Povesti din LumeaMare în dar

Ediţia 1 - Decembrie 2013

Poveştile echipei din LumeaMare

Roxana Farca – Magia muzicii

Gheorghina Gustin (Ghiocel) – Ha haaau!

Ina Popa – Tristeţea metafizică a nenumitului

Lorena Dr ă ghici – Pe urmele iernilor din copilărie

Petra Farca – O zi la Kidzania, oraşul copiilor

Poveştile cititorilor şi prietenilor noştri:

Poveşti cu suflet şi emoţie

Ana Maria Vaida – La colindat pe-nserat

Ioana Ciuhan – Un bunic dintr-o poveste

Anca Argeşiu – Moş Crăciun la 4 ani

Oltea Goia-Demian – Lecţie mare de la un ţigan mic

Poveşti cu suflet şi experienţe din LumeaMare

Paul şi Laura Farca – Bratislava

Mihaela Diaconescu – Isverna, locul în care oamenii mai cred încă în poveşti

Sorina Grosu – O frumoasă zi de naştere şi… re-naştere în stil italian

Cătălina Breadsley – În Anglia nici ploile nu-s furtunoase, nici oamenii

Alexa Catalina – Când se termină curajul dar ţi-a mai rămas drum

În loc de final: Primiţi cu colindul?

Poveşti din LumeaMare în dar

Ediţia 1 - Decembrie 2013

Poveştile echipei din LumeaMare

Roxana Farca – Magia muzicii

Gheorghina Gustin (Ghiocel) – Ha haaau!

Ina Popa – Tristeţea metafizică a nenumitului

Lorena Dr ă ghici – Pe urmele iernilor din copilărie

Petra Farca – O zi la Kidzania, oraşul copiilor

Poveştile cititorilor şi prietenilor noştri:

Poveşti cu suflet şi emoţieAna Maria Vaida – La colindat pe-nserat

Ioana Ciuhan – Un bunic dintr-o poveste

Anca Argeşiu – Moş Crăciun la 4 ani

Oltea Goia-Demian – Lecţie mare de la un ţigan mic

Poveşti cu suflet şi experienţe din LumeaMarePaul şi Laura Farca – Bratislava

Mihaela Diaconescu – Isverna, locul în care oamenii mai cred încă în poveşti

Sorina Grosu – O frumoasă zi de naştere şi… re-naştere în stil italian

Cătălina Breadsley – În Anglia nici ploile nu-s furtunoase, nici oamenii

Alexa Catalina – Când se termină curajul dar ţi-a mai rămas drum

În loc de final: Primiţi cu colindul?

Magia muzicii

de Roxana Farca

Copiii au ieşit de pe scenă şi în locul lor s-au instalat suflătorii, cu instrumentele lor mai marisau mai mici, toate aurii şi perfect lustruite. Trompeta şi tuba se înţeleg minunat, în ciuda diferenţeide proporţii şi voce. Melodii vesele, de sărbătoare, se răspândesc în sală, iar mii de note luminoaseîşi schimbă culorile în timp ce plutesc în aer, coborând apoi încet pe părul sau pe umeriispectatorilor. Nimeni nu pare să le observe. Ridic cât pot de uşor un “si” delicat care a poposit peeşarfa mea şi mă uit îndelung la el, încercând să înţeleg din ce e făcut şi cum a ieşit din instrument,pentru a ajunge atât de departe.

- Şşşşt, să nu mai spui la nimeni! aud o voce subţire, încet de tot

Mă uit la doamna din stânga mea, nu dă semne să fi auzit. Din părul ei, un “do” dolofan îmiatrage atenţia şi îşi duce degetul la gură, sugerându-mi de asemenea să tac.

- Doar tu ne vezi, nu ştiu de de. Dar nimeni altcineva nu trebuie să ne vadă! Nu te mai uitaaşa la noi. Ascultă doar! continuă vocea atât de încet încât încep să cred că e doar un gând răzleţ.

Mă relaxez şi ascult. Grupul cântă o melodie cunoscută, pe care ştiu că am mai auzit-ocândva, undeva, interpretată tot de nişte suflători. Deodată sunetul se schimbă. E aceeaşi melodie

dar se aude ca şi cum ar fi cântată în aer liber. Stai puţin, chiar sunt pe o stradă. Ştiu strada aceastaşi ştiu şi unde sunt, e prima mea vizită la Viena! Sunt pe Mariahilferstrasse, am cumpărat câtevacadouri pentru prietenul meu Alex şi, în timp ce mă plimb liniştită, admirând vitrinele şi ornamentelede Crăciun, trompeta sună şi notele vesele acoperă cerul şi strada, făcându-mă fericită şiaducându-mi mai devreme decât speram bucuria sărbătorilor în suflet. Sufletul e cald dar mâinilemi-au îngheţat, aşa că mă opresc lângă câteva chioşcuri de lemn, de unde îmi cumpăr castanecoapte şi un vin fiert. Un covrig îmi face cu ochiul. Îi zâmbesc şi eu, mă simt deja mai bine. Pardon?Ce mi-au pus ăştia în vin? Cine a mai văzut un covrig care face cu ochiul? Mă uit din nou. Covrigulare o faţă dezamăgită. Închid ochii, mă frec la ei şi îi deschid, nu fără o oarecare ezitare. Da, e clardezamăgit, cum am putut să nu cred? Zâmbesc cât pot de sincer şi aproape că ţip speriată cândcovrigul scoate limba la mine.

- Sigur, voi oamenii, nici dacă vi se arată ceva în faţă şi e evident, nu credeţi! aud o voce cepare să vină din aceeaşi direcţie.

- But I’m not like this. I am open-minded, răspund cu voce tare, în engleză (Dar eu nu suntaşa. Eu am mintea deschisă.)

- Auzi, de ce mă jigneşti? Eu m-am străduit să îţi vorbesc în limba ta, în română. Sau ţi-ai şiuitat originile de când ai ajuns aici, la Viena? comentează covrigul pufnind supărat şi se întoarce cusarea pe partea cealaltă, lăsându-mă să mă zgâiesc la un spate lucios şi gol.

Acum mai lipseşte să-mi cer iertare unui covrig, ca să fiu sigură că am luat-o razna, îmispun, dar nu mă pot abţine şi tot o fac:

- Iartă-mă, şoptesc eu, temându-mă să nu atrag privirile celorlalţi oameni care sporovăiescvesel în jurul meu, cu cănile de punch fierbinte în mâini

Nu primesc niciun răspuns. Desfac o castană, mai iau o gură de vin, spunându-mi că poateam stat prea mult în frig şi ar fi bine să mă întorc la hotel şi să fac un duş fierbinte. Mai arunc unochi către sfoara cu covrigi şi de data asta chiar strig:

- Nu, nu pe acela!

Covrigul meu tocmai a fost cumpărat şi mâna vânzătorului se întinde, oferindu-l unui copil.Amândoi se uită miraţi spre mine dar îmi e ruşine să le explic de ce am strigat, cum să îi spun unuicopil că va muşca dintr-un covrig supărăcios? De ciudă îmi apar lacrimi în ochi.

- Mulţumesc! aud din nou o voce împăciuitoare. Nu trebuie să-ţi faci probleme, crede doar şinu te mai gândi la mine. Sunt atât de mulţi covrigi pe lume şi nu toţi au şansa să ajungă la un copil.Eu sunt foarte fericit acum. Crede-mă!

Şi copilul pare fericit şi pleacă ţopăind, ţinând, în mânuţa sa mică şi înmănuşată, un marecovrig cu sare.

- Ok, te cred, mai spun eu ca pentru mine dar involuntar studiez şi ceilalţi covrigi, să măasigur că nu arată niciunul dintre ei cu degetul spre mine, râzând în hohote. Covrigii atârnăimpasibili la locul lor iar eu mi-am terminat cana cu vin, aşa că mă hotărăsc să plec mai departe.

Fac dreapta pe o stradă lăturalnică şi mă uit la vitrina unui magazin cu tot felul de obiecte cepar a proveni din epoca hippy - păcat că am rămas cu prea puţini bani. În faţa mea, pe trotuar,observ desenat un şotron.

- Te joci cu mine? aud iar o voce, de data asta venind de la o fetiţă pe care parcă o cunoscde undeva. Are ochi albaştri şi ochelari cu rama albastră.

- Tu cine eşti? De unde te ştiu? întreb scotocind în memorie, doar doar mi-oi da seama cinee şi ce caută acolo, pe stradă.

Îmi e aşa de dragă încât îmi vine să o iau în braţe, aşa cum stă ea acolo şi îmi aruncă o

privire înţeleaptă, pe deasupra ochelarilor.

- Nu mai căuta în amintiri, pentru că nu sunt acolo.

- Dar unde eşti?

- Poate că-ţi voi spune, dar hai să jucăm şotron mai întâi.

Fetiţa asta ştie ce vrea şi mai ghiceşte şi gânduri, îmi spun, uşor înciudată. Sunt preacurioasă şi n-am niciun chef să mă joc acum, cu plasele în mâini şi cu toate hainele astea de iarnăpe mine. De ce n-ar putea să îmi spună şi gata? Mă priveşte zâmbind, aşteptând cu atâtanerăbdare să mă joc, încât mă înmoi, las bagajele jos şi încep să sar în mijlocul străzii, bucurându-mă de râsul acela cristalin de copil ce-mi aduce aminte de Micul Prinţ, de copilăria mea, de prieteniuitaţi, de zecile de sărbători, de casă. Şi de fiecare dată când cred că e ultima tură, vocea veselă afetiţei strigă:

- Încă o dată, te rog!

- Auzi, spun eu la un moment dat, oprindu-mă şi gâfâind de atâta sărit, am obosit. Acum îmispui de unde te cunosc? Îmi spui cine eşti?

- Sunt viitorul tău, îmi spune fetiţa cu ochii albaştri şi cu ochelari cu ramă albastră.

După care, fuge la vale pe stradă, lăsându-mă acolo cu un sentiment de pustiu şi dor însuflet, dar şi cu o mare mirare pe faţă. Trompetele de pe Mariahilferstrasse se aud din nou şi îmidau seama că nu m-am îndepărtat prea mult. Mă întorc pe stradă şi caut din ochi orchestra. Suntacolo sus, la balconul unui magazin. Din instrumentele lor zboară note strălucitoare ce plutesc încetîn aer, schimbându-şi culorile şi alunecând printre trecători, trecători ce ori sunt prea obişnuiţi să levadă, ori nu le observă. Îmi aduc aminte de rugămintea covrigului. Crede! Mi-a spus el. Aşa că râd,scot limba şi încerc să prind notele ca pe fulgi. Do are gust de caramel iar sol e puţin acrişor, ca şicum ar fi din lămâie cu zahăr. Observ că un “si” se aşează delicat în palma mea întinsă.

- Poţi vorbi? îl interoghez eu.

Nota îşi duce degetul la gură şi-mi şopteşte, pe un ton delicat pe care parcă îl ştiu deundeva: şşşşt! Nu deranja muzica. Ascultă, crede şi joacă-te! E sărbătoare.

Aşa că tac şi ascult muzica. În sală e cald şi bine, spectatorii aplaudă iar pe scenă s-auîntors copiii. Corul cântă acum un colind iar armonia vocilor mă face să simt că plutesc, aşa cumfăceau mai înainte notele strălucitoare. Lângă mine e familia mea, soţul meu şi părinţii noştri. Pescenă, în primul rând al corului e fetiţa mea, Petra. Acum e mare, frumoasă şi începe să arate ca odomnişoară. Iar când era mică avea ochii foarte albaştri şi purta ochelari cu ramă albastră.

Roxana Farca

Antreprenor şi fondator al blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carierăde 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Înprezent se ocupă de blog, scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, cumotocicleta sau cu bicicleta, despre cultură, natură şi turism sustenabil.

Ha, hauuu!

de Gheorghina Gustin

Subsemnatul XY, domiciliat pe strada Speranţaemamaprostului numărul 13 bis, aşteptândde multă vreme să se schimbe ceva şi acest fapt neîntâmplându-se, scriu aceste rânduri pentru anu ieşi afară şi a nu urla în miez de noapte la stelele îngheţate şi lumea asta indiferentă, ha-hauuu!!!De ce nu hau, hau?

Într-o seară, un cetăţean pe lume Lupu, stătea beat viu pe o bancă; roiuri de copii ieşiţi de laşcoală l-au înconjurat. Unul ştia cum se numeşte, a spus-o şi celorlalţi care, de la o distanţăconvenabilă, i-au urlat hau, hau pe toate tonurile. El nu se putea ridica aşa că le-a răspuns de multeori cu mare şi neputincioasă furie „ha, hauu la mă'ta !” plus înjurături de toate cele văzute şinevăzute, mai ales pipăibile. De la el am învăţat ha, hau!

Nu cred că este suficient să urlu. Cred că ar trebui să bat cu pumnii în toţi pereţii până cândvoi fi auzit. Cei la care mă gândesc au, însă, urechi de elefant îmbunătăţite, adică pleoştite în aşafel încât să filtreze informaţiile astfel ca ceea ce nu le convine să nu îi afecteze.

Eu locuiesc într-un demisol; aşa mi s-a repartizat, la un moment dat, ca persoană singură ceeram. Alternativă la varianta „nimic”, mi s-a părut un rai. Apoi, lumina insuficientă, aerul otrăvit de lanivelul străzii în general murdară, „orizontul” sumbru, mi-au întunecat viaţa şi aşa destul de cenuşie.

Renunţasem de mult să privesc dincolo de fereastra prăfuită când o sclipire verde mi-a atrasprivirea: era o plăntuţă, nici buruiană, nici floare, ci un copăcel ieşit din asfaltul crăpat. Iarna cu frigulei nu i-a secat viaţa. O jalnică bănuială crescu în mine ca o legumă monstruoasă, excesiv fertilizată

şi anume că, fiind obligat să crească între trotuar si soclul casei, nu va avea zile multe şi va murisufocat.

Doi ani l-am pândit, l-am stropit în zilele calde şi m-am tot gândit cum aş putea să îl ajut: săsparg trotuarul, cumva, pe lângă el ca să respire niţel sau să îl mut în altă parte, într-o grădină deexemplu.

Nu eram singurul admirator. În anotimpurile calde, când se întorceau din plimbare, copiii dela grădiniţa din apropiere se opreau şi domnişoara educatoare îi învăţa că o plantă iubită şi îngrijitătrăieşte oriunde. Mă văzuse într-o zi cum măturam în jurul copăcelului şi îl udam. Am salutat-o şi,câteodată, schimbam câteva vorbe.

Tot ascultând paşii de pe trotuar, am ajuns să identific unele persoane. Cel mai mult îmiplăceau tropăielile mărunte, neregulate, ale copiilor; dacă se opreau, deschideam foarte puţinfereastra ca să-i aud trăncănind şi râzând. Domnişoara educatoare a observat şi, în decembrietrecut, întâlnindu-mă pe stradă m-a chestionat:

- Iubiţi copiii, nu-i aşa?

- Daaa!

- Nu aţi vrea să fiţi pentru noi Moş Crăciun?

- Ba da! Numai că…

- Vă aduc eu tot ce vă trebuie, cu câteva zile înainte de eveniment. Şi aşa, de doi ani este ozi minunată în care eu devin CINEVA.

Apoi, aştept răbdător să treacă iarna. Odată ce se face călduţ, pe strada mea, din când încând, au loc diferite lucrări; mai întâi s-a asfaltat cu mare profesionalism. Topograful răspunzător s-aîndoit într-o parte, s-a uitat luuung la stradă şi a constatat că totul este ok. Fără măsurători. Aurămas zone mai înalte, altele mai joase, bazine informe, colectoare de apă pluvială, adică mari bălţi.Asfaltul de pe trotuar se ia cu mătura, odată cu frunzele.

Peste câteva luni cutare companie s-a prezentat să înlocuiască ceva important de lainstalaţiile de gaz metan, huruieli, săpături, noroi şi praf, peticeală. După un timp, hopa şi cei cuapa, îşi amintiră că ţevile de plumb trebuie înlocuite cu altele, din PVC. Hai, iar, la săpat, lucrat,acoperit cu nisip, şapă de ciment, la final, asfalt. A apărut o nouă serie de petice după douăsăptămâni de duduieli, noroaie, nisip zburat de colo-colo, când nu ploua. Mă gândesc că, în viitor,se vor băga în pământ toate cablurile ce fâlfâie graţios deasupra trotuarelor şi printre ramurilecopacilor. Dacă săpătorii nu se vor limita la carosabil?

