Disciplina: Poluare si tehnici de depoluare a mediului

1. Definiţi si clasificaţi termenii: mediu, poluare, surse de poluare, factori poluanti

Mediu, mediu înconjurător, mediu ambiant reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici si biologici dintr-un loc dat (areal) cu care un organism vine in contact (NEACŞU, APOSTOLACHE, 1982).

Mediul este influenţat de către om, atât în mod pozitiv (lucrări de îmbunătăţiri funciare, lucrări agropedoamelorative) cât şi în mod negativ (lucrări care deteriorează mediul-poluare antropică). Noţiunea de mediu este sinonimă cu cea de mediu înconjurător, mediu ambiant, mediu de viaţă (după Dicţionarul de ecologie). Conform dictionarului Larousse mediul desemnează ansamblul elementelor naturale sau artificiale care condiţioneaza viata omului

In legea 9/1973 privind reglementarea protecţiei mediului, aflată în vigoare până în anul 1995, mediul este definit ca reprezentând totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi de om care în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic determinând condiţiile de viaţă pentruom şi de dezvoltare a societăţii.

"Conform Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995 (aflată actualmente în vigoare) mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, inclusiv. Valorile materiale şi spirituale.

In concluzie se poate afirma că mediul înconjurător reprezintă totalitatea formelor de materie şi energie care înconjoară sistemul biologic considerat. Mediul este o entitate cu dimensiuni nelimitate ce se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului considerat până în spaţiul cosmic putând fi denumit mediu general. Delimitarea din acest mediu a unui ansamblu mai restrâns de factori, ce influenţează direct şi semnificativ structura şi funcţionarea organismelor, formează mediul eficient (COSTE, 1986).

Mediul poate fi subîmpărţit în mediu abiotic şi mediu biotic.Mediul abiotic, mediul fără viaţă cuprinde elementele fizice, chimice sau de altă natură care

acţionează direct sau indirect asupra vieţuitoarelor dintr-un spaţiu sau volum al Terrei.Mediul biotic reprezintă totalitatea vieţuitoarelor şi al relaţiilor ce se stabilesc între

acestea.

Poluarea mediului constă în acele acţiuni care pot produce ruperea echilibrului ecologic sau pot dăuna sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor ori pot provoca pagube economiei naţionale prin modificarea calităţii factorilor naturali sau celor creaţi prin activităţi umane.

Termenul provine din latinescul pollue (verbul polluere) ceea ce înseamnă a murdari, a întina, a profana.

Noţiunea desemnează în vorbirea curentă orice acţiune de deteriorare a mediului normal de viaţă a organismelor. In sens biologic poluarea constituie procesul de deteriorare a unor echilibre din ecosferă prin modificarea până la valori toxice a concentraţiei unor factori existenţi sau noi introduşi în mediu, în special ca urmare a unor activităţi antropice.

Poluarea presupune introducerea directă sau indirectă în mediu, mai ales prin activitatea umană, a unor substanţe sau energii susceptibile de a contribui sau a cauza un pericol potenţial pentru sănătatea omului, deteriorarea resurselor biologice a ecosistemelor sau a bunurilor materiale şi un obstacol în calea utilizării legitime a mediului (NEAG, 1997).

Tipuri şi forme de poluare

Clasificarea fenomenelor de poluare se poate face în funcţie de mai multe criterii, din care pot fi enumerate:

• In funcţie de natura ei, poluarea poate fi;-fizică (termică, radioactivă, fonică, cu materiale minerale şi organice în

suspensie sau sub formă de particule solide);-chimică (substanţe anorganice sau organice, naturale sau artificiale);-biologică (diferite specii vegetale sau animale, germeni patogeni,

microorganisme, viruşi şi bacterii);• După originea sa, poluarea poate fi:

-punctiformă sau locală datoratădeversării/depozitării necontrolate a unor substanţepoluante;

-liniară, care se manifestă de-a lungul şoselelor, căilor ferate, cursurilor de apă sau canalelor de evacuare a apelor uzate;

-difuză, ce poate apărea ca urmare a aplicării îngrăşămintelor şi produselor fitofarmaceutice, determinând concomitent o poluare masivă a atmosferei;

• In funcţie de durată, poluarea poate fi:-permanentă prin administrarea neadecvată a îngrăşămintelor sau prin

depozitarea necontrolată a deşeurilor;-accidentală datorată unor evenimente

neprevăzute;• In funcţie de durata în timp (de la momentul

declanşării), poluarea este:-actuală, fiind rezultatul unei acţiuni recente; -veche, datând de mai mulţi ani;

• După intervenţia factorului uman în declanşareaprocesului, poluarea poate fi:

-naturală (fenomene naturale, ce apar independent de voinţa omului);

-artificială (antropică, determinată de activităţi umane);• In funcţie de activităţile şi domeniile de activitate care

generează poluarea, se pot diferenţia următoareleforme principale de poluare:

-poluare domestică (menajeră sau casnică);-poluare industrială (datorată diferitelor ramuri ale industriei);

-poluare agricolă (generată de sectorul vegetal sau zootehnic);-poluare prin transport (transporturi terestre, maritime şi aeriene);

Sursele care generează factorii poluanţi se numesc surse de poluare. Ele pot fi grupate în surse naturale şi artificiale (antropice).

Sursele de poluare naturale există independent de activităţile umane şi emit temporar sau continuu. Poluanţii emişi de acestea pot acţiona local sau regional. Dintre sursele de poluare naturale pot fi enumerate următoarele:

incendiile naturale din păduri şi savane produc cantităţiapreciabile de cenuşă, fum şi hidrocarburi provenite dinarderea materialului vegetal;

vânturile, antrenează la distanţe mari cantităţi importantede praf şi nisip, îndeosebi în zonele de stepă şi deşert;

vulcanii activi emit în mod violent lavă, pulberi şi gazecare afectează viaţa din împrejurimi şi care pot fivehiculate de către curenţii de aer deasupra unor suprafeţeîntinse, modificând pentru un timp parametrii generali aiclimatului;

apele subterane acide sau alcaline aduse la suprafaţăîntâmplător sau ca urmare a unor exploatări industriale oribalneare reprezintă surse de poluare cu efect local;

plantele pot deveni surse de poluare, prin polenul pus înlibertate în perioada de înflorire, ca urmare a produceriiunor fenomene alergice la anumite persoane;

schimbările meteorologice bruşte, însoţite de modificăriale stării de ionizare a atmosferei, provoacă îndeosebi labolnavii cardiovasculari agravarea bolii şi uneoriaccidente mortale;

Sursele de poluare artificiale (antropice) sunt create de către om şi manifestă o diversitate corespunzătoare multitudinii activităţilor umane. De cele mai multe ori poluanţii generaţi de acestea se întrepătrund în natură determinând un nivel de poluare specifică cu acţiune complexă.

Sursele artificiale de poluare pot fi grupate, în funcţie de activităţile umane care le generează, astfel:

industria; agricultura; transporturile; activitatea menajeră;

Factor poluant poate fi considerat orice element al mediului aflat în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau a mai multor specii de vieţuitoare, împiedicând astfel înmulţirea şi dezvoltarea speciei printr-o acţiune nocivă. Orice element din mediu poate deveni factor poluant când depăşeşte anumite concentraţii, responsabilitatea principală pentru poluarea mediului revenindu-i omului, ca o consecinţă a activităţilor sale de natură biologică şi social-economică.

Factorii poluanţi sunt elemente ale mediului, existente în mod natural în mediu sau introduse de către om ca urmare a activităţii acestuia. După natura lor, factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: Factori fizici : -particule solide de orice natură; -radiaţii ionizante sau termice; -emisiuni masive de energie, zgomot; Factori chimici: -compuşi naturali sau de sinteză; -compuşi organici sau anorganici; Factori biologici (genetici): -anumite specii de plante sau animale;

2. Prezentaţi efectele globale şi specifice generate de poluarea mediului

Efectele globale cele mai semnificative sunt cele care au ca urmare modificarea concentraţiei ozonului şi a dioxidului de carbon în atmosferă.

Ozonul apare în atmosferă prin acţiunea radiaţiilor U.V. asupra moleculei de oxigen (O2) pe care o disociază, dând naştere la un atom de oxigen foarte reactiv. Atomul de oxigen astfel format generează prin reacţia cu moleculele de oxigen din aer, ozonul (O3). Prezenţa ozonului în atmosferă peste anumite concentraţii este toxică, limita maximă admisa (CMA) în aerul atmosferic nu trebuie să depăşească intervalul de concentraţie cuprins între 0.08-0.1 ppmo3.

Ozonul formează în straturile superioare ale atmosferei un strat continuu care are o grosime medie de 0.5 cm în timpul verii. Acest strat de ozon are proprietatea de a absorbii total radiaţiile U.V. cu lungimi de undă sub 290 nm şi parţial pe cele cu lungimi de undă cuprinse între 290-320 nm, protejând astfel organismele de efectul nociv al radiaţiilor U.V. şi făcând posibilă viaţa pe Terra.

Creşterea umidităţii în atmosferă şi a concentraţiei oxizilor de azot precum şi acumularea compuşilor cu fluor, fluorcarboni (freoni) determină reducerea respectiv subţierea stratului de ozon cu rol protector. Rărirea până la distrugere a acestui strat are ca rezultat pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi importante de radiaţii U.V. care determină o serie de mutaţii genetice. Urmările constatate indică creşterea frecvenţei cancerului epitelial şi perturbarea procesului de fotosinteză, cu afectarea producţiei de oxigen şi substanţă organică.

Efectul de seră respectiv apariţia lui se datorează creşterii concentraţiei de dioxid de carbon (CO2) din atmosferă peste limitele normale situate între 0,03-0,04%.

Ca urmare a echilibrului natural statornicit la nivel global între sinteza şi descompunerea substanţelor organice, concentraţia dioxidului de carbon din atmosferă a rămas relativ constantă, o îndelungată perioadă de timp pe parcursul existenţei omenirii. Modificarea respectiv creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă s-a constatat odată cu industrializarea intensivă din ultimele decenii având ca suport producerea de energie prin arderea combustibililor fosili şi totodată reducerea suprafeţelor ocupate de păduri.Bioxidul de carbon (CO2) care se acumulează pe această cale în atmosferă, are propietatea de a absorbi radiaţiile calorice determinând în acest fel creşterea temperaturii aerului. Această creştere are ca urmare apariţia efectului de seră care a produs o creştere a temperaturii, până la sfârşitul secolului trecut, cu aproximativ 2°C ceea ce înseamnă o încălzire a climatului pe planeta noastră.

Având în vedere complexele interacţiuni climatice şi labilitatea acestora, specialiştii în domeniu apreciază că fenomenul va fi corelat cu extinderea zonelor deşertice astfel încât zonele astăzi fertile se vor deplasa spre nord.

Din punct de vedere al producţiei de alimente nu va exista efect compensator deoarece chiar favorabile climatic, noile zone agricole din nord vor avea un substrat pedologie incomparabil mai sărac decât cel existent astăzi în regiunile temperate.

Efectele specifice se datorează fiecărui factor poluant în parte sau sunt generate de un complex de factori poluanţi şi pot fi analizate sub aspect morfo-fiziologic şi genetic la nivel individual şi populaţional. Analiza se poate realiza sub aspect cenotic la nivel de ecosistem. In acest context sunt semnificative acţiunea şi pagubele produse de poluanţii generaţi de activitatea industrială şi cei proveniţi din activitatea agrozootehnică.

Poluanţii industriali, reprezentativi cantitativ şi ca efect poluant generat, pot fi grupaţi astfel:

oxizii de sulf fluorul şi compuşii fluoruraţi poluanţii oxidanţi plumbul pulberile de ciment şi cenuşa termocentralelor detergenţiiPoluanţii proveniţi din sectorul agricol sunt reprezentaţi de către: îngrăşăminte chimice(supradozare) pesticide reziduuri din complexele de creştere a animalelor prelucrarea şi depozitarea necorespunzătoare a alimentelor

(de natură vegetală şi animală)

3. Metode de prevenire si combaterea poluării mediului

Acţiuni de prevenire, combatere şi limitare a poluării mediuluiAceste acţiuni diferă în funcţie de tipul de poluare şi de mediul în care sunt dispersaţi

poluanţii generaţi de diverse surse de poluare.Modalităţile de acţiune vizează preponderent următoarele direcţii: scăderea emisiilor de

agenţi poluanţi, canalizarea şi captarea agenţilor poluanţi la sursa de emisie, tratarea agenţilor poluanţi în vederea reducerii acţiunii nocive a acestora prin intermediul unor procese naturale sau artificiale.

Abordarea problematicii poate fi tratată în mod sintetic în funcţie de principalele ramuri ale economiei care constituie surse de poluare ale mediului înconjurător.

In industrie şi transporturi reducerea emisiilor poluante este posibilă prin utilizarea de soluţii tehnologice care să ţină cont nu numai de randamentul imediat ci şi de efectul de durată asupra mediului. Astfel se vizează introducerea unor tehnologii noi, îmbunătăţirea şi revizuirea tehnologiilor vechi cât şi captarea, purificarea sau neutralizarea eventualilor poluanţi la locul producerii lor. Aceste soluţii s-au dovedit a avea evidente avantaje economice.

Emisiile poluante de noxe gazoase din transporturi pot fi reduse sau eliminate prin introducerea în exploatare a unor autovehicule cu randament sporit şi consum redus de combustibil,

înlocuirea tetraetilplumbului sau a tetrametilplumbului din benzina cu alte substanţe netoxice în vederea creşterii cifrei octanice şi a calităţii benzinei, alegerea benzinei fără plumb sau înlocuirea benzinei cu alcoolul precum şi introducerea pe scară largă în exploatare a motorului electric la autovehicule.

Dotarea autovehiculelor cu tobă catalitică presupune utilizarea de catalizatori pe bază de platină care au rolul de a reduce volumul de noxe gazoase prin asigurarea unui amestec optim între benzină şi aer, realizat cu ajutorul sondei Lambda.

Poluanţii nişei umane sunt reprezentaţi de diferite deşeuri provenite din ambalaje a căror cantitate poate fi redusă prin confecţionarea unor ambalaje ecologice. Se urmăreşte reciclarea acestora prin dimensionarea consumurilor şi colectarea materialelor refolosibile (hârtie, sticlă, plastic, metal). Prin amplasarea judicioasă, în raport cu vânturile dominante, a surselor de poluare ce emit poluanţi atmosferici este posibilă protejarea aşezărilor umane şi a culturilor agricole.

Capacitatea naturală de autoepurare a mediului contribuie foarte mult la reducerea efectului nociv al poluanţilor în special a celor atmosferici. Depăşirea capacităţii de autoepurare a mediului presupune intervenţia omului în vederea reducerii nivelului de poluare prin acţiuni antropice.

O acţiune intensă de purificare a mediului se desfăşoară prin intermediul vegetaţiei care realizează depoluarea atmosferei prin reţinerea gazelor şi pulberilor şi depoluarea solurilor prin absorbţia poluanţilor din soluţia solului. Existenţa unor perdele de protecţie sau gard viu reduce gradul de poluare atmosferică şi fonică. Solul poate funcţiona ca un sistem epurator pentru numeroşi poluanţi datorită caracteristicilor sale adsorbante şi absorbante cât şi a activităţii biologice din sol.Limitarea poluării generată de activitatea agricolă vizează reducerea cantităţii de substanţă cu efect poluant, prin creşterea randamentului de utilizare şi substituirea treptată cu produşi sau tehnologii nepoluante specifice agriculturii ecologice.

Acţiunile de prevenire a poluării de natură agricolă urmăresc stabilirea unor doze optime de îngrăşăminte minerale şi organice, reducerea poluării prin administrarea unor pesticide selective şi cu remanentă redusă cât şi diminuarea volumelor de ape uzate rezultate din complexele industriale de creştere a animalelor. Având în vedere materiile prime de natură agricolă din nutriţia umană şi animală se urmăreşte prevenirea poluării prin utilizarea unor tehnologii optime de prelucrare şi depozitare a alimentelor.

Modalităţile de limitare a poluării produsă ca urmare a supradozării fertilizanţilor sunt următoarele:

prevenirea poluării produselor agricole ca urmare a fertilizăriiurmăreşte stabilirea prin calcul agrochimie a dozelor deîngrăşăminte, calcul ce are în vedere rezerva solului înelemente nutritive accesibile şi consumul de elementenutritive al plantelor, diferenţiat pe fenofaze exprimat prinintermediul consumului specific.

selectarea unor modalităţi de aplicare a îngrăşămintelor carepot limita fenomenul de poluare prin aplicarea fracţionată aacestora, având avantajul aprovizionării permanente aplantelor cu elemente nutritive şi prevenirea pierderilor desubstanţă activă prin spălare de suprafaţă sau levigare;

utilizarea unor îngrăşăminte care să pună treptat în libertateelementele nutritive prevenind excesul sau carenţa;

în scopul folosirii deşeurilor ca surse neconvenţionale defertilizare trebuie avută în vedere compoziţia acestora. Seurmăreşte conţinutul în elemente nutritive şi impurităţi care,prin intermediul dozei administrate, ar putea generafenomene de poluare;Reducerea poluării datorată administrării de pesticide reprezintă unul din dezideratele de

bază ale combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Activitatea de combatere integrată reuneşte mijloace biologice şi agrotehnice bazate pe controlul reciproc al populaţiilor din ecosistem şi pe utilizarea raţională a pesticidelor cu selectivitate mare. Mijloacele de combatere integrată de tip biologic au un efect mai tardiv dar de lungă durată, reducând la valori minime efectele generate

de boli şi dăunători. Alte măsuri de combatere integrată, în vederea diminuării poluării generată de pesticide, sunt:

- cultivarea unor soiuri de plante şi creşterea unor rase de animale rezistente la boli şi dăunători;

- limitarea tratamentelor chimice şi înlocuirea pesticidelor curemanentă mare şi selectivitate redusă prin altele uşorbiodegradabile cu selectivitate ridicată;

- perfecţionarea mijloacelor tehnice de aplicare atratamentelor chimice cu scopul măririi concentraţiei de substanţăactivă la locul de combatere, reducând pierderile în mediu;

- optimizarea măsurilor agrotehnice în vederea realizării unor densităţi optime a culturilor la hectar şi sporirea vigurozităţii culturilor în scopul atingerii unei capacităţi de apărare sporită împotriva bolilor şi dăunătorilor;

Prevenirea poluării datorată creşterii intensive a animalelor se rezolvă tehnic prin utilizarea directă a apelor uzate, generate prin evacuarea hidraulică a dejecţilor din adăposturi sau prin epurare. Utilizarea în irigare a acestor ape uzate se face numai după ce în prealabil acestea au fost epurate sau diluate, corespunzând calitativ cerinţelor STAS-9450/88 care prevede calitatea apelor folosite în irigarea culturilor.

