Poveste sentimentalaNichita Stanescu

Integrata in volumul ”O viziune a sentimentelor”, poezia ilustreaza tema iubirii resimtita ca stare de gratie, moment unic al recunoasterii in celalalt, cu un vizionarism nu lipsit de mister. Zborul printre lucruri, transparenta materiei, luminile si sunetele, diafanul imaginilor specifice discursului din aceasta prima etapa se regasesc si se completeaza in acest text poetic, dar liniile de sensuri conduc spre un strat mai adanc al meditatiei, al ideii de creatie, de geneza cosmica sau umana.

Titlul poeziei, "Poveste sentimentala", confirma pozitia erosului ca punct de confluenta a energiilor cosmice, cele doua entitati punand in miscare principiile fundamentale ale lumii, devenind puncte de legatura intre fortele materiei.

Poezia debuteaza brusc, conturand un cadru spatio-temporal esentializat, fara repere concrete: "Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des./ Eu stateam la o margine-a orei,/ tu - la cealalta,/ ca doua toarte de amfora." ”Eu – tu” poate fi cuplul erotic, despovarat de lumea concreta, concentrat, dedicat numai "povestii sentimentale" in care se implica. Împreuna, ei alcătuiesc unitatea, acel Intreg după care tânjeste poetul. Prima locuțiune adverbială a textului („Pe urmă") fixează clipa de excepție când începe un nou timp; această clipă poate fi ziua Creației, nașterea Evei mitice din coasta lui Adam, sau oricare altă secvență a timpului etern. În aceste condiții, cei doi pot reprezenta perechea mitică, arhetipală sau oricare dintre cuplurile care i-au urmat în curgerea vremii. Din punct de vedere morfologic, mulțimea verbelor la imperfect („ne vedeam", „stăteam", „zburau" etc.) situează iubirea într-un timp fără limite, „eu" și „tu" alcătuind două puncte ale unei coloane infinite de îndragostiți. Situați în afara vremii și a scurgerii ei nemiloase (metafora marginilor orei), cei doi se întorc la vârsta de aur a lumii, când existența era fericită (ca și copilăria), iar jocul constituia o stare obișnuită. În aceeași secvență, comparația „ca doua toarte de amforă" sugerează o stare de grație, de perfect ermetism, dar poate să și trimită la simbolismul vasului care contine o comoară (viața, tinerețea, iubirea etc). Cele doua toarte de amfora ale timpului, intr-un fel circular, prin liniile curbe sugerate de aceasta metafora, marcheaza legatura dintre cele doua principii, masculin si feminin, nedeterminate temporal si spatial, convergente insa, unite in punctul genuin al creatiei.

Comunicarea se realizează prin cuvânt: „Numai cuvintele zburau între noi, / înainte şi înapoi". Acestea capătă corporalitate, energie proprie devenind elementul ordonator al acestei lumi. Poetul conferă cuvintelor virtuţi demiurgice, mişcarea lor circulară (este sugerată imaginea sferei ca simbol al perfecţiunii) repetându-se asemenea vârtejului primordial care a născut lumea: „Vârtejul lor putea fi aproape zărit". Cuvintele-cheie ale spatiului, suprapuse peste cheia temporala a lumii, devin inainte" si "inapoi", care orienteaza multiplele linii temporale ale procesului genetic abia inceput catre o singura linie, o axa. Lumea se structureaza astfel in contururi perceptibile, se inchide in ea insasi, se coboara, in felul acesta, dintr-un univers infinit multidimensional intr-unui bidimensional, inchis intre plus si minus, intre principiile dihotomice de bine si rau. Desi protagonistii, "eu" si "tu", se afla in acelasi spatiu, se situeaza totusi in timpuri diferite, incercand o experienta stranie, a trecerii printr-un proces continuu de materializare si dematerializare, stabilind intre ei o punte de legatura prin intermediul cuvintelor. In felul acesta, povestea de dragoste se multiplica la nesfarsit in toate spatiile si timpurile, se generalizeaza, devine factor erotic creator al universului, principiu generator de viata.

Rotirea include, in sfera ei semantica, momentul in care esenta, desprinsa de materialitate, se indreapta catre infinitate, catre marginile timpului. Rotirea cuvintelor creeaza un tunel de legatura intre cele doua puncte ale timpului, ramase, intr-un mod paradoxal, departate, "margini" ale unei ore astrale. Astfel, cei doi demiurgi, surprinsi ca unitate, refacand, in latura erotica, mitul androginului, preschimba punctele de reper ale universului, ii schimba constantele, ii determina in acelasi timp o noua perceptie in lumea comuna.

În fața acestui miracol, poetul îngenunchează (ca într-un ritual); căzute din lumea imponderabilă, cuvintele transfigurează realul prin forța lor primară (metafora ierbii înclinate „ca pe sub laba unui leu alergând") Cuvintele , „jumătate timp, jumătate lucruri" - cum va spune poetul mai târziu, în jocul lor ameţitor fascinează, iar comparaţia urmei cuvântului cu cea lăsată de un leu în alergare subliniază forţa şi maiestatea cuvintelor.

În secvența a treia, cuvintele care se rotesc alcătuiesc plasma originară din care s-a născut Universul: „ repetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput." Prin iubire, dar și prin Cuvântul redevenit Logos, se reconstituie timpul și spațiul obârșiilor lumii; poetul devine astfel un nou Amfion care clădește Universul cu ajutorul Cuvântului. Coborarea pe scara temporala este profunda, iubirea intre cei doi determinand aparitia dimensiunilor prime ale materiei. Structura materiei de la inceput presupune si punctul de echilibru de dinainte de nasterea universului, de aparitia dimensiunilor, inclusiv a cronoliniaritatii. Poezia restabileste universul atemporal prim, din care se desprinde, aidoma unui spatiu paralel, de dimensiuni infime, temporalitatea cronoliniara, punctul in care timpul se transforma in cer infinit, fara contingenta fireasca dintre trecut si viitor.