Cea mai mare grijă în timpul lucrărilor, de fiecare dată, era plăntuţa „mea” devenită copăcel.Dacă până acum a scăpat, mă tem de runda următoare, oricând va fi aceea. Regretam profund cănu am luat încă o hotărâre privind soarta lui. Era încă întreg în ciuda luptelor muncitorilor orientate,din fericire, mai puţin spre trotuare.

Drept şi subţirel pomişorul mă saluta în fiecare dimineaţă cu acele sale verzi, eu reflectamasupra destinului unei seminţe crescută într-un loc nepotrivit şi, neputincios ca beţivul de pe bancă,făceam în sinea mea ha, hauuu!

Om cu frică de lege şi ordine am solicitat ajutor serviciilor care au grijă de vegetaţia din oraşcu aşa o mare străduinţă încât s-au prăbuşit copaci peste maşini şi oameni. Au venit, au văzut şi auspus că îl taie cu mare drag. M-am opus. Atunci, mi s-a recomandat să mă spăl cu el pe cap!

Cu o săptămână înainte de Crăciun am deschis foarte devreme fereastra, înainte camaşinile să-şi înceapă vânzoleala. Vecinii începuseră să se aprovizioneze, alergau precum furnicile,sărbătorile erau aproape. Ninsese noaptea. Pomişorul dispăruse. Smuls! Am uitat să vă spun, eraun pui de brad!

M-am aşezat uluit pe singurul meu scaun, dar nu am apucat să-mi revin. Cineva a bătut uşorla uşă. Am recunoscut paşii, era Dora, domnişoara educatoare, îmi adusese costumul de MoşCrăciun.

- Bună dimineaţa! Aţi luat brăduţul în casă? Era şi timpul, ca să nu vă treziţi fără el!

Eram negru de supărare. A înţeles.

- Îmi pare rău! Sper că această pierdere să nu vă împiedice să veniţi la noi. Copiii văaşteaptă, ca de obicei.

- Voi veni, am mormăit eu.Şi m-am dus.

În seara Crăciunului, după ce m-am întors de la grădiniţă, m-am simţit mai singur ca oricând.Micii colindători forfoteau pe stradă; după ce cântau se opreau din când în când ca să-şi împartădarurile primite. Altă dată îmi plăcea să îi privesc şi să îi ascult. Anul acesta am tras draperiile şi m-am mustrat încă o dată pentru lipsa mea de curaj în a lua o hotărâre privind brăduţul.

Treptat s-a instalat liniştea; mari şi mici s-au adunat pe la casele lor. Nu puteam adormi,stăteam pe pat, amorţit, în întuneric. Am auzit nişte foşnete uşoare dincolo de fereastră. Cine săumble la ora asta? Să fie o pisică? Pisicile nu foşnesc. Parcă cineva ar fi despachetat ceva… Ia săvedem! Am dat la o parte puţin draperia, În faţa ferestrei mele era un brad micuţ, într-un ghiveci. Ah!Exact asta ar fi trebuit să fac! Să fi mutat pomişorul într-un vas, să-l îngrijesc până la primăvară şisă îl plantez într-un parc.

O fi brăduţul meu? O fi altul? Am deschis fereastra, l-am luat în casă şi l-am aşezat pe masă.

Primisem de la copii trei globuri, un îngeraş, o stea şi o cutiuţă de prăjituri. Am împodobitbrăduţul, am pus dulciurile pe un platou, m-am întins din nou în pat şi i-am mulţumit în gândMoşului, oricine ar fi fost el.

Gheorghina Gustin

Gheorghina, cunoscută ca Ghiocel(a) pe LumeaMare, a fost profesoară delimba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi decălătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferăarta, arhitectura sau frumuseţile naturii.

Tristeţea metafizică a Nenumitului

de Ina Popa

Motto:

Din bube, mucegaiuri şi noroiIscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Tudor Arghezi

Cea mai tare investiţie pe care am făcut-o în pregătirile pentru Marea Mea PovesteRusească a fost un pachet gros şi pufos de şerveţele umede de 2 lei (fix, sau virgula 99, că mereumă păcălesc ăştia cu preţurile), luat din Real, fie-i ţărâna uşoară.

Când pleci într-o călătorie cu motocicleta, dacă eşti bărbat, îţi iei fiecare sculă care încape înbagaj, fiecare căpeţel de ceva cu care ai putea să repari o bucată de altceva, dacă aceasta dinurmă se strică. Dacă eşti femeie, iei un powertape (un soi de scoci pe steroizi), o cârpă, trusa descule a motocicletei în care oricum nici nu ştii ce ai, nici la ce folosesc, şi pe bărbatul de mai sus.Ah, şi toate cosmeticalele mici mititele luate de prin hoteluri, cremuţe, sticluţe şi alte prostiuţe,hăinuţe, etc. Şi pachetul de şerveţele. Nimic nu avea să mă ajute din tot noianul de bagaje precuma făcut-o amărâtul de pachet de şerveţele.

Toată povestea astea rusească o să vadă lumina ecranului de computer ceva mai încolo,deocamdată ne serveşte drept cadru pentru o poveste tragică pe care vreau s-o înfăţişez oprobriuluipublic.

Datele sunt, cum ziceam mai sus, pachetul, bărbatul călare pe motocicleta lui, eu pe a mea.Traseul, varianta dus: Republica Moldova, Ucraina, Rusia, cap-compas: Sankt Petersburg.

…Să fi fost în Ucraina? Unde am mâncat pe marginea drumului parizerul ăla cu brânză cândne uitam la gagicile cu fuste foarte scurte? Sau în motelul de pe marginea altui drum când ne-aprins noaptea pe un drum cu asfalt prea vălurit? Unde oare o fi început acest chin, harababuraîngrozitoare care a urmat, zbaterea, capitularea, spaima că niciodată nu se va mai opri,continuitatea inexorabilă a curgerii... timpului. Da, sigur, că eu despre timp vreau să povestesc aici.

Aceasta este o poveste despre căcat.

Acum, că ceilalţi au închis cartea, că am rămas numai noi, cei greu încercaţi de viaţă, cei ceştim să privim adevărul în faţă şi nu ne temem, cei ce putem să traversăm deşerturi şi cărbuniîncinşi, o să recunoaştem cinstit: da domnule, este un cuvânt urât, nu, nu trebuia să zic aşa ceva,ştiu. Drept pentru care vom folosi mai departe formule eufemistice, de genul:

“Nenumitul”.

Undeva, (în zona stomacului, a intestinelor, p-acolo) ceva s-a cutremurat în delicata-mi fiinţă,şi eu suspectez că a fost de la parizerul de mai sus combinat cu o noapte petrecută în graniţaUcraina - Rusia, pe drumul ce leagă Kievul de Moscova. (O să scot odată un ghid cu ce trebuiefăcut o noapte întreagă într-o graniţă în care toate filmele cu miliţieni comunişti corupţi devinrealitate.) Şi uite aşa, lungul meu drum prin Ucraina şi Rusia s-a concretizat într-o dâră de melc deculoarea ruşinii, prin toate budele turceşti văzute prin benzinăriile acestor patrii. Am început săapreciez beneficiile şi confortul unei toalete cu chiuvetă, unde se aprinde lumina, versus una cutălpici, unde te bucuri că nu se aprinde nimic. Am trecut prin şocul de a colinda cele mai urâtelocaşuri ale… deşertăciunii umane, pentru ca seara să mă aflu în luxul vreunui hotel de câtevastele, uimindu-mă încă o data de uşurinţa cu care oamenii acceptă diferenţele majore între lucruri,luându-le de bune, şi rapiditatea cu care se adaptează la bine. Mă adaptam eu, adică, pentru căNenumitului nu-i păsa. El voia afară, oricând, oriunde, ce dacă între două localităţi sunt zeci şi zecide kilometri de drum drept, fără nimic între ele. Şi uite-aşa punctam noi pe hartă, nenumitul şi cumine, tristeţe cu stropi îngemănată în durere (a mea, de burtă, a lui, metafizică), localitate dupălocalitate, benzinărie după benzinărie şi tălpică lângă tălpică prin mama Rusie.

Acuma, boieri-dumneavoastră, pentru ca tabloul ororii să fie complet, trebuie să ştiţi cummerge îmbrăcat un motociclist serios – adică responsabil pentru oasele proprii, cum ar veni. Şi camce aveam eu de scos de pe mine la fiecare dintre vizitele în locaşurile de rugă sus-numite. (De rugat

mă rugam eu, să se potolească odată potopul.) Noroc că nu eram singură, că avea cine să lepăzească, zău că nu pot să-mi închipui cum ar fi fost să păţesc aşa ceva şi să fiu numai eu la drum.Ia imaginaţi-vă un pic cum ar veni dacă eram singură: să fac eu grămăjoară (nii, mă, de hainevorbim acum!) şi să zbier prin uşa întredeschisă prin care le-aş fi supravegheat, la nişte ruşi care arfi putut să vrea ceva de la grămăjoara mea (de haine am zis!): Neponimaiu, neponimaiu! Îs camsingurele cuvinte în rusă pe care le ştiu. Suprarealist, nu?

Pentru că, de sus în jos, avem aşa: o cască (jos cu ea), o cagulă (zbura prin smulgere), ogeaca (capse şi fermoar de desfăcut), o protecţie de coloană, (pe care, nedumerit, mă ciocănise unnene din Rep. Moldova: ”Aista ce-i? Crocodil?”) Pantaloni. Cu arici, fermoar, capse. Un brâu. Toatezburau şi dansau într-un vârtej de cârpăraie, în timp ce eu executam învârtindu-mă un complicatdans al ploii, tot mărunt-mărunt-pe-loc. Înşfăcam pachetul cu şerveţele de care povesteam mai sus(deja devenise mai important să ştiu unde e el, decât actele), şi… la luptă!

Luptă care mă lăsa nedumerită, nefericită, sleită, dar în maxim două ore gata de rundaurmătoare. Bătaie pe viaţă şi pe moarte cu nenumitul…

Asta în caz că nu mâncam. Dacă mâncam, dura câteva minute până să execut iar dansulploii. De exemplu, am mers la restaurant. Ce să cer? Orezel, că morcovi fierţi e mai greu să ceri larestaurant. Îl mănânc. Durează maxim zece minute, iar apoi cu o viteză de ar fi lăsat orice bulimicăîn lacrimi, mă duc şi-l scot, neatins, perfect, orezel cu ceva roşii, neschimbat de nicio transformaredin corpul meu, poate doar cea mecanică a masticaţiei. Sunt un tub perfect, am citit odată o carte –Metafizica Tuburilor… Eh, ce ştiau ei. Îmi şi imaginez intestinul - drept, ca un tub de PVC,perpendicular pe suprafaţa plană a pământului, prin care trec cu o viteză uluitoare toate cele pecare decid să le îngurgitez, în speranţa, simpatică dar deşartă, că o să rămân cu ceva şi-n stomac.

Blini? Dansul ploii – 5 minute.

Dumplings (găluşte de-acelea ruseşti)? – 10 minute.

Mic dejun? – tot pe la 5 minute.

Etc…

Şi toată povestea asta asezonând cei 6-700 de kilometri pe care îi mergeam aproape zilnic.Aş fi preferat, desigur, să bolesc liniştită în condiţii mai omenoase, dar eram un pic în pustie într-omargine a Mamei Rusia şi trebuia să ajungem cumva la destinaţie.

Ehehei, la destinaţie, în Sankt Petersburg, altă viaţă! Am scăpat de straturile suprapuse dehaine, combinezoane şi de combinaţiile de fermoare, arici, capse, elastice care trebuiau apăsate,trase şi împinse, ca să ajung odată la adevăr şi izbăvire. Însă am descoperit că dacă măîndepărtam prea mult de orice loc care ar putea să conţină o toaletă, aveam frisoane de spaimă iarnesiguranţa atingea cote maxime. Spre exemplu, pe-o toaletă publică de la Hermitage am vizitat-ode vrei trei ori. Mesajul afişat înăuntru, pe perete, m-a şocat de prima oară: There is no CCTV inour restroom for we believe you are honest and peaceful.

Undeva, într-un colţ de minte a răsărit întrebarea: bine, bine, şi dacă era totuşisupravegheată video, eu ce făceam… mai făceam?! Şi dacă da, cine ar fi regretat mai mult, eu, saucei de partea celaltă a camerei?

N-o să aflăm niciodată.

Povestea noastră s-a sfârşit cu Nifuroxazidum, Racecadotrilum şi Saccharomyces boulardii.Sau pe-acolo.

A fost cel mai dur drum pe care l-am făcut până acum, care mi-a deschis un pic ochii printrealtele, că noi românii, trăim într-o ţară civilizată, cu toalete normale, în benzinării curate. Pe cuvântde motociclist căcăcios.

Ina Popa

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câtevamultinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi unmaster în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea adecis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.

Pe urmele iernilor din copilărie

de Lorena Drăghici

Iernile copilăriei mele veneau cu zăpezi bogate. „Ningeeee”, strigam cu tot entuziasmul meude atunci şi ţopăiam prin casă de bucurie. Abia aşteptam să o zbughesc la derdeluş cu tovarăşii meide joacă. Făceam zarvă mare ca un stol de vrăbii, ţipam şi ne alergam, ne rostogoleam prin zăpadăşi ne dădeam pe derdeluş până când, îngheţaţi, uzi fleaşcă şi flămânzi, luam drumul către casă uşorneliniştiţi de mustrările părinteşti pe care aveam să le primim şi cu gândul la farfuria cu supăfierbinte. Acasă stăteam cu capul în pământ în timp ce mama, răbdătoare, mă scotea din haineleude, mă înfofolea în pături şi mă aşeza lângă sobă. Îmi părea rău de biata mama care trebuia să-micoasă pantalonii de fâş de mult prea multe ori într-o iarnă, dar nu mă potoleam cu derdeluşul. N-aveam sanie, aşa că pantalonii de fâş erau soluţia ideală, mai ales că alunecau a-ntâia. Searastăteam cu nasul turtit de fereastră şi mă rugam să ningă toată noaptea ca să mă pot duce iar lazbenguială în zăpadă.

Acum iernile nu mai sunt la fel ca atunci, dar mă încearcă acelaşi entuziasm nebun când

încep să cadă primii fulgi. Şi nu aplec deloc urechea la ce spun cârcotaşii cu „iarna e urâtă la oraş,se face mizerie, se circulă greu, te murdăreşti, e frig, aluneci etc.”. Lăsând la o parte frigul,fleşcăiala şi gheţuşul, iarna are frumuseţea ei indiferent unde te afli. Dar îţi trebuie ochi şi suflet decopil să o vezi. Poate că sunt eu prea idealistă sau poate că mă încearcă o nostalgie când măgândesc la copilărie. Nu zic nu. Totuşi mie îmi place iarna aşa aspră şi geroasă cum este. Şi-miplace şi zăpada. Şi-n oraş, şi la munte.

La munte, eheheee, iarna are într-adevăr alt farmec. Iar dacă n-ai făcut niciodată o drumeţieprin zăpadă, eu îţi recomand să încerci. Peisajul ăla alb, neatins pe alocuri, copacii încărcaţi de nea,fulgii pufoşi cernuţi cu dărnicie de ceruri, lumina orbitoare a zăpezii, toate astea ţi se vor lipi deretină şi îţi vor intra în suflet fără să-ţi dai seama. Vei fi zen şi nu vei realiza că zâmbeşti decâtatunci când vei simţi amorţeala din muşchii feţei.