Apele uzate au o importantă încărcătura de agenţi patogeni ce poate determina concomitent o degradare şi contaminare a solurilor irigate cât şi a vegetaţiei. Substanţele organice existente în suspensie, în nămolul obţinut din procesul de epurare este o sursă bună pentru fertilizare, înainte şi după compostare, având în vedere cantitatea de elemente nutritive existente în masa nămolului.

Dejecţiile, rezultate din procesul de creştere intensivă a animalelor, evacuate pe cale umedă sau uscată din adăposturi reprezintă o sursă de materie primă în procesul de obţinere a biogazului.

Poluarea produselor alimentare, pentru care materia prima provine din sectorul agricol, se poate datora prezenţei substanţelor fitofarmaceutice (hormoni, enzime, biostimulatori, antibiotice) în compoziţia materiei prime. Acest fapt se datoreşte sistemului de creştere intensivă practicat ce urmăreşte obţinerea de producţii cât mai mari în timp scurt. Pentru a preveni poluarea acestora se analizează cantitatea de substanţe medicamentoase şi stimulatori de creştere în toate alimentele de origine animală. Acest tip de poluare este redusă ca urmare a existenţei şi respectării legislaţiei veterinare în vigoare.

Pentru prevenirea poluării alimentelor trebuie respectate dozele ce se introduc conform reţetelor tehnologice, privind o serie de aditivi alimentari şi conservanţi respectând concomitent condiţiile şi durata de depozitare a alimentelor (conform perioadei de garanţie specificată pe ambalaj).

4. Surse de poluare si factori poluanţi specifici poluării atmosferice

Surse de poluare ale aeruluiSursele de poluare ale aerului pot fi definite ca locul în care se produce şi se evacuează în

atmosferă diferiţi poluanţi.In funcţie de natura lor acestea pot fi clasificate în surse naturale_(existente independent de

voinţa omului fiind şi cele mai vechi) şi artificiale sau antropice (datorate activităţilor umane prin apariţia, utilizarea şi dezvoltarea de tehnologii diferite). Poluarea artificială se diversifică continuu concomitent cu poluanţii generaţi de către sursele antropice .

Principalele surse naturale de poluare şi poluanţii eliberaţi în mediul înconjurător de acestea, pot fi grupate astfel:

vulcani: poluare în timpul erupţiilor prin pulberi, CO2 şiCO, SO2, NOx(oxizi de azot);

vânturi, uragane, taifune: poluare masivă a aerului printransport de praf şi particule solide fine la distanţe mari în special înzone cu vegetaţie redusă şi secetă, determinând erodarea solului decătre vânt;

- descompunerea substanţelor organice, ce poate generaaccidente mortale, explozii, incendii prin acumulări în locuri

declive a poluanţilor, poluare generată prin formarea unor cantităţimari de CO2, NH3, CH4, H2S, mercaptani;

- vegetaţia, unele specii poluează prin transportul la distanţemari, datorită vântului, a polenului, fungilor şi mucegaiurilor;

- incendii spontane ale pădurilor, mai frecvente în anotimpul secetos şi în păduri de conifere, cu predominanţa arderilor incomplete şi generare de fum, cenuşă, CO, hidrocarburi;

Sursele naturale de poluare determină poluarea aerului preponderent discontinuu.La sursele artificiale de poluare a aerului eliminarea impurităţilor în bazinul aerian are loc

continuu, poluanţii degajaţi sub formă de gaze şi vapori, având o toxicitate crescută prin ei însăşi cât şi prin interacţiunea cu alţi poluanţi.

Statistici recente ale OMS indică următoarea ordine şi participare privind potenţialul poluant al surselor artificiale de poluare, în centrele urbane industrializate:

• 45 - 47% circulaţia autovehiculelor; 17 - 19% ramuri ale industriei, din care 2 - 2,5% industria

chimică 16 - 17% producerea de energie• 15 - 16% populaţia (consumul casnic)Aportul principalelor ramuri ale economiei la poluarea

aerului cu diverse noxe gazoase specifice ,este următorul:60-65% sectorul termoenergetic; bioxid de sulf (SO2) 25%

sectorul industrial;9 - 10% sectorul casnic 3 - 4% mijloacele de transport

prafoxizi de azot (NOx)hidrocarburi alifatice şi aromatice55-60% industria20 - 22% producerea energiei9% - autovehicule şi sectorul casnic50-55% arderile în motoarele autovehiculelor 28% producerea de energie 14% industria 4% sectorul casnic

32-39% combustii în mijloacele de transport şi sectorul casnic 28% ramuri ale industrieimonoxid de carbon-(CO)65% arderea în motoarele autovehiculelor 20-21% sectorul casnic 12-14% industrie

In conformitate cu statisticile anterioare, o prezentare cât mai succintă a surselor de poluare antropice presupune clasificarea acestora având drept criteriu aspectul cantitativ al formării de poluanţi.(Tabelul 2.2)

Procesele de combustie în instalaţii fixe sau mobile sunt sursele care generează cele mai mari cantităţi de poluanţi ai aerului. Fiecare tonă de cărbune ars înseamnă 10 - 60 kg de SO2, 5 - 15kg de NO şi 6 - 60 kg de praf în atmosferă . In energetica cărbunelui, puterea generată de 1000 MW înseamnă emisia anuală a 50.000t poluanţi în atmosfera .

Producerea unei tone de metal înseamnă concomitent formarea a 3-6 tone de deşeuri şi poluanţi, din care mai mult de jumătate sunt emişi în atmosferă.Pe timpul deplasării, fiecare autovehicul emană de 3-4 ori mai mulţi poluanţi decât propria greutate.(ANNUAL REPORTS G.V.S).

Factori care condiţionează poluarea aeruluiCondiţiile meteoroclimatice. Temperatura aerului, prin

scăderea să odată cu creşterea altitudinii, determină mişcarea aerului pe verticală şi antrenarea poluanţilor la distanţă de sol (diluare). Inversiunea termică este un fenomen natural care apare când solul şi aerul din apropierea acestuia se răcesc mai repede decât aerul aflat la distanţa mare de sol. Ecranul de aer cald aflat deasupra stratului de aer rece se opune difuziei poluanţilor. Inversiunea termică dispare la răsăritul soarelui sau poate dura zile când nebulozitatea este crescută.

Umiditatea crescută a aerului determină formarea ceţei, ceea ce favorizează acumularea poluanţilor. Bioxidul de sulf (SO2) şi oxizii de azot (NOX) sunt transportaţi la distanţe mari prin

intermediul curenţilor de aer, fiind apoi transformaţi în acizii corespunzători prin intermediul precipitaţiilor. Acestea cad apoi sub formă de ploaie sau zăpadă acidă pe sol.

Precipitaţiile favorizează antrenarea şi depunerea particulelor sedimentabile pe sol, dar nu acţionează asupra suspensiilor.

Curenţii de aer, mai ales cei orizontali, au rol în dispersia poluanţilor. Calmul atmosferic duce la acumularea şi creşterea concentraţiei poluanţilor într-un teritoriu. Existenţa unor curenţi de aer poate genera o răspândire transfrontalieră a poluanţilor, până la distanţe de până la 1000-2000 km. Prezenţa în aer a bioxidului de sulf (SO 2), oxizilor de azot (Nox), hidrocarburilor şi metalelor grele poate genera în aceste condiţii o poluare cu fotooxidanti, ozon(O3), peroxiacetilnitraţi (P.A.N.), acid sulfuric (H2SO4), acid azotic (HNO3) şi depozite solide.

Radiaţia solară prin componenta ultravioletă ( X = 190-360 nm) determina producerea unor reacţii fotochimice, la care participă atât poluanţii aerului cât şi componenţii normali ai acestuia. Rezultă în acest fel smogul oxidant sau ceaţa fotochimică, un amestec de compuşi toxici, mai agresivi decât poluanţii iniţiali: ozon, radicali liberi , substanţe oxidante. Smogul oxidant poate apare în toate centrele industriale cu circulaţie intensă a autovehiculelor (fenomenul a fost sesizat pentru prima dată în 1944 la Los Angeles).

Particularităţi topografice naturale (geografice) şi artificiale (urbanistice). Dinamica proceselor de poluare existenţi este puternic influenţată de factorii topografici naturali si artificiali.

Obstacolele naturale (dealuri, munţi) şi artificiale (construcţiile) existente pe direcţia de deplasare a unei mase de aer poluat poate proteja teritoriul din spatele obstacolului. (TUMANOV, 1989)

Depresiunile şi văile sunt locuri unde se acumulează impurităţile, cu împiedicarea difuzării în afara perimetrului lor, mai ales în caz de inversiune termică. Temperatura mai scăzută din depresiuni favorizează formarea ceţei.

Relieful plat, prin favorizarea mişcării aerului pe orizontală, determină şi dispersia poluanţilor.Procesele biologice din sol, producătoare de căldură, intervin în generarea de curenţi de aer

ascendenţi şi contribuie la difuzarea impurităţilor pe verticală.Curenţii locali din zonele de litoral, briza de uscat (noaptea) şi briza de mare (ziua),

contribuie la transportul poluanţilor.Vegetaţia participă la autopurificarea aerului prin crearea unor zone tampon între sursele de

poluare şi zonele rezidenţiale. Pădurile, spaţiile verzi, chiar şi iarba fixează bioxidul de carbon, pulberile, SO2, şi undele sonore .

Sistematizarea centrelor populate poate intervenii favorabil în protecţia acestora faţă de procesele de poluare. Se urmăreşte amplasarea corespunzătoare a zonei industriale în raport cu zonele de locuit şi cu direcţia vânturilor dominante. Aceste cerinţe pot fi realizate prin respectarea zonei de protecţie sanitară în jurul surselor de poluare, orientarea corectă a reţelei stradale sau crearea de spaţii verzi şi oglinzi de apă intravilane (MĂNESCU şi colab., 1996).

5. Tehnici si aparate folosite in prevenirea si combaterea poluării atmosferice

Tehnici de prevenire şi combatere a poluării aeruluiîntreprinderile care prin specificul tehnologiei utilizate generează noxe care ar putea

determina o poluare a aerului atmosferic, au obligaţia introducerii în fluxul tehnologic a unei trepte de epurare în scopul reţinerii poluanţilor la sursă.

Tehnicile adoptate trebuie să aibă în vedere natura, respectiv starea de agregare a poluanţilor generaţi (praf, aerosoli, gaze) pentru ca în funcţie de specificul fiecărui fluid poluant să poată fi aleasă metoda optimă de epurare. (URSU, FROSIN, 1981)

Metodele de epurare ale aerului pot fi grupate, în funcţie de natura procesului prin intermediul căruia se reţin poluanţii, în:

metode fizice metode chimice

După modul de acţiune, metodele fizice pot fi grupate astfel: umede, uscate, şi combinate. Metodele chimice realizează epurarea prin procese de spălare, reducere, separare, absorbţie sau adsorbţie.

Din punct de vedere al modului de exploatare al utilajelor în epurarea aerului poluat se pot distinge:

instalaţii sau aparate de epurare directă; instalaţii sau aparate care necesită un tratament al

agenţilor nocivi înainte de epurare; instalaţii şi aparate care folosesc ambele principii.

Foarte frecvent instalaţia de epurare a aerului, având învedere specificul fluidului poluant, este reprezentată de către aparatele de captare a impurităţilor respectiv de separatoarele de praf. După principiul folosit în practica separării şi captării prafului putem distinge mai multe categorii de aparate.

Biofiltrarea - se practică în scopul distrugerii unor contaminanţi organici, aflaţi în stare de vapori într-un amestec de gaze reziduale. Stratul filtrant îl constituie solul care conţine microorganisme ce pot degrada compuşii organici contaminanţi. Alegerea microorganismelor specifice (suşe speciale de bacterii, ciuperci, etc.) se face în funcţie de natura poluantului. Capacitatea biofiltrului depinde de viteza şi debitul influentului.

Oxidaţia termică - realizează purificarea fluidului de contaminanţi organici prin incinerare la temperaturi înalte de 1000°C (MARTON, MOŢ, 1997).

Ca urmare a intensificării traficului rutier, a noxelor gazoase generate de acestea s-au impus, în vederea reducerii poluării atmosferice şi a prevenirii acesteia, măsuri specifice.

Modalitatea actuală de reducere a emanaţiilor gazoase toxice, provenite din gazele de ardere a motoarelor cu aprindere electrică, constă în dotarea vehiculelor cu catalizator. Catalizatorul are rolul de a mări viteza de desfăşurare a unei reacţii chimice fără a interveni direct păstrându-şi nemodificată forma iniţială. Catalizatorii instalaţi pe autovehicule sunt formaţi dintr-un cilindru ceramic prevăzut în interior cu o reţea de canale placate cu platină, având rol catalitic (figura 2.13).

Se obţine astfel o reducere a emanaţiilor toxice cu 90%, prin transformarea acestora în bioxid de carbon ( CO2), azot (N2) şi vapori de apă (H2O). Eficienţa de acţiune a catalizatorului depinde de existenţa sondei Lambda şi de folosirea benzinei fără plumb. Rolul sondei Lambda este acela de a asigura în motor un raport optim între benzină şi aer, respectiv de a regla compoziţia acestui amestec. Funcţionalitatea catalizatorului depinde de realizarea unui amestec optim benzină : aer. Sonda Lambda verifică aportul de oxigen în gazele arse corectând pe baza acestor date compoziţia amestecului combustibil.

Pădurile reprezintă un mijloc natural de depoluare al atmosferei. In sprijinul acestei afirmaţii vin rezultatele unor ani îndelungaţi de cercetări care evidenţiază această concluzie (World Forestry Congress, 1978).

Pădurea produce circa 26,6 miliarde tone de oxigen, ceea ce reprezintă mai mult de 50% din rezerva anuală de oxigen(O2) a Pământului.

Un hectar de pădure emană de 3 - 10 ori mai mult oxigen decât aceeaşi suprafaţă de teren arabil.

Un singur exemplar de pin, având vârsta de 60 de ani, produce în 24 de ore o cantitate de oxigen necesară consumului zilnic a trei persoane (1350 - 1800 1 O2).

Un hectar de pădure de pin are aria de asimilare egală cu 70 -150.000 m2, absoarbe 150 - 200 t de CO2 şi produce circa 13 t de substanţă organică anual.

Un hectar de pădure de foioase reţine 500.000 m3 de apă pe care o retrocedează mediului înconjurător prevenind procesele de eroziune şi inundaţiile. Pădurea constituie rezervorul natural de reţinere a apei, filtru şi depozit a unei ape curate şi sănătoase.

Datorită secreţiilor de germicide şi fitoncide ale copacilor, aerul pădurilor conţine o cantitate de 46 - 70 de ori mai mică de organisme patogene comparativ cu atmosfera marilor aglomerări urbane.

Pinul, molidul şi ienupărul creează în jurul lor (3 - 5m) o zonă lipsită de bacterii. Fitoncidele pinului vindecă tuberculoza. Compuşii secretaţi de stejar distrug bacteriile dezenterice , iar acele de răşinoase vindecă difteria.

Pădurea purifică aerul prin captarea unor cantităţi importante de praf. Astfel pe parcursul unui ciclu vegetativ un hectar de pădure de molid reţine circa 30t de praf, iar un hectar de pădure de fag mai mult de 65t de praf.

Rolul vegetaţiei forestiere se face simţit şi în prevenirea poluării fonice. O perdea forestieră de foioase groasă, de 150m, reduce nivelul de zgomot cu 18-28 decibeli.Absorbţia şi reţinerea poluanţilor atmosferici de către vegetaţia forestieră constituie o modalitate de protecţie a mediului înconjurător care însă deteriorează şi distruge în timp pădurile.

6. Poluarea fonică

Poluarea fonica sau cea datorata zgomotului. ZgomotulZgomotul reprezinta un factor de mediu cu caracter permanent, inclusiv in spatiul

locuibil. In aglomeratiile urbane zgomotele provin atat din exterior cat §i din interiorul cladirilor. Zgomotele exterioare sunt produse de circulate (terestra si aeriana) la care se adauga productia (industria, meste^ugurile), constructiile si montajele, comertul, joaca copiilor §i sporturile. Ele se

caracterizeaza, printr-o componenta de fond, permanenta intr-un interval de timp (ore, zile), peste care se suprapune componenta de varf, respectiv cres.teri mtamplatoare sau periodice, la intervale scurte de timp (secunde, minute) si care devine maxima in conditii de trafic aglomerat.

Zgomotele exterioare patrund In locuinte sau cladiri cu alt uz, pe cale aeriana (usi, ferestre deschise, conducte de aerisire), sau pe cale solida (prin pereti si podea). Factorii care influenteaza penetrarea sunt amplasarea si distanta cladirii fata de sursele externe de zgomot, natura materialelor de constructii §i caracteristicile constructive (materiale protectoare fonic: vata de sticla, sticla speciala, etc).Zgomotele interioare sunt in cre§tere §i provin de la diverse instalatii sanitare, aparate de uz casnic (intensitatea nu trebuie sa depaseasca 35dB ziua si 30 dB noaptea), conversatia cu voce tare, joaca copiilor, soneria, inchiderea si deschiderea usilor (trantirea).(tabelul 2.4)

Tabelul 2.4. Intensitati ale zgomotelor produse in interiorul si exteriorul spatiilor locuite.

Activitatea Intensitatea zgomotului (dB)- in interiorul locuintei:vorbit incet 30-40mers pe covor 10-20radio TV (volum moderat) 40-50radio TV (volum tare) 50-60functionarea instalatiilor sanitare 40-60tipete 60-70functionarea aspiratorului 70-80- in afara locuintei:vorbit 40mers pe asfalt 40-50strigat 60-70

lătrat 70-90autoturism vechi 60-70autobuz 80tramvai vechi 100-110claxon 100-120sirenă 110-120avion la decolare 120-160

Zgomotul şi sănătateaZgomotele exterioare şi interioare se însumează, putând fi cauze de disconfort. Zgomotul

acţionează asupra omului prin caracteristicile sale fizice cu potente nocive. Zgomotul devine supărător când are un nivel crescut, dar şi când este inoportun. Astfel el devine perturbator pentru activitatea omului, inteligibilitatea vorbirii şi somn. De asemenea poate genera o stare de stres asupra organismului care poate ajunge, în funcţie de intensitate, până la afectarea funcţiei auzului sau leziuni ale organului auditiv (125 dB) şi atingerea pragului de durere cu senzaţie dureroasă (135 dB). Efectele psihice pot apărea începând cu pragul de 50 dB, iar la valori peste 85 şi expunerea zilnică pe o durată de 8 ore se constată în timp slăbirea auzului ca boală profesională (Figura 2.15.)

