POLITICI FINANCIARE CONINUTUL I INSTRUMENTELE POLITICII FINANCIARE Prin programul partidului victorios in alegeri, care devine program de guvernamant si,de aceea, trebuie aprobat de Parlament, se stabilesc obiectivele economice, sociale si de alta natura care urmeaza sa fie realizate de echipa guvernamentala in perioada pentru care a primit investitura, mijloacele necesare pentru realizarea acestora, precum si masurile de luat in acest scop. Prin politica, in general, se intelege activitatea desfasurata de clasele, paturile sau grupurile sociale in lupta pentru realizarea intereselor lor, precum si metodele si mijloacele cu ajutorul carora sunt promovate aceste interese. Realizarea obiectivelor prevazute in program presupune asigurarea resurselor financiare publice necesare, precum si interventia statului in economie cu ajutorul parghiilor economice si a instrumentelor, institutiilor, organelor si reglementarilor financiare. Politica financiara are o independenta relativa fata de politica statului din celelalte domenii de activitate, in sensul ca are obiectivele sale proprii si foloseste metode si instrumente specifice pentru atingerea acestora. In acelasi timp, politica financiara nu constituie un scop in sine, ci ea este chemata ca, impreuna cu politica economica, politica sociala, politica monetara, etc. sa contribuie la realizarea unor obiective de mare importanta economica, de incontestabila utilitate sociala, de larg interes national ori cu profunde implicatii internationale, cu efecte benefice imediate sau la un orizont indepartat. Prin politici financiare se asigura desfasurarea normala a activitatii financiare de ansamblu, adica la nivel micro si macroeconomic. Politica financiara este o parte a politicii economice, care cuprinde totalitatea normelor, principiilor si metodelor financiare precum si instrumentele, institutiile si reglementarile utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale. Prin politica financiara se stabilesc caile si metodele de concentrare si dirijare a resurselor financiare in vederea realizarii obiectivelor mentionate, cat si in scopul cresterii initiativei raspunderii si puterii de decizie si actiune a tuturor agentilor economici ce intervin in cadrul economiei nationale. Politica financiara tine tot mai mult seama de recomandarile organismelor financiare internationale si actioneaza pentru reducerea datoriei externe, limitarea emisiunii de titluri financiare de stat, reducerea sau eliminarea pierderilor financiare la intreprinderile de stat etc. Prin masuri de politica financiara se stabileste un raport rational intre inflatie si somaj. Intr o tara in care veniturile populatiei sunt foarte mici (asa cum este cazul Romaniei), masurile de politica financiara ar trebui sa conduca la reducerea fiscalitatii, pentru ca numai astfel se poate sa se economiseasca si deci sa se realizeze investitii. In sens mai larg, politica financiara cuprinde si politica monetara, de credite, de dobanzi si investitii. Politica financiara difera de la o tara la alta, in functie de potentialul economic, de gradul de dezvoltare economica, de resursele naturale de care dispune, de metodele de conducere a economiei si de alti factori. Politica financiara actioneaza nemijlocit in sfera repartitiei, asupra relatiilor ce iau nastere in procesul de formare si de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare in vederea satisfacerii nevoilor sociale, prin modul in care se infaptuieste

repartitia, prin dimensiunile si destinatia fondurilor constituite, ca si prin obiectivele pe care le urmareste in mod sistematic, politica financiara influenteaza, practic, si celelalte faze ale reproductiei sociale: productia, schimbul consumul. Intre politica financiara parte integranta a politicii generale a statului-si baza economica a societatii exista un raport direct, un raport dialectic care presupune legaturi stranse si interdependente. Politica financiara evolueaza pe masura ce insasi baza economica care o genereaza se dezvolta si sufera schimbari, indeplinind un rol activ fata de baza economica. Prin urmare, politica financiara contribuie la optimizarea constituirii fondurilor financiare, repartizarea si utilizarea rationala a acestora si la influentarea celorlalte faze, ale reproductiei sociale(productie, schimb, consum). Politica financiara determina cuantumul resurselor financiare, in functie de marimea cheltuielilor publice, izvoarele acestora(din interiorul tarii sau din afara granitelor), procedeele de incasare a impozitelor si taxelor , influenta exercitata de instrumentele fiscale asupra agentilor economici si economiei in ansamblu. Politica financiara stabileste numarul si felul/structura impozitelor si taxelor, asigura diferentierea si echitatea impunerii. In privinta cheltuielilor publice, politica financiara stabileste cuantumul, structura, destinatiile, determinarea obiectivelor, metodele de finantare, subventionare si gestionare a resurselor financiare publice. In economia de piata, politica financiara contribuie la realizarea procesului de restructurare a economiei nationale, a ramurilor economice, a intreprinderilor; Incurajeaza libera initiativa, asigura cresterea rentabilitatii, sporirea profiturilor. Prin politica financiara se urmareste realizarea echilibrului financiar, monetar si valutar, circulatia baneasca sanatoasa, stabila, accelerarea vitezei de rotatie a banilor, mentinerea si cresterea puterii de cumparare a monedei nationale, trecerea treptata la convertibilitatea leului in raport cu alte valute, intarirea cursului leului pe plan national si international. De asemenea, prin politica financiara se realizeaza echilibrul economicofinanciar, care presupune crearea rezervei valutare si echilibrarea: - balantei financiare generale a economiei; - balantei de venituri si cheltuieli banesti a populatiei si masei monetare; - balantei de plati externe; - balantei creantelor si angajamentelor externe de plati; - balantei financiare a resurselor si cheltuielilor de investitii; - formarea capitalurilor pe economie. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt urmatoarele: a) domeniul cheltuielilor publice; b) domeniul resurselor financiare publice, care vizeaza: -veniturile ordinare, cu caracter fiscal si nefiscal; -resursele financiare extraordinare procurate pe calea imprumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a privatizarii unor fabrici, uzine, locuinte si alte bunuri proprietate de stat; c) domeniul creditului bancar; d) domeniul asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila. POLITICI FINANCIARE N LUME I N ARA NOASTR POLITICI PUBLICE FINANCIARE N DOMENIUL CHELTUIELILOR

Politica promovata in domeniul cheltuielilor publice trebuie sa stabileasca marimea, destinatia si structura optima ale acestor cheltuieli; sa defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli; sa precizeze caile, metodele si instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective sa fie realizate cu minimum de efort financiar. a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii absolute (volumul total exprimat in moneda nationala) si relative (ponderea in PIB) a acestora. Volumul total al cheltuielilor publice, prevazut pentru anul de plan, comparativ cu cel realizat in perioada anterioara, arata tendinta de crestere, mentinere sau diminuare a efortului financiar al statului. Ponderea cheltuielilor publice in PIB, arata cat din acest produs este preluat de colectivitatea nationala si utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale. O preocupare de cea mai mare insemnatate a organelor de decizie in domeniul politicii financiare a statului trebuie sa fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societatii in limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan national (nici o societate nu trebuie sa consume mai mult decat produce). In cazul in care o colectivitate nationala nesocoteste aceasta cerinta, ea o face - contractand imprumuturi in strainatate, adesea in conditii impovaratoare, ceea ce ii ipotecheaza viitorul, ii limiteaza posibilitatile de dezvoltare economica si sociala. Experienta arata ca intre gradul de dezvoltare economica a unei tari si marimea cheltuielilor publice ale acesteia, exista o anumita corespondenta pe masura dezvoltarii economice a tarii, creste si partea din PIB afectata cheltuielilor publice fara insa ca acest raport sa fie riguros. Transpusa pe plan financiar, aceasta cerinta presupune mentinerea cheltuielilor publice in limitele resurselor ce pot fi mobilizate, in conditii normale, pe plan intern, fara sa se recurga la emisiune baneasca ori credite externe. Apelul la emisiune baneasca fara acoperire duce la deteriorarea puterii de cumparare a monedei, la scaderea nivelului de trai al populatiei, iar contractarea de credite externe pentru consum determina cresterea datoriei externe si a poverii financiare valutare a tarii(cum este cazul Romaniei). b) La stabilirea destinatiei cheltuielilor publice este necesar sa se porneasca de la nevoile sociale care trebuie satisfacute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilirea corecta a optiunilor si prioritatilor, in fiecare etapa istoriceste determinata, este de cea mai mare importanta, deoarece ea influenteaza ritmul cresterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai materiale si spirituale ale populatiei si a celorlalte nevoi obstesti. In conditiile economiei de piata, politica financiara a statului va trebui sa asigure: - realizarea obiectivelor de politica economica nationala,sprijinirea dezvoltarii economice a tuturor ramurilor economiei nationale si a tuturor regiunilor tarii , asigurarea ocuparii fortei de munca, mentinerea stabilitatii monedei nationale; - realizarea obiectivelor de politica sociala, ridicarea nivelului de instruire si cultura a populatiei, cresterea numarului specialistilor cu pregatire superioara, imbunatatirea asistentei medicale si sociale, imbunatatirea vietii in general. Preocuparea pentru stabilirea unor corelatii optime in repartizarea PIB trebuie continuata in procesul stabilirii cheltuielilor publice pe destinatii - invatamant, sanatate, cultura, asigurari si asistenta sociala, actiuni economice, aparare, etc. Aceasta in sensul ca efortul financiar, pe fiecare destinatie in parte, sa fie dimensionat cu luarea in considerare a obiectivelor stabilite de organele de decizie si a structurii economice a cheltuielilor pe care le necesita realizarea obiectivelor respective: salarii