Nu zic acum să iei munţii la picior şi să te lupţi cu nămeţi uriaşi. E suficientă şi o plimbareprintr-unul din satele de munte că avem o grămadă. Satul Peştera, de pildă, aflat în RezervaţiaPiatra Craiului şi în care ajungi urcând din Moeciul de Jos. Drumul e puţin mai dificil pentru că urcădestul de abrupt şi este virajat. Nu te aventura fără lanţuri de zăpadă pentru că s-ar putea să-ţichinui maşina în zadar. A, dacă ai un 4x4 atunci, drum bun. Oricum, pentru liniştea ta sufleteascăeste bine să te interesezi, în prealabil, de starea drumului şi să urmăreşti prognoza meteo. Noi aşaam făcut, în plus am sunat şi la pensiune să întrebăm gazda despre starea drumului. Toatecondiţiile fiind favorabile, am plecat la Peştera să ne bucurăm de două zile de iarnă cu plimbări prinzăpadă.

Gazda noastră a fost extrem de bucuroasă că nu eram genul de persoane leneşe care săstăm la căldură şi să admirăm priveliştea de la fereastra pensiunii, aşa că ni l-a încredinţat rapid peLucky, un Saint-Bernard simpatic, să-i mai dezmorţim oasele. Aşa că iată-ne, doi oameni şi uncâine, preumblându-ne agale pe uliţele satului dormitând sub plapuma de omăt într-o zi superbă deianuarie, cu soare generos şi cer senin. Nu-s multe de făcut la sat într-o zi de iarnă, asta dacă n-aiun loc de muncă. Lumea stă, în general, pe lângă casă, bărbaţii mai repară una-alta, iar femeiletrebăluiesc pe la bucătărie sau prin casă şi au grijă de copii. Prilej de ieşit nu-i decât crâşma pentrubărbaţi şi biserica pentru femei.

Lucky e binecunoscut în tot satul, nu se mai miră nimeni să vadă că e scos la plimbare deturişti. E cuminte de felul lui, dar talia sa mare şi privirea relativ încruntată te face să fii prudent.Calcă apăsat şi amuşină în stânga şi-n dreapta. Din când în când se aşează şi îşi curăţă tacticoszăpada care se adună pe labe. Nu-l scoţi dintr-ale lui oricât ai încerca. Şi nu-i deloc uşor să încercisă convingi un Saint-Bernard să facă ceva dacă el nu vrea. Dar, în general, este ascultător, neurmează în plimbarea noastră fără să opună rezistenţă. Cu câinii mici n-are „texte” prea multe, nu-imârâie, îi miroase doar şi trece mai departe. În schimb, când simte câini mai mari, se smuceşte şi oia la goană către ei. Panică maximă pe capul meu, ce facem dacă se încaieră câinii? Cum îidespărţim? Măcar am fost inspirată să dau drumul lesei că altfel mă trezeam târâtă prin zăpadă. CuSaint-Bernard-ul nu te pui! Până la urmă s-au înţeles câinii între ei pe problemele de teritoriu pecare le aveau, iar noi ne-am continuat plimbarea.

Am admirat panorama Pietrei Craiului şi ne-am salutat cu nişte copii care ieşiseră la joacă.Am stârnit o undă de nelinişte într-o turmă de oi care rămăseseră cu privirile aţintite asupra luiLucky şi am speriat o pisică ce veghea asupra împrejurimilor cocoţată pe un jeep. Când să necontinuăm plimbarea, pas de-l mai mişcă pe Lucky din loc. Nicio reacţie, nici la rugăminţi, nici lapromisiuni, la nimic. Până când am zis cuvintele magice „hai acasă!”. Să fi văzut atunci veselie peLucky şi ce repejor a luat-o el înainte ca nu cumva să ne răzgândim. Cum ar fi fost să se fi răzgânditel din nou? Dar nu, cred că se plictisise şi obosise şi doar voia să ajungă acasă să mănânce ceva şisă tragă un pui de somn.

Gând la gând cu bucurie, că şi pe noi ne încerca foamea. La pensiune, gazda ne aştepta cumasa pusă. Supă fierbinte, piure şi friptură, plus o salată de murături senzaţională. Iar la desert,

nişte cornuri şi brânzoaice aburinde, abia scoase din cuptor. Şi-un pahar de vin să ne dezlege limbala poveşti. Ce dacă afară a-nceput să muşte gerul niţel? Înăuntru e cald şi bine. Iar căldura asta teîmbie la somn. Noroc că patul nu-i departe şi e deja făcut. Mai arunc o ultimă privire pe fereastră.Noaptea-i senină şi geroasă. Se văd stele pe cer şi sclipiri argintii în zăpadă. Îmi lipesc nasul defereastră ca în copilărie. Nu mă mai rog să ningă, ci doar mă bucur de noaptea de iarnă. Printrenămeţi, desluşesc siluetele câtorva căprioare în căutare de fân şi le urmăresc până dispar înîntuneric. Aş mai sta să văd ce se mai întâmplă, dar pleoapele-mi cad grele şi adorm cu gândul laiernile copilăriei când fericirea însemna să ningă.

Lorena Drăghici

Lorena este absolventă de filologie şi lucrează ca traducător. Călătoreştepentru că îi place să descopere locuri, să cunoască oameni şi săexperimenteze lucruri noi. Pentru ea călătoria este o sursă nepreţuită decunoaştere şi se bucură să îşi împărtăşească impresiile de drum cu alţi călătoridin lumea mare.

Kidzania, o zi în oraşul copiilor

de Petra Farca

Era o zi frumoasă de vară. Eu cu mama şi cu tata eram în Lisabona. Eu o zoream pe mama:

- Haide, că pierdem trenul!

- De câte ori ţi-am zis: Nu este un tren, ci este un avion. Şi cred că ţi-am mai zis că nu îlpierdem.

- Zău aşa? Atunci de ce voiai să prindem autobuzul de la ora zece? Dacă nu pierdem trenul,atunci de ce mă zoreai TU pe MINE să prindem autobuzul?

- Avion! A-V-I-O-N! A-VI-ON! Poţi să ţii minte?

- Bine, o să ţin minte. Revenind, de ce ne grăbim dacă nu pierdem tren... avionul?

- Te rog, ma înnebuneşti, poţi sa taci?

- Tac, tac, dar poţi sa îmi zici…..

- Îţi zic, aaaaaaa…….. de fapt m-ai înnebunit cu întrebarea asta, o să afli acolo.

Am hotărât că mai bine tac, aşa ca restul drumului a fost parcurs în linişte. Când am ajunsam găsit într-adevăr un avion, dar nu era la aeroport ci într-un mall. O doamnă ne aştepta. Mama

îmi spuse că era un ghid care avea să mă ajute, mai ales pentru că nu tiu deloc portugheză i doarș șpuţină engleză, aşa că mi-ar fi fost destul de greu să întreb tot felul de lucruri pe acolo ( i aveamșnevoie!). Am intrat prin avion şi am crezut că visez. M-am ciupit zdravăn de picior. Auuuuu! Nu, nuvisam. Eram în mijlocul unei străzi. Pe dreapta era banca de unde copiii îşi luau primii KidZosi (baniidin Kidzania) i îşi făceau cardurile bancare, iar pe stânga era po ta. În fa ă erau cred că un milionș ș țde magazine la care puteai să lucrezi. Când părinţii mi-au zis “Ne ducem sus! Să fii cuminte i să teșdistrezi!” eu am fugit spre curse. Dar în loc să mă întâmpine cu un ,,Bine ai venit în Kidzania! Hai înmaşina ta şi să înceapă cursa!” m-au întrebat:

- Ai permis de conducere?

- Nu. De unde îl pot lua?

- Întreabă unde este şcoala de conducere. De acolo o să po i să iei permisul.ț

Am plecat. Mi-am luat permisul i am câştigat cursa. În ziua aceea am mai făcut multe altele:șam fost la pediatrie, unde am avut grijă de nişte bebeluşi nou născuţi, pe la prânz am fost la PizzaHut, unde mi-am făcut pizza şi am mâncat-o (căci îmi era foame), am fost la staţia de pompieri(unde am stins un incendiu), m-am căţărat pe un munte de alpinism, am pictat o casă, am construit,am fost jurnalist şi am scris un articol, am spălat geamuri. A fost o zi super, atât de frumoasă încâtam revenit a doua oară şi îmi doresc să mai merg.

Kidzania, oraşul copiilor, e grozav!

Petra Farca

Petra are 10 ani şi este fetiţa lui Alex şi a Roxanei. Este pasionată demuzică şi călătorii.

La colindat pe-nserat

de Ana Maria Vaida

- Totuşi noi ce cântăm? Imediat ajungem şi încă n-am ales colinda!

Ni se întâmplă la fel de fiecare dată în drum spre casa părinţilor pe 24 decembrie, dupăamiaza târziu spre seară, în ajun de Crăciun. Asta pentru că a merge la colindat, în special la părinţişi la rudele foarte apropiate, în familia noastră este un fel de regulă nescrisă, dar obligatorie. Pecare, cu mici excepţii încă mai reuşim să o respectăm.

Pe la mijlocul anilor ’80, pentru că asta e perioada copilăriei care mi-a rămas în suflet, şi pecare mi-o amintesc, exista la noi în familie un fel de ritual şi un program strict pentru sărbătorireaCrăciunului. Bineînţeles, totul începea cu câteva zile înainte când casa întreagă era întoarsă pe doscu minuţiozitate pentru curăţenie generală până în cele mai mici cotloane. Sarcinile erau împărţiteechitabil şi fiecare primea câte ceva de făcut după puteri. Eram cuprinşi cu toţii de febra pregătirilorce trebuiau terminate înainte de a pleca la „corindat”.

Mai întâi îl ajutam pe tata la curăţenie, noi fetele având printre altele misiunea delicată de agoli vitrinele pentru a şterge de praf toate bibelourile, farfuriile decorative, sau paharele şi serviciile

de cafea de bună calitate ţinute cu stricteţe sub cheie şi care erau folosite foarte rar în cinstea cineştie căror oaspeţi deosebiţi sau la ocazii alese.

Nu mai ştiu dacă la bucătărie ajungeam pentru că ni se făcea foame sau pentru că neatrăgeau irezistibil mirosurile care se furişau pe sub uşă spre restul casei. Venind din sufragerieunde totul strălucea şi unde terminasem de pieptănat şi aranjat la milimetru franjurii de la covor,bucătăria ni se înfăţişa ca harababura perfectă. Oale şi cratiţe pe aragaz, pandişpan şi foi deprăjituri se coceau în cuptor, boluri cu maioneză pentru salatele reci, castroane cu creme fine tronaupeste tot. O simfonie de arome dulci şi sărate te învăluia de cum păşeai înăuntru.

După ce ne potoleam foamea sustrăgând câteva chifteluţe calde crocante sau un şniţelauriu, trebuia să ne aducem musai contribuţia şi în regatul bunătăţilor. Atât cât puteam. Una dintrecele mai ingrate sarcini care mi se părea interminabilă şi grea din cale-afară era când mama nepunea să scoatem apa din unt. La început, untul fiind rece greu se lăsa convins să mai elimine dinapa pe care i-o inoculaseră cei din comerţul socialist ca să mai ciupească la cântar. După câtevaminute bune de icnete, oftaturi şi străduinţe, îi arătam mamei victorios cana umplută sperând că vaspune ajunge. Răsplata imediată pentru munca depusă consta în permisiunea de a linge urmele decreme de pe vailingul şi de prin bolurile în care fuseseră concepute.

- Să cântăm „Trei păstori”, mă trezeşte din amintiri vocea Ralucăi.

- Iar? Asta am cântat-o şi anul trecut şi acum doi ani. Nu mai am chef, mă revolt eu.

- Bine, dacă vrei tu să schimbăm vino cu o idee.

- Îţi aminteşti colinda aia deosebită pe care o cântam în copilărie?, îi spun soră-mii, sperândsă fie de acord cu dorinţa mea.

Spre seară când pregătirile erau încheiate, bradul împodobit, porneam aşadar cu părinţiispre Nadiş, satul natal al tatei, la bunici unde urma să ne petrecem Crăciunul. Călătoria eraexploatată la maxim pentru repetiţii. Doar nu puteam ajunge la uşa bunicilor şi să ne facem deruşine că nu ne aminteam cuvintele sau ordinea strofelor. De neconceput.

Era aleasă o colindă, cântată, răscântată, repetată şi răsucită pe toate părţile. Există apoiregulile într-ale colindatului. Cântatul se începe afară, la uşă. Ghiceam prezenţa bunicii dupăagitaţia din spatele perdelei de la uşa de intrare. Uşa avea să se deschidă doar spre finalul cântăriişi bunica avea să ne poftească în casă. „staţi, staţi, nu putem intra până nu spunem mulţămnita!” neoprea tata.

Dă-mi colacu’ de mi-i da/ Că mi-i scurtă bundiţa/ Şi mni-i frig a corinda!

....scandam la unison cu soră-mea în gura mare, bucuroase că ne amintisem mica poezioarăde încheiere şi năvăleam în casă râzând în hohote, înghesuindu-ne să ne primim pupezele. Lavremea aceea răsplata pentru colinde erau colacii, însă bunica pregătea special pentru nepoatele eipupeze, nişte colaci mai măricei de vreo cinci sute de grame cu o împletitură frumoasă, poleită cuou care ne priveau cu ochi negri din boabe de fasole.

Urma ospăţul unde era musai să şedem la masă ca să gustăm pe îndelete din bunătăţilepregătite cu grijă de bunici, primeam poate şi câte-un pahar de must pe care îl conservaseră specialpentru noi încă din toamnă oprindu-i fermentaţia, apoi ne retrăgeam cu verişoara noastră sărepetăm colinda pe care aveam să o cântăm în seara de ajun. Era diferită de cea cântată cu părinţiişi eu o percepeam ca fiind specială.

Aseară pe-nserate / Fecioara Maria / În Viflaim cetate / Călătorind venea

Colinda noastră, a fetelor, era mereu aceea i la fiecare Crăciun, dar la distanţă de un anșaveam nevoie totuşi de o reîmprospătare rapidă a memoriei. Mie îmi plăcea mult pentru că reuşeamsă-i ţin minte cuvintele fără efort în ordinea corectă, era ca o poveste, fără refren sau versuri preaabstracte, iar succesiunea strofelor avea logică pentru mintea mea de copil.

Şi fiind obosită / Lăcaş îşi căuta / Da-n Viflaimul mare / Nimenea n-o primea

Nu puteam porni la colindat tam nisam, oricând. Cum spuneam, existau tot soiul de regulinescrise, de fapt obiceiuri pe care cei din jur ţi le aminteau dacă cumva memoria ţi-ar fi jucat feste.Obiceiul spunea că aduce noroc să îţi intre în casă mai întâi un băiat, în consecinţă noi feteletrebuia să aşteptăm să treacă primele grupuri de băieţi cu colinda şi abia apoi să pornim şi noi.

Şi-atunci Sfânta Fecioară / Din nou la drum pornea / Pe câmp într-o poiată / De dobitoacesta

Din casa caldă, plină de arome şi lumină ne pomeneam în drum, înfofolite până-n dinţi cutraistele de cânepă pe umăr, în aerul tăios, curat, şi o luam voiniceşte la picior prin întuneric lalumina stelelor spre capătul satului, la prima casă. Sau ultima. Toată lumea trebuia colindată fărăexcepţii de nici un fel. Nu doar rudele şi cunoscuţii. Cu zăpada scârţâind sub paşi, ne îndemnamuna pe cealaltă şi intram sistematic cu conştiinciozitate la fiecare casă. Oamenii se mirau de colindanoastră deosebită şi nouă ne plăcea că eram lăudate.

Şi-acolo în poiată / Pe fânul cel strohos / Prea sfânta fecioară / Născut-a pe Cristos

Cel mai tare se bucurau necunoscuţii pentru că le trecusem pragul cu mesajul naşteriiDomnului. Ne întrebau ale cui suntem, ne serveau cu prăjituri, şi ne răsplăteau efortul artisticdăruindu-ne colaci, nuci sau mere. Extrem de rar, aproape ca o excepţie, primeam din parteavreunei rude şi bani.