Valorile optime ale intensităţii fonice pentru somn se situează între 30 - 35 dB, iar pentru comunicare în locuinţe şi săli de clasă 30 -40dB .

Valorile limite impuse în cadrul construcţiilor de clădiri noi sau de drumuri, şosele şi autostrăzi variază între 60 - 70 dB ziua şi 50 - 62 dB noaptea.

Prevenirea şi combaterea poluării fonicePrevenirea şi combaterea poluării fonice se poate realiza prin respectarea câtorva măsuri

eficiente precizate în continuare:

- măsuri medicale: reducere nivelurilor maxime de zgomot pentru zone de locuit la 50 dB ziua şi 40 dB noaptea, iar în interiorul locuinţei 35 dB.

7. Poluarea apelor. Surse de poluare şi factori poluanţi specifici

Poluarea apelorIn urma utilizării apei de către consumatori aceasta îşi modifică compoziţia, suferind o

schimbare a calităţilor sale naturale, astfel încât nu mai poate servi în scopurile pentru care era folosită anterior. Apele restituite sunt ape uzate, care au o compoziţie fizico-chimică şi bacteriologică diferită faţă de apa prelevată. Substanţele şi agenţii care determină modificarea compoziţiei iniţiale a apelor naturale în care sunt evacuaţi se numesc poluanţi.

După definiţia dată de O.N.U., poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a compoziţiei normale a acesteia, într-o măsură în care impietează asupra tuturor folosinţelor la care putea servi în starea sa naturală. Poluarea poate fi consecinţa unor fenomene naturale dar, cel mai frecvent apare ca urmare a activităţii omului. Deşi poluarea se produce preponderent ca urmare a unor activităţi antropice, nu trebuie neglijată nici autopoluarea (MĂNESCU şi colab, 1978).

Autopoluarea reprezintă un fenomen natural şi constă în distrugerea masivă a florei şi faunei din ape, mai ales după perioade de înmulţire intensă, cunoscută sub denumirea de "înflorirea apei". Ca urmare a acestui fenomen apa îşi sporeşte conţinutul de substanţe organice în descompunere, cu consum mare de oxigen, apărând fenomene de putrefacţie şi degradare (GRUIA, 1979).

Modificarea compoziţiei calitative şi cantitative a apelor naturale nu semnifică întotdeauna poluare. Acesta nu apare ca fenomen decât în momentul când modificarea produsă în compoziţia apei ajunge să împiedice folosirea acesteia în diferite scopuri, respectiv produce inconveniente în utilizarea apei sau periclitează sănătatea oamenilor şi a animalelor. Ca urmare, impurificarea corespunde doar modificării compoziţiei apei şi ajunge la poluare când aceste modificări împiedică utilizarea ulterioară a apei. Factori poluanţi

Factorii care conduc la poluarea apei (variaţi şi numeroşi) pot fi grupaţi astfel: factori demografici , dependenţi de numărul locuitorilor

dintr-o anumită zonă, poluarea fiind proporţională cudensitatea populaţiei;

factori urbanistici, corespunzători dezvoltării aşezărilorumane, care utilizează cantităţi mari de apă pe care le scotdin circuitul hidrologic local sau le întorc în natură subformă de ape uzate intens impurificate;

• factori industriali sau economici, reprezentaţi de nivelul dedezvoltare economică şi cu precădere industrială al uneiregiuni, în sensul creşterii poluării în paralel cu dezvoltareaindustriei.

Surse de poluareDupă provenienţă respectiv sursa de poluare ,apele uzate se pot grupa astfel:

Ape uzate menajere, poluanţii fiind resturi alimentare,dejecţii, săpun, detergenţi, microorganisme, ouă deparaziţi şi provin în general de la populaţie, dinactivitatea casnică.

Ape uzate zootehnice în care poluanţii sunt resturi defuraje, aşternut, dejecţii, substanţe utilizate la spălare şidezinfecţie, microorganisme, ouă de paraziţi, antibiotice, biostimulatori şi rezultă din activitatea de creştere intensivă, industrială a animalelor. Ape uzate industriale, care au efectul poluant major şi sunt reprezentate de către:- ape de răcire, poluantul fiind căldura;

- ape uzate de spălare şi transport, rezultate dincondiţionarea materiilor prime;- ape provenite din secţiile de producţie, utilizate directîn procesul de fabricaţie ca mediu de dizolvare sau dereacţie, poluanţii fiind substanţe provenite din materiileprime.

8. Tehnologii şi trepte de epurare a apelor uzate

Metode şi tehnici de depoluare a apelor Procesul tehnologic de epurare a apelor uzate decurge pe baza unor procese fizice, chimice şi biologice care se intercondiţionează şi se completează reciproc. In fluxul tehnologic general al unui proces de epurare se pot distinge 3 etape ale procesului de epurare : epurare mecanică, chimică şi biologică. Având în vedere natura proceselor ce se desfăşoară în cele trei etape ale epurării, ele sunt cunoscute mai frecvent sub denumirea de epurare mecanică, epurare mecano-chimică şi epurare mecano-biologică. Uneori procesul de epurare este completat prin epurarea avansată în vederea îmbunătăţirii calităţilor apei rezultate la epurare.

Prin epurarea apelor uzate se înţelege ansamblul proceselor tehnologice prin care sunt reţinute, neutralizate şi îndepărtate.

In primul caz, epurarea chimică poate fii inclusă în noţiunea de epurare mecano-chimică reprezentând o epurare primară. Prin aplicarea procedeului de decantare cu coagulanţi, materiile în suspensie se separă în proporţie de 95%.

în cel de-al doilea caz, reactivii chimici introduşi asigură precipitarea poluanţilor dizolvaţi sau oxidarea lor, transformându-i în substanţe inactive. Astfel pot fi eliminate din soluţie metale grele, cianuri, fenoli (folosind drept reactivi lapte de var, clor, ozon). Procedeele se încadrează în treaptă de epurare numită epurare terţiară.

Epurarea biologică (secundară) se foloseşte la eliminarea din apă a substanţelor biodegradabile şi asigură oxidarea, descompunerea şi mineralizarea substanţelor organice prin activitatea controlată a unor microorganisme aerobe. Acestea se pot dezvolta pe suportul nutritiv oferit de substanţele organice respective. Elementul esenţial în procesul de epurare biologică este oxigenul (O2) consumat de către bacteriile aerobe pentru desăvârşirea mineralizării substanţelor organice.

Epurarea biologică poate avea loc în bazine cu nămol activ, biofiltre iazuri de oxidare biologică sau câmpuri de filtrare şi irigare, ultimile urmărind atât epurarea apelor uzate cât şi valorificarea substanţelor nutritive pe care acestea le conţin.

In vederea valorificării nămolurilor rezultate în procesul de epurare acestea pot fi supuse unor procese cum sunt:

- fermentarea: proces de descompunere şi mineralizare a substanţelor organice care poate decurge alcalin (fermentaţia metanică are loc în mediu alcalin, lipsit de O2, în prezenţa bacteriilor anaerobe având ca produs principal biogazul) sau acid;

- stabilizarea: operaţie de mineralizare completă prinaerare, în comun cu apa de epurat, fără ca nămolul să mai fie supusunei fermentări separate;

- îngroşarea: operaţie de reducere a umidităţiinămolului fără schimbarea stării de fluiditate;

- deshidratarea: operaţie de reducere a umidităţiinămolului fermentat până la 45-80%.

Epurarea avansată (terţiară) se foloseşte de regulă în continuarea celorlalte două trepte de epurare şi vizează un grad ridicat de epurare al apei. Se aplică în cazurile în care apa trebuie restituită unor emisari, în vederea evitării proceselor de eutrofizare sau în cazul recirculării apei în fluxul tehnologic.

Epurarea terţiară are la bază procese fizico-chimice folosite frecvent în tehnologiile chimice: adsorbţia: fenomen de reţinere pe suprafaţa unui corp

denumit adsorbant, a moleculelor unei alte substanţe, denumităadsorbat;

neutralizarea: operaţie aplicată apelor uzate acide saualcaline, în scopul aducerii pH-ului la valori neutre, folosindu-selapte de var, dolomita calcinată sau CO2 şi acizi rezidualiindustriali;

flotaţia: proces de antrenare a unor particule solide de cătrebule de gaz care se ataşează de acestea;

- extracţia, bazată pe solubilitatea selectivă a unorcomponenţi chimici ai apei uzate în care se introduce un solvent.Acesta permite, după sedimentarea particulelor solide, realizarea adouă straturi lichide: rafinatul şi extractul, strat care se separă prinprocedee tehnice şi din care se recuperează solventul;

- distilarea, prin care pe principiul vaporizării, se separă apade substanţele chimice şi suspensiile conţinute, microorganismelefiind de asemenea distruse;

îngheţarea, bazată pe formarea de cristale de gheaţă careconţin apă pură şi care se pot separa din soluţia reziduală îmbogăţităîn impurităţi;

spumarea, bazată pe formarea de spumă în care are locacumularea unora din impurităţile prezente în apă. Ea este stimulatăprin procedee de insuflare de aer în masa apei uzate şi dă rezultateîn cazul substanţelor poluante superficial active, care au capacitateade a micşora tensiunea superficială a apei (detergenţii, proteinelesau compuşi de descompunere).

schimbul ionic, bazat pe proprietatea unor materiale de aschimba sub influenţa unei ape mineralizate, conţinând săruriionizante, ionii din apă cu ionii proprii, realizând astfeldemineralizarea apei. Procedeul este folosit pentru eliminareaionilor de metale grele şi recuperarea unor materiale valoroase.

- oxidarea chimică, cea mai avansată formă de îndepărtare a impurităţilor, realizată prin oxidarea lor completă până la produşi minerali simpli (bioxid de carbon şi oxizi de azot). Se utilizează compuşi cu proprietăţi oxidante (ozon, apă oxigenată, clor).

- dezinfecţia definită ca un ansamblu de măsuri menite să distrugă agenţii patogeni. Drept agenţi de dezinfecţie sunt utilizaţi frecvent clorul şi compuşii lui.

Tehnologii de epurare a apelor uzate

Epurarea mecanică (epurare primară) realizează separarea unor poluanţi, având la bază procese fizice de separare şi anume sedimentarea sau decantarea naturală.(figura 3.5.)

sinteză, mijlocite de enzime, catalizatori biologici, generaţi de către celulele vii.

Microorganismele se înmulţesc formând flocoane sau pelicule, care se pot separa de apă prin decantare. Din activitatea acestor microorganisme rezultă dioxid de carbon şi săruri minerale. După tipul microorganismelor care asigură descompunerea poluanţilor organici din apă se disting procese aerobe şi anaerobe. Principalele produse finale ale degradării aerobe sunt bioxidul de carbon, apa şi nitraţii, pe când produşii descompunerii anaerobe sunt în principal metanul şi bioxidul de carbon. Atât în procesele aerobe cât şi în cele anaerobe înmulţirea microorganismelor determină formarea de biomasă nouă (nămol excedentar), care este unul dintre produsele concentrate ale epurării biologice. Ambele tipuri de procese se aplică la epurarea apelor uzate în diferite variante. Epurarea mecano-biologică se

poate desfăşura după metoda epurării mecano-biologice naturale sau metoda epurării mecano-biologice artificiale.

Metoda epurării mecano-biologică naturală presupune trecerea apei tratate, după treapta de epurare mecanică, într-un bazin de înmagazinare de unde aceasta va fi folosită în fertilizarea terenurilor agricole (figura 3.7).

Metoda epurării mecano-biologică artificială realizează epurarea în instalaţii speciale, de tip filtru biologic sau bazin cu nămol activ, urmate în fluxul tehnologic de decantoarele secundare, care au rolul de a reţine şi a separa nămolul activ. Acesta conţine biomasa şi este parţial recirculat (figura 3.8).

Filtrele biologice sunt bazine umplute cu material filtrant, la suprafaţa căruia se formează o peliculă din material organic şi bacterii aerobe.Aceasta are rolul de a descompune substanţa organică biodegradabilă din apele uzate. Epurarea biologică decurge aerob în sistem cu biomasă fixată sub formă de peliculă pe un suport solid.

Pelicula gelatinoasă de microorganisme formată pe stratul filtrant, după un anumit timp de la începerea alimentării cu apă uzată, elimină poluanţii organici din apă utilizând pentru respiraţie oxigenul din aer (NEGULESCU, 1987).

Cea mai uzuală variantă de epurare în care microorganismele sunt suspendate în apă sub formă de flocoane este procesul cu nămol activ. Apa uzată este introdusă într-un bazin de aerare care conţine o suspensie de flocoane biologice (nămol activ) în care se administrează oxigenul necesar respiraţiei. Pe măsura admisiei de apă uzată, suspensia din bazinul de aerare trece într-un decantor secundar, unde biomasa este separată prin decantare.

9. Poluarea solurilor. Tehnologii de depoluare a solurilor

Tehnologii de depoluare a solurilorDepoluarea cuprinde întreaga gamă de tehnici curative menite să neutralizeze sau să

blocheze fluxul de noxe generatoare de poluare.Criteriile folosite în clasificarea metodelor de depoluare a solului sunt reprezentate de către

locul de aplicare în raport situl poluant şi principiile tehnice de depoluare folosite.In funcţie de locul de aplicare, în raport cu situl poluant, se disting 3 categorii de metode de

depoluare:- metode apicabile în afara sitului;- metode aplicabile pe sit;- • - metode aplicabile „in situ”

o în funcţie de natura procesului, ce stă la baza metodei de depoluare folosite, se deosebesc:

- metode fizice de depoluare a solului;- metode chimice de depoluare a solului;- metode termice de depoluare a solului;

- metode biologice de depoluare a solului.Metodele fizice de depoluare a solurilor se pot deosebi, astfel:• - bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor:

prin izolare (etanşare, blocare hidraulică); prin stabilizare sau inertare;

• - bazate pe extracţia fizică a poluanţilor din mediulcontaminat: excavare, pompare, spălare, flotaţie, extracţiede gaze sub vid, injecţie de aer cu presiune, extracţieelectrocinetică etc.

Metode chimice, aplicate pentru distrugerea, separarea, neutralizarea sau transformarea poluanţilor în urma unor reacţii chimice specifice, ca de exemplu

- extracţia chimică - oxidarea - reducerea - declorurarea - precipitareaMetode termice, care au ca principii de bază, extracţia, distrugerea sau imobilizarea

poluanţilor prin supunerea materialului contaminat la temperaturi ridicate, ca de exemplu: - incinerarea - desorbiţia termică - vitrificarea mediului contaminatMetode biologice-care degradează poluanţii prin intermediul activităţii

microorganismelor (bacterii, ciuperci, etc) în condiţii aerobe sau anaerobe, ca de exemplu: - bioreactorul - biodegradarea în vrac (compostarea, landfarming sau

biopile) - biodegradarea în situ - bioventing - biosparging - biolixivierea -bioacumulareaUltimele două procese nu presupun distrugerea poluanţilor ci doar separarea lor din mediul

contaminat.

11.2. Metode fizice de depoluare a soluluiMetode fizice de imobilizare a poluanţilor

Imobilizarea fizică a poluanţilor presupune blocarea migrării lor, fapt care reduce impactul poluant asupra mediului. Tehnicile sunt aplicate cu precădere „in situ", cele mai frecvent utilizate fiind etanşarea, blocarea hidraulică, stabilizarea şi inertarea.

Etanşarea constă în închiderea fizică a mediului contaminat, prin utilizarea unui sistem etanş de protecţie format din pereţi, cuvertură şi fund. Acest sistem, aplicat iniţial pentru rampele de reziduuri menajere, se poate folosi la izolarea solurilor şi apelor subterane contaminate. Principiul metodei constă din utilizarea unor bariere fizice care contracarează efectele dispersiei poluanţilor.

Blocarea hidraulică se aplică în regim de urgenţă, când poluanţii au atins pânza freatică şi se deplasează în direcţia de curgere a apei subterane. Metoda presupune instalarea unor sonde sau puţuri de pompare cu priză de apă sub nivelul zonei contaminate şi evacuarea apei în exterior.

Stabilizarea şi inertarea sunt metode asemănătoare ce pot fi aplicate atât pentru soluri poluate cât şi pentru deşeuri. Stabilizarea presupune transformarea poluantului solubil în unul insolubil pe baza unei reacţii chimice sau prin absorbţie pe o matrice neutră. Inertarea sau solidificarea realizează amestecul solului poluant cu anumite produse adjuvante şi obţinerea în final a unui material solid, impermeabil şi nereactiv. Ca produşi adjuvanţi se pot utiliza amestecul ciment-apă sau varul şi cenuşa de termocentrală.

Metodele fizice de extracţie a poluanţilorMetodele fizice de extracţie au un domeniu larg de aplicabilitate iar principiul care stă la

baza realizării lor constă în eliberarea solului de poluanţi prin mijloace şi procedee fizice. Extracţia substanţei poluante din sol este urmată de tratarea acesteia în vederea neutralizării ei.

Din această categorie de metode fizice fac parte: excavarea, pomparea, spălarea, flotaţie, extracţia gazelor sub vid (venting), injecţia de aer sub presiune şi extracţia electrocinetică.

Excavarea se aplică în cazul unor poluări accidentale şi punctiforme ale solului. Sunt folosite excavatoare care, în mod simplu şi rapid, elimină total materialul contaminat în condiţiile unor costuri reduse de execuţie.

Pomparea deţine aplicabilitatea cea mai extinsă în rândul metodelor de depoluare a acviferelor. Există trei procedee de pompare, care sunt frecvent utilizate şi a căror principiu de lucru decurge în felul următor:

pomparea la suprafaţă a apei poluate din acvifer, urmată deoperaţii de decontaminare specifice;

pomparea selectivă a poluanţilor care plutesc la parteasuperioară a acviferului;

□ combinaţii de pompări cu alte metode de separare selectivă;Spălarea solurilor reprezintă o metodă fizică sau fizico-chimică de eliminare a fazei

reziduale de poluant, care se găseşte imobilizat în matricea solului. Metoda are loc deobicei pe sit şi în situ iar poluanţii extraşi pot fi de natură organică, anorganică sau metale grele. Principiul metodei constă în extragerea poluanţilor din sol şi transferul lor în fază lichidă sau gazoasă sub acţiunea apei şi a energiei mecanice. Aplicabilitatea cea mai extinsă a spălării solurilor poluate a fost înregistrată în Germania şi Olanda (NEAG, 1997).

