să mă păzesc de câini și nici una, nicidouă, îi croiesc o lovitură drept în moalele capului…Eu n-am dat să-l omor, sau nu mi-am dat seama…A căzut la pământ bolborosind ceva, îi curgea sângele și pe gură și pe nas…Și el de acolo striga, zbiera, nu tăcea deloc…Înfuriat că mă aude nevastă-sa, l-am tras în grădină într-o covergă cu cărbuni de foc, i-am băgat o cârpă-n gură și l-am învelit cu niște polietilenă…Când am plecat de lângă el, încă mai mișca…Am luat sacul cu marfa și am vrut să plec, dar ce să vezi? O aud pe nevastă-sa care ieșise afară din casă și striga: < Petricăăă, Petricăăă!?> Și apoi, pac!- aprinde becul din fața casei și mă vede. Furioasă, bănuind ceva, mă întreabă: <Ce e, Marine ,cu tine? Petrică unde e?>- zice ea speriată și eu poc! în becul de la casă care lumina toată curtea…Maria vine prin întuneric, mă ia de piept, și mă zguduie: < Mă, tu n-auzi? Unde e Petrică?> Parcă bănuia ceva…Și de odată mi s-au împăiejenit ochii și atât am mai zis: <Asta mă duce la miliție…> Și n-am mai judecat și-am ridicat ranga și-am croit-o și pe ea în moalele capului, după care atât am mai auzit din gura ei: <Cri-mi-na-lu-le…> Așa s-a stins, cu această vorbă pe buze! <Eu, criminal, ai? Eu criminal?>- și i-am mai dat vreo două-trei răngi în cap și-am lăsat-o lată în zăpadă.

Când m-am trezit se făcuse o tăcere de mormânt, era miezul nopții, numai vântul sufla cu putere și din cer venea un spic de zăpadă rece…S-așezase un pui de iarnă așa cum vine ea pe la noi cu

57

57

toane…Ce-am zis eu, dacă tot am făcut-o, am făcut-o!. Toți știau că sunt niște zgârciți și strâng ca hârciogii…Mă duc în casa nouă și-i sparg ușa, îi dau zăbrelele la o parte, aprind luminile, acum nu-mi mai era frică de nimic…O făcusem, o făcusem…Iau fiecare cameră la rând și-o scotocesc…Petre al lui Ion Popa, adică taică-său, se dusese vestea că are aur, fusese angrosist în gară și tot ce câștigase băgase în bani și aur…Când mă gândeam eu așa, îmi vine ideea să dau un tablou jos din perete și ce credeți că era?

-Ce era? Săriră toți cu întrebarea.-O firidă, domnule, cu o ușă săpată în zid…Și ce

credeți că găsesc? Cam un ghilogram de bijuterii din aur și argint, lănțicuri, briliante de ametist și safire, inele cu pietre strălucitoare, medalioane, ceasuri de aur, tabacheri de argint, o bisericuță-chinov din aur…Toate astea mi-au luat mințile…Dacă nu mă prinde, mi-am zis, om mă fac! Și m-am văzut bogat; îmi iau fata și nevasta și plec în lume și-mi cumpăr casă și trăiesc ca boierul o viață întreagă…

În fine, le strâng pe toate, le pun într-un patic, luat din șifonier, și ies afară din casă. Odată parcă m-am răcorit, am stat câteva clipe să mă desmeticesc, mi-am șters sudoarea de pe frunte cu colțul baticului și-am ieșit la poartă. Viscolul se întețise, venea spic de zăpadă rece și se așternuse aproape de o jumătate de metru…

-Și sacul cu căpriorul?- rămase întrebarea Pensionarului spânzurată în aerul mucegăit al celulei.

-Lasă-l, Pensionarule, să spună el!- i-o reteză Bondoace.

-Sacul cu țapul îl făcuse câinii praf! Se strânseseră pe le câțiva câini și trăgeau din el…Mai rămăseseră doar niște trențe…

58

58

-Și de la poartă încotro ai luat-o, nene?-De la poartă? Stai să vezi… Unde s-o iau? Spre

casă la nevastă-mea! Aia nu știa nimic, dormea dusă în pat…Pusei ochii pe ceas, era ora trei, fetița dormea ghemuită în pătuțul ei, mânca-o-aș de îngeraș scump…Strig la nevastă-mea: <Fă, Ileano, ia scoal’ !> <Ce e, mă, cu tine la ora asta? De unde vii tu acum?- mă ia ea la rost și se ridică din așternut, frecându-se la ochi, ce-ai pe tine, că ești bleau de sânge?> Când mă uit în oglindă, așa era…<Stai că-ți explic, i-am zis, stai să mă duc să mă spăl…> Și m-am urcat în fânar, m-am schimbat de haine, am luat pe mine cămașă nouă, pantaloni, un flanel, și m-am întors…Când am revăzut-o pe Ileana, mi-a venit să plâng, era cea mai frumoasă femeie de pe pământ… Îmbrăcată într-un combinizon de nailon i se vedea gâtul alb ca marmora și pulpele bălane ca laptele…O iau de mână și o trag în fața oglinzii și desfac legătura cu bijuterii și încep să i le agăț de gât, de mâini, șiruri întregi de mărgele, lănțicuri cu medalioane, cercei, icușari bătuți cu pietre de ametist, salbe de mahmudele, ca pe timpuri, brățări groase din aur masiv, aur curat care strălucea în lumina becului pe pieptul femeii…Și ea tăcea și mă privea, întrebându-mă: <Marine, Marine, ce e cu tine? Ce-ai făcut tu, ai spart vreo casă?> Și eu am luat-o în brațe, fără să-i răspund și-am început s-o sărut, mi-a venit o poftă nebună de ea și m-am culcat cu ea și-am iubit-o așa ca pentru ultima dată… Prevesteam că va fi pentru ultima dată…După care m-am trezit din această beție și mi-am dat seama ce-am făcut…Pe urmă, frații mei, m-am sculat din pat, am tras pantalonii pe mine, m-am îmbrăcat bine, am luat bani de buzunar, ranga din tindă, am privit

59

59

ceasul, se făcuse aproape cinci… Am plecat pe șosea spre gară, am aruncat ranga în fântâna lui Dinu, să nu se găsească urme, mă feream să nu mă vadă nimeni și chiar nu m-a văzut…

-Și ei nu i-ai spus nimic?- întreabă curios țigănușul.

-Ba i-am spus…<Ia-le și îngroapă-le! Îți ajung să trăiești fericită tu și fata toată viața! Că eu…nu se știe…și să nu spui la nimeni că ne-am întâlnit în noaptea asta!> Așa ne-am despărțit…Și am ajuns la gară la Miroși, am luat trenul spre Slatina să-mi piardă urma, apoi m-am întors cu trenul de București și m-am cazat la niște prieteni…Am stat acolo o săptămână, lor nu le spusesem nimic…<Vreau să-mi caut un servici, ceva…> Plecam dimineața și veneam sera să dorm…

-Și cum te-au mirosit curcanii?-Pe urmă am aflat eu cum…Stăteam seara în

casă la prietenii mei și priveam la televizor. Într-una din seri mă pomenesc cu un echipaj de miliție la poartă la ei. <Bună seara!> <Bună seara! Suntem de la miliție…Aveți cumva, întreabă curcanii, pe unul Marin Petrea Petrișor la dumneavoastră în gazdă?> <Da, avem!>- răspunde soția prietenului. <Unde este?> <În casă> <Putem să stăm puțin cu el de vorbă?> <Cum să nu!>-auzeam eu toată convorbirea de la fereastră. Au intrat și nici una, nici două: <Avem mandat de arestare!> Mi-am dat seama că am fost tornat de cineva, prea au venit la sigur…<Știu, zic, nu-mi puneți cătușele că merg fără să mă opun…> M-am uitat la gazdele mele cum au rămas tablou…Și m-au arestat. Și apoi au început anchetele…Cu martorii… Cu judecata…A durat până acum în toamnă când m-au condamnat!