Micuţul Isus plânge / Maică-sa-l mângâia / Nu plânge o Isuse / Că Tu cunoşti lumea

Uşa se închidea în urma noastră şi ne trezeam din nou în beznă şi-n omăt. Doar pentrufoarte scurt timp întrucât o altă uşă ni se va fi deschis curând spre căldura altui cămin. Scenariul serepeta cu foarte mici variaţiuni la fiecare casă, toţi se bucurau de vizită şi de colindă, insistau săservim a nu ştiu câta bucată de prăjitură. Traistele se umpleau imperceptibil cu colaci, şi începeausă atârne greu pe umerii noştri de copii. După câteva ore oboseala ni se insinua în trupuri. Treceampe acasă să golim traistele şi să ne tragem sufletele.

Că lumea asta-i mare / Prin Tine s-a zidit / Prin Tine şi prin Tatăl / Prin Dumnezeu cel sfânt

Entuziasmul ne împingea să pornim din nou, de parcă aveam ceva de demonstrat. Dupăpopasul de-acasă petrecut lângă sobă combinat cu oboseala şi câte un pahar de must rece, neurneam mult mai greu. Luam casele pe sărite, de la noi în sus, treceam doar pe la rude.

Se-aude înspre seară / Al clopotelor cânt / Că vine, vine iară / Isus pe-acest pământ

Ne întorceam târziu acasă, frânte. Cred că era singura noapte din an când umblam singurepe drumuri până noaptea târziu. Şi nimeni nu se temea că ni s-ar fi putut întâmpla ceva. Eram canişte mici mesageri inocenţi trimişi în seara de ajun să bucurăm sufletele oamenilor dintr-un satsălăjean cu o colindă frumoasă şi o veste bună.

El vine-n leagăn verde / De îngeraşi purtat / Să scape lumea asta / De rău şi de păcat

Iată că aproape am ajuns la casa părinţilor şi de data asta am folosit călătoria ca sădepănăm amintiri cu sora mea despre cum umblam noi la colindat când eram copii şi ne bucuramde cele mai simple lucruri. Şi-aşa am reuşit să alegem o colindă mai altfel, spre satisfacţia mea. Ocântăm cap coadă, să nu cumva să ne poticnim pe undeva pe la mijloc. Ştiu că părinţii s-au pregătitpentru vizita noastră şi ne aşteaptă răbdători să-i colindăm. Şi mai ştiu că nici un cadou oricât descump ori sofisticat le-am duce, nu are să îi bucure mai tare decât venirea noastră şi timpul petrecutîmpreună.

Ne dregem glasurile în faţa uşii în aerul tare al serii:

- Gata? Începem? Cine dă tonul?

Ana Maria Vaida

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, a călătorit pornindconcentric printr-o parte a Europei de Est, din România, Ungaria, Bulgaria casă ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana-Mariamai spune despre sine următoarele: “Călătorind am învăţat că nu-i bine săpleci de acasă cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şiprejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva călătorind. Am

învăţat în timp să iau cu mine capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”

Un bunic dintr-o poveste

de Ioana Ciuhan

Povestea mea. Povestea copilăriei şi a adolescenţei mele, două perioade strâns legate, daratât de diferite una de cealaltă.

Totuşi, ele au în comun un bunic. Bunicul meu, veşnic cărunt şi pus pe glume. Cel puţin aşami-l amintesc eu dintotdeauna. Şi-mi mai amintesc că îmi făcea toate mofturile posibile şi mă iubeaca pe ochii din cap. Probabil veţi spune că majoritatea bunicilor sunt aşa, dar cu toţii ştim că bunicidintr-aceia, ca-n filme şi cărţi nu întâlneşti chiar la tot pasul. Eu am fost o norocoasă din punctulăsta de vedere.

Bunicul m-a învăţat să joc şah. A avut răbdarea unui profesor, metodele unui profesionist şiindulgenţa unui bunic. Aproape întotdeauna mă lăsa să câştig, dar nu înainte să se asigure că amînţeles consecinţele fiecărei mutări. O vreme mi-a plăcut mult şahul şi jucam constant. Îmi place şiacum, însă prea rar am timp de el.

Tot el mi-a făcut, atunci când a murit un pui de pisică la care ţineam mult, un mic sicriu din

lemn. Atât de mic încât îţi încăpea în palmă. Dar bunicul a lucrat conştiincios şi migălos la el, ştiindcât de important este pentru mine. Avea până şi uşiţă glisantă. De altfel, m-a ajutat şi cu fiecarecăsuţă pe care îmi propuneam să o fac pentru căţei şi pisici, cu toate că ei nu stăteau niciodatăacolo. Dar el nu a ţinut seama de asta, a luat în serios întreg procesul de construire şi toaterugăminţile mele.

Are o vorbă care şi acum îmi răsună-n minte şi pe care probabil n-am s-o uit niciodată: „întâila cel mai mic că-i sac izvorul”. Se referă la mine (deşi am crescut, tot sunt cea mai mică dinfamilie), iar pentru el am fost întotdeauna pe primul loc, indiferent de situaţie.

Nu pot să uit nici zilele de vară petrecute la ţară când mergeam cu tractorul la Apa Sucevei,cum îi spunem noi, iar bunicul încerca să mă înveţe, prin diverse metode, să prind peştişori... Spunîncerca pentru că nici acum n-am reuşit să învăţ, bineînţeles, dar faptul că el şi-a dedicat atât demult timp acestui lucru înseamnă enorm pentru mine acum.

M-a învăţat şi de-ale meşteritului, doar cu asta se ocupa şi el de când ieşise la pensie.Datorită lui ştiu (cât de cât) să bat un cui, să scot un şurub şi altele în genul acesta. Mi-a spus vreodouă-trei lucruri şi despre pomicultură. N-am iubit eu copacii (decât pe aceia în care mă puteamcăţăra), dar lui cu siguranţă i-a plăcut mereu să se îngrijească de livadă, iar atunci l-am ascultat cuplăcere şi-am învăţat şi eu anumite chestiuni mărunte, dar interesante.

O altă întâmplare hazlie de care-mi amintesc este cea cu pernuţele de ciocolată. Pe la vreoşapte ani îmi plăceau teribil de mult acele dulciuri. Bunicul mergea la chioşcul din sat, lua câte opungă şi mă servea cu ele într-o farfurie. După ce se terminau, mă plângeam c-aş mai fi vrut săronţăi câteva, dar cum deja le mâncasem pe toate, nu mai aveam de unde. Însă bunicul aveamereu o rezervă şi de fiecare dată îmi mai păstra două-trei, suficient cât să mă bucure şi mai tare.

În iernile din copilărie mă trăgea mereu cu săniuţa la deal, cu toate că nu mai eram chiar aşade uşurică de la o vreme. Dar cum putea bunicul să refuze invitaţiile mele la săniuş? Când am maicrescut, el era complicele meu de fiecare dată când mă urcam pe furiş în podul casei şi cotrobăiamprintre lucrurile vechi ale mamei sau ale bunicii. Fireşte, ele n-aveau voie să ştie de astfel de miciescapade, iar bunicul întotdeauna mă acoperea.

În serile de vară, rămâneam până târziu afară la masa din curte şi el îmi povestea tot felul deistorisiri, una mai frumoasă şi mai palpitantă ca alta. Îmi vorbea despre excursiile lui cu mama înstrăinătate, despre rudele îndepărtate sau despre drumeţiile din tinereţe. Îmi vorbea adesea şidespre şcoală, despre cât de important e să înveţi pentru tine, să ştii carte.

Aşadar, bunicul meu este bunicul ideal. Nu cred că e cazul să fiu modestă, mă laud şi-aşputea să strig şi-n gura mare că am cel mai cel bunic de pe pământ. Cel puţin în ochii mei aşa staulucrurile. Am fost o alintată în timpul copilăriei (nu răsfăţată, căci mereu s-a stabilit o anumită ordine)şi o privilegiată în adolescenţă. Adică am avut parte de ce-i mai bun. Vacanţele cu bunicul au fosthrana perfectă pentru curiozităţile mele de copil, iar sfaturile primite mai târziu au însemnat la fel demult.

Împreună am făcut cea mai bună pizza din lume, într-o zi de vacanţă în care bunica era

plecată şi rămăseserăm doar noi doi. N-am să uit gustul acelei pizza niciodată şi probabil că nici n-am să-l regăsesc undeva. Avea, desigur, ingrediente unice: puţină stângăcie, inocenţă, bunătate şio foame grozavă. Toate împărţite la doi, între un bunic şi o nepoată.

Cadoul meu de Crăciun e chiar multitudinea aceasta de amintiri vechi pe care le-am purtatmereu cu mine, însă acum le-am aşezat mai bine-n raftul inimii şi am conştientizat valoarea lor.

Ioana Ciuhan

Bucovineancă, colecţionară, iubitoare de animale şi natură, pasionată decălătorii şi întotdeauna veselă. O găseşti pe http://ioanacalatoreste.blogspot.ro

Moş Crăciun la 4 ani

de Anca Argeşiu

La patru ani, Cristina nu ştie de Moş Gerilă şi chiar dacă a auzit ceva de pe la vreun copil depe stradă, informaţia i-a trecut printre urechi fără obstacole, ceea ce presupune lipsa ei totală devaloare. Cristina însă îl cunoaşte pe Moş Crăciun. De anul trecut. Nu-şi aminteşte prea bine decâtcă avea o barbă albă şi mişcătoare, era tot roşu şi a rugat-o să-i spună o poveste sau o poezie sauun cântecel, ce-i plăcea ei mai mult. Şi ea i-a povestit cum s-a jucat cu tătămărică care s-a suit pecasă ca să-l vadă ea din curte: “Mă vezi feti a lui Tata-mare?” “Nu te văd tătămărică, vino mai jos”.țŞi cum a venit mama atunci şi s-a speriat (Cristina nu înţelege prea bine de ce) când l-a văzut petătămărică inându-se cu o mână de coş şi cu cealaltă făcându-i feti ei cu mâna. Mama zicea cevaț țde acoperişul înclinat şi că dl. Călinescu e bătrân…. Cristinei nu i se părea că tătămărică e bătrânşi-l iubea mult de tot şi pe el şi pe mămărică care îi dădeau de mâncare numai ce voia ea, se jucaucu ea şi o pupau toată ziua. Cristina era norocoasa posesoare a trei perechi de bunici, Călineştiifiind ultimii achiziţionaţi, veniţi la pachet cu camera închiriată de pe Sublocotenent Popa şi nepoatalor Gigi.

Ce îşi mai aminteşte foarte bine e sacul mare roşu pe care îl căra Moşul şi din care, după ce

se asigurase că ea fusese cuminte (lucru confirmat de toţi ai casei mai puţin de mama care, nu seştie de ce, tocmai în acel moment îşi găsise să plece prin curte – Cristina s-a gândit atunci că poatemama ar fi avut ceva plângeri la adresa cuminţeniei ei) scosese câteva pacheţele învelite frumos pecare i le oferise în dar. Încurajată de pe margine de suporteri, Cristina a desfăcut tentaţiile alea cufunde şi culori şi-a descoperit cu o mare căldură în burtică şi obraji un ursuleţ auriu şi pufos, ocăciuliţă albă cu ciucuri şi urechi şi o cărticică mică, mică.

Acum stă uşor intimidată şi cu ochii măriţi într-o totală şi definitivă admiraţie a unui brad multmai mare decât orice, care tronează stufos şi sclipicios pe masa mare din sufrageria care s-atransformat într-un basm roşu-auriu şi cald. Cristina are sentimente amestecate şi fluturi în stomac:e nerăbdătoare să vină Moşu’ magic şi să-i aducă cadouri, dar e şi un pic intimidată de măreţiapersonajului şi de cât de bine se va prezenta ea cu poezia pe care i-a pregătit-o. Iniţial a vrut să-icânte Moşului „Căpitane de judeţ” aşa cum o învăţase grupul de la “ jour”-ul de joi al lui tătămărică,dar mama o convinsese că nu e momentul cel mai potrivit.

Deodată, mama îşi aminteşte că trebuie să ia ceva din bucătăria de vară din curte. „Vinimediat.” „Rodica, nu pleca, dacă vine Moşu şi tu îl pierzi ca anul trecut?” Dar mama a ieşit deja peuşă în graba mare. Cristina se uită la tati, dar tata îi zâmbe te liniştitor. Ei, o să vină ea. Se aud însășimediat nişte tropăituri şi un râs gros dincolo de uşă. Uşa se deschide sub ochii şi gura căscată aleCristinei şi în uşă se profilează silueta roşu cu alb a moşului. Cristinei i se pare că e exact ca anultrecut. Moşu vine în paşi aşezaţi şi calmi până în mijlocul sufrageriei şi se aşează pe scaunul dejapregătit pentru el lângă bradul de pe masă sub care se află şi o farfurie cu prăjiturelele alea bune pecare le face Gigi şi pe care Cristina ar fi trebuit să i le ofere Moşului doar că emoţia e prea mare şi i-a luat vocea. Tati ia farfuria de pe masă şi îl serveşte pe Moş Crăciun care ia o gură, se linge pebuzele parţial ascunse de barba albă şi foarte stufoasă după care îi zâmbe te încurajator Cristinei.ș„Ei, uite cât a crescut Cristina!” zice Moşu care îi face cu ochiul. „Am auzit că ai fost destul decuminte anul ăsta, aşa-i?” se întoarce către ceilalţi care confirmă toţi într-un glas. „Şi, ce poveste îmispui anul ăsta?” Cristina înghite în sec şi îngaimă cu o voce mică: „Anul ăsta o să-ţi spun o poezie.”„A, da? Frumos, abia aştept!” Cristina trage aer şi spune apăsat şi hotărât poezia pe care a repetat-o cu tătămărică. Moşul râde mulţumit şi scoate din sac nu trei, ci patru pacheţele colorate. Înainteînsă să deschidă pacheţelele, mămărică are aşa o pornire şi-i spune Cristinei să-i sărute mânaMoşului care a fost atât de darnic. Cristina se apropie timid, nu-i prea place ideea, dar când atingemâna moşului şi-şi apleacă căpşorul deasupra ei, vede o mână mică şi albă ce-i dă aşa unsentiment de bine. Sărută mâna după care se retrage uşor gânditoare. Moşul nu are timp să maistea şi se grăbeşte să iasă pe uşă să ducă cadouri şi altor copii. Cristina stă cu cadourile în braţeuşor indecisă când brusc apare mama pe uşă ca o furtună. „A plecat Moş Crăciun? Iar l-ampierdut?” Şi-n acel moment, ochii Cristinei se măresc şi toate se aşează în căpşorul ei.

Mama nu era, a venit Moşul, la fel ca anul trecut, Moşul e mic de statură, mâna Moşului emică şi albă şi miroase familiar…. „A, n-a fost Moşu’. Moş Crăciun eşti tu! Mama e Moş Crăciun!Gata, ştiu!” Şi pentru că nu pare dezamăgită, ci mai degrabă încântată de descoperire, adulţii caseise decid să n-o contrazică. Nu e chiar aşa rău să ştii că Moş Crăciun e cineva de-al casei care să teiubească aşa de tare.

Şi-n casa Cristinei, Crăciunul a rămas cea mai importantă, mai caldă şi mai luminoasăsărbătoare a anului.

Anca Argeşiu

Filolog cu multe pasiuni, cu drag de oameni şi de lume, cu aspiraţii de călător şiblogger, care încă visează să scrie cândva un roman măreţ - măcar unul mititel!O găseşti la http://www.funtur.ro/blog

Lecţia mare de la un ţigan mic

de Oltea Goia-Demian

Societatea noastră e făcută din noi, oamenii ei. Dacă societatea are o ară, înseamnă că, nețplace au ba, mulţi dintre noi o împărtăşesc. Conştient au ba – de obicei ba. Punem etichete şi uitămsă mai verificăm dacă sub eticheta aia mai e şi altceva decât răul din ea. Îl condamnăm pe Hitler,dar şi noi ne credem superiori, şi nici măcar nu luăm în considerare că poate mai avem de învăţat –poate chiar mult – de la cei clasaţi drept inferiorii noştri. E valabil la rang de oameni. E valabil larang de ţări.

Eram în trecere prin Deva într-o zi de vară prin 2005-2006, aveam câteva drumuri încoace şiîncolo de făcut. Pe unul dintre ele am remarcat un fâş gros, umflăţel şi murdărel, pe un om evidentchiar şi în ditamai fâşul că era sfrijit. Un cineva care era şi desculţ şi mai avea şi ceva căciulă pecap. Nu groasă, dar totuşi căciulă. Era o combinaţie... ăăă... remarcabilă, în plină vară.