Instalaţii industriale care efectuează depoluarea solurilor pe principiul prezentat anterior, sunt:□ instalaţia de spălare EIMCO-WEMCO□ instalaţia de spălare LURGI-DECONTERKA□ procedeul OECOTEC (spălare sub presiune)

Toate aceste procedee realizează spălarea solului excavat. Pentru cazul spălării solului „in situ" poate fi amintit procedeul HOLZMANN, care se bazează pe spălarea solului la presiune înaltă. Spălarea „in situ" se realizează frecvent prin două procedee clasice, cu apă caldă sau spălare cu abur.

Flotatia, ca procedeu de depoluare a solurilor poate avea loc pe sit sau în afara sitului, gama poluanţilor extractibili prin această metodă fiind vastă (hidrocarburi, compuşi organocloruraţi, compuşi cianhidrici şi metale grele). Principiul metodei are la bază diferenţa dintre proprietăţile superficiale (tensiuni interfaciale) ale mineralelor din sol şi cele ale substanţelor poluante. Utilajele folosite în flotaţie se numesc maşini de flotaţie, ele adăpostind desfăşurarea principalelor etape ale procesului, adică:

- aerarea tulburelii în care se găseşte solul poluat; dispersia omogenă a solului în tulbureală; alimentarea continua şi uniformă ; evacuarea optimă a spumei şi produsului de cameră; asigurarea unei zone liniştite la partea superioară a incintei

de flotaţie;Utilizarea flotaţiei, în depoluarea solurilor, a dat rezultate bune la separarea substanţelor

grase emulsionate, a materialelor fibroase şi a metalelor grele.Extracţia poluanţilor cu ajutorul curenţilor de aer este aplicabilă în cazul poluanţilor

volatili şi depinde de echilibrul stabilit între următoarele proprietăţi ale poluanţilor: solubilitatea în apă şi aer, adsorbţia în sol şi aer, raportul dintre faza lichidă şi faza gazoasă la diferite temperaturi şi presiuni.

Principalele tehnici de depoluare a solului cu ajutorul curenţilor de aer sunt: extracţia sub vid şi injecţia de aer cu presiune.

Extracţia poluanţilor sub vid sau ventingul în situ se aplică pentru poluanţi volatili sau semivolatili şi constă în punerea sub presiune a solului contaminat, utilizând ventilatoare sau pompe de vid, racordate la sonde sau puţuri de extracţie. Gradientul de presiune realizat, determină circulaţia gazelor în interiorul solului spre sondă sau puţul de extracţie.

Extracţia poluanţilor prin injecţia aerului cu presiune poate decurge în situ sau în coloană. Tehnica în situ presupune injecţia de aer sub presiune în mediul subteran contaminat, fapt ce determină o vaporizare intensă a poluanţilor volatili.

Procedeul în coloană se foloseşte la depoluarea la suprafaţă a apelor subterane evacuate din acvifer, ce conţin poluanţi organici volatili . Principiul metodei are la bază realizarea unui contact energic între apă şi aer, care determină trecerea compuşilor volatili din fază lichidă în cea gazoasă.

Depoluarea solurilor prin extracţia electrocinetică se bazează pe deplasarea controlată a poluanţilor în mediul subteran umed sub acţiunea unui câmp electric creat între doi electrozi. Metoda este aplicabilă pentru poluanţii aflaţi sub formă de compuşi ionici (metale grele, azotaţi, fosfaţi, cianuri, compuşi organici polari).

Extracţia electrocinetică aplicată in situ permite decontaminarea simultană a solului şi a apei subterane, fiind practicabilă numai în soluri îmbibate cu apă. Aplicarea pe sit a metodei, presupune excavarea solului contaminat şi depunerea acestuia în grămezi bine umectate.

11.3. Metode chimice de depoluare a solurilorDepoluarea prin metode chimice urmăreşte separarea, distrugerea sau transformarea

poluanţilor din sol în compuşi mai puţin nocivi prin provocarea unor reacţii între poluanţi şi reactivii introduşi în mediul de reacţie. Reacţiile pot avea loc in situ, pe sit sau înafara sitului, iar clasificarea acestora au drept criteriu reacţia dominantă (oxidare, reducere, reacţia elec solului prin extracţie chimică trochimică, neutralizare, precipitare, hidroliză).

Depoluarea solului prin extracţie chimică are ca principale forme aplicative extracţia cu solvenţi, extracţia acidă sau extracţia bazică. Principiul metodei se bazează pe separarea poluanţilor de mediul contaminat cu ajutorul unor reactivi chimici, fază urmată de recuperarea reactivilor şi distrugerea poluanţilor. Cea mai largă aplicabilitate o are extracţia cu solvenţi (organici). Metoda poate decurge pe sit sau în afara sitului, iar tipurile de poluanţi pentru care se pretează sunt hidrocarburile grele, gudroanele, hidrocarburile aromatice peliciclice, pesticidele organice etc. Extracţia acidă se foloseşte la depoluarea solului de metale grele. Ea poate avea loc in situ şi pe sit şi utilizează drept reactivi de decontaminare acidul clorhidric (HCÎ), acidul azotic (HNO3) sau acidul sulfuric (H2SO4). Extracţia bazica foloseşte pentru solubilizarea şi recuperarea din sol a unor poluanţi specifici (cianuri, metale, amine, fenoli), hidroxizi (hidroxidul de sodiu)

Depoluarea solului prin oxidare este provocată de către un oxidant puternic (ozon, apă oxigenată) care intră în reacţie cu poluanţii din materialul supus tratamentului. Se impune o atenţie sporită în cazul aplicării acestei metode în depoluarea solurilor contaminate cu reziduuri de pesticide. Acestea se pot transforma prin oxidare în compuşi la fel de toxici, dar cu o stabilitate sporită (transformarea aldrinului în dieldrin, care se degradează foarte lent).

Decontaminarea solurilor fiind reacţia de reducere este aplicabilă pentru poluanţii din categoria produselor organice (substanţe aromatice, pesticide) şi metalelor (crom, seleniu). Se folosesc drept reducători metale, în special fierul sub formă de pulbere.

Toxicitatea compuşilor cloruraţi este direct proporţională cu numărul de atomi de clor din moleculă. In vederea reducerii toxicităţii unui produs clorurat cu potenţial poluant se urmăreşte decontaminarea, prin reducerea gradului de clorurare, respectiv prin declorurare.

In principal declorurarea decurge prin înlocuirea parţială sau totală a ionilor de clor din poluanţii organici, cu radicali hidroxil (OH"), în prezenţa unor baze tari (NaOH,KOH) şi a etilenglicolului.

Depoluarea prin reacţia de precipitare urmăreşte transformarea poluanţilor din apa contaminată sau sol în compuşi insolubili. Gradul de eliminare a poluanţilor prin intermediul precipitării depinde direct de valoarea pH~ului, concentraţia iniţială a ionilor metalici în mediul contaminat, natura agentului de precipitare cât şi de natura şi concentraţia celorlalte substanţe din mediu.

Metodele chimice de depoluare oferă avantajul unei game extinse de posibilităţi de decontaminare cu mijloace tehnice specifice tehnologiilor chimice. Dezavantajele constatate le, reprezintă riscul unor poluări secundare cât şi costurile ridicate ce însoţesc aceste tehnologii.

11.4. Metode termice de depoluare a solurilorMetodele termice de decontaminare a solurilor poluate reprezintă concomitent şi metode de

distrugere sau valorificare energică a deşeurilor menajere şi industriale, mai exact procedee termice

specifice tratării deşeurilor. Principiul metodei constă în încălzirea materialului contaminat în vederea extracţiei, neutralizării, distrugerii sau imobilizării poluanţilor.

Cele mai importante tehnici de decontaminare termică a solului sunt incinerarea, desorbţia şi vitrificarea. Poluanţii supuşi acestui tratament, care răspund cel mai bine, sunt compuşii organici.

Tehnicile de incinerare a solurilor diferă în special prin utilajul folosit pentru ardere adică cuptoare cu strat fluidizat, cuptoare cu încălzire indirectă, cuptoare cu tambur rotativ, etc. După excavarea solului afectat de poluare, acesta este supus unor operaţii premergătoare incinerării cum sunt: uscarea, mărunţirea şi clasarea volumetrică. Incinerarea efectivă decurge în două trepte: volatilizarea poluanţilor la temperaturi de cea. 400 C şi distrugerea poluanţilor la temperaturi mai mari de 1000°C. Se iau precauţii suplimentare pentru cazul în care solul a fost contaminat cu policlorbifenili (PCB), deoarece prin ardere se formează furani şi dioxine. Dacă solul supus procesului de incinerare conţine metale grele, gazele ce se formează trebuie supuse unui tratament de recuperare şi revalorificare a acestora.

Desorbţia termică se recomandă ca metodă de depoluare a solurilor contaminate cu produşi volatili sau semivolatili. Procesul decurge în două etape respectiv volatilizarea poluanţilor prin încălzirea solului şi tratarea gazelor rezultate în vederea separării şi concentrării poluanţilor. Utilajele frecvent folosite sunt uscătoarele cu tambur rotativ, iar volatilizarea poluanţilor are loc la temperaturi cuprinse între 200-450 C. Cea mai recentă variantă de desorbţie termică o reprezintă desorbţia cu microunde, care deşi prezintă avantaje în comparaţie cu incinerarea şi superioritate faţă de toate celelalte metode termice ,este considerată o tehnică de lux, incompatibilă cu viziunea clasică.

Vitrificarea in situ constă în topirea solului prin încălzire la temperaturi înalte şi transformarea acestuia într-un material vitros, inert şi stabil chimic, după răcire. Procesul are loc prin introducerea în zona contaminată a patru electrozi, dispuşi în careu şi alimentaţi electric, care realizează temperaturi de aproximativ 2000°C. La aceste temperaturi, solul se transformă într-o sticlă silicatică în care toţi compuşii sunt topiţi sau vaporizaţi. La ora actuală ,procedeul de decontaminare in situ a solurilor este aplicat numai în faza de laborator şi pilot. Inconvenientele ce însoţesc acest proces sunt numeroase. Astfel, solul este transformat într-o rocă sterilă, fără valoare agricolă; apare riscul migrării poluanţilor în afara zonei contaminate; costul ridicat al decontaminăr, datorat potenţialului energetic ridicat necesar.

11.5. Metode biologice de depoluare a solurilorDecontaminarea solurilor poluate prin metode biologice cuprinde trei categorii distincte şi

anume: metode de biodegradare, metode de biolixiviere şi metode de bioacumulare.Decontaminarea prin biodegradare are aria cea mai largă de aplicabilitate. Metoda se

bazează pe acţiunea microorganismelor existente în sol, de a descompune poluanţii organici carbonataţi şi o parte a celor anorganici. Biodegradarea are loc după o reacţie în lanţ, în care compuşii organici sunt degradaţi în compuşi din ce în ce mai simpli, până la obţinerea în final a unor subproduse ca apa şi bioxidul de carbon. Principala grupă de microorganisme active în procesul de depoluare a solurilor sunt microorganismele heterotrofe (bacterii, ciuperci), care pentru a se dezvolta au nevoie de substanţe organice de tipul hidrocarburilor. Biodegradarea s-a dovedit adecvată pentru următoarele grupe de poluanţi:

hidrocarburi petroliere (motorină, benzină, petrolulampant, benzen, toluen);

deşeuri de la exploatarea ţiţeiului, nămolurile şireziduurile uleioase;

produse şi reziduuri organice din industria chimică(alcooli, acetonă, fenoli);

compuşi organici halogenaţi, solvenţi alifatici şiaromatici;

hidrocarburi aromatice policiclice şi pesticidele; nitraţi şi sulfaţi;

Decontaminarea solurilor prin procese de biodegradare este dependentă de următorii factori: biodegradabilitatea poluanţilor; tipul de microorganisme utilizate; alegerea oxidantului şi a substanţelor nutritive;

caracteristicile mediului supus depoluării

Dintre tehnologiile care au la bază decontaminarea, prin intermediul procesului de biodegradare, pot fi enumerate: bioreactorul, biodegradarea în vrac, biodegradarea in situ, bioventingul şi biospargingul.

Principiul de funcţionare al bioreactorului constă în decontaminarea pe sit a solului excavat ,în utilaje speciale şi anume reactoare biologice (cuve închise, bazine sau coloane). In vederea tratării solului în bioreactor se prevede înainte de demararea procesului de biodegradare o prepararea a solului, ce include operaţiuni de omogenizare, mărinţire şi clasare volumetrică. Biodegradarea poluanţilor se face în trepte succesive utilizând bioreactoare aşezate în serie. La nivelul primului reactor sunt dozate substanţele nutritive şi uneori bacteriile suplimentare. Metoda se recomandă pentru soluri poluate cu conţinuturi ridicate de poluanţi organici (motorină, combustibil lichid uşor, hidrocarburi aromatice policiclice, fenoli).

Biodegradarea în vrac are ca principiu de funcţionare decontaminarea solului prin intermediul operaţiei de compostare. Cele mai importante tehnici de compostare sunt metoda "landfarming" şi metoda "biopile". Bidegradarea în vrac constă în excavarea solului poluat şi dispunerea acestuia în vecinătatea locului de escavare cu scopul iniţierii şi desfăşurării procesului de biodegradare aerobă naturala. Factorii care accelerează procesul de biodegradare sunt aerarea, umiditatea, aportul de nutrienţi şi uneori un aport suplimentar de microorganisme din exterior. Sursa de microorganisme provine în mod obişnuit din flora bacteriană prezentă în sol.

Metoda "land farming" constă în tratarea solului poluat ,prin executarea unor lucrări cu specific agricol. Solul excavat este depus pe o suprafaţă întinsă impermeabilă ,într-un strat cu o grosime de câţiva centimetri. Se procedează la tratarea solului cu îngrăşăminte sau gunoi de grajd şi amestecarea acestora cu solul contaminat. La intervale regulate se procedează la săparea şi întoarcerea solului în scopul aerării şi omogenizării lui. In timpul acestor lucrări se pot completa cantităţile iniţiale de fertilizând sau se însămânţează leguminoase (fixează azotul din atmosferă). (figura 4.7.)Principiul metodei constă în aerarea forţată a mediului contaminat, ce asigură mobilizarea poluanţilor volatili cât şi procesul aerob de biodegradare, prin dezvoltarea biomasei din sol.

Biospargingul are loc prin injecţie de aer în zona contaminată, utilizând o reţea de foraje speciale. Aerul injectat vaporizează poluanţii reţinuţi în capilarele solului, mobilizându-i spre suprafaţă. în drumul lor ascendent poluanţii sunt degradaţi prin intermediul biomasei stimulată prin aerare şi aport de nutrienţi.

Bioventingul constă din extracţia sub vid a poluanţilor volatili, prin crearea unui curent de aer ce favorizează biodegradarea. Recuperarea gazelor din mediul subteran este posibilă cu ajutorul unui dren ,amplasat aproape de suprafaţă şi racordat la un ventilator.

Ambele metode se util izează pe scară largă la decontaminarea solurilor poluate cu hidrocarburi petroliere (terenuri aferente aviaţiei militare şi depozite de carburanţi)

Biolixivierea, numită şi leşierea bacteriană, constă din extracţia prin biosolubilizare a elementelor metalice din solul poluat. Prin această metodă se favorizează separarea poluanţilor de mediul contaminat fără distrugerea lor. Bilixivierea are la bază acţiunea unor bacterii prezente în apele de mină, care au proprietatea de a oxida metalele, transformându-le în combinaţii uşor solubile. Metoda se poate desfăşura atât pe sit (biolixivierea în vrac şi în reactoare) cât şi in situ. Fluxul tehnologic presupune operaţii pregătitoare ca excavarea solului poluat, mărunţirea, umectarea şi depunerea acestuia în grămadă pe o suprafaţă impermeabilă. Urmează apoi stropire grămezii de sol poluat cu o soluţie biolixiviantă, formată din bacteriile pregătite în amestec cu apa. Avansarea gravitaţională a soluţiei bacteriene determină încărcarea acesteia cu metale şi acizi. Soluţia colectată, conţinând metale şi acizi, este pompată la o instalaţie de recuperare a metalelor sau poate fi recirculată ca soluţie de stropire.

Bioacumularea realizează decontaminarea solurilor poluate cu metale grele. Prin bioacumulare aceste metale sunt concentrate în vederea distrugerii lor ulterioare. Procesul se prezintă sub două forme distincte: bioacumuîarea pasivă şi cea activă.

Bioacumularea pasivă are loc prin fixarea elementelor poluante la suprafaţa anumitor microorganisme sau plante. Suprafaţa-suport prezintă o structură adsorbantă pentru unele metale grele şi elemente radioactive.

Bioacumularea activă constă în asimilarea poluanţilor de către celulele microorganismelor şi plantelor. Astfel se consideră bioacumulare activă procesul în urma căruia concentraţia poluantilor din interiorul celulelor vii este mai mare decat cea din exterior.

10. Poluarea alimentelor. Metode de prevenire si combatere a insalubrizarii alimentelor

Poluarea alimentelorRepercursiunile imediate sau în timp ale calităţii alimentelor asupra sănătăţii organismului

uman au determinat apariţia noţiunii de poluare sau insalubrizare a alimentelor.S-a constatat că poluarea, în cazul alimentelor este mult mai acentuată decât pentru ceilalţi

factori de mediu.Această constatare se datoreşte următoarelor cauze specifice alimentelor:- capacitatea alimentului de a cumula respectiv concentra noxele;

generarea de noxe în condiţiile unei tehnologii neadecvate (proces tehnologic, condiţii de depozitare, modalităţii de pregătire a alimentului);

aportul suplimentar de noxe, ajunse în aliment în calitate de aditivi.

Măsuri de prevenire şi combatere a poluării alimentelorMăsurile profilactice, luate cu scopul păstrării sănătăţii consumatorului, pot fi grupate astfel: depistarea surselor de insalubrizare şi a mecanismelor de

formare sau vehiculare a poluanţilor prin alimente; recunoaşterea contaminării sau poluării prin identificarea

chimică a agentului nociv, precum şi recunoaştereapotenţialului sau negativ sau a modului de acţiune;

măsuri de protecţie realizate prin prevederi legislative deprotecţie a alimentului şi norme de conţinut care,urmăresc menţinerea concentraţiilor agenţilor nocivi sublimitele stabilite drept periculoase.

Legislaţia corelează concentraţia poluanţilor din alimente cu posibilitatea accesului acestora la om, prin frecvenţa consumului de alimente insalubrizate respectiv structura regimului alimentar. Nivelul concentraţiei acestor compuşi în organism este reglementat prin intermediul valorii dozei zilnic admisibilă (D.Z.A) exprimată în mg substanţă activă/kg corp (ppm).

Disciplina Gestionarea şi neutralizarea deşeurilor

1. Deşeurile: definiţie şi clasificare.

Deşeul, întâlnit şi sub denumirea de reziduu, reprezintă materialul apărut în urma desfăşurării unui proces biologic sau tehnologic ce nu mai poate fi utilizat ca atare (NEACŞU, APOSTOLACHE,1982).