60

60

-Și cât ți-au dat?-Parcă v-am spus…Condamnare pe viață…-Ciudată poveste!- răsuflă Bondoace.-Nu trebuie decât o clipă de nebunie ca să ajungi

de la nevinovăție la vinovăție…-Și totuși, cum te-au mirosit?- întrebă Bondoace

cu capul rezemat de pernă. Lucrasei destul de acoperit!

-O fată care lucra la tata la Canton știa de mine că vânez căprioare…Au găsit petece de sac mânjite de sânge la poartă la învățător…Și mama a recunoscut sacul…Ea era bolnavă în pat. Când i-au adus milițienii sacul să-l recunoască, a crezut că s-a întâmplat ceva cu tata prin pădure…<Ăsta e sacul vostru?>- au întrebat-o milițienii. <Da, al nostru, îl cunosc pentru că l-am cârpit eu, astea-s petece puse de mine…> Toată povestea s-a descoperit după trei zile, adică după ce a stat viscolul. Celor doi învățători le aducea o femeie lapte la două zile. Venise cu laptele și nu văzuse pârtie. Strigase de câteva ori, intrase în curte și găsise ușa de la casa mică la perete. Și atunci femeia a strigat un vecin: <Măi, cutare, zice ea, n-ai văzut pe dom’vățător, că e ușa deschisă la casa mică și ei nicăieri?> <Nu i-am văzut, țață, cine a mai stat pe viscolul ăsta să se mai uite de ei!> <Mă, zice femeia, nu e lucru curat cu ei…Ia vino și tu să vedem ce și cum…> S-a dus și vecinul și au început să-i caute. Caută-i prin șopron, pe la magazia de lemne, prin casa mică și nimic! Când să iasă la poartă le-a venit ideea să caute și într-o covergă în care țineau cărbunii… Și acolo îl găsesc pe dom’ Petre așa cum îl lăsasem eu, cu fața în sus și învelit cu o polietilenă…Imediat s-a dus vestea în sat că învățătorul a fost găsit mort…Prin sat a început să

61

61

circule o poveste. Că l-ar fi omorât nevasta care era mai tânără ca el cu vreo douăzeci de ani și-ar fi fugit la ai ei în Transilvania…N-o găseau pe ea…Peste vreo săptămână, când s-a mai topit din zăpadă, au văzut o mână ieșită din zăpadă. Când s-au apropiat de ea, era doamna cu ochii scoși și cu întreaga fața mâncată de coțofene…După aceea a venit poliția și a început ancheta…Mai întâi o brigadă de la criminalistică…A luat toți oamenii din sat la rând…S-au dus la școală și s-au interesat și de mine…Mi-au făcut un așa-zis profil psihologic: că de mic eram un copil cu sânge rece, că omoram și schingiuiam animalele, păsări, iepuri, pisici…Cercul s-a restrâns atunci când au descoperit că a fost spartă și casa mare…<Tâlhărie, domnule…> Și-au venit la mine la București…Apoi a urmat reconstituirea; le-am spus tot, de la cap până la sfârșit…Nu găseau ranga…Le-am spus că am aruncat-o în fântâna lui dom’ Dinu. Au venit cu o mașină de la pompieri, au golit fântâna de apă și au găsit și ranga, adică obiectul crimei…Cel mai rău m-am simțit când s-a judecat procesul. S-a strâns lumea încă de dimineață la Căminul cultural. Când m-au adus în lanțuri, a căzut cerul pe mine…

-Și le-ai spus tot, tot, tot?-Tot în afară de bijuterii…Și nici Ileana n-a suflat

o vorbă de ele…-Atunci ai pricopsit-o pe viață, nene! Crezi că o

să te mai aștepte?Lui Marin, ocnașul, începu să-i curgă lacrimile

peste obraji, tăcu, nu răspunse la această întrebare și nici ceilalți nu mai insistară.

-Gata, flăcăi, la culcare!- îi zburătăci Pensionarul cu vocea lui răgușită și toți se împrăștiară pe tăcute ca potârnichiile la paturile lor.

62

62

Marin rămase singur în noapte, privind peste gratii luna care se ridica maiestoasă pe cerul senin. Toaman își intrase în drepturi, bătea vântul, zburătăcind frunzele uscate din niște plopi înalți care sunau trist. Marin adormi cu gândul la ghemotocul lui de fată pe care-l lăsase înfășat în pat. Visă un vis. Trecuseră peste treizeci de ani, venise acasă, găsise fata mare, măritată la casa ei, nevasta era moartă, trăsese la ea la cimitir și o întrebase unde a pus bijuteriile. Răspunsul venise din groapă: <I le-am dat fetei…>

Trecură anii. Tot toamnă, tot vânt, tot frunze ruginite care zburau bezmetice pe drumul care intra în sat de la gară. Un om necunoscut cu o legăturică în mână întra în sat cam abătut, pășea încet, cu capul în jos, privind în pământ. Câteva femei care-l văzuseră se strânseră și începură să vorbească:

-Făăă, parc-ar fi băiatul lui Petre!El se opri în loc și le dădu binețe.-Ești băiatul lui Petre, maică?-Da, eu sunt, m-am eliberat, mi-am ispășit

pedeapsa! Dar mi-e frică să mă duc acasă. Spuneți-mi și mie dacă mai e Ileana și cu fata acasă…

-Maică, maică, păi nu știi?-Ce să știu?

63

63

-Nevasta dumitale s-a măritat demult, ține unul din Doage, iar fata a terminat liceul și-a plecat în Elveția la niște neamuri ale mă-sii!

Marin nu mai zise nimic. Oftă și plecă mai departe. Pe drum se întreba ce mai caută el în sat, de ce mai vine aici. Se întoarse din drum spre gară cu lacrimile în ochi și plecă în lumea mare, fără să se mai audă de el…

FÂNTÂNA PĂRĂSITĂ

Era prin anul 1961, toamna târziu; ploi amarnice cădeau peste sat. Singurile ființe care stăpâneau cerul plumburiu erau ciorile care se ridicau în cârduri uriașe deasupra caselor și se lăsau peste sat ca o pată neagră uriașă, întunecându-l și dându-i o notă lugrubă de înmormântare.

Regimul comunist intrase în febra colectivizării, în sat apăruse o mașină de la raion care făcu mare vâlvă în tot satul: primul secretar al raionului a venit să facă ședință cu toți factorii de răspundere din comună pentru a porni munca de colectivizare a agriculturii. După o ședință fulger la școală, se formară câteva comisii care trebuiau să meargă prin sat pentru a lămuri oamenii de binefacerile colectivizării.

64

64

La începutul toamnei vreo treizeci de sărăcani înființaseră gospodăria colectivă <Drumul lui Lenin>; acum trebuia să vină întregul sat alături de ei. <Veți face, tovarăși, o mare lozincă, stătea secretarul prim în fața porții sediului, naționalizat de la procurorul de Muscel, Ionescu ,cu câțiva ani în urmă, și veți scrie cu litere mari: <Gospodăria agricolă colectivă Drumul lui Lenin> <Cine dracu o mai fi și Lenin ăsta?>- se întrebau sătenii, supărați că vor rămâne fără pământuri și fără strânsura lor de-o viață....