În următorul moment am realizat că e vorba de un cerşetor şi mi-am mutat privirea. Şigândul, odată cu ea: unul dintre miile de lucruri făcute inconştient la care, dacă celelalte mii de lucrufăcute conştient ne-ar lăsa să ne gândim, ne-ar spune una-alta despre noi. (Adică, în cazul ăsta, m-ar fi ajutat să trec poate de adevărul de suprafaţă al celor doi ţigani, oameni faini, pe deplinacceptaţi în anturajul nostru, şi aş fi ajuns la cel de profunzime: mi-aş fi dat seama că şi eu am

prejudecăţi împotriva lor.)

Îl clasasem de mult şi nu mi-aş mai fi amintit în veci de el dacă nu l-aş fi revăzut, ceva maialtundeva, peste vreo oră. I-am văzut din spate fâşul, căciula şi desculţoşenia îndreptându-se spreceva fântână arteziană publică, parcă. Ducea în mâna dreaptă ceva ce nu vedeam, ca şi când ar fifost un vas de apă. Vreo 4-5 câini liberi (ce diferenţă între CÂINII şi CAII liberi, deşi e acelaşiadjectiv...) păreau că-l aşteaptă fiindcă au început să se adune şi să dea din coadă. Îl cunoşteaudeci. „Mda, la fel de... liberi”, am gândit un al doilea gând inconştient-care-ar-trebui-conştientizat-şi-analizat-dacă-vrem-să-aflăm-adevărul-despre-noi.

Noroc că acum nu mi-am mai mutat privirea. Cum el mergea către câini şi eu eram înmişcare, unghiul de vedere s-a schimbat aşa încât am văzut ce ducea în mână. Peisajul meuinterior de dinainte a fost cu totul altul decât cel de acum, de după.

Ducea mâncare pentru câinii maidanezi.

Oltea Goia Demian

Infopreneur la www.1001TrueStories.com şi www.SpiritualIntelligenceAcademy.com , la bază profesoară de fizică.

Emigrată în Austria 16 ani, dez-emigrată cu familia; japoneză şi chineză la Univ.Viena, outdoor teambuilding instructor, semi-globe-trotter, fotograf cu sufletul. Apornit să creeze o Şcoală Vie, scânteietoare, împletind dezvoltarea personalăcu informaţiile utile şi cunoaşterea Legilor Vieţii. Infopreneuriatul (blogs,

websites şi din 2014 e-books) sunt menite să o finanţeze.

Bratislava, my love

de Paul şi Laura Farca

Ca un făcut, am avut două zile de stat la Bratislava şi deja din cele câteva ore petrecute hai-hui, oraşul m-a fascinat: tramvaie vechi pe străduţe cu piatră cubică, un castel alb pe colina de pemalul Dunării, un pod cu o farfurie zburătoare pe pilon de unde puteai admira tot oraşul, semne maride Kooperativa pe clădiri şi Dunărea albastră, care era de fapt cenuşie. Am alergat să văd din toatecâte puţin, să le pozez şi mi-am promis să mă întorc.

Şi aşa m-am întors de Revelion.

Ştiţi oraşul magic al copilăriei, cel în care viaţa este frumoasă şi pare că nimic rău nu ţi sepoate întâmpla? Ei bine, aşa este Bratislava.

Pentru că are o biserică albastră, în stil secesionist, care pare făcută din turtă dulce, în fond,doar se cheamă Modrý kostolík! Decoraţiunile sunt alb-delicate şi are un turn ce se înal ă curajos,țdeasupra intrării bondoace. Băncile sunt albastre, interiorul e albastru, parcă eşti într-un cocktail decuraçao sau într-o lume albastră de tot.

Pentru că pe piciorul unui pod are o farfurie zburătoare, de pe puntea de comandă a căreiase poate vedea Dunărea de-a lungul şi de a latul, împreună cu castelul alb de pe deal, lângăbiserica unde au fost încoronaţi regi ai Ungariei timp de trei sute de ani şi în care se găsescmoaştele Sfântului Ioan cel Milostiv din Alexandria, trimise de Mehmed al II-lea lui Matei Corvin.

Pentru că are înspre munte un vechi turn de televiziune, Kamzik, unde este un restaurantcare se învârte în jurul propriei axe. Turnul stă misterios într-o pădure de brad şi are mereu vârfulînconjurat de ceţuri. Dar cafeaua e bună, supa caldă, pastele delicioase şi oamenii primitori. Şi au şicuscus pe deasupra!

Pentru că are un lanţ de cafenele cu licori magice, care se prăjesc în pivniţe tainice - GreenTree, în care te poţi ascunde oricând de frigul îngrozitor de umed de afară. Lan care va aloca totțprofitul pentru cumpărarea de păduri virgine în Amazon sau Indonezia, care să fie păstrate pentrucei cei vor călca pe urmele noastre.

Pentru că are un monument al soldatului sovietic, bineîn eles eliberator, la poalele căruiațsunt îngropaţi zece mii de oameni care au murit la ordinul Generalisimului Stalin, pentru înfrângereaGermaniei naziste şi de unde poţi admira artificiile de Anul Nou. Astfel, îşi acceptă moştenirea şi nuo ascund undeva într-un colţ. Şi dacă urci colina pe înserat, parcă vezi în umbrele prelungi fantomaarmatei a opta de gardă.

Pentru că au statui de bronz împrăştiate prin oraş, ici şi colo. Unul e un om care munceşteîntr-un canal, altul e un soldat napoleonian pierdut în timp lângă o bancă. Probabil aşteptândfermecat de o frumuseţe blondă a locului. Iar cel de-al treilea este un fotograf care te pândeşte dedupă un colţ când îţi cumperi fast food.

Pentru că are o bere delicioasă, care curge din butoaie fără fund în cârciumioare, baruri,taverne din subsolul fiecărei case din centrul vechi. Gurile rele zic că berea e cehă, dar cine stă săle asculte?!

Pentru că se mănâncă sos tartar cu aproape orice. Şi pentru că există un bar unde aupalincă de pepene galben iar patronul ascultă Tom Waits. Şi acolo se petrece timp de trei zile şi treinopţi fără încetare.

Pentru că un bar e mexican şi are pe tavan o piele de şarpe, o cofetărie serveşte ciocolatăcaldă cu piper, alt bar e la subsol şi are bere de casă, un restaurant e într-o casă lângă cel maimare mall de pe malul Dunării iar acolo se serveşte supă de usturoi. Şi magazinele sunt fermecate,pentru că geamul din uşă e în formă de inimă şi înăuntru sunt poşete de lac hand-made.

Pentru că au o poartă a Sfântului Mihail prin care se intră în centrul vechi şi nu doar obarieră. Şi pe poartă este un gargui, iar un pic mai jos este un muzeu al farmaciei care are dreptstemă un rac din lemn, chiar dacă nu se compară cu muzeul din Sibiu.

Pentru că mai jos pe Dunăre au o insulă care este muzeu. Şi pe care se merge cu ţoacla. Iarla Muzeul Naţional aveau o expoziţie despre sânge. De la sângele în creştinism până la afişe careîndemnau la donare de sânge. Şi pe podul de peste stradă copii se dădeau cu skateboard-ul, chiardacă era frig, chiar dacă fulguia.

Pentru că de Revelion au fost cincisprezece minute de artificii din spatele castelului alb depe colina de lângă Dunăre. Castel care în simplitatea lui are ceva misterios: stă alb şi gol, nu sevizitează. Şi noaptea e luminat şi se oglindeşte în Dunăre.

De fapt Bratislava există doar dacă o iubeşti.

Paul şi Laura Farca

Doi oameni liberi, un ardelean şi o olteancă, cu zâmbetul mereu pe buze,dornici să cunoască lumea şi să îşi facă prieteni, pasionaţi de călătorii, defrumos şi locuri mai puţin turistice, cărora să le descopere farmecul, darcare se întorc mereu acasă, unde îi aşteaptă Missy.

Isverna- locul în care oamenii mai cred încă în poveşti

de Mihaela Diaconescu

O săptămână întreagă au stat hărţile întinse prin cameră. Să mergem în Transilvania, ba nu,mai bine să facem un tur al Bisericilor Fortificate, ba nu, să mergem în Maramureş... Să mergem, sămergem, să mergem. Asta până în dimineaţa în care m-am trezit că nu puteam să îmi mai mişcgâtul. Mânată de o durere înfiorătoare merg la doctor şi mă întorc cu un cuvânt bun de“Spânzurătoare” pe post de diagnostic, o pungă de medicamente şi nişte vise frânte. Deci, nu maimergem nicăieri. Sau cel puţin eu nu văd cum aş putea să pedalez cu gâtul ăsta înţepenit, carepare că ar vrea să cadă de pe umerii mei.

În ultimul moment ne hotărâm să împachetăm şi să mergem cu nişte prieteni la Isverna.Cum la care Isverna? La Isverna aceea de după munte. Primăveri şi toamne la rând m-am întrebatcum arată satul scris cu vopsea roşie pe un bolovan din mijlocul pustietăţii. Hoinărind prin ValeaCernei am auzit suficiente poveşti cu câmpuri de lapiezuri, doline şi relief carstic înşelător,adevărate capcane pentru turistul ce părăseşte poteca marcată. În unii ani, urcând spre CrovurileMehedinţilor ni s-a întâmplat să ne întâlnim cu oameni din Isverna, ce urcau în Crovul Mare şi apoitreceau muntele, coborând în Valea Cernei pentru a ajunge, mai apoi, la Herculane. Asta deoarecepentru ei cel mai scurt drum era peste munte.

Maşina se opreşte imediat după ce intrăm în sat, iar mai apoi îşi continuă drumul pe o uliţăde pământ, până ce ajunge la ultima casă ridicată aproape de coasta dealului. Poarta de lemn sedeschide cu un scârţâit prelung, semn că balamaua nu a mai fost unsă de ceva vreme. Cum nu potsă îmi dau capul pe spate, mă dau câţiva paşi înapoi pentru ca micul conac în faţa căruia mă aflu săintre în câmpul meu vizual. Îmi place ce văd, o casă bătrânească cu acareturile la parter şi prispă laetaj, văruită în alb, cu steguleţele de rugăciune nepaleze agăţate între lemnăria uşor crăpată, totulcombinat cu un interior împietrit în timp. Cuptorul văruit, trei pătuţuri mici de lemn de parcă ar fiinteriorul unei camere de păpuşi, poze pe pereţi cu bunici în port popular şi cărţi adormite sub praf.Vom avea timp suficient să îi descoperim secretele şi cotloanele. Până una alta, iarba din curte,verde, deasă şi frumos mirositoare ne ademeneşte mai tare decât cei patru pereţi, aşa că întindempe pătură o masă de seară, câmpenească, cu legume, brânză de la vecini şi lapte cald, proaspătmuls. Laptele proaspăt redeşteaptă gustul copilăriei pe papilele gustative şi beau cu nesaţ ca înzilele de vară de la ţară, când aşteptam cuminte cu cana de metal în mână, până ce mamaia măchema să i-o dau. Stăteam de multe ori în pragul uşii în timpul mulsului, furată de zgomotul lapteluice cădea în căldare, cu nările adulmecând izul dulce şi cald al momentului, fascinată de dialoguldintre om şi animal. Odată ce îmi primeam tainul, îl beam pe nerăsuflate, şi de multe ori nu refuzamnici a doua cană, spre bucuria ambelor mele bunici. Era ora ase seara, era răcoare, un vag mirosșde liliac parfuma aerul, şi în noi chemam la viaţă amintiri din copilărie.

Dimineaţa, fug de acasă precum copii nestâmpăraţi şi plec să hoinăresc pe dealuri. Am lamine doar o sticlă de apă şi muzică în urechi. Mă topesc de căldură pe coastele golaşe, măcăznesc pe poteci pietroase, mă opresc când şi când la umbra anemică a unui arbust pentru a mărăcori şi a mai economisi puţin din apa preţioasă, ajung în amfiteatre stâncoase, mărginite de pereţişi grohotişuri, dar pavate cu iarbă proaspătă. Aici şi doar aici, primăvara e puţin întârziată. Merii,cireşii şi corcoduşii de pe drum ning cu alb şi roz, petalele rămânându-mi agăţate în păr, ca omărturie a micii mele escapade. Pe uliţele satului, un moş mă întreabă a cui nepoată sunt şi undestau, iar în momentul acela timpul zboară douăzeci de ani înapoi, pe când tata mă trimitea în sat săcumpăr una sau alta şi oamenii, văzând că nu sunt de-a locului, mă întrebau curioşi cum măcheamă şi din ce parte sunt. Mă bâlbâi şi în faţa moşului, cum mă bâlbâiam şi când eram copil, şisunt salvată de o fântână apărută în cale, unde mă opresc pentru a-mi ostoi setea, căci apa dinsticlă era de mult terminată şi gâtul era uscat precum o stafidă.

Înainte să se instaleze cu adevărat căldura, îi însoţesc pe prietenii mei pe uliţele satului,oprindu-ne în diverse puncte cheie: “la Peşteră, la Borcea, la Meserie” şi luând astfel pulsul locurilor.Aici ceasul bate după o altă oră, ziua e parcă şi ea mai lungă, amiezile sunt nemişcate şi se scurgîntre o masă “organică” cu un castron generos de salată verde, ouă prăjite şi brânză din vecini, şi osiestă prelungită “la umbra nucului bătrân”.

După ce se domoleşte zăduful pornim într-o nouă incursiune. De data asta spre Podul luiDumnezeu (faină asociere). De pod se leagă mai multe legende, asta şi pentru că relieful carstic azămislit acolo o altă lume, cu peşteri, galerii care comunică între ele, cu izbucuri, ori câmpuri delapiezuri, fenomene explicate simplu de oamenii locului prin superstiţii şi legende. Doi kilometri maideparte se găseşte Pădurea de Liliac. Nările încearcă să prindă din zbor mirosul de mov sălbatic,dar nu găsesc decât miros de verde crud. Sunt doar câteva tufe pe versanţi, câţiva copaci înfloriţi,dar cam atât. Peste doar o săptămână o să fie Sărbătoarea Liliacului, dar nu o să fie prea mult decules. Pădurea ca pădurea, dar locurile îmi stârnesc fantastice planuri cicloturistice. Mergem dupăGPS în căutarea unei variante de a coborî în cheile Bălu ei şi dealuri întregi ni se aştern în faţă.țPăduri, case, aşezări, toate unite prin drumuri de bicicletă. O femeie ne lămureşte: Delureni,

Brânzeni, Gărdăneasa. Atâtea denumiri autentic româneşti. Primăvara e superb pe aici, toamnatrebuie să fie la fel. Culorile vor da un alt farmec locurilor, dar oamenii vor rămâne aceiaşi.

Pentru că omul sfinţeşte locul. Omul a plantat firele acelea plăpânde de liliac pe margineadrumului, susţinute de araci, ce cu voia Celui de Sus vor da un drum de liliac. Oamenii îşi îngroapămorţii în cimitire mici, amplasate în cel mai frumos loc de pe deal. Oamenii îngrijesc (măcar cu unvar) gutuii ce stau împodobiţi cu flori pe marginea drumului. Oamenii muncesc pământul cu drag,aşezat, cu naturaleţe. Cei de aici nu vor multe şi cum nu vor luna de pe cer, via a le pare lină.țGospodăria, curtea, animalele, pomii le sunt o bogă ie acceptată cu drag. Pe alocuri mai sunt sițceva contraste - ba un Audi negru proaspăt spălat, lângă o căsu ă, urcat pe un drum de căruţă, bațun sat ce are un uşor aer de Nepal. Sunt locuri ce acum îmi par greu de descris. Aşa cum seîntâmplă în cele mai multe cazuri nu destinaţiile sunt ceva deosebit, ci drumul şi ceea ce găseşti pelângă. Aşa cum mergem agale prin sate, printre gospodării, ne umplem de tihna locului şi în minteîmi răsună ca o mantră: “dolce far niente...” Sincer, nu credeam că e aşa de plăcut să pierzi vremea,mai ales că am descoperit că o pot pierde cu atâta talent un weekend întreg.