Diversitatea mare de deşeuri permite gruparea lor după câteva criterii clasice şi anume: După posibilitatea reciclării şi a neutralizării acestora , deşeurile pot fi : - deşeuri recuperabile : dejecţiile animalelor (îngrăşământ natural),părul (fabricarea periilor),

cenuşa (fabricarea unor cărămizi speciale), rumeguşul şi talaşul (încălzirea locuinţelor) etc.- deşeuri nerecuperabile: resturi de pământ, praf şi nisip provenite de la diverse construcţii, ape

cu conţinut şi diversitate mare de substanţe toxice, etc. După starea de agregare a deşeului , acestea pot fi :

- deşeuri lichide, denumite ape uzate sau ape reziduale (fecaloide, industriale , agro-zootehnice, meteorice);

- deşeuri solide (reziduuri menajere, industriale, agro-zootehnice, speciale etc.); După provenienţă respectiv sectorul sau sursa care le generează, deşeurile pot fi:

- menajere, - stradale, - industriale,

- agro - zootehnice, - speciale.

2. Caracterizaţi următoarele tipuri de deşeuri: deşeuri menajere, deşeuri agro-zootehnice şi deşeuri periculoase.

Deşeurile menajere provin din activitatea casnică sau din localuri publice şi reprezintă în medie 1,5-2,5 kg/zi/locuitor (O.M.S.).Din compoziţia acestora fac parte reziduuri precum textile, hârtie, sticlă, material plastic, metale, resturi alimentare, resturi lemnoase, cenuşă. Se constată că au scăzut cantităţile de resturi alimentare şi cenuşă crescând cele de hârtie , materiale plastice şi sticlă (MĂNESCU şi colab,1996). În general componenţa deşeurilor menajere poate fi reprezentată astfel: 5 % metale, 6 % materiale sintetice, 13 % sticlă, 26 % hârtie şi 50 % deşeuri organice. Acestei categorii de deşeuri îi aparţin şi apele uzate, anume cele fecaloide (fecale diluate cu apă) şi cele menajere provenite din bucătării sau din activitatea de întreţinere a curăţeniei casnice. O categorie aparte a deşeurilor menajere o constituie grupa deşeurilor dificile formată din medicamente expirate, lacuri şi vopsele, pesticide şi produse pentru protecţia plantelor, acumulatori şi baterii, detergenţi şi alte substanţe de igienizare, ulei ars de maşină, solvenţi, metale grele, acizi şi baze, anvelope şi cauciucuri.Deşeurile agro-zootehnice sunt produse ale agriculturii provenite din sectorul vegetal şi zootehnic. Deşeurile agricole sunt reprezentate de producţia secundară a culturilor agricole (paie, coceni, tulpini, rădăcini, pleavă, etc) cât şi de produsele neutilizate ale florei spontane. Sectorul zootehnic, prin sistemul intensiv practicat, generează deşeuri de tipul dejecţiilor animaliere (solide şi lichide), resturi vegetale provenite de la furajare sau folosite ca aşternut în adăposturi.

Sistemul industrial de creştere a animalelor produce ca principal deşeu apele uzate zootehnice, importante atât din punct de vedere cantitativ cât şi sub aspectul compoziţiei diversificate. Cantitatea lor este foarte mare , atingând 10-15 tone an/animal de talie mare şi respectiv 3-5 tone an/animal de talie mică (MĂNESCU şi colab,1996). Acestei categorii de deşeuri îi aparţin şi nămolurile rezultate din decantarea respectiv epurarea apelor uzate zootehnice dar şi unele deşeuri animaliere (cadavre de animale şi păsări sau alte resturi de provenienţă animală).Deşeurile periculoase provin din diverse sectoare de activitate fiind reprezentate de substanţe toxice, inflamabile, explozive, infecţioase sau de altă natură care introduse în mediu pot dăuna plantelor, animalelor sau omului. Din această categorie fac parte produsele farmaceutice expirate, diluanţi, lacuri şi vopsele, produse fitosanitare, baterii şi acumulatori, produse cu conţinut de metale grele (mercur, plumb, cadmiu), uleiuri uzate.

3. Caracterizaţi următoarele tipuri de deşeuri: deşeuri industriale, deşeuri stradale şi deşeuri speciale

Deşeurile industriale provin din diferite procese tehnologice sub formă de materii prime, produse intermediare, produse secundare şi resturi nerecuperabile. Cantitatea şi compoziţia acestora sunt foarte variate în funcţie de ramura industriei şi tehnologia din care provin. Cele formate în industria alimentară sunt predominant organice, spre deosebire de cele din industria chimică , metalurgică şi siderurgică, care sunt de natură anorganică. Apele uzate industriale provin din folosirea apei în diferite procese tehnologice ca solvent, mijloc de transport pentru materii prime şi materii finite, apă de răcire , apă de spălare sau ape tehnologice. Cantitatea şi compoziţia lor depind de tipul industriei din care provin. Ca urmare a procesului de epurare la care sunt supuse apele uzate industriale are loc formarea nămolurilor industriale de epurare, deşeu cu o compoziţie ce depinde de ramura industriei din care provine apa uzată. Deşeurile stradale sunt reprezentate de diverse resturi din locuri publice cât şi de apele uzate meteorice, rezultate din precipitaţii care spală solul respectiv străzile şi căile de comunicaţii. Resturile solide se consideră a fi egale cu 0,2-0,3kg /zi/locuitor (MĂNESCU şi colab, 1996) Deşeurile speciale provin din sectorul medical (pansamente, vată, seringi, faşe, hârtie, resturi organice) şi sunt contaminate cu germeni patogeni reprezentând un iminent pericol pentru sănătatea populaţiei.

4. Care sunt elementele componente ale sistemului de Gospodărire Integrată a Deşeurilor (GID) ?

Elementele componente ale sistemului de Gospodărire integrata a Deşeurilor (GID) sunt: minimizarea deşeurilor - reciclare - compostare - incinerare (energie si reducere de volum) - depozitare controlată.

Procesul de proiectare a sistemului GID permite identificarea oportunităţilor si selectarea de opţiuni care deservesc cel mai corespunzător interesele si nevoile pe termen lung a comunităţilor.

Punctul de plecare al acestei politici este minimizarea deşeurilor, iar scopul acestei acţiuni este: scăderea costurilor de colectare, transport, depozitare; conservarea si recuperarea resurselor naturale; eliminarea materialelor periculoase din volumul de deşeuri.

Dintre principalele că i de minimizare pot fi amintite: a. reducerea resurselor folosite la producerea fiecărui produs finit; Tehnologiile îmbunătăţite au permis ca unele produse să fie de mărimi reduse în timp ce randamentele şi performanţele lor au rămas la fel sau au crescut. Exemple ar fi echipamentele electronice, materiale noi de construcţii, noi tipuri de textile, automobile mici din materiale uşoare,reducerea ambalajelor (în SUA 1/3 din volumul deşeurilor sunt ambalaje).b. prelungirea vieţii produsului;Reproiectarea produselor şi schimbări în obiceiurile de cumpărare, reducând astfel volumul de deşeuri produse.c. refolosirea şi repararea produselor;d. descrierea consumului (selectarea şi folosirea cu grijă a produselor); e. compostare în grădini (se elimină costuri semnificative de colectare, procesare şi depozitare).

Sisteme de colectare - deşeurile menajereProducţia de deşeuri menajere pe cap de locuitor pe an se situează în medie între 300 şi

350 kg, ceea ce reprezintă circa 0,800 – 1 kg de deşeuri menajere pe locuitor pe zi, în ţările UE. Datorită cantităţilor de deşeuri, an de an mai ridicate, au apărut probleme de saturare a rampelor de depozitare, probleme de poluare, probleme de inconfort în rândul populaţiei învecinate cu rampele de deşeuri determinate de contaminarea apei prin percolaţi (ape încărcate de rezidii ce rezultă prin spălarea deşeurilor), mirosuri neplăcute, emisii periculoase etc. În ţăr i le est europene, inclusiv în România, sistemul de colectare al deşeurilor este neselectiv. Încercări de colectare selectivă se realizează în zone restrânse în anumite oraşe.

În ţăr i le UE ex is tă mai multe sisteme de colectare a deşeurilor. Colecta neselectivă

Acest sistem de colectare este realizat de către servicile comunale sau de către societăţi publice intercomunale sau de societăţi private. Doar câteva procente din cantităţile actuale de deşeuri d in UE mai sunt colectate prin acest sistem.

Colecta selectivă a. Colecta selectivă din poartă în poartă

Acest s i s t em de colectare poate să ia forma unei colecte periodice de anumite produse specifice: deşeuri din grădină, deşeuri speciale de menaj, deşeuri voluminoase, (mobilă, aparate electromenajere etc.). Deşeurile speciale din activitatea menajeră se referă la vopsele, solvenţi, medicamente perimate.

În funcţie de ţara din UE la care se face referire, acest sistem este mai mult sau mai puţin dezvoltat, plecând de la separarea în anumite ţări, a două tipuri de deşeuri, până la separarea în anumite regiuni mai avansate în domeniu, în care se separă 5- 7 sortimente.

Fracţia umedă constituită în principal din materii organice, va suferi un proces de compostare, în urma căruia rezultă un produs numit compost, folosit ca fert i l izant în agricultură.

În acelaşi timp aceste deşeuri umede pot să fie eliminate prin biometanizare. Materiile reciclabile, sortate pe categorii, vor lua calea centrelor de triere. Cele 8 categorii de deşeuri colectate separat în recipienţi diferiţi, la care se aplică tratamente distincte sunt:- hârtia;- cartonul;

- butelii din plastic (PVC şi PET)- flacoane din polietilenă- metale;- sticlă albă şi colorată- materii textile- materii plasticeb. Colecta selectivă prin aport voluntar

Acest tip de colectare cere o participare obligatorie din parte cetăţenilor. Acest sistem presupune existenţa prealabilă a unei politici de sensibilizare şi de educaţie a populaţiei. Obiectivele acestui sistem sunt:- reducerea volumului de deşeuri care merge la pubelă- recuperarea unui maxim de materiale reciclabile- evitarea depozitării în rampele de deşeuri a deşeurilor speciale de menaj- eliminarea dezvoltării depozitelor clandestine şi sălbatice de deşeuri.

Parcurile de containereAcest parc poate fi definit ca un spaţiu împrejmuit şi supravegheat, în care accesul este gratuit.

Locuitorii unei zone vin să aducă deşeurile şi le depozitează în diferite containere. Aceste parcuri au un dublu rol: de a constitui un centru de recuperare a deşeurilor la sursă cu scopul de a le valorifica cât mai bine; de a furniza în orice moment, un mijloc de eliminare a produselor jenante şi voluminoase (deşeuri de construcţie), eliminarea făcându-se cu respectarea mediului înconjurător. Tipurile de deşeuri colectate în parcurile de containere sunt: deşeuri verzi; hârtie-carton; metale; plastic; uleiuri uzate; produse voluminoase; produse periculoase (baterii, vopsele, pesticide); materiale inerte.

Bule pentru sticlă (containere de formă sferică)Aceste bule sunt repartizate în toate localităţile din ţările UE în funcţie de numărul

locuitorilor. Problemele generate de acest sistem sunt cele legate de apariţia elementelor contaminante şi depozitele formate în jurul bulei, dacă golirea acestei întârzie. Containere pentru uleiuri uzateAceste containere sunt amplasate în mai multe locuri în fiecare localitate. Reţeaua de colectare a deşeurilor speciale de menaj Containerele sunt amplasate fie în parcurile de containere, fie izolat în mai multe locuri în fiecare localitate.

Reţeaua de colectare a medicamentelor expirateColectarea se face fie direct la populaţie, fie prin containere instalate în parcurile de containere.

Tratarea acestor deşeuri menajere se face prin diferite procedee:- depozitarea în rampe controlate- incinerare cu sau fără recuperare de energie- triere-valorificare a fracţiilor reciclabile sau valorificabile.5. Compostarea deşeurilor.Compostarea deşeurilor

Compostarea deşeurilor este un procedeu cunoscut şi aplicat de multă vreme. Reziduurile cu conţinut de substanţe organice se descompun datorită interacţiunii microorganismelor şi a degajării de căldură şi ca rezultat se obţin o serie de produse foarte diferite (compost) utilizabile în special în domeniul agricol. Procesul are o durată de circa o lună şi este însoţit de o degajare intensă de căldură. Ca urmare a temperaturilor înalte (peste 50° C), microorganismele patogene se distrug cu excepţia celor de sporozoare. Materia descompusă deja nu mai are miros urât, poate fi tratată uşor, iar

din punct de vedere sanitar, poate fi considerată nevătămătoare. Astfel, procedeul de compostare poate fi utilizat şi pentru neutralizarea gunoaielor menajere.

Procedeul de compostare folosit pentru tratarea reziduurilor pentru gospodărirea oraşelor este destinat, în primul rând, pentru neutralizarea acestora, iar valorificarea produsului final (compost) similar cu valorificarea căldurii obţinută la arderea gunoaielor poate fi considerată numai ca un factor secundar.

Factorii principali care determină eficienţa procesului de compostare sunt: calitatea materiei care se descompune, raporturile carbon/azot, carbon/fosfat, granulaţia şi omogenitatea materiei, saturaţia în aer, umiditatea, valoarea pH-ului, temperatura.

Scopul principal al compostării este distrugerea agenţilor patogeni umani, animalieri şi vegetali care se găsesc în reziduuri. Întreaga masă a materiei supuse compostării trebuie să fie menţinută la temperatura de 50° C timp de 30 de zile.

În această activitate, atât în fazele de proiectare cât şi în cele exploatare- întreţinere, trebuie avute în vedere anumite considerente sanitare şi economice.

Unele din considerentele economice se expun în continuare. La amplasarea şi realizarea uzinei de compostare trebuie evitată înmulţirea muştelor şi a rozătoarelor, degajarea prafului şi a mirosului neplăcut cât şi poluarea aerului, solului, apelor freatice şi a apelor de suprafaţă.

Datorită acestor factori, între amplasamentul uzinei de compostare şi localitatea cea mai apropiată trebuie asigurată o distanţă de protecţie corespunzătoare (200-500 m), luând în consideraţie şi tehnologia aplicată (tratare deschisă sau închisă). Pentru prevenirea mirosului urât degajat şi a înmulţirii muştelor ca urmare a descompunerii spontane a reziduurilor crude transportate şi stocate în uzină, capacitatea acesteia trebuie astfel dimensionată ca reziduurile aduse să poată fi prelucrate încontinuu, pe cât posibil fără prestocare.

Prin dotare cu echipament de protecţie, prin construirea de spălătoare şi băi, trebuie prevenită infestarea muncitorilor. Trebuie prevenit ca muncitorii să nu aibă posibilitatea de a scoate din uzină şi de a răspândi agenţii patogeni. Trebuie respectate prescripţiile generale de protecţie a muncii valabile pentru întreprinderile industriale.

Din punct de vedere igienic, produsul final realizat în uzină trebuie să fie deja inofensiv, pentru ca în timpul transportului şi utilizării să nu infesteze mediul înconjurător, să nu pericliteze sănătatea muncitorilor şi să nu contamineze, de asemenea, nici vegetaţia.

Trebuie avut grijă ca amplasarea materialelor reziduale ce nu mai pot fi valorificate, cât şi tratarea celor sortate, să fie soluţionate ireproşabil din punct de vedere igienic.

Respectarea directivelor sanitare pe parcursul desfăşurării procesului de compostare trebuie să constituie una din preocupările de bază ale uzinei.

În ceea ce priveşte considerentele economice, ele sunt condiţionate de un anumit specific local (reţinerea ţăranilor faţă de folosirea acestuia) sau legislaţia internă.

Principiul de bază la determinarea economicităţii trebuie să fie ca rezultatul compostării să acopere într-o măsură cât mai mare cheltuielile legate de aceasta.

Neutralizarea deşeurilor prin compostare este utilă şi necesară, în primul rând, pentru serviciile sanitare şi comunale şi, ca urmare, rezultatele obţinute pot fi evaluate în cifre însă pe bază de ipoteze pot fi determinate, mai mult sau mai puţin, raporturile. Veniturile realizate prin valorificarea materiilor care pot fi sortate pe parcursul compostării şi utilizate ca materii prime, denumite şi materii utile, pot să contribuie foarte mult la reducerea preţului de cost al compostării. Ca urmare, trebuie asigurată separarea acestor materii utile pe parcursul compostării, într-o măsură cât mai mare posibilă.

Recuperarea agricolă a produsului final respectiv, a compostului, se poate calcula, în general, considerând 1 tonă compost = 50 kg unităţi de cereale (UC). În cazul utilizării compostului în legumicultură, această valoare poate să crească.

Preţul de vânzare al compostului este determinat de considerentul că preţul de cumpărare al acestuia, cât şi suma totală a cheltuielilor de transport şi a celor legate de utilizare nu pot depăşi câştigul care se obţine prin utilizarea compostului ca îngrăşământ.

Compostarea poate să fie d e f i n i t ă c a „un procedeu controlat, de natură biologică, de conversie şi valorificare a substraturilor (subproduse ale biomasei, deşeuri organice de origine biologică), într-un produs stabilizat, igienic bogat în acizi humici.(IONESCU – SISEŞTI şi colab., 1980)

Compostarea este o „biotehnologie” întrucât corespunde unei exploatări industriale a potenţialităţii microorganismelor. În acelaşi timp este considerată ca fiind o "ecotehnologie" care permite întoarcerea materiei organice în sol, şi reinserţia acesteia în marile cicluri ecologice vi ta le ale planetei.

În timpul compostării, descompunerea materiei organice, se efectuează ca şi în sol, urmând l an ţu r i l e de transformare naturală.

Prin practica empirică, si prin experimentare ş t i inţ i f ică , au fost iden t i f i ca ţ i parametrii care acţionează asupra acestor transformări. S-au s t a b i l i t r e l a ţ i i între activitatea unor microorganisme şi evoluţia compostului. S-a reuşit în mod progresiv, realizarea unor condiţii de v i a ţ ă optime pentru aceste microorganisme, în timpul diferitelor faze ale acestui fenomen.

Principalii parametri care influenţează condiţiile de v i a ţ ă a microorganismelor sunt: nivelul de oxigen lacunar, umiditatea, temperatura, caracteristicile fizico-chimice ale materiilor compostate.

Nivelul de oxigen lacunar - orice organism aerob, consumă oxigen pentru a oxida compuşii organici, care îi servesc de hrană. Nivelul de oxigen lacunar, definit pa procentajul de oxigen în aer din spaţiile goale, joacă un rol primordial în compostajul aerob al deşeurilor solide.

