POVESTEA FURNICII, Ion Druţă

Trei zile a cutreierat culmea dealului — trei zile lungi de vară şi toate trei au

fost în zadar, căci de fiecare dată se întorcea fără nimic. A patra zi s-a trezit cu

toate cele şase lăbuţe amorţite de oboseală şi poate că n-ar fi fost rău să rămâie

ziua ceea la furnicar, să-şi mai vie oleacă în fire, dar aşa s-a întîmplat că nu i-a

venit gândul ista în cap. S-a sculat dis-de-dimineaţă şi a pornit-o repejor la deal,

căci, de, cât îs de mari zilele de vară şi cât îs de mici furnicile, dacă nici lor nu prea

le ajunge vreme.

Când s-a ridicat soarele sus de-o suliţă pe cer, ea suise şi coborâse de

acum mii de bolovani, trecuse pe sub câţiva snopi de păpuşoi, că era cât pe ce

să-şi dea zilele. Pe la amiază căzuse chiar într-o gaură de şobolan şi ce frică a

mai tras — noroc că nu era şobolanul acasă. A ieşit repede şi şi-a văzut de drum.

Pe urmă a pus-o păcatul să se suie pe un bostan şi s-a rătăcit — l-a înconjurat de

vreo sută de ori până a dat iar de pământ. Şi ar mai fi ţinut-o ea multă vreme la

fuguţa, dar în cele din urmă i s-a făcut foame. S-a suit pe o răsărită să vadă de n-

a găsi pe marginea pălăriei vreo fărâmitură de miez uitată de vrăbii. Dar, când era

de acum bine suită şi o luase spre pălărie, a bătut deodată vântul şi a dat-o jos —

furnica a căzut şi în cădere şi-a scrântit un picioruş. La furnici însă nu-i mare

pagubă, că-i mai rămăsese încă cinci picioare sănătoase — a pornit-o dar la fugă

mai departe, căci trecuse o bună jumătate din ziua a patra.

Din răsărită a dat într-o mirişte şi era vai de viaţa ei — ameţise tot ocolind

tufele grâului cosit. Bine a zis cine a zis că nu-i pe lume lucru mai straşnic decât o

furnică prinsă de ploaie în mirişte. Trebuia însă s-o treacă cu orice preţ — chiar de

ar fi fost să rămâie cu un singur picioruş, trebuia s-o treacă. Şi furnica a trecut-o.

După mirişte a dat într-un codru de răsărită — o frumuseţe de codru, că-ţi râdea

inima uitându-te la dânsul. Înalt, verde, şi cât vezi în sus tot frunze şi frunze —

mare lucru să închizi ochii şi să laşi vântul să te legene cu tot cu frunză, până

aţipeşti. Toată viaţa visase ea să se legene măcar o clipă pe-o margine de frunză,

dar ce să-i faci — nevoile...

Ispita însă se ţinea scai de dânsa, căci în drumul ei foşneau mii de

frunze, şoptind încet, somnoros... înţeleaptă fiind, atunci când i s-a nimerit

în cale o sămânţă de mohor, şi-a aruncat-o din fugă în spinare. Ştia că n-

are nevoie de sămânţa ceea, dar a luat-o ca să nu se poată uita în sus —

prea o ademeneau frunzele. Un moscălaş dormita la soare şi văzând-o

cum aleargă cu sămânţa de mohor ân spate, a dat dispreţuitor din musteţi

— nu-i pe lume leneş mai mare decât moscălaşul şi orice furnică în locul ei

s-ar fi oprit să-i spuie că a pieri la toamnă odată cu muştele. Furnica

noastră însă a înghiţit-o şi pe asta, văzându-şi de drum... Tot suind şi

coborând bulgării, a dat de un plugar ce hodinea pe răzor — arată-mi o

furnică în toată lumea care a trecut pe lângă plugar şi nu i s-a suit pe

picioare! Ea însă nu s-a suit, căci se trecea şi a patra zi — nu mai avea

vreme...

Deodată a zărit lângă un cuibar de prepeliţă o fă-râmitură de miez de

răsărită — şi-a adus aminte că nu mâncase nimic în ziua ceea. A lăsat jos

sămânţa de mohor, şi-a zvârlit în spate miezul de răsărită şi a pornit-o mai

departe, ciupindu-l din mers. A dovedit să mănânce numai jumătate —

cealaltă jumătate a lăsat-o jos, căci se luase în urma ei un fercheş — şi nu

că-i era tare dor de dânsul, dar nu vroia s-o vadă mâncând... Fercheşul i-a

dat câteva ocoluri şi pe semne că-i plăcuse furnica — a prins a sări de pe

bulgări jos, ridica câte-o jumătate de frunză în spate, cercând în fel şi chip

să-i atragă atenţia... Pe semne, era şi frumuşel — furnica însă n-avea

vreme să se uite la dânsul, căci se sfârşea şi a patra zi — trebuia cu orice

preţ să aducă ceva la furnicar... În cele din urmă, fercheşul s-a lăsat

păgubaş şi a făcut foarte bine, căci nu mai putea călca cu piciorul scrântit.

Deodată, trecând pe lângă un furnicar adăpostit la rădăcina unei

răsărite, a văzut cum alergau furnicile şi cărau de zor grăunţe scoase afară

la uscat. Până în sară mai rămăsese vreme şi s-a mirat furnica în capul ei:

— „Oare ce să le fi venit?”