Comisia luase satul la rând de la un cap la altul dar nu găsiseră oamenii acasă; majoritatea lor fugiseră în pădure sau pe la neamuri prin alte sate, în comună nu mai rămăseseră decât bătrânii, femeile și copiii care trebăluiau pe lângă casă. Munca de lămurire consta mai întâi în discuții că <de ce nu te treci?>, <care e abținerea?>, <ești cumva contra partidului?>, <nu cumva te-ai luat după chiaburii-ăia care pun bețe-n roate colectivizării?>, <vreai să ajungi la canal?>. Apoi după ce-l amețeau cu aceste întrebări, îi puneau o coală de hârtie sub nas și se rugau de el, <hai, cutare, semnează c-ai să vezi dumneata ce bine va fi!> Dacă nea cutare se împotrivea, discuțiile luau altă turnură: <Nu vreai să te treci?- îl amenința, schimbând tonul, Carol, un țigan ajuns proaspăt primar al comunei- ești contra partidului?, dumneata ții satul în loc cu ideile dumitale...să vii diseară la postul de miliție ca să-ți aplicăm constituția...> Acolo la post îl aștepta alt țigan din partea Muscelului, pe nume unuTârsă, făcut și el, proaspăt, milițian, și cu doi ortaci de la securitate care-l luau și ei la întrebări: să dea el o declarație și să le arate cine îl ține în loc și să mai spună în acea declarație unde este arma pitită, că ei știu că numitul are o armă cu care vrea să răstoarne regiumul... Între timp altul arunca vreun hârb de armă în curtea sau grădina împricinatului și ei se făceau că o caută, o găseau, și începeau să-l amenințe: <<Fă-i acte, tovarășe milițian, rânja unul din securiști printre dinții lui negrii de nicotină, fă-i acte pentru deținere ilegală de armă să înfunde pușcăria!> De geaba se chinuia împricinatul să le spună că el în viața lui n-avusese armă, lucrurile erau aranjate, s-a găsit arma pitită de el și gata! Dacă împricinatul făcea cererea de trecere la gospodărie, anulau procesul-verbal și toată mascarada cu arma lua sfârșit.

Pe alții îi lua direct la bătaie: <De ce nu te treci, mă?>- și jap!, jap!, jap! câteva perechi de palme sau după caz câțiva pumni în piept sau în burtă până-l căpiau și ăla de frică, semna cererea!

Ajunsese comisia și la Moșu, adică la Vlad Andrei, pe numele lui adevărat. Satul tot îi zicea Moșu din cauză că omul apăruse târziu în sat, venit proaspăt din prizonierat din Uniunea Sovietică. Stătuse ce stătuse holtei și apoi se însurase cu una a lui Zevedei, cam tot de teapa lui, femeie avută, dar cam scăpătată. Și Vlad Andrei intrase cu averea lui la care se adăugase și cea a lui Zevedei, desființaseră gardurile, că erau vecini, și se instalase în casă la nevastă. Făcuseră o avere frumușică, căpătaseră și un copil, de la Dumnezeu, pe nume Marin care acum era în armată la Focșani, la artilerie grea. Cu câțiva ani în urmă fusese făcut chiabur, dăduse la cote până se spetise și mai făcuse și ceva pușcărie pe la canal că fusese țărănist.

-Hei, Moșule, se strâmbă Carol la el, te treci la colectiv sau nu te treci?-Măi, copiii Moșului, eu nu zic că nu mă trec, dar mai dați-mi un răgaz să vorbesc

și eu cu băiatul ăla din armată că de...el e viitorul, pământul e al lui, locul meu de-acum încolo e la cimitir...dacă fac eu cererea poate mă blesteamă..., uite, vedeți dumneavoastră, se repezi el la grindă să ia actele pământului, ăsta e dat de Cuzea lui Zevedei, adică lui socru-meu, e-al neveste-mii, ăsta e al lui tataie Andrei, dat tot de Cuzea când a dat satele la linie, ăsta e al meu, dat în douăzeci că mi-am lăsat două degete la Mateiaș și m-au ținut

65

65

nemții patru ani prizonier în Pădurea Neagră, acolo ne dădea ciorbă de câini și de pisici moarte să mâncăm...și-am venit de-acolo pe jos...apoi am făcut și războiul ăsta până la Stalingrad, unde m-au luat rușii prizonier...Când m-au luat, eu le-am spus: <domnilor,eu sunt reformat, ce mai faceți cu mine la război?> Și ei nimic, ești bun!

-Moșule, se resti un securist la el; era o namilă de om, ales special pentru bătaie, pe noi nu ne interesează poveștile dumutale, te treci sau nu te treci?

Moșul se roși, se schimbă la față, și mormăi ca pentru el:-Auzi, domnule, cică spun povești...El, care trecuse prin ce trecuse, spune povești? Ai? Derbedeii ăștia nu știu ce-i ăla

un război! Nu știu ce-a fost la Mateiaș sau la Stalingrad...Nici în prizonerat la nemți și la ruși... Și-acu, auzi, spun povești...

-Hai, ce ți-a luat Dumnezeu gura?- zise un al doilea din comisie, un învățător comunist care umbla toată ziua cu ei prin sat.

-Ce?- se trezi din gândurile lui Moșul, întrebând.-Cum ce, chestia cu cererea!-Păi eu vă spusei ceva!-Ce ne spuseși?-Să vorbesc și eu cu băiatul ăla din armată...-Bine, Moșule, îți promitem că ți-l aducem noi acasă să discuți cu el! După ce

discuți cu el, trecem pe la tine să luăm cererea!-Eu zic să nu mai treceți că v-o aduc eu la Sfat!-Bravo, Moșule, așa te vrem!Și comisia plecă mai departe.Se lăsase o seară neagră, de păcură peste noroaiele satului. Din ceruri venea spic

de ploaie rece și bătea un vânt tăios, un fel de crivăț mai blând, care-ți intra în oase. Moșul păși în tindă și o găsi pe nevastă-sa făcând focul în sobă; scotea paie dintr-un coș și le înfunda într-o sobă oarbă cu un vătrai.

-Făăă, n-auzi, o strigă el, ai dat apă la boii-ăia?-N-am dat, mă, n-am dat!- se resti nevastă-sa pe el.-Și tu de ce-mi răspunzi așa restit? Toată viața mea am avut parte numai de

resteie! N-am avut nicio mângâiere de la nimeni! Și-acu vii și tu cu vorba ta nenorocită să mă lovești peste obraz...

Acum s-a hotărât el, într-o clipită, să-și pună capăt zilelor! Luă gălețile din tindă și cobilița și coborâ devale la fântână. Le umplu cu apă, urcă coasta cu ele la spinare, le duse în grajdul boilor și le puse dinaintea lor; boii sorbiră apa și cu nările lor calde se-ntoarseră către stăpân. El, cu o mână pe unul și cu cealaltă pe al doilea, începu să-i mângâie, îi peria cu degetele și-i săruta printre lacrimi. Cum să-i dea el la colectiv? Îi crescuse de mici, erau singurii lui prieteni care-l scoseseră din sărăcie și cu care își petrecea majoritatea timpului la muncă. Unul din ei începu să-l lingă pe mâini, parcă i le-ar fi sărutat în semn de mulțumire.