Umiditatea - în realitate, cum moleculele de apă, sunt prezente în acelaşi timp în filmul lichid din jurul particulelor (fracţia solidă) şi în spaţiile lacunare (apă sub formă de vapori de apă), nu există o relaţie proporţională strictă, între creşterea conţinutului în apa şi diminuarea conţinutului din spaţiul lacunar. Acest lucru se datorează în particular, umflării particulelor de materie organică sub acţiunea apei.

Temperatura - dacă compostajul este înainte de toate un fenomen microbiologic, în practică el este de asemenea un veritabil proces termic. Energia stocată sub formă de legături chimice în moleculele organice ale biomasei, poate să fie eliberată, fie prin combustie, fie prin oxidare parţială, în timpul fermentaţiei, cu producerea altor compuşi organici şi căldură, în cazul compostajului.

În funcţie de temperaturile lor optime, şi de plaja de temperatură la interiorul căreia microorganismele pot să se multiplice, microorganismele se clasifică astfel:

psicrofile, a căror temperatură optimă de creştere, este sub 30 °C; mezofile, a căror temperatură optimă de creştere, este cuprinsă între 30 şi 45 °C; termofile, care se multiplică intre 45 - 60 - 70 °C.Condiţiile fizico-chimice ale substratului - substraturile de compostaj au ca şi caracteristici

comune, extrema lor diversitate şi natura lor dominant organică.În sens comun, natura substratului organic, este ataşată formei primitive a deşeului: deşeu

vegetal: frunze, ramuri; paie; hârtie; deşeuri animale etc. La compostare substratul de plecare, este singura sursa de hrană pentru microorganismele

descompunătoare, care vor realiza descompunerea lui. Pentru îndeplinirea funcţiilor lor vitale, acestea au nevoi minime pentru toate elementele care compun celulele lor în anumite raporturi:

Raportul C/N - 30 Raportul N/P - 2-5 Raportul N/K - 0,2-0,5 Alte rapoarte: C/P- 75-150, C/S - 100-300.La compostarea în spaţii deschise , deşeurile sunt aşezate pe platforme

impermeabile, straturile de sol şi deşeuri alternând până la o înălţ ime totală de maxim 2m. Mineralizarea decurge cu intervenţia florei biot ice termofile. La o temperatură de 50-70 °C şi o umiditate de 40-70 % organismele patogene sunt distruse iar compostarea se consideră încheiată în 3-4 luni vara sau 5-6 luni iarna.

Camerele bioterme sunt instalaţii în care compostarea decurge în medii închise cu un randament şi o eficienţă crescută. Insuflarea de aer încălzit favorizează o dezvoltare rapidă a florei aerobe termofile ceea ce reduce timpul de mineralizare la 8-10 zile. Temperaturile de 70-80 °C determină distrugerea microorganismelor patogene inclusiv a bacteriilor sporulate. Astfel neutralizate, deşeurile pot fi folosite ca îngrăşământ agricol.

O schemă generală a unei construcţii şi instalaţii de compostare este prezentată în figura 2.5

Figura 2.5 Schema generală a unei construcţii de compostare a reziduurilor solideCompostarea asigură: o bună protecţie a mediului, prin reciclarea substanţelor fertilizante -

nutrienţilor N, P, K; evitarea aproape în întregime a mirosului neplăcut în zona construcţiilor de compostare, precum şi a şobolanilor, muştelor etc.; posibilitatea răspândirii compostului pe terenurile agricole învecinate nu creează probleme de transport; suprafeţele şi volumele ocupate de construcţiile şi instalaţiile de compostare sunt mult mai mici ca cele necesare depozitării reziduurilor.

Pentru o bună compostare a reziduurilor, exploatarea trebuie să urmărească realizarea obligatorie a unor parametri, astfel: raportul C:N trebuie să fie mai mare ca 35 la începerea procesului. Reziduul din grămadă a fost trecut prin cele trei operaţii amintite mai sus: separare, mărunţire, cernere. El este amestecat cu agenţi de condiţionare-înfoiere (rumeguş, aşchii de lemn, coji de copac etc.); de asemenea, materialul de condiţionare-înfoiere se aşează şi la baza grămezii (figura 2.6). După terminarea compostării, materialul de înfoiere este recuperat. Pentru ventilare, grămada este vânturată de 2-3 ori în primele 30-45 zile. Pentru răsturnare, grămada, cu ajutorul unui graifer, este mutată alături şi după 1-2 zile este formată din nou pe vechiul amplasament. În timpul compostării nu se iau măsuri de îmbunătăţire a procesului de fermentare, respectiv de reglare a temperaturii, pH-ului etc. Teoretic, fermentarea ar trebui să se termine în 30-40 zile, însă practic, ea se termină în 6-8 luni, ţinând seama şi de anotimpul, în care ea se realizează.

Figura 2.6 Secţiune printr-o grămadă de reziduu solid, pregătită pentru compostare.

Construcţii şi instalaţii pentru compostarea aerobă a reziduurilor cu ventilare artificială, cu sucţiune sau cu insuflare de aer (aerare forţată). Şi în acest caz materialul pentru compostare este prelucrat în prealabil prin separare, mărunţire şi cernere. Grămada de compostare este asemănătoare celei descrisă la ventilarea naturală. Sucţiunea aerului din compost se face prin intermediul unui ventilator (figura 2.7).

Aerul viciat din grămadă - aerul evacuat de ventilator - este trecut printr-un filtru constituit din compost fermentat, astfel încât să nu vicieze mediul. În cazul insuflării (rareori) de aer curat în grămadă, acesta se amestecă cu aerul viciat din grămadă şi viciază mediul. Sucţiunea sau insuflarea de aer în grămadă, respectiv colectarea sau distribuirea, aerului, se face prin tuburi găurite aşezate la baza grămezii. Şi în acest caz, grămezile sunt protejate la exterior de un strat de compost fermentat.

Figura 2.7 Compostare cu aerare prin sucţiune

Aceste tipuri de construcţii şi instalaţii sunt prevăzute cu posibilităţi de reglare a pH-ului, temperaturii, umidităţii, raportului C:N etc. Timpul de fermentare, după care se considera că s-a terminat compostarea reziduului este de 5-6 luni.

Sf = 300 C în care C este capacitatea zilnică de fermentare a construcţiilor şi instalaţiilor, în t/zi, sau cu relaţia:

Sf = (2,5-3,0) ha/100 000.Se menţionează că dimensiunile unei grămezi sunt asemănătoare cu cele date la compostarea

aerobă naturală.Compostarea în recipienţi (vase) . La construcţiile şi instalaţiile de compostare descrise

anterior, probleme majore ridică poluarea aerului (miros neplăcut şi a apei subterane). De aceea, datorită şi cerinţelor mari de compost a apărut ca necesară compostarea reziduurilor în spaţii închise, respectiv în recipienţi metalici. Aceste instalaţii s-au înmulţit rapid în ultimul timp, astfel încât, în 1991 erau în: S.U.A. - 197; Franţa - 45; Spania - 39; Germania - 16 etc. Cele mai multe instalaţii sunt de tipul DANO Thyessen, construită prima oară în Elveţia şi răspândită în prezent în toată lumea. Ea constă dintr-un cuptor tubular, orizontal, t ip ciment, lung de 28 m, diametru 3,5 m, care se învârteşte cu o turaţie de 0,2-2,0 rot/min. Aerul necesar procesului este alimentat în contra curent cu reziduu şi evacuat printr-un sistem de dezodorizare. Timpul de retenţie este cuprins între 24 - 48 ore, iar temperatura la interior este de 60 °C. După terminarea compostării, materialul se cerne, recuperându-se materialul de înfoiere.

Compostarea combinată a reziduurilor solide orăşeneşti cu reziduurile lichide orăşeneşti (nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate orăşeneşti) . Tratarea combinată a acestor două categorii de reziduuri este aproape întotdeauna avantajoasă, atât din punct de vedere economic cât şi tehnic, fie că tratarea se face prin compostare, sau prin incinerare. În cazul compostării, nămolurile orăşeneşti, care au o umiditate mare, pot fi folosite pentru a mări umiditatea reziduurilor solide (mică în cele mai multe cazuri), care, pentru o bună compostare, trebuie să fie de circa 50 %. În acelaşi sens, reziduurile orăşeneşti folosite în compostare, au un raport C:N mai mare de 50.

Compostarea anaerobă sau biometanizareaBiometanizarea sau digestia anaerobă, este o tehnică de biocoversie anaerobă, care permite

stabilizarea materiei organice, care provine în principal din deşeurile menajere.

Prin acest procedeu se obţine un compost stabilizat, potenţial de bună calitate şi care furnizează energie sub formă de biogaz care conţine metan.

Biometanizarea se realizează în recipienţi închişi şi etanşi, cu scopul de a menţine condiţii de anaerobioză. În acest mod se evită poluarea mediului prin degajarea de mirosuri sau prin scurgerea sau infiltrarea sucului de percolare. Pe de altă parte, procedeul permite recuperarea biogazului produs, care conţine aproximativ 60-70 % metan.

În procedeele de metanizare, dezvoltate la ora actuală, deşeurile triate şi mărunţite alimentează fermentatorul (instalaţia de metanizare) împreună cu sucul de presare a compostului final.

Deşeurile sunt astfel muiate şi puse în contact cu populaţiile bacteriene. Temperatura este un parametru foarte important care condiţionează timpul de staţionare al deşeurilor în fermentator. Se poate distinge:

- un regim mezofil: 35-37 °C, cu timp de sejur între 2 şi 3 săptămâni ;- un regim termofi1: 55-65 °C, cu timpul de sejur între 7 şi 10 zile.În afara timpului de staţionare cu mult mai scurt, care permite diminuarea capacităţii

fermentatorului, regimul termofil produce cantităţi de gaz mai importante, şi asigură distrugerea aproape completă a germenilor existenţi, în 24 de ore şi a seminţelor care ar putea contamina compostul.

În comparaţie cu compostarea aerobă, biometanizarea permite recuperarea de energie sub formă de gaz combustibil (82 Nm3 de metan / tonă de materie fermentată). În plus, stabilizarea compostului este mai bună, datorită unui raport C/N mai slab (15 în loc de 18-30).

Procedeul de metanogeneză cuprinde 4 faze: Faza de hidroliză enzimatică

În cursul acestei faze, structura materiei organice este distrusă şi solubilizată, iar moleculele mari (proteine, polizaharide) sunt depolimerizate în molecule mai mici (acizi, amine, zaharuri).

Numeroase bacterii, gramnegative sau pozitive, sporulate sau nesporulate, intervin în această fază: Bacterioides sp., Ruminococus sp., Clostridium thermocelum, Thermoanaerobium etc.

Faza de acidogenezăAceastă fază consistă într-o simplificare a moleculelor rezultate în prima fază, rezultând acizi

(în special acid acetic), CO2, H2 şi amoniac. C6H12O6 + 2 H2O → 2 CH3-COOH + 2 CO2 + 4 H2

În această fază intervin bacterii nesporulate: Bacteroides ruminicola, Clostridium, Bifidobacterium.

Faza de acetogenezăÎn această fază, acizii rezultaţi anterior, sunt transformaţi în acetaţi. Este o etapă mai puţin

cunoscută, în care intervin Metanobacilus omelianski, Clostridium thermoaceticum, Syntropomonas wolfei.

Faza de metanogenezăAceastă fază corespunde, cu transformarea acetaţilor si a bioxidului de carbon în metan.Pe parcursul acestei faze intervin: Methanobacterium formicum, Metanosarcina barkeri,

Methanospirillum, Methanococcus mazei, Methanobacterium sochngenii.Procesul de metanogeneză se realizează în condiţii optime la un pH cuprins între 6,8 şi 7,5, la o

temperatură cuprinsă între 30 şi 40 °C, temperatură de intensă activitate microbiană mezofilă.La temperaturi mai înalte, biofermentaţia este posibilă, fiind realizată prin intermediul unui val

termofil, fiind mai scurtă şi mai sensibilă la variaţiile de pH şi temperatură.Fenomenul de metanizare este des întâlnit în condiţiile unor rampe de deşeuri necontrolate,

unde fenomenul se produce în mod spontan. În aceste cazuri se poate recurge la captarea gazului cu o reţea de tuburi colectoare care penetrează în pungile de gaz situate în interiorul rampei. Această tehnică este valabilă reprezentând o soluţie de eliminare a problemelor derivate din metanizare (incendii, poluare atmosferică).

6. Incinerarea deşeurilor.

Incinerarea deşeurilorProcedeele termice de tratare a deşeurilor solide permit urmărirea mai multor obiective:

reducerea volumelor de deşeuri ce trebuie depozitate; recuperarea energiei calorice conţinute în aceste deşeuri; reducerea potenţialului periculos al anumitor deşeuri (deşeurile spitaliceşti).Creşterea exigenţelor reglementare, atât în ceea ce priveşte nivelul de amenajare a rampelor de

depozitare, cât şi privitor la exploatarea lor, se traduce printr-o creştere a costului de depozitare a deşeurilor.

O rampă controlată modernă, trebuie să prezinte un nivel de amenajare (etanşeitatea rampei, echipamente de colectare şi tratare (epurare) a lixiviatului, echipamente de colectare şi de combustie a gazului rezultat din fermentarea anaerobă a deşeurilor), cât şi în ceea ce priveşte exploatarea (acoperirea periodică a deşeurilor cu materiale izolante, tratarea efluenţilor), ceea ce face soluţia din ce în ce mai delicată.

Pe de altă parte, s-a observat în ţările Uniunii Europene, o grijă crescândă legată de problemele de mediu, ceea ce se traduce printr-o dificultate din ce în ce mai mare, pentru administraţiile locale, de a convinge riveranii unei rampe proiectate, de necesitatea proiectului.

În acelaşi timp, devine pe zi ce trece mai dificil, nu numai de a găsi spaţii adecvate din punct de vedere geologic, dar, în egală măsură, de a convinge riveranii acestei rampe de necesitatea amenajării noilor rampe controlate, destinate a înlocui rampele mai vechi, saturate.

Deşeurile menajere constituie un potenţial energetic important. Din punct de vedere calitativ, deşeurile menajere ating frecvent, în funcţie de sezon şi de alţi factori, puteri calorice de 6-8000 kJ / kg. Din punct de vedere energetic se poate spune că 5 t de deşeuri sunt echivalente cu o tonă de motorină.

Din punct de vedere cantitativ, asistăm în ultimii ani la o creştere a producţiei de deşeuri, care se situează în ţările UE la 300-350 kg/locuitor/an iar în România, prin extrapolarea unui studiu făcut în judeţul Cluj, cantitatea de deşeuri se ridică la 220 kg/locuitor/an.

Incinerarea deşeurilor poate permite recuperarea unei bune părţi din acest potenţial energetic. Generatoare de vapori cu recuperare de căldură, din gazul de combustie permit convertirea acestei energii, în energie mecanică şi în final în energie electrică.

Pentru eliminarea anumitor deşeuri, care prezintă un risc pentru mediu, în ţările UE, anumite deşeuri nu pot să fie depozitate în rampe controlate.

Considerând riscurile de proliferare a microorganismelor patogene în rampele de deşeuri şi consecinţele epidemiologice ale unei astfel de eventualităţi, depozitarea acestor categorii de deşeuri este interzisă chiar după un tratament de dezinfecţie sau sterilizare. Aceste deşeuri trebuie neapărat incinerate, ceea ce permite, garantarea distrugerii germenilor patogeni (deşeuri spitaliceşti).

În vederea limitării impactului unui incinerator asupra mediului înconjurător, în materie de poluare atmosferică, în ţările UE legislaţia în vigoare (prin acordul de asociere cu UE România este obligată să-şi armonizeze legislaţia cu cea a UE) impune respectarea de norme stricte în privinţa valorilor maxime a emisiilor atmosferice.

Pentru respectarea acestor exigenţe, este necesar instalarea unui ansamblu de echipamente, care permit neutralizarea gazelor acide şi captarea produşilor de reacţie, precum şi a particulelor.

0 astfel de instalaţie presupune: - Injecţia de lapte de var într-un reactor, unde tranzitează fumul rezultat din incinerare (pilotaj

automat, care permite controlarea concentraţiei în HCl din fum);- Recuperarea produşilor de reacţie şi a excesului de var; - Eliminarea particulelor solide din fumul rezultat, prin intermediul unui electrofiltru, cu

recuperare de particule. Acest dispozitiv permite emisia în atmosferă a unui fum care să respecte reglementările în vigoare. Procedeul cel mai eficient pentru neutralizarea deşeurilor, este arderea fără adaus de combustibil auxiliar.

Incinerarea deşeurilor presupune arderea acestora la temperaturi între 700-1000 °C în prezenţa sau absenţa aerului (piroliză). Metoda prezintă următoarele avantaje: neutralizare perfectă, posibilităţi multiple de economisire a căldurii produse, de folosire a zgurei şi cenuşei în industria materialelor de construcţii, la pavarea de drumuri şi construcţia şoselelor.

Înainte de a fi supuse incinerării deşeurile sunt sortate spre a fi îndepărtate cele care nu ard. După sortare (realizată mecanic) deşeurile sunt trecute la uscare şi apoi în camera de ardere unde sunt incinerate. O staţie pentru incinerarea deşeurilor cuprinde: un compartiment de stocare a deşeurilor închis ermetic, un sistem de încărcare în cuptoare şi sisteme de reţinere a prafului şi gazelor (figura 2.8).

La un moment dat, organele sanitare au considerat acest procedeu ca fiind singurul acceptabil. Chiar şi în prezent mulţi specialişti consideră arderea drept procedeul cel mai modern de neutralizare. Pe parcursul timpului au fost create în întreaga lume, şi în special în oraşele mari, platforme pentru arderea deşeurilor (incineratoare). În prezent s-au stabilit condiţiile tehnologice (tehnice) pentru arderea sigură a deşeurilor (fără adaos de combustibil auxiliar), construindu-se instalaţii cu o funcţionare sigură, fără deranjamente, şi de capacităţi corespunzătoare.