În ultima zi a şederii noastre la Isverna, ne hotărâm să urcăm şi spre munte. Pornesc cuRadu de dimineaţă, pe poteca spre Poiana Beletina. Verdele e plin aici, la poale, copacii suntînfloriţi, seva şi pofta de viaţă pulsează în orice floare, copac, în orice om, în mine. Mieii, mânjii,viţeii gustă prima iarbă proaspătă, oamenii fac drumuri nesfârşite pe munte cu animalele, eplinătate. Când va veni vara şi se vor usca toate, va fi doar căldura toridă, dar acum e poftă demers, e gust şi miros la un loc.

Ajungem în Beletina şi apoi ţinând un marcaj pe banda roşie, mergem pe deasupraCrovurilor pe care le cunoaştem deja. Când ne găsim deasupra Poienilor Porcului ne lăsăm înapoispre sat, pe poteci întortocheate de animale. Sper că Radu ştie ce face, pentru că altfel, pe câtpierdem altitudine, pe atât perspectiva unei întoarceri pe coama dealului îmi dă fiori. Într-un finalpoteca noastră firavă dă într-una mai bine închegată, ce ne va scoate cu siguranţă înapoi înlocalitate. Pe potecă însă, nu mică ne este mirarea când descoperim două fete parcă rupte dinpove ti cu Heidi - rochiţe lungi şi albe, sandale joase, pălării cu boruri largi şi ș poşetuţe - însoţite deun câine mic şi oprite lângă un izvor la umbră. Sunt prea sfioase pentru ca Radu să intre în vorbă cuele, dar îşi găseşte repede un alt interlocutor puţin mai în faţă, o femeie pe la 60 de ani care stă şitricotează. Dreaptă, ţeapănă, cu faţa către vale, cu ochii pierduţi şi cu mâinile îndemânatice,aşezată pe o grămadă de vreascuri, cu batic, faţa arsă de soare şi mărgele la gât. Nu era nimicostentativ în această asociere. Ne întreabă de vacile ei, îşi ia bocceaua de surcele în spate şi neînsoţeşte pe drumeag. Ajungem din două vorbe în dreptul casei sale, şi ne invită la umbra unui vişinsă mâncăm pâine caldă. Şedem, nu pentru că burţile erau goale (deşi chiar erau, nu mâncasemnimic dimineaţa), ci mai mult pentru că sunt uimită de ospitalitatea femeii, ce se întoarce repede cuun ştergar apretat, o jumătate de pâine caldă, abia luată de pe vatră, cu coaja neagră şi crocantă, ofarfurie cu o brânză închegată, potrivit de sărată şi două fire de praz. O mâncare simplă pentru carenu e nevoie de prea multe vorbe să ne invite. Şi uite aşa, la umbra vişinului, sub privirile atente alefemeii, ascultând poveştile ei şi ale nepoatei sale, stăm şi mâncăm la drumul mare. Aflăm în curândşi povestea fetelor, care nu sunt turiste, ci fetele unui ţăran din Isverna, ce apare parcă la un semn,după colţ. E un ţăran autentic (iar fetele vin cuminţi după el) şi mă loveşte contrastul dintre părinte şicopii. Apoi ascultăm poveşti despre hora din sat, despre şarpele de aur cu 12 capete ascuns înpeştera de sub Vârful lui Stan şi despre tot felul de comori din zonă. Cu burta plină şi tolba plină,mulţumim pentru masă şi plecăm. Ştim deja că aici funcţionează trocul şi nu banii. Dar din păcatenoi nu avem ce da la schimb, pentru că nu mai avem la noi decât apa din bidoane, şi aceea nu se

compară cu apa de la izvorul din care tocmai ne-am înfruptat. Şi în relaţia cu vecinii de la care luamlapte şi brânză în fiecare seară, tot trocul funcţiona. Pe cât descopeream mai mult satul şi oameniilui, pe atât găseam o lume diferită de cea de la oraş, în care oamenii oferă din surplus, şi în care nudomneşte musai banul.

E o poveste întreagă despre cei de acolo, despre viaţa lor vara sau iarna, despre relaţia lorcu natura, până şi despre cârciuma satului, acum amuţită la ceas de amiază, într-o zi văratecă încare nu mişcă nici musca.

Nici noi nu suntem prea dornici să ne facem bagajele şi să plecăm spre casă. Prea ne-auvrăjit locurile şi parcă am sta în casa răcoroasă să treacă zăduful. Ne urnim cu greu pe la aseșseara cu promisiunea de a reveni, căci Isverna şi-a câştigat definitiv un loc în inima noastră.

Mihaela Diaconescu

Îndrăgostită de munte şi de oameni frumoşi, Mihaela călătoreşte"neconvenţional", la pas, pe bicicletă sau pe schiuri, fără sa îi fie frica săpăşească dincolo de hartă. Un prieten i-a trimis într-o zi următorul citat, desprecare spune că o reprezintă: “A woman is like a tea bag. You never know howstrong she is until she gets into hot water.” (Eleanor Roosevelt). O găseşti lahttp://amintiridinmunti.blogspot.com/

O frumoasă zi de naştere şi… re-naştere în stil italian

de Sorina Grosu

Italia si italienii au fost dintotdeauna febleţea mea, deşi cred că mai întâi mi-a plăcut unanume italian, iar apoi a venit şi dragostea de Italia datorită vizitelor pe acolo, chiar dacă niciodatănu m-am revăzut cu acel italian al meu... până când s-a întâmplat!!!

Astfel, după şapte ani de tatonări, am stabilit să-l vizitez la Bari şi astfel să savurez o minivacanţă în sudul Italiei, despre care am auzit atâtea lucruri frumoase de la toţi prietenii mei sudici.

Chiar dacă m-am decis de pe o zi pe alta, am avut noroc să prind un bilet ieftin şi astfel amaterizat cu bine pe aeroportul din Bari la 9 seara. Emoţii, pupături şi îmbrăţişări pe aeroport, atât defrumos, atât de real! Parcă nici nu trecuseră şapte ani de când nu ne văzuserăm, voiam să cred căeram fix ca în acea dimineaţă de august în Sighişoara când ne luam rămas bun. Momentul revederiia însemnat un amestec ciudat de sentimente şi emoţii, dar după câteva secunde de derută, mi-amrevenit, eram încântată că am ajuns în Bari şi că lângă mine se afla o persoană deosebită careurma să-mi fie ghid şi gazdă pentru câteva zile.

M-a întrebat ce vreau să văd şi i-am spus că nu ştiu, pentru că singurul meu plan era să

evadez din Bucureşti şi să fiu în cu totul altă parte de ziua mea pe care o consideram un momenttrist legat de anumite neîmpliniri pe plan personal. Şi atunci când îţi doreşti puţin, ţi se întâmplă defapt să primeşti mult mai mult! Astfel că în trei zile am reuşit să comprimăm mai multe senzaţii şievenimente superbe decât se poate întâmpla uneori într-o lună întreagă.

A doua zi dimineaţa, după piccola colazzione şi o adevărată cafea italiană, am începutexplorarea oraşului Bari. Era sfârşit de februarie cu o vreme deloc prietenoasă, dar totuşi ne-ambucurat de câteva raze plăpânde de soare. Fără a avea un itinerariu bine stabilit, ne plimbam pestrăzi, admirând arhitectura clădirilor, am vizitat Castelul Svevo, am făcut şi câteva pauze decappucino prin diverse cafenele. Eu ascultam poveşti despre oraş, despre serviciul lui şi despre cea mai făcut în ultimii ani, aducându-mi aminte cum îl plimbam şi eu demult prin Bucureşti,Sighişoara, Braşov, Bran.

În drum spre faleză, am trecut pe nişte străzi micuţe şi mă uitam suspect la uşile de laintrare, foarte simple, la nivelul solului, nu păreau a fi deloc solide. Atunci el mi-a explicat că în sudulItaliei, mai ales în oraşele mici sau pe străduţele lăturalnice, o stradă însemna de faptSUFRAGERIA comunităţii unde se adunau toţi vecinii, iar uşile oamenilor nu se prea închideau,totul era atât de deschis şi locuitorii unei străduţe formau o familie. Mi-am şi imaginat cum stăteauafară, discutând şi savurând un pahar de vin toţi vecinii de pe acea stradă, părinţi şi copii, bunici şinepoţi, oameni de toate vârstele pentru care strada devenea un loc de socializare. Mi-a plăcutfoarte mult această idee, dar am înţeles că în prezent fenomenul nu se mai întâmplă.

Plimbarea pe faleză a fost urmată de vizitarea celei mai importante biserici din oraş, BisericaSfântul Nicolae. Seara mă aştepta o surpriză: urma să mergem la o petrecere de casă nouă a unuiprieten. M-am panicat brusc că voi fi singura străină pe acolo, dar panica s-a risipit rapid pentru căam fost primită cu multă căldură, ceea ce mi-a reconfirmat părerea bună despre italieni. Cu cei carenu ştiau engleza, încercam să utilizez cele câteva fraze în italiană învăţate da sola, iar cu singurulcopil prezent la petrecere am comunicat cel mai bine prin semne şi zâmbete, astfel că, la unmoment dat, copilul mă mângâia pe faţă şi mă striga mia nonna. Perspectiva de a fi asimilată cu obunicuţă nu îmi surâdea, dar părinţii mi-au explicat că fetiţa era foarte bucuroasă că cineva se jucacu ea şi o alinta exact ca bunica ei.

Deşi simplă şi modestă, petrecerea m-a trezit un pic din gândurile negre cu care venisem înItalia. Majoritatea musafirilor cu vârste între 40-50 de ani nu erau neapărat împliniţi pe plan personalşi profesional, conform criteriilor mele, dar mi-au plăcut calmul şi armonia lor, precum şi modul încare italienii ştiu să se bucure de viaţă.

Vizita mea iniţiatică sub deviza la vita e bella a continuat în ziua următoare cu mai multsoare şi cu alte trei oraşe sudice. În Polignano a Mare am savurat plimbarea pe străduţele îngusteşi pe faleza fortificată. A urmat apoi Monopoli, eram foarte amuzată pentru că nu ştiam de existenţaunui oraş cu nume de joc. Tot aici am făcut şi pauza de prânz, delectându-ne cu aproape tot ce seputea degusta la capitolul „fructe de mare” într-o minusculă Osteria Pericci, cu un ospătar superdrăguţ şi cu mâncăruri de-ţi lăsau gura apă. Seara urma să o petrecem în Ostuni, locul de naştereal prietenului meu italian şi oraşul despre care am aflat prima dată dintr-o carte poştală pe care mi-atrimis-o cândva de mult! Ostuni este denumit la citta bianca datorită culorii albe a caselor din parteaveche a oraşului. Am aflat, de asemenea, că toate casele erau date cu var în fiecare an fără a cojistratul de dedesubt, astfel că în anumite locuri puteai să numeri exact câţi ani are casa daca reuşeaisă descifrezi numărul de straturi. Mi-au plăcut străduţele spiralate şi înguste, dar mai alespoziţionarea de poveste a oraşului, care din depărtare seamănă cu un castel mare şi frumos aşezat

pe un deal.

Plimbându-ne prin oraş, ne-am oprit lângă o casă foarte veche, eu continuând să ascultdetalii despre diverse stiluri arhitecturale şi despre modul cum s-a dezvoltat oraşul, când la unmoment dat o doamnă în vârstă s-a apropiat şi ne-a întrebat cine suntem şi de unde suntem. Apoi,femeia ne-a zis că aceea era chiar casa ei şi că puteam intra ca să ne arate interiorul. Am fostsurprinsă, mă aşteptam la orice, dar nu la o astfel de propunere, chiar şi însoţitorul meu era foartecontrariat, dar nu am putut rezista curiozităţii de a vedea o casă veche de peste 100 de ani.

Interiorul era destul de simplu, cu o mobilă veche şi foarte frumoasă, iar doamna noastrăenergică şi veselă ne-a plimbat prin toate camerele, arătându-ne fotografii de familie, oferindu-nedetalii despre mobilă, apoi despre împărţirea camerelor. Am făcut cunoştinţă şi cu soţul ei, carestătea pe un fotoliu, iar în faţa lui se afla un fel lighean unde mocneau nişte cărbuni. Un astfel desistem de încălzire era inedit pentru mine. Se părea că era destul de greu să faci modificări în casă,astfel încât să instalezi un sistem de încălzire centrală sau măcar o sobă părea un demers dificil, iarsezonul rece dura prea puţin pentru astfel de investiţii.

Eram toată un zâmbet, mi se părea ireal ca un om de pe stradă să te invite pur şi simplu înpropria casă, am aflat mai târziu că a fost în premieră şi pentru ghidul meu pentru că, deşi maiplimbase amici prin Ostuni, niciodată nu fusese invitat să vadă o casă pe dinăuntru. La un momentdat, doamna ne-a întrebat dacă ne poate oferi o ciocolată caldă, pe care însă am refuzat-o politicospentru că ne grăbeam să ajungem la un concert, dar nu ne-a lăsat să plecam până nu ne-a dat câteo bombonică. Ne-a privit zâmbitoare şi ne-a spus cât de tineri şi frumoşi suntem. I-am mulţumit şi laplecare ne-a spus s-o mai vizităm.

Încărcată cu emoţii pozitive, am pornit spre locul unde urma să se desfăşoare un minunatconcert de jazz, dar înainte de asta am trecut pe la un magazin de instrumente muzicale de unde cuani în urmă bunul meu prieten îşi cumpărase o tamburină pe care ulterior mi-a dăruit-o ca amintirela plecarea din România şi pe care am păstrat-o cu drag în colecţia de instrumente pentru sesiunilede improvizaţii muzicale organizate cu prietenii mei. Proprietarul magazinului, care îl cunoştea binepe însoţitorul meu, m-a sustras însă din reverie prezentându-mi mai multe tipuri de instrumentemuzicale, unele specifice sudului Italiei, iar eu am fost atât de mandră de mine când am arătat cumana spre un „nai “ din magazin şi i-am zis „ah, uite, aveţi un instrument şi din România, ştiu ceeste şi are chiar şi ciucureii în culorile steagului românesc!” Proprietarul a zâmbit şi mi-a explicat căastfel de instrumente se găsesc la toate popoarele care se ocupă de oierit, iar acel instrument eraadus de pe undeva din Africa.

În cea de-a treia şi ultima zi a şederii mele, fiind o zi de luni si prin urmare de lucru, am fostpreluată de vecina prietenului meu care avea treabă într-un orăşel din apropiere – Trani. M-amplimbat pe faleza, pe străduţe şi apoi am vizitat superba catedrală San Nicola Pellegrino care seîncadra perfect între cer şi mare, ambele extremităţi având fix aceeaşi nuanţă de bleu.

Seara l-am recuperat şi pe prietenul meu, iar împreună cu o altă amică urma să organizam ocină de bun rămas. În drum spre casă îi povesteam gazdei mele despre minunata zi în Trani, iar laun moment dat îmi spune „ştii, Facebook-ul arată că mâine e ziua ta de naştere”. I-am răspunszâmbind „cred că Facebook-ul nu minte”. M-a întrebat de ce nu i-am spus, s-ar fi mobilizat săorganizeze o mică petrecere, dar eu încercam să-i explic că ziua mea nu mi se pare un evenimentaşa de frumos cum era în copilărie şi că acum mă simt tristă şi deprimată de ziua mea, aducând şicâteva argumente pentru a-mi susţine ideea. Concluzia lui a fost însă că în seara aceea urma să

sărbătorim simbolic ziua mea de naştere în ciuda protestelor mele.

Cât timp îmi făceam bagajul, prietenii mei italieni s-au ocupat de pregătirea cinei, decumpărarea unui vin potrivit, iar vecina m-a răsfăţat cu nişte brioşe surpriză care trebuiau săînlocuiască tortul aniversar.

A fost o seară superbă în compania unor oameni minunaţi, am mâncat nişte pastedelicioase, am ciocnit un pahar de vin bun, mi-au cântat la mulţi ani în italiană, am glumit şi toateaceste momente plăcute au declanşat ceva în interiorul meu. Mă bucuram din tot sufletul că ziuamea de naştere neplanificată se desfăşura atât de frumos.