-Stați cu tata că vă mai aduc câte-o găleată!- le zise el, cu ochii pe ei. Și iar luă cobilița și iar coborî coasta la fântână. Se întoarse cu gălețile pline și le puse dinaintea boilor. Animalele băură cu sete apa și de data aceasta începură amândoi să-i lingă cu limbile lor aspre mâinile stăpânului.

66

66

-Adio, tată, se repezi el în genunchi în fața lor și începu să plângă ca un copil. Adio, Priane, și, adio, Joiane! Eu nu semnez cu mâna mea cererea să vă dau la colectiv! Și începu să-i îmbrățișeze și să le strângă cefele lor între brațele lui vânjoase.

Și luă iar cobilița și căldările, de data aceasta nu se mai grăbi, mergea încet, agale, adulmecând întunericul care se lăsase peste sat. Îi veni în minte toată copilăria lui, cum deschisese el ochii în casa lui Andrei, cum se juca cu ceilalți copii, apoi școala primară la Școala Mare, apoi campania din 1918, luptele tragice de la Mateiaș, prizonieratul în Germania, apoi venirea acasă, tragica întâmplare cu fosta lui iubită pe care o găsise moartă...Cum trăsese el la cimitir și-i sărutase poza de pe cruce...<Te-a-nghițit pământul, Ilenuțo, dragă...> Și-ncepuse să plângă...Apoi alt război, până la Stalingrad...Prizonieratul din Rusia, petrecut într-o mină de cărbuni prin Siberia.... Apoi, după venirea lui, maică-sa bolnavă pe prispă: <Ce, mă, tu nu te mai însori, n-o să ții doliu toată viața după ea...s-a dus, s-a dus și gata! Ia fata lui Zevedei că e vecină cu noi, are și ceva simbrie...> Și-o luase și avusese un trai rău cu ea și nici pe plac nu-i fusese. Bucuria lui cea mare a fost nașterea lui Marin. Dar a trecut așa de repede vremea și s-a făcut mare...

Ajunse în dreptul fântânii, puse gălețile jos, se agăță strașnic de ciutură, cuprinse cu amândouă mâinile lumânarea fântânii și-și dădu drumul în gol... Simți dintrodată o răcoare ca o fericire și apoi după câteva înghițituri, nu mai simți nimic. Îl cuprinsese parcă o dulce și dureroasă fericire...

Cumpăna fântânii rămăsese în pragul serii zbătându-se și scârțâind...Burnița se întețise, un câine lătra pe deal, satul se pregătea de odihna nopții...

A doua zi de dimineață o femeie, pe nume Leana lui Rățoi, cu cobilița pe umăr

povestea speriată altor câtorva femei ce ieșiseră pe la porți și se închinau de veștile pe care le auzea din gura ei, când coborâse la fântână să ia apă:

-Ce, fetiță, stați să vă spui, se închina ea, coborâsem să iau apă să dau la orătănii și când colo peste ce dau? : o mortăcină în fântână...Doamneee, pupa-ți-aș tălpile, mi-am zis, nu cumva este Moșul, că se plânsese nevastă-sa că nu mai venise acasă... Strigase la mine: <Făăă, Leanooo, bărbatu-mio nu e, fa, pe la tine, că s-a dus la apă și n-a mai venit... Și l-a căutat toată noaptea...> Trebuie să anunțăm stăpânirea... Primul veni milițianul Târsă, apoi Carol, președintele Sfatului Popular, chemară și câțiva țărani cu niște funii și scoaseră mortul din fântână. Îl duseră acasă și-l așezară pe o masă sub un șopron. Între timp se strânsese aproape tot satul pe el și discuta fiecare în felul lui tragica întâmplare. Apărură și popii ca să-i facă slujba de ieșire a sufletului...Lumea înspăimântată se dădea la o parte să le facă loc. Tocmai atunci venea și Marin de la gară trimis de unitatea militară să-și lămurească părinții să se treacă la colectiv. Băiatul, când văzu atâta zarvă în curtea lui, bănui că s-a întâmplat ceva tragic și începu să plângă. La poartă îl întâmpină un vecin:

-Taică-tău, Marine, s-a înecat, sărmanul!Întră în curte și își văzu părintele așezat pe masă sub un șopron. Băiatul nu mai

zise nimic, plângea în hohote și făcea gesturi disperate; își arucă boneta din cap și începu să-l îmbrățișeze.

-Tată, de ce nu m-ai așteptat și pe mineee, tatăăă?

67

67

Disperarea din glasul lui curgea ca un bocet peste toată curtea și lumea cu lacrimile în ochi privea uimită la zbaterile flăcăului.

După îngroparea Moșului, Marin ciopli o cruce cu mâna lui și o plantă lângă fântâna ucigașă: Aici și-a luat viața robul lui Dumnezeu, Vlad Anrei, la anul 1961, ziau 13, luna decembrie. Dumnezeu să-l ierte! De atunci locul s-a numit Fântâna părăsită!

NEBUNUL DIN VIS

Copilăria e un tărâm al visului.Eram cam de cinci ani,un copil mic și fricos; mergeam

adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului care-ți dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea și cu vitele la păscut și intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi și o vacă ce era cam plimbăreață și căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstrușnice decât altele. În pădure mișună fel de fel de vietăți; prin frunzele uscate sunt mușuroaie de furnici, șopârle, șerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, fără coarne, printre tufișuri stau pitiți iepurașii, bursucii, căprioarele, porcii mistreți și, iarna, chiar lupii. Primăvara păsările sunt o adevărată încântare, ele populează toată verdeața, cântă, fluieră, zboară după gâze, își fac cuiburi, se hârjonesc în soarele dulce al zilei ca niște ființe fericite ale cerului…

Într-o astfel de primăvară, după o zi de plimbare cu animalele prin pădure, m-am întors acasă obosit și, dup masa de seară, m-am culcat să mă odihnesc. Dormeam pe prispă cu luna și cu stelele și cu luceafărul în capul meu, în valea Bucovului cântau brotăceii, un adevărat concert în luncă, undeva prin vecini la o casă părăsită cânta o cucuvea care mă speria de câte ori o auzeam, iar pe ulițele satului flăcăii cântau doine din fluier sau din gură. Deși eram obosit de alergătura de peste zi, adormeam greu. Gândurile mele fugeau aiurea, explorând cerul cu minunățiile lui sau viața de noapte a naturii care parcă se deschidea misterelor…

Într-un târziu am adormit și m-am visat în pădure. Era tot noapte, o noapte slinoasă, plină de mister, fără lună și fără stele, eu singur mergeam spre miezul pădurii după văcuța pe care o pierdusem. Undeva într-o poiană, m-am întâlnit cu un om îmbrăcat în alb, avea parcă un cearceaf pe el și pe cap purta ca domnitorii o căciulă aurită. <Unde mergi tu, fiul meu?>- mă întreabă el cu un glas blând și binevoitor. <Dar cine ești, tu?>- l-am întrebat eu, speriat de făptura lui în miez de noapte. <Eu sunt Dumnezeu!>- îmi răspunde el. Am rămas înmărmurit,