Figura 2.8 Instalaţie de incinerare a deşeurilor solide (MĂNESCU şi colab., 1996)

Soluţia cea mai economică este arderea deşeurilor fără adaos de combustibil secundar. Procedeele pentru ardere, la care deşeurile trebuie să fie amestecate cu alte forme de combustibil (de exemplu: cărbune, gaze naturale, păcură etc.) pentru intensificarea focului trebuie să fie utilizate numai în cazuri extreme. Când arderea deşeurilor este realizată în centrale electrice de termoficare, este mai adecvată arderea cărbunelui sau a altor combustibili în cazane de abur separate, iar pentru arderea deşeurilor să se construiască cazane de abur speciale, cu utilizarea în comun a energiei termice (aburul) produse de aceste două tipuri de cazane

Avantajul indiscutabil al procedeului este că, prin arderea la temperaturi înalte, neutralizarea deşeurilor este rapidă şi completă. Un alt avantaj este că staţiile pentru ardere au nevoie de suprafeţe relativ mici şi pot fi amplasate în apropierea localităţilor, reducându-se astfel simţitor şi cheltuielile de transport. Poluarea mediului înconjurător este minimă, putând fi menţinută în limitele admise de normele sanitare, în condiţiile filtrării gazelor de ardere.

Cenuşa rezultată din ardere poate fi reţinută de gazele de ardere cu ajutorul unor instalaţii adecvate, astfel ca volumul materiilor poluante eliminate în mediul înconjurător prin coşuri de fum de înălţimi corespunzătoare este relativ mică. Singura cerinţă care trebuie luată în considerare la amplasarea acestor staţii de ardere este accesul uşor al autovehiculelor de transport şi nivelul zgomotului produs de circulaţia intensă a acestora.

Reprezintă un avantaj important că prin ardere se obţine o anumită cantitate de energie termică ce poate fi utilizată în diferite scopuri.

Dezavantajul procedeului constă în principal în costurile mari de investiţii şi de exploatare. Funcţionarea ireproşabilă a instalaţiilor necesită un personal bine instruit şi de înaltă calificare. Fenomenele de coroziune care apar în instalaţii diminuează siguranţa de exploatare, datorită cărui fapt, pentru asigurarea unei funcţionări continue, este inevitabilă construirea de instalaţii de rezervă. Arderea unor sortimente de deşeuri necesită soluţii constructive speciale. Trebuie îmbunătăţite, de asemenea, calităţile calorice ale materialelor arse, în special datorită variaţiilor provocate de modificarea deşeurilor pe anotimpuri (prin amestecarea cu combustibili clasici sau eventual prin introducerea în

focarul cazanelor a flăcării suport). Trebuie avute în vedere, de asemenea, şi oscilaţiile bruşte care pot apărea în compoziţia deşeurilor destinate arderii.

O problemă a incinerării o reprezintă depozitarea reziduurilor rezultate din procesul de ardere (zgura şi cenuşa). Tendinţa mondială în prezent este ca în incinta staţiilor de ardere să existe şi anumite instalaţii de valorificare a zgurii şi cenuşii (instalaţii de concasare, sortare etc.) în construcţii de drumuri sau în producerea altor elemente prefabricate pentru construcţii.

Prin ardere, conţinutul de substanţe organice al gunoaielor, practic, se pierde integral, ceea ce reprezintă un dezavantaj în special în acele ţări unde condiţiile de sol impun utilizarea în agricultură a tuturor resurselor de substanţe organice.

În ultimii ani s-a acţionat şi în ţara noastră pentru trecerea la realizarea unor sisteme industriale de tratare a reziduurilor menajere, sub forma unor staţii de incinerare cu recuperarea energiei termice.

Schema tehnologică a unei staţii de incinerare presupune existenţa a două linii paralele cu următoarele elemente componente: buncăr de deşeuri alimentare, cameră de uscare, cuptor vertical cu grătare basculante, transportor cu racleţi pentru zgură şi cenuşă, separator electromagnetic pentru fier, instalaţii de recuperare a energiei termice, instalaţii de desprăfuire a gazelor de ardere (cicloane).

Parametrii funcţionali ai staţiei de incinerare sunt: reziduuri menajere arse: 3,5 t/h şi linie; energie livrată, 1,06 cal/h şi linie; timp efectiv de lucru: 7.000 h/an; fier recuperat: 80-88 % din cel existent în reziduuri; putere calorică a deşeurilor: 550 kcal/kg; populaţia deservită, 100-150.000 locuitori.Amplasarea staţiilor de incinerare în apropierea localităţilor, deci la distanţe mici de transport,

poate aduce şi alte avantaje, printre care: economisirea de carburanţi: 50-100 t/an; reducerea numărului de autogunoiere la circa 10 bucăţi;- reducerea personalului necesar la transportul reziduurilor cu circa 30 persoane.Tratarea reziduurilor menajere în staţii centralizate conduce şi la economii de teren care nu

mai este necesar pentru depozitare (circa 19-20 ha/10ani şi staţie).Din observaţiile în exploatare a primelor staţii de incinerare rezultă următoarele aspecte: funcţionarea în autocombustie este posibilă la reziduuri menajere cu putere calorică mai

mare de 550 kcal/kg, lucru care, la staţiile de incinerare din alte ţări, nu este posibil decât la putere calorică de peste 1100 kcal/kg;

datorită variaţiei permanente a compoziţiei reziduurilor menajere, este necesar ca, în exploatare, să se dispună şi de reziduuri cu putere calorică ridicată pentru a compensa pe cele cu putere calorică sub 550 kcal/kg.

Tehnologia românească de incinerare a fost realizată special pentru reziduuri cu putere calorică scăzută, astfel că poate funcţiona în autocombustie de la puteri calorice mai mari de 550 kcal/kg, nesolicitând combustibil lichid decât pentru aprindere şi intervenţii în cazul scăderii puterii calorice sub această limită.

Instalaţiile realizate în străinătate au ca principal scop neutralizarea reziduurilor menajere pentru protecţia mediului înconjurător, obţinerea subproduselor (energie termică, recuperare fier etc.) făcându-se cu scopul de a diminua cheltuielile de exploatare. În majoritatea cazurilor, amortizarea investiţiei este suportată din fondurile sociale ale localităţilor respective.

În vederea soluţionării problemei protecţiei mediului, procesul tehnologic de incinerare cuprinde instalaţii de evacuare a gazelor de ardere cu recuperarea căldurii prin schimbător de căldură; purificarea gazelor de ardere cu ajutorul filtrelor specifice situate anterior coşurilor de fum şi tratarea -valorificarea zgurii şi cenuşii.

Înainte de intrarea în instalaţia de incinerare, reziduurile trebuie cântărite, operaţie ce se face cu ajutorul unei bascule obişnuite, în acelaşi timp făcându-se şi o serie de înregistrări utile procesului de incinerare. Materialul se descarcă apoi într-un buncăr (figura 2.9), cu ajutorul unui graifer. Buncărul are rolul de a compensa variaţiile cantitative ale reziduului intrat în incinerator, între două transporturi, precum şi de amestecare şi omogenizare a materialului.

Figura 2.9 Schema unei staţii de incinerare a reziduurilor orăşeneşti (ROJANSCHI, DIACONU, 1996):

1-buncăr; 2-focar uscare; 3-focar ardere; 4-grătar; 5-puţ de colectare şi evacuare zgură şi cenuşe; 6-jgheab cu apă; 7-lanţ transportor; 8-rezervor de răcire cu apă a zgurii şi cenuşii; 9-gaze de ardere,

cenuşe, praf; 10-gaze de ardere desprăfuite; 11-schimbător de căldură; 12-apă rece; 13-filtru electrostatic; 14-suflantă pentru tiraj; 15-coş de fum; 16-suflantă pentru aer de combustie; 17-aer de

combustie; A-cameră de uscare; B-camera de ardere.La descărcarea reziduului în buncăr se vor lua măsuri severe de împiedicare a răspândirii în

atmosferă a prafului de reziduu. Dimensiunea buncărului rezultă din luarea în considerare a unui timp de înmagazinare de circa 3 zile. Acest timp de înmagazinare este benefic şi pentru ardere, deoarece după 3-4 zile de înmagazinare a reziduurilor, gazele din procesul de descompunere a substanţei organice încep să apară şi să ajute arderii. Lungimea şi lăţimea buncărului trebuie dimensionate astfel încât să se satisfacă condiţiile tehnice - manevrare, amestec.

Principalii poluanţi generaţi prin procesul de incinerare al deşeurilor fac parte din următoarele categorii:

noxe gazoase (bioxid de sulf, oxizi de azot, acid clorhidric) compuşi organici (dioxine şi PCB) metale grele (plumb, mercur, cadmiu, crom, arsen)Aceştia reprezintă factori de risc datorită efectelor generate asupra sănătăţii omului şi a mediului înconjurător. Din cele 31 milioane de tone gunoi livrat anual în Germania 71 % sunt depozitate, 26 % se ard

în 147 crematorii de gunoi şi 3 % se prelucrează în instalaţii de compostare şi alte tipuri.Distrugerea prin incinerare a deşeurilor speciale şi toxice în municipiul Timişoara este

realizată de către S.C. PRO AIR CLEAN S.A. S.C. PRO AIR CLEAN S.A. este un join-venture româno-german, având drept partener

concernul CHINOX AG din München, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul colectării, transportului şi distrugerii prin incinerare a deşeurilor sanitare, speciale şi toxice , punând în practică principiile generale prevăzute în legislaţia română şi directivele CE în domeniu:

utilizează la colectare, manipulare, transport şi incinerare numai procedee şi materiale de gestionare a deşeurilor care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi mediul înconjurător;

utilizează la transport cea mai bună tehnică disponibilă, bazată pe mijloace de siguranţă maximă, fără a antrena costuri excesive.

Instalaţia de incinerare a societăţii, aflată în prezent în exploatare, de capacitate 1800 kg/zi, este de generaţie 2000 şi funcţionează după o tehnologie situată la nivelul standardelor europene, care permite incinerarea tuturor deşeurilor solide sau lichide ce pot fi distruse prin acest procedeu.

Procedeul tehnologic aplicat se bazează pe auto-piroliza deşeurilor solide la 250-650 °C, urmată de carbonizarea lor totală la 650-800 °C şi post-arderea la temperaturi cuprinse între 950-1300 °C a gazelor rezultate, proces care asigură distrugerea integrală a dioxinelor, furanilor şi a altor compuşi toxici generaţi la arderea deşeurilor cu caracter special.

Tratarea şi neutralizarea gazelor de ardere, ce conţin NOX, SO2, HX, CO, CO2 şi urme de metale grele, continuă în sistemul de epurare fizico-chimică a acestora, bazat pe două trepte de răcire intermediară, tratare cu var (eventual soluţie de NaOH 5-10 %) şi cărbune activ pulbere în vederea reţinerii urmelor de poluanţi sub limitele pretinse de normativele în vigoare (H.G. 128/ 2002), astfel încât respectarea limitelor impuse de legislaţie la evacuarea în atmosferă a noxelor generate nu constituie nici un impediment pentru majoritatea deşeurilor speciale care pot fi distruse prin incinerare. Tratarea cu NaOH sau Na2CO3 se impune atunci când conţinutul de halogeni din deşeurile supuse incinerării depăşeşte 3-5 % din masa totală a deşeurilor introduse la ardere.

Procesul tehnologic este în întregime asistat şi gestionat pe calculator, reuşindu-se şi pe această cale controlul avansat al emisiilor în atmosferă.

Tehnologia impune incinerarea deşeurilor conform unor meniuri de ardere, a căror menire este pe de-o parte exploatarea cât mai avansată a puterii calorice proprii fiecărui deşeu, iar pe de alta, reducerea efortului instalaţiei de condiţionare a gazelor şi, implicit, respectarea normativelor de evacuare a acestora în atmosferă.

Incineratorul permite arderea deşeurilor solide prin intermediul camerelor inferioare de ardere, precum şi cea a deşeurilor lichide, de tipul pesticidelor, solvenţilor, uleiurilor, etc, prin injectare directă în camera de post-ardere.

De asemenea, pentru temperarea flăcării din camerele de ardere inferioare, dacă în acestea sunt supuse incinerării deşeuri cu putere calorică ridicată, pot ti utilizate ape reziduale prin sistemul de stropire cu şpringlere.

7. Deponeul ecologic. Caracteristici generale.

Deponeul ecologic - o amenajare complexă care să corespundă ideii de management integrat al deşeurilor urbane şi care trebuie să cuprindă următoarele amenajări:a) Amenajări principale:

- zona de depozitare propriu-zisă;- platforma de sortare deşeuri (valorificabile);- platforma de compostare;- instalaţia de incinerare (deşeuri spitaliceşti).

b) Amenajări tehnologice subsidiare: - punctul de recepţie-înregistrare deşeuri; - staţie de spălare vehicule de transport deşeuri.

c) Facilităţi generale:- drumul de acces la amplasament;- împrejmuire dublă de perdea vegetală;- drumuri tehnologice pe amplasament;- clădiri administrative şi parcuri auto;- alimentare cu apă, canalizare, staţie epurare;- alimentare cu energie electrică şi termică;

- gospodărie de carburanţi;- reţea telefonică.

8. Măsuri de prevenire a poluării mediului datorate producerii şi gestionării deşeurilor în România.

Prevenirea poluării mediului datorată producerii de deşeuri în România

În vederea evitării poluării mediului, ca urmare a activităţii de gestionare a deşeurilor se impune respectarea următoarelor măsuri preventive:

reducerea cantităţilor de deşeuri, încă de la sursa de producere prin îmbunătăţiri aduse procesului tehnologic;

refolosirea parţială sau totală a unor deşeuri la locul de formare; depozitarea şi sortarea deşeurilor la sursă şi îndrumarea lor spre întreprinderi specializate

pentru reciclare; incinerarea deşeurilor nevalorificate, în instalaţii specifice pentru reducerea volumului de

reziduuri şi obţinerea de energie; depozitarea în condiţii corespunzătoare; amplasarea deponiilor la distanţe legale de localităţi şi împrejmuirea acestora; etanşarea fundului depozitelor cu materiale naturale sau artificiale; amenajarea unor sisteme de drenare a apelor scurse sau de infiltraţie; amenajarea şi cultivarea perimetrelor adiacente, elaborarea studiilor de impact asupra mediului atât pentru depozitele orăşeneşti ce urmează a fi

amenajate cât şi pentru cele existente, organizarea reţelei de monitoring a factorilor de mediu(apă, aer, sol) şi urmărirea efectelor

asupra florei şi faunei în zonele de depozitare a deşeurilor menajere şi industriale, închiderea depozitelor a căror capacitate de depozitare a fost depăşită, urmată de recultivarea

terenului şi reintroducerea acestuia în circuitul agricol.Impactul deosebit pe care îl au deşeurile respectiv substanţele şi deşeurile periculoase asupra

calităţii factorilor de mediu şi a stării de sănătate a omului a impus legiferarea unor prevederi privind regimul acestora cuprins în Capitolul III Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum şi Capitolul IV Regimul deşeurilor din Ordonanţa de Urgenţă nr. 195 din 22.12.2005.

deşeuri - substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile;

deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase. corosive, radioactive sau altele, care introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului;

substanţe periculoase - orice substanţă sau produs folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent periculoase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu u bunurile materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corosive, iritante, mutagene, radioactive;

CAP. III (O.U.nr.195/2005)Regimul substanţelor şi preparatelor periculoaseART. 24Activităţile privind fabricarea, introducerea pe piaţa, utilizarea, depozitarea

temporară sau definitiva, transportul intern, manipularea, eliminarea, precum şi introducerea şi scoaterea din ţara a substanţelor şi preparatelor periculoase sunt supuse unui regim special de reglementare şi gestionare.

ART. 2 5(1) Transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se

realizează conform acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional al mărfurilor periculoase, la care România este parte.

(2) Importul şi exportul substanţelor şi preparatelor periculoase restricţionate sau interzise la utilizare de către anumite state sau de către România se realizează în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

ART. 2 6Autoritatea publica centrala şi autorităţile publice teritoriale pentru protecţia

mediului, precum şi alte autorităţi publice abilitate prin lege, după caz, controlează respectarea reglementărilor privind regimul substanţelor şi preparatelor periculoase.

ART. 2 7Pentru controlul importului, exportului şi tranzitului substanţelor şi preparatelor

periculoase în vama, autoritatea vamală convoacă autorităţile competente în domeniul substanţelor şi preparatelor periculoase, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

ART. 2 8Persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate periculoase au

următoarele obligaţii:a) sa respecte prevederile art. 24 privind substanţele şi preparatele periculoase;b) sa ţină evidenta stricta - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare a

substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor acestora, care intra în sfera lor de activitate, şi sa furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente conform legislaţiei specifice iu vigoare;

c) sa elimine, în condiţii de siguranţa pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, substanţele şi preparatele periculoase care au devenit deşeuri şi sunt reglementate în conformitate cu legislaţia specifica.sa identifice şi sa prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele periculoase le pot reprezenta pentru sănătatea populaţiei şi sa anunţe iminenta unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităţilor pentru protecţia mediului şi de apărare civilă.

CAP. IV(O.U.nr.195/2005) Regimul deşeurilorART. 2 9Gestionarea deşeurilor se efectuează în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a

mediului şi se supune prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta, precum şi legislaţiei specifice în vigoare.

ART. 3 0Controlul gestionării deşeurilor revine autorităţilor publice competente pentru

protecţia mediului şi celorlalte autorităţi cu competente stabilite de legislaţia în vigoare.

ART. 31Autorităţile administraţiei publice locale, precum şi persoanele fizice şi juridice care

desfăşoară activităţi de gestionare a deşeurilor au atribuţii şi obligaţii în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenta şi a celor specifice din domeniul gestionării deşeurilor.

ART. 3 2(1) Introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natura, în scopul

eliminării acestora, este interzisă.(2) Introducerea pe teritoriul României a deşeurilor, în scopul recuperării, se

realizează în baza reglementărilor specifice în domeniu, cu aprobarea Guvernului, în conformitate cu prevederile Tratatului privind aderarea României la Uniunea Europeană,ratificat prin Legea nr. 157/2005.

(3) Valorificarea deşeurilor se realizează numai în instalaţii, prin procese sau activităţi autorizate de autorităţile publice competente.

(4) Tranzitul şi exportul de deşeuri de orice natura se realiza în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu legislaţia naţionala specifica în domeniu.

ART. 3 3(1) Transportul intern al deşeurilor periculoase se realizează în conformitate cu

prevederile legale specifice.(2) Transportul internaţional şi tranzitul deşeurilor periculoase se realizează în

conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

9. Strategia naţională de gestionare a deşeurilor. Scop şi obiectiv.

`Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor este elaborată de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, în conformitate cu responsabilităţile ce îi revin ca urmare a transpunerii legislaţiei europene în domeniul gestionării deşeurilor şi conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea 426/2001. Aceasta a fost elaborată pentru perioada 2003 – 2013, urmând a fi revizuită periodic în conformitate cu progresul tehnic şi cerinţele de protecţie a mediului.

Elaborarea Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a deşeurilor, eficient din punct de vedere ecologic şi economic.

Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor (SNGD) se aprobă prin Hotărâre de Guvern şi se revizuieşte periodic.