Avionul cu destinaţia Bucureşti a decolat pe 4 martie la 4 dimineaţa, în aceeaşi zi şi laaceeaşi oră doar că la 32 de ani distanţă de momentul când veneam pe lume. Era ziua mea denaştere! Mă simţeam nu doar născută, ci…renăscută. La aterizarea pe aeroportul Otopeni m-amdecis să... TRĂIESC. Această renaştere în stil italian mi-a redat bucuria de a cunoaşte şi de asavura VIAŢA!

Sorina Grosu

Sorina este pasionată de călătorii, dar mai ales de impactul cultural pe care îlprilejuieşte interacţiunea cu o altă civilizaţie mai apropiată sau mai îndepărtatăde a ei proprie. A vizitat deja 28 de ţări, având câte o amintire specială asociatăcu fiecare loc vizitat, dar recunoaşte că până acum cea mai frumoasă şicompletă experienţă de călătorie a fost Peru, în aprilie 2013.

În Anglia nici ploile nu-s furtunoase, nici oamenii

de Cătălina Breadsley

Dintotdeauna mi-am dorit ca viaţa pur şi simplu să mă poarte pe alte meleaguri unde săcunosc oameni noi, să le descopăr obiceiurile, să văd cum e „la ei”, să-mi folosesc cunoştinţele delimbi străine pe acolo pe unde mă duc. Însă nu m-am prins la timp şi că poate trebuie să pun osul latreabă în vreun fel, că doar ocaziile nu vin aşa, pur şi simplu.

După anul doi de facultate, am aflat de posibilitatea de a merge cu bursă într-o ţară străină.Franţa, mi-am spus eu repede! Ce-mi trebuie? Păi, „trebuie să scrii o lucrare şi să dai un interviu înfranceză în care vor evalua daca eşti persoana potrivită”. Ştiam franceză, doar o studiasem cu maredrag vreo 12 ani în particular, însă n-o puteam vorbi şi eram tare conştientă de lucrul acesta – nu m-am considerat destul de bună (nici ca limbă, nici ca persoană) şi nu m-am dus. Mai târziu amregretat ajungând să văd ce nivel de franceză aveau cei care au fost acceptaţi şi chiar ce nivelacademic, dar eram prea tânără şi prostuţă să înţeleg că nu toată lumea e la fel de exigentă camine şi că nu trebuie să fii studentul perfect ca să meriţi, la fel cum nu m-am prins că totul ţinea deatitudine mai mult decât de alte lucruri.

Dar poate aşa a fost să fie, pentru că dacă aş fi rămas în Franţa nu mi-aş fi cunoscut

actualul soţ, un englez din Hereford, Westmidlands. Ceea ce veţi citi aici sunt gândurile şi impresiilemele clădite în doi ani şi jumătate de când m-am mutat în UK, despre cum e viaţa mea faţă de ceadin România şi cum sunt oamenii comparativ cu România. Sigur, atât cât i-am cunoscut şi luând înconsiderare creşterea de care am avut eu parte. Am observat, însă, câteva trăsături clare ale ţăriiăsteia care se extind la oameni, lucruri, obiceiuri, acelaşi trăsături, doar aplicaţii diferite.

În Anglia fiecare om/lucru e acceptat aşa cum este şi lumea colaborează/se-nţelege înciuda sentimentelor personale. Nu am întâlnit asta des în România, cel puţin nu în zona transilvanăîn care m-am născut şi nici pe la rudele de la oraşe mai mari. Dacă te-mbeţi, fumezi, ai tatuaje, aicopii fără să fi căsătorit, nu ai facultate, ai rude/copii/părinţi cu probleme mintale sau de alte feluri,atunci nu eşti „de treabă”. Deci nu ne-ncuscrim, nu ne-mprietenim, câteodată chiar nu putemcolabora frumos la serviciu.

Ajung în Anglia şi văd tatuaje peste tot, mulţi colegi de la birou abia aşteaptă să se ducăsâmbătă de sâmbătă în club şi să se îmbete, aproape nimeni de vârsta mea nu se căsătoreşte, vădfoarte multe adolescente cu copii şi fără relaţii stabile, multe persoane pe care le cunosc au câte uncopil diagnosticat cu autism sau deficit de atenţie sau alte câteva boli „noi” şi nimeni nu se fereştesă vorbească despre copiii lor cu probleme. Cu toate astea nimeni nu spune nimănui „nu-mi placi” şicolaborează foarte decent unii cu alţii. Am descoperit încet, încet că oamenii sunt de treabă chiardacă au tatuaje sau se îmbată la sfârşit de săptămână (e un altfel de îmbătat aici în Anglia, oameniise pilesc doar – majoritatea – şi se simt bine, fără scandal neapărat). Sigur, cu relaţii instabile şicopii cu grămada de la 15 ani nu sunt de acord şi voi vorbi despre asta mai încolo şi voi atinge şisubiectul boli. Însă mi-a fost destul de greu la început, când venisem cu credinţa că o ţarădezvoltată nu are oameni cu mai multe probleme ca ale noastre şi judecam la greu, conformprincipiilor din copilărie. Şi mi-era greu să colaborez la serviciu cu cineva care avea cercei în limbăsau despre care ştiam că duce o viaţă poate (conform principiilor mele) destrăbălată. Aici lumea e înstare, nu ştiu cum, să lase la o parte opiniile personale despre cineva şi să poată comunica în planprofesional fără probleme.

Vorbind de conversaţii, la fel, mi-am dat seama că în stilu-mi clasic (nu ştiu dacă românescsau doar personal), când port o conversaţie, aproape că aş vrea să aflu cine are dreptate la sfârşit,e ca mine sau ca ei? Aici însă, oamenii vorbesc despre o idee fără să dezbată neapărat opiniipersonale, ci conceptele în sine, şi îşi acceptă unii altora părerile fără a avea pretenţia ca unii săaibă mai multă dreptate decât alţii, doar e loc pentru toţi pe lumea asta. Şi, într-un fel, probabil cărespectă părerile altora pentru că le place ca şi părerile lor să fie respectate şi să fie lăsaţi să facăcum cred de cuviinţă. În România, când luam prânzul cu colegii de serviciu şi ziceam aşa-ntr-odoară că parcă aş deveni vegetariană, mi-ar fi sărit 100 în cap cum că nu e bine, că aşa şi pedincolo, în timp ce în Anglia mi se răspunde: „povesteşte-mi mai multe despre ideea asta a ta”. Amaflat mai târziu că ăsta poate fi şi răspunsul politicos al cuiva care nu e de acord cu tine, dar măcarnu se iscă o dezbatere despre cine are dreptate şi cine pe cine convinge: a fost omul făcut să fievegan sau nu. Aici nu mi se dau sfaturi dacă nu le cer eu explicit şi nici nu mi s-ar spune: „a, nu, nufaci bine”, ci mai degrabă ori mă ascultă şi spun „tu ştii cel mai bine ce ţi se potriveşte” sau spun „eunu ştiu dacă aş putea să fac asta”.

Din nou, se dezbat idei, nu gusturi/preferinţe. Iar acest respect se vede până şi în regulile lorde pronunţie, care, ai ghicit, sunt aşa cum le vrea fiecare! De exemplu, oraşul meu se pronunţăexact aşa cum se scrie, ”H-e-r-e-f-o-r-d”, în timp ce eu credeam la început că s-ar citi ca şi încuvântul „here” (aici) şi „ford”. Şi unii englezi care nu sunt din părţile locului greşesc pentru că nu au

de unde ghici cum vrea fiecare zonă să-şi pronunţe numele, iar odată ce îl află, îl pronunţă cumtrebuie. Şi se întreabă unii pe alţii cum li se scriu numele (de persoane) şi nimeni nu comentează căexistă 2 feluri de a scrie Clara (Claire şi Clare) sau ca Siobhan se pronunţă Şăvon.

Cum spunem „nu” fără să spunem de fapt „nu” / Cum comunicăm atât de diferit

Eram la mama acasă, în România, şi gătise mama de toate. Şi îl întreabă pe Richard almeu: „Îţi mai pun, mai vrei?” La care el dă din cap vertical, zâmbeşte politicos şi răspunde: „ I’malright, thank you!”, la care mama îi mai pune un polonic de supă în farfurie. De fapt, el nu mai voia.Dar în felul lor caracteristic, englezii spun de fapt: „Mulţumesc, am avut destul, mi-e bine aşa”, careînseamnă „Nu”.

Şi combinând ideea asta cu cea din paragraful anterior, a mai fost interesant când m-amhotărât să mă tund periuţă şi o cunoştinţă din România care are un partener din Anglia mă întreabă:„Şi Richard ce spune?” La care eu răspund: „Nu cred că are nimic împotrivă, mi-a spus că dacăasta e ceea ce îmi doresc, asta să fac”. „Oooo, păi asta nu înseamnă neapărat că îi place, asta erăspunsul englezesc pentru «Mie nu-mi place, dar tu eşti liberă să faci ce vrei»”. Nu mai ştiu ce l-amîntrebat altă dată pe actualul meu soţ, dar era ceva de genul: „Ce zici, nu ar fi foarte bine dacăoamenii ar face cutare sau cutare lucru?” „Ba da, sună interesant”, răspunde Richard. O săptămânămai târziu i-am zis: „Deci, eşti gata să începem, facem şi noi aşa?” La care răspunsul a fost maimult sau mai puţin „Nu” şi am întrebat: „Păi n-ai zis tu că ar fi interesant şi bine?” „Ba da, dar n-amzis că aş face eu aşa”. Vedeţi voi, prin întrebarea mea de cu o săptămână înainte eu de faptîntrebasem dacă i se pare o idee bună, cu alte cuvinte: facem şi noi? Că doar dacă i se pare o ideebună, de ce să nu şi facă? De fapt i-am cerut părerea personală – nu ştiu, nu aşa facem noi înRomania? – iar el de fapt discuta despre idee, concept şi mi-a şi spus: „Tu nu m-ai întrebat dacă aşfi gata să fac şi eu asta”. Pffff…

Luptăm până la ultima picătură de sânge? Neah, n-avem nicio şansă!

I-am tradus lui Richard la un moment dat versurile de la „Deşteaptă-te române!” şi aobservat că nu sunt prea pline de speranţă şi că dezvăluie de fapt o atitudine de resemnare în faţafaptului că nu ne putem influenţa soarta şi-atunci mi-a dat să citesc versurile de la „Rule, Britannia!”,total opuse! „British never will be slaves!” se spune acolo. Iar eu i-am amintit despre cum eram noiromânii în zona de trecere de la estul spre vestul Europei şi cum am avut nenorocul să fim cotropiţide toţi. Clar nu ştiu multe despre istorie, poate că nu a fost chiar aşa. Dar se citea şi în mine lipsade credinţă în forţele proprii. Şi atunci Richard m-a întrebat: „Să zicem că echipa de fotbal aRomâniei joacă un meci împotriva altei echipe. Sunt ultimele 10 minute de joc, ceilalţi vă conduc cu2-0, ce face galeria voastră?” „Huiduie”, zic eu, „şi încă mult, nemulţumiţi că românii nu au jucatbine”. El zice că galeria engleză i-ar încuraja până la final pe ai lor. „Chiar dacă ştii că nu mai suntdecât 10 minute şi că este imposibil?” „Da”, vine răspunsul, „merită să lupţi până la sfârşit”. Şi îmi dăexemplu când o armata de vreo 200-300 de englezi au înfrânt vreo 2000-3000 de zulu prin puraatitudine de a nu renunţa fără măcar a încerca şi prin multă organizare şi eficienţă. Dl Stan Platt,englez care locuieşte în România şi care a creat primul serviciu de ambulanţă aeriană din România,spune: „Mie îmi place foarte mult Mioriţa. Dar eu, fiind britanic, nu aş fi putut să fiu acel ciobănaş şisă îmi dau viaţa celorlalţi. Ar fi trebuit să mă lupt până la ultima picătură de sânge din mine”. Aş vreasă cred că atâţia ani de cotropiri şi-apoi comunismul ne-au adus în stadiul de a crede că orice amface, nu ne putem schimba soarta, dar tot mai mult cred că felul nostru de a fi a existat dinainte săfim cotropiţi şi dominaţi.

Cum vorbim cu oamenii şi cum le cerem să facă diverse

Vorbind despre limbă acum, un domn francez, managerul unei multinaţionale din România,m-a întrebat cum se spune în româneşte „We need to do this”, dacă ar spune-o unui angajat de-alsău. Vorbeam în franceză, dar se potriveşte perfect şi cu engleza. „Trebuie să facem asta”, traduceu. Şi ce înseamnă „trebuie”? „We must”, răspund eu. „Dar eu nu asta am întrebat! Atunci cumspuneţi voi la “We must do this”? „Trebuie să facem asta”. Dar dacă aş vrea să spun „It would benice to do this..., Would you be able to do this for me..., It would be much appreciated if you could...,Would you..., Could you?” În acel moment am realizat că noi reacţionăm la „trebuie” mai mult ca laorice altceva. Dacă un manager s-ar adresa angajaţilor din România spunând „Ar fi drăguţ dinpartea dvs. să…, Aş aprecia foarte tare dacă aţi..., Aţi putea să…”, nu ştiu câtă lume ar reacţiona lafel ca atunci când le-ar spune „Trebuie să facem asta şi ailaltă”. Richard îmi explică că niciodată nuo să-l faci pe un englez să facă ceva dacă îi ordoni. Din contră, va face dacă îl rogi sau dacă îi spuică ar fi apreciat dacă ar face cutare sau cutare lucru.

Bubele din Anglia sunt (încă) plusurile din România

Închei vorbind puţin despre câteva aspecte care au ajuns prea departe în Anglia. Atât demult se „respectă” părerea tuturor, inclusiv a copiilor, încât mulţi părinţi nu-i mai pun la punct când enevoie şi există multă batjocură în şcoli între elevi, copiii îi joacă pe degete pe părinţi, iar mai târziu,pentru că nu există limite deloc în ceea ce îi priveşte, nu ştiu dacă sunt încurajaţi, dar cu siguranţănu sunt certaţi că devin părinţi din motive greşite şi că a avea copii nu e o joacă. Ştiu că în Româniaîncă mai avem o atitudine chiar opusă: părintele îţi cam dictează ce să faci până târziu în viaţă! Cebună ar fi calea de mijloc.

Apoi, în Anglia sunt mult mai multe persoane obeze decât în România, multe au intoleranţăla gluten, mulţi copii au autism şi deficit de atenţie, dislexie (ceea ce noi am numi „nu ştie să scrie”,dispraxie, probleme cu balansul (ceea ce noi am numi „împiedicate”) etc. Pe de o parte, poate punetichete prea devreme şi dacă ţi s-a pus o etichetă ţi-e mai bine, nu mai trage nimeni de tine să fii şitu ca alţii. Mă gândesc că măcar o parte din anomaliile astea vin de la mâncarea foarte proastă pecare o poţi mânca aici. E mai ieftin să cumperi mâncare gata făcută decât să o găteşti acasă. Şi-atunci lumea a devenit comodă şi cumpără de toate de pe unde apucă. Tentaţia e mare, încât demulte ori cedez şi cumpăr două pizza la cinci lire şi alte minunăţii care sunt şi mai ieftine şi iau multmai puţin timp. Nemaivorbind de faptul că aici îţi poţi permite mai multe din salariu decât înRomânia, toate tentaţiile care erau foarte scumpe în România aici costă foarte puţin. Chipsurileînsoţesc orice sandwich aici. Poate că la a doua generaţie de oameni care mănâncă dinsupermarketuri apar şi intoleranţele alimentare şi bolile de tot felul.