Îi era însă oarecum să se oprească şi să întrebe nişte furnici

necunoscute. Acuma nu mai putea alerga, ba şi la pas se mişca greu de tot

— mai avea mult de mers, apoi drumul inapoi... „Fără un pic de hodină, şi-a

zis, nu mai merge.” A prins a alege primprejur o răsărită, se suie pe-o

frunză; deodată însă a văzut cum cern şi cad de sus frunze verzi, frunze

mari... S-a stins lumina caldă, vântul a prins a macină grăunţe de pământ

de pe crestele bulgărilor, iar din sus tot veneau frunze mari, frunze verzi...

„— Vine ploaia...”

De asta şi căra furnicarul cela grăunţele înăuntru. Până una alta,

poate găseşte ea măcar ceva-ceva... Au trecut pe alături câteva furnici,

care se ântorceau cu deşertul — veneau într-o goană nebună, ca să

dovedească la furnicar înaintea ploii. Da frunzele tot veneau din sus, şi era

amarnic greu de mers, trebuiau ocolite, căci le mâna vântul pe jos, şi dacă urcai

pe-o frunză, vântul te ducea cine ştie unde cu frunză cu tot. Pe abia când au

început să cadă primii stropi de ploaie, furnica s-a oprit locului lângă o coajă de

răsărita. Era coaja de care avea nevoie şi pentru care alergase patru zile, făcând

atâta amar de drum. Furnica a ocolit-o de câteva ori, apoi s-a suit în covăţica ei,

cercetând-o ca nu cumva să fie crăpată. Era tărcăticâ, întreagă, curată — o coajă

bună, cu alte cuvinte. Şi-a aruncat-o în spate şi a pornit drumul înapoi.

În sfârşit, aduce şi ea ceva la furnicar. Au să se adune toate furnicile şi au s-

o laude — au s-o laude pentru că a găsit-o, pentru că a adus-o... Pe urmă au să

şi-o aşeze — ştiu ele unde trebuie aşezată o minune de coajă ca asta...

Ploaia se îndesea — din vreme în vreme nimerea câte un strop în coaja de

răsărită, de-i frângea furnicii tot trupul şi-i vâra picioruşele pe jumătate în pământ.

Apoi stropii se tot îndeseau, mânându-o la fuguţa, şi ea alerga întruna, căci mai

avea mult până la furnicar — avea de mers toată noaptea, şi bine ar fi fost de-ar fi

putut ajunge a doua zi pe la zori.

Acum pe sub fiecare bulgăraş se zărea câte o fârâ miturâ de pământ uscat

— arată-mi o furnică pe lume care în locul ei nu s-ar fi vârât sub un bulgăr să

aştepte până a trece ploaia... Ea însă nu putea face lucrul acesta — după trei zile

de alergătură, a găsit o coajă şi trebuia s-o aducă repede.

Trecând pe lângă furnicarul care îşi cărase din vreme grăunţele înăuntru, a

zărit câteva găurele lăsate neastupate pentru cei care mai întârziaseră pe

undeva. Poate s-ar fi găsit şi pentru dânsa vreun locuşor, dar îi era oarecum să

intre — cum să te vâri tu udă, cu coaja în spate, la nişte furnici necunoscute?...

Ploaia răzmuiase coaja de răsărită, că nu era nici un chip s-o ţii în lăbuţe —

aluneca la fiecare pas. Şi nu era mare greutate s-o ridici iar de jos, numai că,

ridicând-o, se lipea de coajă câte-o fărâmă de pământ şi se făcea grea, de parcă

ducea o fasole în spate. Avea însă mare nevoie de dânsa — o căutase patru zile,

şi furnica o ducea cuminte, abia mai zărind drumul de oboseală. Odată, ridicând

din nou coaja ce-i căzuse, l-a zărit pe fercheş — se întorcea la furnicarul lui...

Nenorocit, plin de glod, venea cu deşertul, abia târându-şi picioarele din urmă.

„— Vai de steaua lui, s-a gândit furnica. Iaca aşa poţi să-ţi legi capul cu un

netrebnic, şi pe urmă o viaţă întreagă nu poţi scăpa de dânsul...”

Deodată s-a oprit locului — a lăsat coaja jos şi s-a uitat primprejur plină de

groază. Miriştea... Cum de uitase! Ei, la urma urmei, poate a trece-o cumva... Dar

de abia a dovedit să intre într-însa, că s-a şi făcut noapte. Ploaia nu contenea.

Biata furnică la fiece pas se ciocnea cu coaja de rădăcina vreunui pai. Apoi

prindea să şi-o caute pe jos — mai face un pas şi iar se ciocneşte de un pai, şi iar

îşi caută coaja prin întuneric. Totuşi amarnic deştept a fost cel de-a spus pentru

întîia oară că nu-i pe lume lucru mai grozav decât o furnică prinsă de ploaie pe

mirişte şi, mai ales, noaptea...

Furnica însă se liniştea cu gândul că ploaia, uite, cum a sta, coaja s-a mai

zbici, s-a face mai uşoară, şi te pomeneşti, pe la miezul nopţii, că ajunge acasă.

Şi tot mergea, trăgând cu greu lăbuţele prin glod, scăpând coaja la fiece pas,

căutând-o prin întuneric şi zicându-şi întruna:

— Să ştii că ploaia a început a conteni...

Mare-i nădejdea, cînd nu rămâne decât una singură... Nu ştiu pentru ce i-a

trebuit furnicii coaja ceea de răsărită şi ce-a avut de gând să facă dintr-însa. Nici

măcar nu ştiu de a dovedit s-o ducă la furnicar, căci ploaia a turnat toată noaptea.

Poate a ajuns furnica acasă, poate s-a pierdut undeva în mijlocul miriştii. Oricum

însă, chiar dacă s-a pierdut, avuse şi ea în viată o mică poveste a ei — vrasăzică,

trăise.

1957

Druţă, Ion. Povestea frunicii. – Ch.: Ştiinţa, 1996, p. 54-60.