68

68

cum adică eu să mă întâlnesc cu Dumnezeu? <Dacă ești tu, Doamne, du-mă pe tărâmul tău să văd visul plaiurilor cerești!>- l-am rugat eu. Și m-a luat de mână și m-a urcat la ceruri pe scări de mătase printre îngeri și serafimi care ne înconjurau cu tot alaiul lor…< Am să te las să trăiești o viață, mi-a spus Domnul; dacă o vei trăi în pace și liniște sufletească ai să vii pe aceste meleaguri, dacă nu, te voi duce în iad…> Și ce-am văzut eu acolo: un Nou Ierusalim, insulițe de flori, ape curgătoare, dealuri înverzite, biserica Domnului cu șapte petale care se desfăceau în razele soarelui, cu șapte uși prin care veneau și ieșeau oamenii, închinându-se și minunându-se de acea frumusețe…Și-am mai văzut pe Mântuitor, răstignit pe o mare cruce… Și când m-a văzut, a coborât de pe acea cruce și mi-a zis: <Copile, bine ai venit în Raiul Domnului, tu ești hărăzit de Domnul, care te-a adus pe aceste meleaguri să trăiești o viață aparte, să cugeți și să te îndoiești de tot ce vezi, dar nu uita că totul cade, se dărâmă, e vânare de vânt…Pe mine m-au răstignit romanii, m-au vândut lor prietenii mei, m-au schingiuit și m-au spânzurat, dar iată, ei s-au dus, i-a înghițit timpul și eu încă mai trăiesc; trăiesc prin tine, prin acest popor care renaște în fața Domnului… > Și Domnul care mă urcase la ceruri a dispărut și eu am rămas singur, admirând acele meleaguri de vis.

Așa am petrecut eu toată noaptea, îmbiindu-mă cu acest vis frumos. Când m-am trezit, soarele se rostogolea la orizont într-un incendiu apocaliptic ca o roată de căruță incendiată, luminând toată zarea cu puterea lui. Doar luceafărul de ziuă mai pâlpâia neputincios la apus și luna care parcă se topea în mierea acelei zilei.

-Hai, maică, scoală-te că e timpul să te duci cu vacile la păscut!- a venit mama peste mine și mi-a dat la o parte colțul plapomei. Am ieșit din căldura plapomei, m-am spălat, am mâncat, am luat animalele și am plecat cu ele la păscut în pădure. Gândul meu însă rămăsese la acel vis mistuitor care mi se deschisese noaptea…

Întrând în miezul pădurii, vaca mea cea năzdrăvană s-a rătăcit și a trebuit să fug după ea și s-o caut. Coborând o vale prin poienița plină de flori ca să o găsesc, am dat de un om bizar, un bătrân care își îmbrăcase niște haine albe și se înfășurase într-un cearceaf, stătea jos în iarbă și se ruga. Visul meu, mi-am zis, și m-am închinat. Văzându-mă, s-a ridicat și a venit la mine:

-Ce e cu tine, feciorul meu, aici în viul pădurii?- m-a întrebat el, văzându-mă îngrijorat.

69

69

-Am pierdut o vacă!- i-am răspuns eu scurt, tremurând de frica necunoscutului. Dar dumneavostră cine sunteți?- am insistat eu.

-Eu sunt Dumnezeu!Auzind acestea, am înlemnit. Am făcut legătura cu visul

meu de azi noapte și pur și simplu m-am zăpăcit. Semăna exact cu făptura din vis, care-mi populase imaginația toată noaptea. Nu știam dacă mai trăiesc în realitate sau mi se continuă visul.

-Da, da, Dumnezeu!- repetă el. Stai tu jos aici să vorbim…Vaca ta am găsit-o eu și am legat-o de o tufă lângă poiană, așa că nu mai fi îngrijorat!.

Am privit printre lăstăriși și mi-am zărit vaca, rumega la umbra tufanului.

-Și ce cauți aici în pădure, Doamne?- l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns; l-am privit mai atent și semăna cu un om din sat. Avea o barbă albă până la brâu, un păr lung până peste ceafă și înfășurat în acel cearceaf, părea un schimnic rătăcit pe pământ.

-Am grijă de păsările cerului!- îmi răspunde el și se uită în sus. Acolo, în vârful unui copac i-am zărit pătuiagul în care locuia, un frunzar la care se suia pe o scară. Hrănesc păsările cerului!- îmi repetă el. Copiii mei s-au transformat în aceste păsări! <Dumnezeu…copiii mei…>- gândii eu, acest om trebuie să fie vreun nebun al satului rătăcit pe aici. Și mi s-a făcut o frică de moarte; acest om poate să mă omoare, să mă spânzure, să facă ce vrea cu mine…

-Nu te speria că nu-ți fac nimic rău! Tu ai o minte crudă, vei ține minte ce-ți spun; peste timp trebuie să povestești ș tu copiilor și nepoților tăi despre mine. Ia stai lângă mine să-ți spun o poveste!

-Bine dar am boii lăsați în pădure!-Nu-i nimic, am eu grijă de ei! Vezi cele două păsări?-Da, le văd!Erau două păsări pe pătuiagul lui care se răsfățau în

soarele verii.-Sunt copiii mei, Gheorghe și Ioniță…Două suflete

rătăcite, scăpate din Infern. Stai să vezi… Și zicând <stai să vezi> se descheie la un buzunar și scoase un teanc de scrisori , învelite într-o hartă mare pe care scria URSS. Această hartă e harta de operațiuni militare, îmi explică el și o întinse pe iarbă. Aici e Cotul Donului, puse el mâna pe un firișor de apă desenat pe acea hartă, iar aici e Odesa…Începu să plângă, îi curgeau lacrimile peste obrajii pomădați și se lăsau pe barba sură. Au plecat amândoi să apere o cauză, să întregească România Mare, și sufletele lor s-au întors sub formă de păsări…

70

70

Despături o scrisoare și începu să citească: <Dragii mei părinți,- asta e scrisoarea lui Ioniță, preciză el cu ochii în lacrimi… Aflați despre mine că am ajuns bine la unitate. Am plecat cu trenul de Chișinău și acum suntem la Odesa. Așteptăm din zi în zi marea bătălie. De frati-mio, Gheorghe, nu mai știu nimic, el a fost dat la cavalerie și se pare că înaintează pe Don. Ce face Maria mea și fetița? Sper să ne vedem în curând sănătoși acasă. De pe câmpul de luptă se-aud vești triste, rușii s-au întărit și se pare că încep marea ofensivă…Nemții trimit întărituri, ne-au băgat pe noi pe linia întâi, hoții…Mor oamenii nevinovați aici, tată și mamă…am văzut ieri un camarad cum a căzut un brand pe el și l-a făcut țăndări…În război azi ești, mâine nu mai ești… Când am plecat de acasă, am lăsat în ladă un lănțic de aur pentru fetița mea cu un medalion în care am pus fotografia mea; în caz că nu voi mai veni, ceea ce e foarte probabil, să i-l dați ei să-l poarte la gât toată viața pentru a-și aminti de mine…Acum să-ți citesc și ultima scrisoare, adresată nevestei și fiicei lui: < Dragă nevastă și dulcea mea copilă, așa-i zicea el, dulcea mea copilă, am visat un vis azi noapte cu capul pe raniță în tranșee, se făcea că eram acasă și tu, Mario, în rochie de mireasă veneai pe valea Bucovului spre casa noastră… De pe deal apare o grupă de soldați cu o mitralieră și încep să tragă în tine; tu fugeai și mă strigai… Era un cer albastru și un soare orbitor… Glonțul mitralierei te-a ajuns și ți-a străpuns pieptul și rochia de mireasă a fost inundată de sângele tău. Dar tu n-ai căzut, fugeai mereu către mine și mă strigai… Erai cu fetița în brațe, o strângeai la piept și plângeai. Eu am încercat să vin către voi, dar nu puteam merge, parcă-mi luase Dumnezeu picioarele…Ce greu îmi e fără voi, dragele mele, și visul acesta care s-a terminat cu o bombă care a căzut între noi și ne-a spulberat pe toți în aerul cald al verii… Mario, tu să ai grijă de fetiță, dacă nu voi mai veni eu; nu-ți cer să te călugărești, găsește-ți alt bărbat și să-ți refaci viața, dar ai grijă de micuță…>

Moșneagul începu să plângă. Își scoase tabacherea din sân, își frecă o țigare din ziar, o aprinse și începu să pufăie.