Altfel, per ansamblu, pot spune că sunt mulţumită de viaţa de aici mai mult decât de cea dinRomânia pentru că totul e mai simplu. Urma să ne căsătorim şi, deşi Richard mi-a spus că toateinformaţiile de care avem nevoie pentru pregătirea actelor vor fi pe internet pe site-ul primăriei, aminsistat să sune, că nu ştii niciodată ce mai e în plus de adus sau de făcut. Recunoaşte-ţi româncadin mine? No, că io n-am recunoscut-o si l-am făcut pe bietul băiat să sune. Şi, ce să vezi, nimicaltceva decât scria pe site nu era de pregătit. Am irosit 10 minute din timpul nostru şi pe-al celor dela primărie dar mi-am învăţat lecţia. Apoi sun în România la primăria de la mine din oraş şi cercâteva informaţii legate de actele trebuitoare în căsătoriile mixte: „Haideţi, doamnă, spuneţi repedecă nu am timp, mă aşteaptă clienţii la uşă!” Şi da, după cum spuneam, e mai simplu aici. Nu trebuiesă bag plicuri în buzunar la medici, nu mi-e teamă că o să mă frig când închiriez o casă prinagenţie, nu mă voi trezi cu uşa dulapului căzând pe mine prima dată când îl deschid şi alte lucruri

de genul acesta care mă eliberează de un stres pe care îl tolerez cu mare greu în general. Da, mi-edor de nunţile noastre din Ardeal unde se dansează în doi pe muzica Angelei Similea şi de voianoastră bună de la petreceri când ne vedem cu toţii şi apoi mă enervez când realizez câtă presiunesocială există şi băgăciune în viaţa tuturor şi abia aştept să mă întorc în Anglia.

Unii ar spune că m-a furat mirajul vestului şi că o să-mi vină mintea la cap mai încolo. Seprea poate. De Crăciunul ăsta fac 30 de ani. Mai vorbim peste 10!

Cătălina Breadsley

Cătălina are 30 de ani dar crede în minuni, Moş Crăciun i fapte bune. Vrea sășfacă lumea mai bună şi să îmbunătăţească vieţile oamenilor cumva, să leatingă sufletele, să-i ajute să se vindece de ce-i doare şi să fie fericiţi. Încă nuştie în ce fel o să facă asta cel mai bine, dar e convinsă că va găsi "metoda"până la urmă. Îi plac limbile străine, ar dansa vals la infinit, ascultă chitară şipian oridecâte ori are ocazia şi-i place să privească oamenii pe stradă, înparcuri, oriunde are ocazia. Încearcă să le ghicească poveştile şi învaţă tot felul

de lucruri doar privind. A! Şi îi place să cânte în cor, cântatul pe voci acapella e unul dintre cele maifrumoase lucruri de pe pământ.

Când se termină curajul dar ţi-a mai rămas drum

de Alexa Catalina

Se dă o femeie, un drum şi o motocicletă. Femeia sunt eu, gazdă într-o poveste cu vârcolaci,numai bună pentru un drum singuratic prin pădurile ţării.

Planul de vacanţă mă adusese în preajma Ploieştiului, iar de acolo ar fi trebuit ajung înBreaza. Sigur că pentru orice om normal, asta ar fi însemnat o respirare scurtă, de mai puţin de osută de kilometri, pe DN1. Dar nu şi pentru mine, care am beleaua în sânge, şi încurcătura dreptsistem de gândire. Aşa că am ales ca din Ploieşti să merg spre Breaza prin… Târgovişte.

Să tot fost vreo cinci după amiaza când am părăsit vechea cetate, cu relaxarea omului careştie ce are de făcut. Cum ce? Să mai merg preţ de-o ciorbă, şi apoi, în Pucioasa, să fac dreapta peun drumeag identificat pe hartă care m-ar fi dus, cât ai zice peşte, fix în mult dorita Breaza.

Înainte de toate mai am o vorbă de zis: în lunga şi încârligata mea plimbare prin ţară, am luatla rând toate drumurile de piatră pe care le-am găsit. Am urcat şi-am derapat pe stânci, cât nu s-ar figândit vreodată producătorii motocicletei mele că ar fi în stare bietul meu Ducati să ducă. Mi sefăcea deci, stomacul nod şi sufletul ghem ori de câte ori vedeam vreo denivelare. Aşa că, atuncicând am întâlnit în drum prima secţiune de pietriş, am simţit brusc că-mi vărs maţele. Nu e vorbadoar de disconfort, ci şi de riscul de a derapa din te miri ce, şi de a te prăvăli în drum.

Ocazie propice să mă dau importantă, în gândurile mele: “esenţa plecării la drum de unulsingur tocmai asta este, cu siguranţă. Sentimentul că nu te ai decât pe tine, că orice s-ar întâmplanu te poţi baza pe niciun ajutor. Frica asta că poţi păţi oricând ceva, în mijlocul lui Nicăieri, şi singurtu trebuie să te scoţi din belea. Iar cu motocicleta fiind, e evident că riscurile sunt şi mai mari.”

Cam asta mi se derula în minte, străbătând piatră cu piatră, pe drumul ce mă despărţea deBreaza cu... să tot fi fost vreo douăzeci de kilometri. Puţin spus că mă cam sugruma mândria căuite, dom’le, ce straşnică femeie sunt, cum plec eu de nebună pe toate coclaurile şi mi le supun deparcă le-aş fi domnit dintru veşnicie.

Ce să mai, dincolo de emoţii, mi se ridica ficatul la lumină de orgoliu, de zici că eram celpuţin miezul universului cunoscut.

Nu-i puţin lucru să îţi aşterni drumul la picioare, îmi zic. Spre localitatea Bezdead, mi searată un brutal ac de păr, colţ c-o biserică de poveste. Asfaltul bun, aşa că nu fu loc de panică. Unala stânga, una la dreapta, hai încă una… le dovedesc eu, că pentru curbe m-am născut.

Doar că în capătul sinusoidei mi se aşternu înainte o mare de pietre. În capătul ei, curbăbrutală la stânga. Hait! Trag pe dreapta. Privesc lung la drum. Dinspre pietrele colţuroase de munte,drumul se uită şi el, calm, la mine. Pe un gard al curţii din dreapta, răsar brusc trei capete.

- Nu vă supăraţi, cum e drumul înainte?

- De piatră.

- Lung?

- Vreo 2 kilometri.

- Curbe sunt?

- Sunt.

- Rele?

- Nu.

- Ca astea de până acu? întreb, făcând referire la cele trei ace de păr, în urcare, pe caredoar ce le trecusem.

- Nuuuu.

- Bun, zic.

Şi, ca berbecul, în loc să urc în recunoaştere, bag a-ntâia, şi mă avânt pe pietriş.

Urc vreo cincizeci metri şi iau larg stânga. Dinaintea mea se ridicau alte valuri de pietre,până într-un ac de păr, ascendent, de ziceai că are treabă cu aviaţia, nicidecum cu drumurilepublice. După primii câţiva metri îmi reneg vitejia care mă mâna în luptă. Mă întreb scurt dacă sigursunt capabilă să dovedesc acul de păr din faţa mea şi îmi răspund că vreau să mă mai gândesc.

Frânez, pun piciorul jos şi până să mă dumiresc bine, mobra mi se prăvăleşte pe lângă coapsadreaptă. N-apuc să respir, şi e toată întinsă pe jos, în mijlocul pietrelor.

Acum chiar am scrântit-o.

Sunt în picioare, dar asta nu-mi foloseşte foarte mult. Zbier după ajutor la prima poartă delângă mine, dar nimeni nu-mi răspunde. Niciodată nu m-am simţit aşa pierdută.

Ştiu că pot ridica motocicleta, dar la fel de limpede ştiu că NU vreau sub nicio formă să maimerg la deal. Ca să o întorc, pe un plan atât de înclinat ca drumul pe care sunt, am nevoie de celpuţin doi oameni. Şi deocamdată sunt singură.

N-apuc să înjur. Sunt panicată şi caut soluţii.

Lângă mine opreşte o maşină, care coborâse de la deal. La volan – o femeie. Mi-e clar că nuam ce face cu ea. Nu are suficientă forţă. Mă întreabă totuşi dacă îmi poate fi de ajutor. O rog să seducă la prima casă din sat – la capetele atârnate pe gard care mi-au spus că e ok drumul, şi să lespună că am căzut şi am nevoie de ajutor.

Femeia pleacă, şi rămân iar singură în drum, căutând răspunsuri. Mă gândesc că momentultrebuie imortalizat, că doar nu mă prăvălesc ca muta-n drum în fiecare zi. Execut deci două poze cutelefonul (aparatul foto mi-a fost ruşine să îl scot, că dacă venea cineva să mă ajute şi mă vedeafăcând poze chiar mă făceam de poveste) şi… mă pun iar pe zbierat.

Dintr-o curte, ies o femeie, la vreo cincizeci de ani, şi un adolescent firav.

Femeia vine într-un suflet la mine.

- Aoleu. Hai s-o ridicăm.

Încerc să-i explic că n-avem noi două suficientă forţă să facem toată manevra. Nici nu măbagă în seamă. E femeie de munte, vânjoasă, şi nu crede ea că e ceva ce nu putem face.

Ridicăm împreună mobra de la pământ. Nu-i suficient. Trebuie să o întoarcem, iar mie îmitremură genunchii ca la teza la matematică. Pe tânărul adolescent nu ne putem baza. Are ostructură teribil de fragilă şi nu îl las să se apropie. Asta mi-ar mai lipsi, să-l am pe conştiinţă.

Mai apare, lângă noi, un băiat de vreo douăzeci de ani.

Le explic amândurora, şi lui şi femeii, că trebuie să întoarcem motocicleta. Zis şi făcut. Oapucăm de spate, tragem, împingem, o aducem într-un punct în care – după ce urc înapoi în şa - nuajung cu un picior deloc jos. Mă simt în filmele cu proşti. Doar eu. Oamenii ăştia sunt incredibili, iareu… eu am picioare atât de scurte că nu pot să îi ajut deloc.

Pe toţi ne trec câteva râuri de transpiraţii până să reuşim să o repoziţionăm pe direcţia decoborâre. Mă duc tăvălug, cu motorul oprit, pe pietre, până în buza asfaltului.

Le mulţumesc de ajutor şi iau cinci minute pauză de respiro. La fix să îi răspund la mesajprietenei mele, care mă aştepta în Breaza de vreo două ore. “Ia tu berea. Mă redirecţionez. Amfăcut o boroboaţă. Sunt bine. Mai durează până ajung. ” Atât îi scriu şi plec la drum. Iar. Harta m-alămurit. Unica şansă să ajung la Breaza e prin Sinaia.

La opt seara izbutesc să ies din Pucioasa, pe drumul secundar către munte.

Încă îmi tremură toate măruntaiele în mine, şi de frică, şi de efort, şi de supărare. Cum, mă,să mă tăvălesc ca toanta-n drum, după atâta amar de vreme de umblat prin toate coclaurile ţării?Cum?!

Şi tot mergând şi bombănind, nici nu-mi dau bine seama cum am trecut de crepuscul.Şoseaua e spartă pe alocuri, cu pământul surpat pe sub asfalt, de simt cum zbor din şa la fiecaredenivelare. Merg prin pădure acum, şi soarele s-a ascuns definitiv. Începe să mă cuprindă bezna, şidin afară, şi din lăuntru. Merg încet, şi nu prea văd bine. Viziera căştii e murdară de praf şi gâzeadunate de pe drum. Nu mai opresc s-o curăţ. Hai, că n-o mai fi mult. Cât pot dura 48 de kilometri?

Prima localitate îmi dă coşmaruri. Întunericul e complet iar strada e plină de oameni. Parcăîncerc să răzbat printr-un bâlci. Maşini parcate în drum, câini, copii alergând, zgomot continuu,gropi, nisip pe jos. Sunt încordată cu toată fiinţa mea. Ştiu că în orice moment se poate ivineprevăzutul, de după vreo dugheană sau vreo maşină.

Când în sfârşit văd ieşirea din localitate, mai să îmi vină inima la loc. Până când zărescindicatorul cu numele localităţii. Moroieni. La mine la ţară, moroi e sinonim cu strigoi. Simt deja cumcuprinde groaza din toate părţile.

Rămân singură pe drum, prin pădure, vegheată doar de luna plină şi de gândul la strigoi. Mi-e cumplit de frig, dar n-am curajul să opresc să-mi trag fermoarele de la mâneci. Nu ştiu din cepricină exact, dar sunt convinsă că cineva în pădure mă urmăreşte. Am nu temerea, ci convingereaabsolută că dacă mă opresc, cineva va sări dintre copaci şi-mi va rupe gâtul. E unicul gând care mise învârte în cap, şi nu e deloc confortabil. Sunt terifiată literalmente.

În lumina farului, răsare brusc o bornă kilometrică. “Sinaia - 18 km”. Cum 18 kilometri? Cum?Acum cinci minute tot 18 km am văzut! Povestea asta cu borna care se repetă, nu mă ajută deloc.Petrec fiecare kilometru cu încordare şi groază.

N-am cum să explic şi nici să ilustrez în realitate sentimentul că mergi ca mielul la tăiere. Căceva cumplit e acolo, lângă tine, gata să-ţi smulgă măruntaiele afară. E unica poveste din capulmeu. Am uitat şi de căzătură, şi de pietre, şi de toate istoriile de drum.

Tot ce ştiu şi tot ce vreau este se sfârşească odată pădurea asta, cu strigoii ei, şi curbeleastea, şi gropile, şi frigul, şi nisipul din curbe. S-au dus pe apa sâmbetei şi curajul şi mândria.

Ce mi-a trebuit mie să duc la naiba-n praznic? Unde-am plecat eu la drum, să mor prinpădure, să mă-ntindă câinii printr-un şanţ? Ce-a fost, Doamne, în mintea mea şi unde-am plecat şide ce m-am dus… Şi-apoi iar de la capăt cu strigoii, şi cu pădurea, şi cu toporul, şi cu gâtul tăiat.

Când mi s-a ivit înainte un camion, prins din urmă pe serpentine, am mai căpătat ceva suflu.Cele mai frumoase lumini de pe pământ erau luminile astea roşii, pe care le urmam cuminte. Însfârşit – un suflet de om. După vreo zece curbe, omul îmi făcu loc să-l depăşesc. Întâi m-amîmpotrivit, apoi… am uitat că fusesem cu minţile paralizate de frică în urmă cu doar cinci minute.

Mă avânt în depăşire, accelerez, văd curba din faţă, frânez, văd apa de pe jos, dau drumul lafrână să nu cumva să derapez, văd denivelarea din fix vârful curbei, scuip în sân, mă înclin şi trecnevătămată de partea cealaltă a curbei. Înapoi în negură, vasăzică. Scap şi vreo câteva înjurăturicreative şi bine plasate, pentru definitiva lipsă de creier pe care am demonstrat-o. Cum, mototoaloşi nătângo care eşti, să mori de frică singură în beznă, şi când ai ocazia mergi în urma cuiva care- iț

luminează drumul, să-l depăşeşti?!

Nu mi-a mai luat mult, şi am ajuns totuşi în Sinaia, locul de care se legau toate speranţelemele. De-acolo, drumul spre Breaza ar fi fost uşor, dar m-am priceput oricum să ratez intrarea înlocalitate, să întorc ca bivolul în crâng în plin DN şi-apoi să mă mai şi rătăcesc până la casaprietenei mele.

Atâta mi-a fost povestea de drum. Ce-am învăţat, pentru că trebuie fie o morală în toate. Sămă mai potolesc cu vitejiile. Şi să îmi aduc aminte mereu să cânt pe drum. Asta o să îmidomolească sigur toate spaimele.

Alexa Catalina Producător de televiziune, berbeacă încăpă ânată şi inimoasa, Alexa credețcă experienţele, oricât de dificile şi de dureroase, au sens doar dacă poateînvă a ceva din ele. Îndrăgostită fără scăpare de motociclete şi drumurițlibere, alege întodeauna varianta mai complicată a unui lucru simplu.

Îţi mulţumim pentru că ai ajuns până aici, alături de noi. Sperăm căpoveştile noastre şi ale cititorilor noştri ţi-au făcut ziua mai frumoasă

şi te-au pregătit pentru generoasele zile de Crăciun.

Îţi dorim Sărbători Fericite şi un An Nou luminos, prosper şi fericit!

Şi un ultim dar, o colindă, pe care o poţi asculta cu un click aici.

Dacă această carte a ajuns la tine indirect şi nu eşti abonat la LumeaMare, nu uita să treci

pe la noi şi să te înscrii la newsletter, pentru a primi şi în viitor noutăţi, poveşti şi cadouri!

Abonează-te!