Prevederile SNGD se aplică pentru toate tipurile de deşeuri definite conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modifcări şi completări prin Legea 426/2001.

Pentru scopul prezentei Strategii, toate tipurile de deşeuri generate pe teritoriul ţării sunt clasificate, în mod formal, în:

deşeuri municipale şi asimilabile: totalitatea deşeurilor generate, în mediul urban şi în mediul rural, din gospodării, instituţii, unităţi comerciale şi prestatoare de servicii (deşeuri menajere), deşeuri stradale colectate din spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii verzi, deşeuri din construcţii şi demolări, nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;

deşeuri de producţie: totalitatea deşeurilor generate din activităţile industriale; pot fi deşeuri de productie nepericuloase şi deşeuri de productie periculoase;

deşeuri generate din activităţi medicale: sunt deşeurile generate în spitale, policlinici, cabinete medicale si se impart in doua categorii: deseuri medicale periculoase care sunt cele infecţioase, înţepătoare-tăietoare, organe anatomo-patologice, deşeurile provenite de la secţiile de boli infecţioase, etc. şi alte deşeuri exclusiv cele menţionate mai sus, care intră în categoria deşeuri asimilabile.

Obiectivele SNGD sunt stabilite după cum urmează: obiective generale pentru gestionarea deşeurilor; obiective specifice pentru gestionarea unor fluxuri speciale de deşeuri; obiective generale pentru gestionarea deşeurilor periculoase; obiective specifice pentru gestionarea unor fluxuri speciale de deşeuri periculoase. Actiunile ce trebuie intreprinse pentru indeplinirea obiectivelor strategiei si modul de

desfasurare a acestor actiuni, inclusiv termene si responsabilitati sunt cuprinse in Planul National de Gestionare a Deseurilor (PNGD)

10. Planurile de gestionare a deşeurilor. Scop şi obiectiv.

Disciplina Conservarea naturii şi biodiversitate

1. Definiții și obiective principale actuale privind protecția naturii

Protectia naturii reprezinta un ansamblu de activitati ale membrilor societatii ce se adreseaza pastrarii nealterate a potentialului natural cat si conservarii dinamice a valorilor naturale existente in scopul asigurarii bazei pentru dezvoltare durabila.

Obiectivele de protectie a naturii sunt legate de: Stoparea disparitiei specilor de plante si animale; Promovarea principiilor naturale si a naturalitatii prin managementul aplicat pe

ansamblul tereneului administrat de om; Stabilirea si mentinerea in regim de conservare a unor suprafete reprezentative pentru

toate tipurile de ecosisteme naturale existente.

2. Protecția legală a speciilor - Cadrul legislativ național și european privind protectia naturii

3. Schimbările globale - estimarea ameninţărilor globale pentru natură şi mediu4. Diversitatea genetică.

Reprezintă variabilitatea genotipurilor şi genofondului din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire; priveşte variabilitatea existentă în interiorul populaţiilor unei specii, evaluare realizată prin metodele taxonomiei ori ale geneticii clasice, geneticii moleculare sau biochimiei.

Fiecare planta, animal, ciuperca sau bacterie are un set de gene. Aceste gene ii ofera individului caracteristici specifice. Particularitatile genelor indivizilor dintr-o specie ii fac sa arate foarte putin diferiti unul de celalalt. Diferentele (varietatea de gene) dintr-o specie poarta numele de diversitate genetica.

Oamenii apartin aceleiasi specii. Nu aratam cu totii la fel, dar suntem cu totii foarte diferiti de rudele noastre mai apropiate, cimpanzeii. Aratam diferit pentru ca fiecare persoana are un set de gene diferit, ceea ce determina inaltimea, tipul de par, culoarea ochilor. De asemenea, determina grupa de sange si chiar la ce boli suntem predispusi. Gemenii au gene exact la fel.

O populatie este un grup de organisme din aceeasi specie care traiesc impreuna. Adesea, anumite populatii au gene similare, care sunt diferite de genele altei populatii. De aceea, este important ca toate populatiile sa supravietuiasca, pentru a pastra aceasta diversitate genetica. Cu cat sunt mai multe gene, cu atat o specie se poate adapta mai bine la schimbarile de mediu si cu atat este mai probabil ca indivizii sa supravietuiasca si sa-si transmita mai departe genele

5. Diversitatea speciilorDiversitatea speciilor poate fi asimilata cu bogatia de specii, cu diverse masuri pentru

abundenta relativa a specilor sau cu un indice ce combina bogatia de specii cu varietatea sau abundenta specilor respective pe teritoriul dat.

Diversitatea Alpha: reprezinta diversitatea masurata ca numarul de specii ce apar pe o suprafata bine determinata.

Diversitatea Beta: caracterizeaza diversitatea unei specii intr-o arie data si a fost definita ca reprezentand gradul in care se schimba specia de-a lungul unui gradient fizico- geografic.

Diversitatea Gamma: a fost definita si caracterizata diveristatea pe o arie foarte larga avand conotatii direct legate de diversitatea peisajului.

Diversitatea speciilor trebuie privita ca suma diversitatii totale a speciilor care traiesc pe Pamant.

O specie poate fi definita astfel:

D.p.d.v. morfologic: grup de indivizi distincti morfologic, fiziologic, biochimic;

D.p.d.v. biologic: grupuri distincte de indivizi care se pot imperechea numai intre ei astfel incat dau nastere la organisme viabile sau grup de populatii naturale izolate reproductiv de alte asemenea grupuri.Specia este considerata astazi un element central al biodiversitatii dar definirea acestui concept variaza in limite foarte largi.

6. Diversitatea ecosistemelor

Biosfera, in intregul ei, este organizata intr-o retea complexa de ecosisteme colective in care viata vegetala si animala sunt armonice dar si antagonice. Ecosistemul este casa comuna a numeroaselor specii de organisme convietuitoare. Mediul fizic impreuna cu comunitatea biologica poarta numele de ecosistem. Biotopul este o intindere geografica mai mult sau mai putin bine delimitata, care inglobeaza resurse suficiente pentru a putea asigura mentinerea vietii; el poate fi de natura organica sau anorganica.

Biocenoza este o comunitate de microorganisme, plante si animale, care se formeaza sub influenta unui complex de factori de mediu si a relatiilor dintre acestea si mediu.

Nisa ecologica reprezinta setul unic de resurse utilizate de catre o specie intr-o comunitate biologica.

Biodiversitatea ecosistemelor ne furnizeaza o „asigurare naturala”, protejandu-ne impotriva schimbarilor necunoscute din natura, datorate climei sau altor evenimente. O alta activitate importanta, furnizata de ecosisteme, consta in valoarea culturala a peisajelor naturale pentru diferite credinte religioase sau activitati recreative

7. Diversitatea peisajului

Peisajul poate fi definit ca o suprafata compusa dintr-un mozaic de ecosisteme integrate heterogen cu actiune directa asupra proceselor generale biotice si abiotice. Diversitatea generala si in primul rand ce a peisajelor intr-o anumita regiune este influentata de diversi factori:

-evenimente naturale, ca de pilda, furtunile, incendiile si inundatiile produc perturbari majore, fenomene tot mai frecvente in conditiile schimbarilor globale si produc in primul rand fragmentarea peisajului, serii timpurii de succesiune si cresterea heterogenitatii peisajului.

-factorii antropici care altereaza peisajul in sensul omegenizarii peisajului, actioneaza in special ca efecte ale dezvoltarii demografice. Utilizarea terenurilor poate avea alaturi de schimbarile climatice efect determinant asupra peisajului si diversitatii in general.

8. Monitorizarea biodiversității9. Categorii de specii în pericol10..Conservarea ariilor protejate în România.

Disciplina Reconstrucţie ecologică

1. Care sunt cele mai uzuale direcţii de punere în valoare a terenurilor degradate prin exploatări miniere la zi, în România ?

În România cele mai uzuale direcţii de punere în valoare a terenurilor degradate sunt:

1. Recultivarea agricolă (crearea de suprafeţe arabile, livezi, vii, fâneţe şi păşuni).2. Recultivarea silvică (crearea de plantaţii silvice cu caracter protecţional şi plantaţii

exploatabile).3. Recultivarea cu scop higienico-sanitar şi de agrement.4. Crearea de lacuri cu destinaţii diferite (lacuri de acumulare, bazine sportive, crescătorii

de peşte şi păsări, etc.).5. Platforme industriale şi de locuinţe.

Prin aplicarea unei recultivări potrivite, terenurile miniere pot să revină la folosirea lor anterioară ori pot capăta noi folosinţe.

2. În procesul de recultivare a haldelor de steril rezultate din exploatările miniere la zi se disting două etape. Care sunt acestea ?

În procesul de recultivare sunt evidenţiate două etape: o etapă tehnico-minieră o etapă de recultivare biologică.În cadrul etapei “tehnico-minieră” sau de “amenajare minieră” se indică decopertarea stratului

vegetal înainte de începerea exploatării bogăţiilor subsolului şi depunerea acestuia în afara exploatării. Este de asemenea indicată depunerea separată a stratelor litologice în funcţie de favorabilitatea lor pentru recultivare. Aceste lucrări sunt completate cu lucrări de depunere selectivă în haldă a stratelor litologice, nivelare, amenajare a taluzelor, amplasarea reţelei de drumuri.

Etapa “biologică” are în vedere aplicarea tehnologiilor necesare pentru atragerea acestor suprafeţe în circuitul agricol sau silvic

3. Când se consideră un teren recultivat sau redat în circuitul agricol ?

Un teren se condisera recultivat si apt de redare in circuitul agricol atunci cand da productii echivalente cantitativ si calitativ la preturi de cost echivalente cu terenurile zonale nedegradate.

4. De către cine este cauzată poluarea cu hidrocarburi şi care sunt tipurile de poluare ?

Poluarea cu hidrocarburi este cauzata de eruptii, accidente in timpul procesului de extractie si transport, accidente asupra….

In functie de directia de deplasare a poluantilor pot fi identificate 3 tipuri de poluare:-poluarea descendenta produsa de eruptii, deversarea din careul sondei, spargerea conductelor si bazinelor de stocare-poluarea ascendenta produsa de ridicarea nivelului apei freatice incarcata cu hidrocarburi.-poluarea suprapusa este provocata de cele 2 tipuri de poluare aratate mai sus.

5. Enumeraţi metodele de tratare a solurilor contaminate cu reziduuri petroliere.

Metode de tratare: in ultimii ani o multitudine de metode au fost investigate si folosite pentru tratarea solurilor contaminate cu reziduri petroliere si anume:

Vitrifierea Incinerarea Evacuarea si depunerea selectiva

Volatilizarea Incapsularea Bioremedierea Spalarea cu diferiti solvent Fitoremedierea

6. Ce lucrări se recomandă pentru ameliorarea solurilor poluate cu petrol şi apă sărată ?

7. Care sunt metodele de fixare a haldelor de cenuşă ?Dintre metodele de fixare se recomanda:

Fixarea prin aplicarea udarii prin aspersiune

Fixarea cu ajutorul unei emulsii de polimeri

Fixarea cu ajutorul unei mulgi de natura organic si insamantarea haldei

Fixarea cu ajutorul unei emulsii de polimeri

Fixarea cu ajutorul unor covoare textile insamantate

Fixarea cu ajutorul unei coperte de sol

8. Care sunt etapele procesului de recultivare a haldelor de cenuşă ?Procesul de recultivare a haldelor de cenuşă se desfăşoară in trei etape: o etapă pregătitoare, o

etapă de recultivare tehnică şi o etapă de recultivare biologic.În etapa pregătitoare se obţin toate informaţiile referitoare la caracteristicile materialelor din

haldă, se stabileşte tipul de recultivare, sunt identificate şi caracterizate posibilele surse de pământ pentru copertă, sunt elaborate proiectele de execuţie, se stabilesc echipele de lucru şi termenele de execuţie.

În etapa de recultivare tehnică sunt trasate şi reamenajate drumurile de acces pe halda, ca o continuare a celor din zonă, se face copertarea haldei cu pământ sau se aplică diferite tipuri de amelioratori fizici şi chimici pentru fixarea cenuşii şi crearea unui substrat pretabil la recultivare. În această etapă se execută sistemul de irigaţii care trebuie să răspundă ca cerinţele specifice ale haldei de cenuşă

Etapa biologică este etapa în care halda capătă o nouă propietate –fertilitatea- fiind capabilă să pună la dispoziţia plantelor cultivate în mod continuu şi în cantitate îndestulătoare apa şi elementele de nutriţie necesare obţinerii în final a unor producţii egale cantitativ, calitativ şi ca preţ de cost cu cele obţinute pe terenurile zonale nedegradate sau cu cele ce au fost scoase din circuitul agricol pentru înfiinţarea haldei de cenuşă. În această etapă se aplică măsuri de cultivare a diverselor specii pretabile pe halda de cenuşă, se aplică un sistem specific de fertilizare ameliorativă, se aplică normele de udare şi irigare necesare fiecărei specii cultivată, se fac observaţii fenologice şi se urmăreşte evoluţia producţiei, a calităţii producţiei şi a caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale substratului de cultură.

9. Pentru reabilitarea solurilor poluate cu metale grele, dintre tratamentele biologice se poate folosi numai fitoremedierea. Ce avantaje şi dezavantaje prezintă aceasta ?

Avantajele majore raportate de fitoremediere în comparaţie cu tehnologiile de curăţire tradiţionale includ posibilitatea generării a mai puţine reziduuri secundare, asociată cu deranjarea minimă a mediului ambiant şi abilitatea de a lăsa solul pe loc şi în condiţii folositoare pentru următorul tratament. Dezavantajele citate în literatură includ lungimea mare a timpului cerut pentru fitoremediere (de obicei mai multe sezoane de vegetaţie), adâncimea limitată a apei freatice (90-300

cm) şi posibilitatea intrării contaminantului în lanţul alimentar prin consumul plantelor de către animale.

Un interes particular îl prezintă faptul că diferite plante împreună cu microorganismele asociate lor, au fost identificate ca fiind capabile să crească viteza de îndepărtare a hidrocarburilor petroliere din solul contaminat. În majoritatea studiilor gramineele şi leguminoasele au fost semnalate pentru potenţialul lor de fitoremediere a locurilor contaminate cu hidrocarburi petroliere. Avantajul acestora îl constituie sistemul radicular fibros şi puternic dezvoltat, ce explorează un volum mare de sol până

10. Care sunt tehnicile de fitoremediere a solurilor poluate cu metale grele, bazate pe extracţia poluanţilor ?

Tehnicile de fitoremediere sunt de 5 feluri:

rizofiltrarea - o tehnică de curăţire a apei care implică preluarea contaminanţilor de către rădăcinile plantelor;

fitoextracţia - o tehnică ce implică extracţia contaminanţilor din sol de către plante; fitotransformarea - o tehnică ce se aplică atât la depoluarea solului cât şi a apei, implicând

degradarea contaminanţilor prin metabolismul plantei; fitostimularea ori bioremedierea asistată de plante, metodă folosită atât pentru

decontaminarea solului cât şi a apei, care implică stimularea biodegradării microbiene prin activităţi ale plantelor în zona radiculară,

fitostabilizarea - metodă care implică folosirea plantelor pentru a reduce mobilitatea şi migrarea contaminanţilor potenţiali în sol

BIBLIOGRAFIE- Ţărău D.- Bonitarea şi Evaluarea Terenurilor cu elemente de fundamentare pedologică, Ed. Agroprint Timişoara ,2009- Dumitru M., Borza I., Simota C., Ţărău D., Evaluarea Impactului Ecologic-Principii generale şi aspecte legislative, Ed. Eurobit, Timişoara, 2008;-Rogobete Gh, Ţărău D, -Solurile şi ameliorarea lor, Harta solurilor Banatului, Edit. Marineasa, Timişoara, 1997

1. Rădulescu Hortensia, 2001, Poluare şi tehnici de depoluare a mediului, Ed. Eurobit, Timişoara,

2. Rădulescu Hortensia, 2006, Gestionarea şi neutralizarea deşeurilor, Ed.Eurobit, Timişoara,

3. Rădulescu Hortensia, 2004, Monitoring ecologic, Ed. Eurobit, Timişoara,

4. Rădulescu Hortensia, Goian M., 1999, Poluarea nitrica a alimentelor, Ed. Mirton, Timişoara,

5. Tumanov S., 1989, Calitatea aerului, Ed. Tehnica, Bucureşti

Andrei Wehry, Mircea Orlescu, Reciclarea şi depozitarea ecologică a deşeurilor, Editura Orizonturi Universitare Timişoara, 2000;

Adina Negrea, Laura Cocheci, Rodica Pode, Managementul integrat al deşeurilor solide orăşeneşti, Editura Politehnica Timişoara, 2007;

Camelia Căpăţînă, Racoceanu Cristinel, Deşeuri, Editura Matrix Rom Bucureşti, 2003;Rădulescu Hortensia, Gestionarea şi neutralizarea deşeurilor, Editura Eurobit, Timişoara, 2006.

Borlea, Gh., Fl.,, 2006 – Protecția naturii și conservarea biodiversității – Editura Eurobit Timișoara, 151p. Borlea, Gh., Fl., 1998 - Forest reserves and their research in Romania,- COST Action  E 4 - Forest Reserves Research Network,Vortrag Ljubliana, p. 67-86  Borlea, Gh. F. ; Radu, S.; Hernea, C., -2002 – Biodiversity conservation and protected areas in Romania, in Studies of Biodiversity – West Romania Protected Areas, Ed. Orizonturi Universitare Ioan Coste &al. Eds., p. 16-23 Borza, Al., 1924 – Protecţia naturii în Romania, Buletinul Gradinii Botanice din Cluj Burley, F. M., 1988 - Monitoring biological diversity for setting priorities in conservation. In: Wilson, E. O. (ed) Biodiversity, National Academic Press, Washington, DC, p. 227-230Burley, J., 1995 - Measuring and monitoring forest biodiversity. A Comentary. In: Boyle, T. şi Boontawee B. (eds) Measuring and Monitoring Biodiversity in Tropical and Temperate Forest, CIFOR, p. 19-46.

Căpitanu V., Dumitru M., Toti M., Răducu Daniela, Popa Daniela, Motlică M., Impactul emisiilor termocentralelor asupra mediului ambiant. Recultivarea haldelor de cenuşă, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 1999;

Dumitru Mihail, Reconstrucţie ecologică – Elemente tehnologice, metode şi practici de recultivare şi depoluare , Editura Eurobit, Timişoara, 2005; Toti M., Dumitru M., Căpitanu V., Drăcea Maria, Constantin Carolina, Motelică M. D., Crăciun C., Poluarea cu petrol şi apă sărată a solurilor din Români, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 1999.