-Și acum să-ți citesc o scrisoare de la un camarad al lui care a scăpat din încleștarea de la Cotul Donului: < Dragă domnule Andrei, eu am trăit ultimele clipe ale vieții lângă feciorul dumneavoastră. Era în ajun de Crăciun, l-am întâlnit cu niște bobine la spinare, întindea firele telefonice să facă legătura cu Comandamentul. Am stat cu el o noapte sub un pod, am împărțit amândoi niște biscuiți cu o ceapă și am mâncat, timp în care mi-a povestit viața lui, mi-a spus că are o mândrețe de fată și se topește de dorul ei, își iubea nespus de mult soția și era îngândurat că o lăsase acasă fără lemne de foc

71

71

… Îmi povestea că în ultimul timp a dus-o greu, noroaie, mocirlă, ploi, interminabile ploi, și el cu bobinele la spinare întinzând cablul pe marea câmpie rusească… Dar lasă- zice- vor trece toate și vor deveni amintiri…Când vom fi bătrâni le vom povesti nepoților această aventură a noastră…Ce patriotism, ce libertate, ce dezrobire, ce Basarabie? Te pui cu rusul, zicea el, care trecuse de câteva ori prin botezul focului… Așa ne-a prins a doua zi, povestindu-ne unul altuia viețile noastre. Ne băgasem de tot în mantale că ne cuprinsese frigul, aproape că înghețasem, intrasem într-o groapă și așteptam comanda de a doua zi. Niște șmecheri de la bucătărie nu mai veneau deloc cu marmidele să ne împartă bruma aia de ceai cu biscuiți, poate ne mai încălzeam și noi…Pe la ora zece, aterizează un avion românesc și din el coboară un general. Era înfofolit într-o pătură și țurțurii gerului se lăsaseră pe bărbia lui în jos… De-abia mai putea să mai vorbească. <Camarazi, strigă el într-o pâlnie cu vocea lui scăzută, apropiați-vă, camarazi!> Noi ne-am strâns pe lângă el să ascultăm ce ne spune. Peste tot erau căruțe, cai, tunuri, arme…Le-am lăsat, dracului să vedem ce ordine mai primim…Stăteam acolo în acea vale și nu mai știam pe ce lume trăim. <Suntem încercuiți, striga el din pâlnia lui, în-cer-cu-iți!- repeta el cu o voce care parcă ieșea dintr-o groapă plină cu vată. Într-o oră trebuie să dispărem unde vom vedea cu ochii! Am băgat o unitate de sacrificiu să facă o breșă și voi trebuie să dispăreți!> Unde dracului să dispărem, doar nu suntem fachiri ca să dispărem în neant?- ne întrebam noi. Și după câteva minute, generalul s-a urcat în avion și a decolat, spre apus, trecând peste apele învolburate ale Donului. Băiatul dumneavoastră atât a mai apucat să spună: <Eu îmi iau bobinele la spinare și trebuie să întind firul către Comnadament.> M-am uitat după el cum a plecat, l-am urmărit câțiva metri, după care s-a instalat un haos nemai văzut: întâi a căzut o bombă peste noi și l-am văzut pe Ioniță cum l-a ridicat în sus acea bombă și din el n-au mai căzut decât bucăți de carne, mâini, un picior, capul care-i atârna pe raniță ca o brezoaie, răpusă de vânt și sângele care parcă țâșnea dintr-un mic izvor…După care au început catiușele : paca! paca! paca!- lătrau ca niște cățele înfuriate peste noi. Și s-au amestecat toate, soldați, cai, căruțe, tunuri, puști, mașini…Când am privit mai atent, Donul se înroșise de sângele nostru… Eu am avut noroc cu carul…Am apucat un cal de căpăstru și am intrat în apele Donului… Dintrodată mi-a înghețat sufletul în mine, apa era rece și m-a înfierbântat, parcă m-a trezit odată dintr-un somn adânc…M-am agățat de coama calului și am trecut înot Donul…Când am ajuns dincolo și am privit acel infern, m-am închinat la Dumnezeu și am căzut în neștire pe niște paie, la

72

72

marginea unui colhoz. De acolo m-am trezit în casă la o rusoaică, îmi mângâia fața cu mâna ei catifelată și repeta: bolnoi, bolnoi…voda ...voda...

Moșul se opri din citit și-și pironi privirea în cer. Începu să plângă și mai tare și să cheme păsările cerului să le arunce grăunțe… Mintea lui trecu de la rațional la un fel de nebunie pașnică, se sculă și începu să joace, fugi repede la vaca mea care era legată în poiană, se urcă pe ea, confundând-o cu măgarul lui Brăican, și începu s-o călărească, zicând că el intră în Ierusalim ca un al doilea Cristos. Spre surprinderea mea vaca devenise blândă și se supunea stoic voinței lui. El își imagina Ierusalimul în acea poiană, făcea niște plecăciuni ca în fața unei imaginare mulțimi și recita tare din Psalmii lui David sau deborda cu o memorie uimitoare din Apocalipsă: <Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele…Nu Te depărta de mine, că necazul este aproape, și nu este cine să-mi ajute…Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, și limba mea s-a lipit de cerul gurii mele și în țărâna morții m-ai coborât…> Apoi venind către mine: < Am prea curvit, copile, am înșelat femei, am la activul meu o crimă pe care n-o știe nimeni, eu l-am omorât pe Baltazar când veneam în iarna aceea de la Siliște, eram notar în acel sat și mi-a ieșit Baltazar înainte într-o iarnă aspră și a ridicat toporul asupra mea, zicându-mi să-i las iubita în pace și eu atunci am sărit din șaretă drept în capul lui , i-am luat toporul din mână și i l-am înfipt în moalele capului…L-au găsit după o săptămână mâncat de lupi…E pedeapsă de la Dumnezeu ca eu să pătimesc aici în Ierusalim ultimele clipe ale vieții…Și tot pedeapsă de la Dumnezeu este moartea fiilor mei…Și iubita aceea de atunci a lui Baltazar este Păuna, nevasta mea, i-am luat-o și m-am însurat cu ea că era frumoasă, mândră și plină de zestre…>

Se lăsase seara, uitasem să plec acasă cu vitele, am luat boii și vaca și m-am depărtat de Nebun, l-am lăsat plângând pe malul apei. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei această întâmplare și m-a rugat să nu mai spun la nimeni…< Nica Stancu , zice,este unchiul tău, i-a luat Dumnezeu mințile din cauza celor doi fii pierduți în război și acum s-a mutat acolo în pădure, vin la el mereu două păsări, zice-se că sunt sufletele celor doi copii, pe care le hrănește cu grăunțe furate de-acasă…Acum pe foametea asta el cară grâul din hambar și-l răspândește-n pădure la păsările cerului…>

M-am culcat pe prispă să adorm, închideam ochii, dar mi-apărea Nica Stancu sub pleoape , povestindu-mi viața lui…Priveam cerul înspuzit de stele, priveam luna cum se furișa printre firișoarele de nori, alunecând pe bolta albastră,

73

73

ascultam susurul izvorului, glasul naturii, și parcă toate acestea se petreceau într-un basm repovestit de cineva străin mie. Adormeam în această muzică a naturii care mă învăluia cu susurul ei și mă legăna în dulci și amăgitoare iluzii.

Când m-am trezit dimineața, am auzit zarvă mare pe drum. Am ieșit să văd ce se întâmplă. Nebunul din vis, călare pe măgarul lui Brăican, furat de la grădina de zarzavat, cu un toiag în mână, intra în sat, în Ierusalimul lui imaginar, urmat de o droaie de copii care se amuzau de figura lui. <Veniți la mine, striga el, veniți să vă dau pacea și liniștea, veniți să vă dau să mâncați, oropsiților, Dumnezeu mi-a dat darul proorocirii, va veni peste noi o mare nenorocire, Rușii ne vor fi luate pământurile, se vor face colhozuri și ne vor da să mâncăm la gamelă…Stupul va rămâne fără regină și se va bezmetici, vom trăi ca barbarii, ni se vor dărâma bisericile…Va veni apocalipsa… Dumnezeu ne încearcă cu acestă secetă… Rugați-vă, oameni buni, rugați-vă la Dumnezeu…Mi-a trimis vorbă Ioniță, băiatul meu, că vor veni timpuri grele… O juma de secol poporul va trece prin grele încercări… Se vor scula noi idoli și se vor război cu Dumnezeu… Închinați-vă și rugați-vă, Doamne, Dumnezeul nostru, iartă-ne și izbăvește-ne pe noi de rele!…> Ieșeau oamenii și femeile și copiii pe la porți și se închinau și se rugau și priveau la el cu milă… <Iartă-l, Doamne, ziceau ei, scoate-i din cap toate bazaconiile acestea, că a fost om la locul lui… Ce-ai făcut din el, Doamneee?>

Apoi a venit Milea, șeful se post și l-a arestat. <Trebuie trimis la balamuc, zicea el, nebunul acesta face propagandă antisovietică, avem ordin să-l ducem la balamuc>.

Nica Stancu a revenit târziu în sat. Era tăcut, parcă-i luase Dumnezeu gura. Pusese pozele celor doi băieți în perete lângă icoana Maicii Precesta și se uita toată ziua la ele. Păuna, nevasta lui, blestema mereu războiul ăsta care trecuse peste ei și le luase mândrețea de băieți și se războia cu bărbatul care tăcea întruna, fără să mai scoată un cuvânt.

Nebunul din vis a stăruit în mintea mea mult timp și m-a marcat pentru toată viața.

Ion Ionescu-Bucovu 1995

74

74

MIRUNA

O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie... Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Miruna din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.

Suntem la ţară, în vacanţă.O invit la o plimbare prin pădure.Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe

obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă :

-Unde mă duci ?Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În

Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice... Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.

Miruna tace şi aşteaptă răspunsul.-Te întreb, unde mă duci ?-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e

Paradisul...Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus.

Priveam cerul, luna, stelele... Vântul cald ne

75

75

mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice :

-Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?

Miruna are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.

-Miruna, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.

-Aştept totuşi răspunsul, zice.-Care răspuns ?-Ăla cu Paradisul...Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am

sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu. Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare :

-Nuuuu !Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună

cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.

-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama...

-Ce-i cu maică-ta ?-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi

porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul...

Începui să râd. Dispăruse Miruna aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.

-Miruna, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de

76

76

frumos o poveşte de dragoste... Hai s-o continuam...

Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele... Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis :

-Ce frumos miroşi tu a bărbat...-Si tu a floare, i-am zie eu.Miruna m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a

zis :-Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele

ei de pisicuţă.Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o

iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit...Când ne-am trezit, i-am soptit Mirunei la

ureche :-Miruna, ăsta e Paradisul !Noaptea se adâncise în întunecimea ei.

Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă.

Ştii ce , îmi zice Miruna, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.

Se auzeau cocosii cântând.Am plecat cu Miruna spre sat. De mână ca doi

copii.Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai

văzut-o.A ramas doar visul şi o poveste... 10 décembre 2010 Ion

Ionescu-BucovuNUNTA ÎNSÂNGERATĂ

77

77

1944, ţin minte ca azi. Era o zi de toamnă. În sat nuntă mare. Se căsătoriseră doi tineri vecini cu casa noastră. Orchestră de la Roşiori, cu Nicu Ţăranu la saxofon. Deşi era toamnă, soarele încă mai avea putere. Pe mireasă o cunoşteam. Era tare frumoasă. Avea codiţe blonde pe spate şi ochi de cicoare. Mergea legănându-se ca o trestie. Parcă visa. Era mereu absentă. Acum, îmbrăcată mireasă, ai fi zis că e o fată din poveste , un fel de Ileană Cosânzeană coborâtă printre noi. Nunta era în toi. Tinerii jucau şi chiuiau, cei bătrâni se uitau pe margine. Vine Milea, şeful de post, speriat şi strigă:-Atenţiuneeee! Trec avioanele americane spre Bucureşti, închideţi orice activitate şi la tranşeeee!Tranşeele erau în curtea Postului de Jandarmi. Erau nişte gropi mari în zig-zaguri săpate de cei de la premilitară, unde se pitea lumea de frica bombardamentelor. Dintrodată lumea s-a împrăştiat ca potârnichile peste tot, orchestra a tăcut. A început să se audă sunetul înfundat al păsăretului de oţel, întâi mai depărtat, apoi din ce în ce mai apropiat. Veneau trei câte trei, ca nişte cocori rătăciţi, şi la noi deobicei lăsau numai beteală şi butoaie goale în care ţinuseră combustibilul. Rar de tot le mai scăpa câte-o bombă, cum a fost cea de la Pisicarul sau din marginea satului Betegi. În mijlocul urletelor s-au auzit şi câteva împuşcături de armă înfundate.După toată acestă scenă tristă, avioanele şi-au văzut de drumul lor şi nuntaşii au început să se adune. Dar mireasa era lipsă. Toţi au intrat în panică. Unde e mireasa? Au căutat-o prin porumburi, prin grădinile pline de bălării, dar nimic. Un copil ceva mai măricel a început să ţipe:-Aolooo, eu am văzut unde e pitită mitreasaaa!-Unde e, mă?- l-a întrebat o femeie, crezând că glumeşte.-Este la spatele grajdului pitită în nişte bozi. Dacă nu crezi, vino să ţi-o arăt.Femeia îl luă de mână:-Hai, maică, dar dacă mă păcăleşti, te găseşte moartea!Ajunşi amândoi la faţa locului, o găsiră pe fată căzută pe o grămadă de bălegar, avea rochia murdară şi în faţă o mare pată de sânge. Femeia o mişcă de câteva ori şi începu să străge disperată:-Veniţi lumeee, că mireasa e moartăăă, veniţi oameni buni că nenorociţii cu avioanele lor au omorât fata, au tras în ea.Lumea se strânse ca la circ. Toţi se întrebau ce şi cum. Lăutarii au tăcut.-Doamneee, ăsta e blestem, să transformi o nuntă în înmormântare, zise o femeie închinându-se.Luoară mireasa şi o târâră pe prispă.Mama ei când auzi ce s-a întâmplat, a început să se jumule ca o nebună. Iar tatăl parcă rămăsese paralizat. Întreba mereu:-Ce s-antâmplat? Fata meaaa, fata meaaa, nu se poate... Pe ea o aveam, ea

78

78

era sufletul meu şi ochii mei...Un mut care le dădea ocol, era foarte agitat şi arăta mereu în grădina Postului de jandarmi:-Îîîîîî- îngâna el....îngîîîî... îngîîî...-Ce dracului mai vrea şi mutu, Marioară?-Pe dracu, vrea ceva de pomană.Mutul s-a agitat mai rău:-Îîîî...îngîîîî, îîî,...şi arăta mereu spre grădina cu porumb.În sfârşit a venit Şeful de Post, a chemat un Procuror şi au ridicat moarta, după ce i-au cercetat cauza morţii. Plagă împuşcată în dreptul inimii! Cum să fie împuşată din avioane, se întrebau ei, fata în timpul trecerii avioanelor stătuse culcată cu faţa în jos. Mutul se ţinea după ei, gesticulând şi îngânând vorbele lui.-Ce dracului mai vrea şi ăsta, domnule Şef?- îl întrebă Procurorul pe Şeful de Post.Mutul întinse mâna spre grădina cu porumb din curtea Postului de jandarmi.-Mă, ăsta ştie ceva...-zise Procurorul.-Ştie pe dracu!-se înfurie Şeful şi aprinse o ţigară. E prostul satului...-Ce e ,mă?-se resti Procurorul la el?-Îîîîîî- scotea el nişte sunete animalice şi arăta către porumbul încă verde care se-auzea foşnind. Îl luă pe Procuror de mână şi plecară spre gospodăria apropiată a unui ţăran. Se opriră la poartă şi începu:-Îîîîî, îngîîî- şi arăta cu degetul spre locuinţă.-Măi, nea Ioane, mutul arată spre dumneata. Unde-ai fost în timpul când a murit mireasa.-Acasă, unde să fiu... Sunt om bătrân... Ce căutam eu la nuntă?-Dar fie-tău unde este?-În armată, la Roşiori! Unde să fie...Băiatul lui Ion Pascaliu fusese luat în armată în toamnă.-Da’ ce legătură are băiatul meu cu chestia asta?-Păi... are, că i-a fost iubit miresei..Marian Pascaliu, fostul iubit al Silviei, căci aşa se numea mireasa, se făcea că doarme la cazarmă. Era bucătar. Făcuse mâncarea pentru ofiţerii de la popotă. Unitatea era plecată în aplicaţie la Cincu. Şi acum se culcase să se odihnească. În mintea lui se derula totul cu o mare repeziciune. Nu mai ştia dacă e vis sau realitate. Când plecase-n armată era tot toamna. Se dusese la Silvia acasă, o strigase la poartă şi stătuseră aproape toată noaptea îmbrăţişaţi. Făcuseră plan de nuntă. Acum parcă o vedea. Moartă. Un înger. Care se urca la cer. Şi se întreba ce rost mai are viaţa pentru el. Dacă te vei mărita iese cu moarte...-zisese el. Femeile.. să nu pui bază pe ele.

79

79

-Soldat Marian Pascariu!-Ordonaţi!-Te văd absent, ce-i cu tine?-Bine dom’. Lent!-Măăă, ţie ţi s-a făcut dor de Leana...-Nu mi s-a făcut, dom’. Lent!Apoi Procuratura Militară. Unde este soldatul Marian Pascaliu? La Popotă, unde să fie...-Domnule soldat, unde ai fost dumneata în noaptea de 24 septembrie.Soldatul începu să tremure:-În dormitor!-Ai martori?-Tot plutonul...Ancheta se termină. Se lăsase liniştea în Unitate. Procurorul militar de mână cu mutul satului apăru la poarta Unităţii.Rugă ofiţerul de serviciu să-l scoată pe soldatul Marian Pascaliu până la poartă. Mutul când îl văzu, începu să rage ca un animal sălbatic:-Îgggîîî, îngîîîî, haaa, ggggîîîî, înghiţea silabele, începuse să-i curgă balele şi puse degetul arătător pe soldat.-Eşti suspect, soldat!Prin ochii soldatului trecu ca un film prima lor întâlnire:”O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie... Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Silvia din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.Suntem la ţară, în vacanţă.O invit la o plimbare prin pădure.Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă :-Unde mă duci ?Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice... Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.Silvia tace şi aşteaptă răspunsul.-Te întreb, unde mă duci ?-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e Paradisul...

80

80

Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele... Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice :-Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?Silvia are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.-Silvia, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.-Aştept totuşi răspunsul, zice.-Care răspuns ?-Ăla cu Paradisul...Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu. Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare :-Nuuuu !Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama...-Ce-i cu maică-ta ?-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul...Începui să râd. Dispăruse Silvia aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.-Silvia, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de frumos o poveşte de dragoste... Hai s-o continuam...Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a

81

81

băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele... Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis :-Ce frumos miroşi tu a bărbat...-Si tu a floare, i-am zie eu.Silvia m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis :-Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă.Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit...Când ne-am trezit, i-am soptit Silviei la ureche :-Silvia, ăsta e Paradisul !Noaptea se adâncise în întunecimea ei. Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă.-Ştii ce , îmi zice Silvia, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.Se auzeau cocosii cântând.Am plecat cu Silvia spre sat. De mână ca doi copii.Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.Aşa s-a legat povestea noastră de dragoste…”Marian Pascaliu fu arestat şi dus la Tribunalul Militar. Stătu o noapte în arest după care urmă procesul. Se hotărî să vorbească. În sală forfotă mare. Toată familia Silviei, rude, prieteni, aşteptau cu sufletul la gură deznodământul.-Soldat Marian Pascaliu, ai cuvântul!-Sunt soldatul Marian Pascaliu de la Unitatea Militară nr. 24356 Roşiorii de Vede. -în sală tăcere ca-n biserică, toţi schimbau privirile între ei- în noaptea cu pricina eram de gardă la Baza de Muniţii. Auzisem mai demult, acum şase zile mi se confirmase ştirea că Silvia se mărită. O iubeam ca pe ochii din cap, ne făurisem vise, un viitor fericit, voiam să plecăm din sat să ne angajăm undeva, să ne cumpărăm o locuinţă să trăim fericiţi. Dar aflu că se mărită.Mi s-a năruit tot cerul pe mine. Da lume, eu am omorât-o, începu el să plângă... Am plecat din gardă cu motoarele, am coborât în gara Miroşi, m-am pitit prin porumburi până am ajuns la marginea satului. Am mers apoi pe hotar să nu mă vadă numeni până în grădina Postului de Jandarmi. Am aşteptat să treacă avioanele şi, în urletul lor, am descărcat tot automatul în Silvia.Tot atunci am vrut să mă omor şi eu dar n-am avut curaj. Am amânat totul până găseam un timp prielnic s-o fac.-Şi nu ţi-a fost ,mă milă, de acestă fiinţă s-o ucizi?- a venit o întrebare din

82

82

sală.-M i-a fost, dar eram turbat. Nu ştiam ce mai fac!Şedinţa s-a închis.Marian Pascaliu a fost condamnat pe viaţă. A îmbătrânit, are o barbă de patriarh şi o visează din când în când pe Silvia...

ION IONESCU-BUCOVU.

83

83

84

84

85

85