si alte drepturi de personal, materiale si servicii, transferuri si subventii, investitii si alte cheltuieli de capital, etc. c) Faptul ca resursele financiare sunt limitate, iar destinatiile acestora sunt concurentiale, reclama utilizarea acestora in conditii de maxima eficienta. O data cu determinarea cheltuielilor care exprima efortul maxim, se impune cuantificarea efortului util care poate fi obtinut de pe urma acestuia. In epoca actuala, nu este de conceput autorizarea efectuarii unei anumite cheltuieli, fara a cunoaste in prealabil ce eficienta economica, sociala sau de alta natura va produce fiecare leu cheltuit din fondurile societatii. De aceea, la angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv sau a unei actiuni, trebuie sa se examineze toate solutiile susceptibile a fi luate in considerare, in vederea alegerii variantei optime, care prezinta cel mai avantajos raport intre efortul solicitat si efectul obtinut de pe urma acestuia. Astazi, politica financiara nu se mai poate multumi cu promovarea unui regim de economii in materie de cheltuieli, ci trebuie sa urmareasca cresterea sistematica a eficientei tuturor cheltuielilor. d) Pentru a obtine o eficienta maxima in utilizarea fondurilor publice, sunt necesare nu numai dimensionarea si repartizarea judicioasa a acestora pe destinatii, dar si stimularea beneficiarilor prin metodele de finantare si gestionare ori prin alte instrumente specifice. Acest lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finantare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau actiuni; autofinantare cu completarea resurselor proprii pe seama creditului; autofinantare cu completarea resurselor proprii pe seama alocatiilor bugetare; finantarea integrala cu titlu definitiv si nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare, dupa caz. POLITICI FINANCIARE VIZND PROCURAREA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE Politica financiara actioneaza nemijlocit in sfera repartitiei, asupra relatiilor ce iau nastere in procesul de formare si de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare in vederea satisfacerii nevoilor sociale. Politica promovata in domeniul resurselor financiare publice trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor ce pot fi procurate de stat, in conditii normale, metodele de prelevare ce urmeaza a fi utilizate, precum si obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite in procesul constituirii fondurilor respective. a) Volumul resurselor financiare, de care statul are nevoie pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate. Aproband aceste cheltuieli, organele de decizie competente determina insusi volumul resurselor financiare necesare. Volumul resurselor financiare, susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice, este cu atat mai mare, cu cat economia nationala a unei tari este mai dezvoltata, iar activitatea desfasurata de agentii economici este mai eficienta. Altfel spus, pe masura ce creste P.I.B. ce revine in medie pe locuitor, creste si ponderea resurselor financiare ce pot fi prelevate la fondurile publice. Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economica a tarii, dar si de solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneza. b) In ceea ce priveste provenienta resurselor financiare, organele de decizie au doua alternative: fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi procurate pe plan national, fie sa apeleze la resurse externe.

In orice tara, satisfacerea nevoilor sociale trebuie sa se bazeze in primul rand pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe mijloace straine. Decizia de procurare a unor resurse din strainatate pentru acoperirea cheltuielilor publice, avand dublu caracter financiar si valutar trebuie riguros motivata, pentru a evita indatorarea tarii, pentru scopuri neproductive, in conditii neeconomice, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de la sectoarele public, privat sau de la populatie, in functie de structura de proprietate din economie. c) O alta problema de politica financiara se refera la numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice. In ceea ce priveste numarul, sunt de luat in considerare doua solutii: folosirea unui singur canal sau a mai multora. Prima solutie, desi de-a lungul timpului a avut frecventi sustinatori, nu sia gasit aplicabilitatea in practica. In schimb, cea de-a doua solutie, prin folosirea mai multor canale(de ordinul unitatilor sau chiar a zecilor), satisface mai bine exigentele practicii, permite o mai buna solutionare a problemelor financiare. Mai mult decat numarul, conteaza tipul canalelor, felul instrumentelor de prelevare folosite. Astfel, contributia poate imbraca forma: impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice sau juridice, in functie de venit (profit), avere (activ net) sau alte criterii, si percepute la termene dinainte stabilite; impozitelor si taxelor percepute la vanzarea de bunuri sau prestarile de servicii, la importul sau exportul de produse etc., fara ca acestea sa fie in prealabil repartizate pe platitori. Marimea acestor din urma impozite si taxe suportate de o anumita persoana depinde de consumul acesteia, iar nu de puterea ei contributiva. Asezarea judicioasa a impozitelor si taxelor constituie una din cele mai importante probleme ale politicii financiare a statului, deoarece ea afecteaza interesele tuturor categoriilor sociale si ale tuturor agentilor economici. d) Impozitele si taxele constituie nu numai metode (canale) de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar si instrumente (parghii financiare) de influentare a proceselor economice. De aceea, ele trebuie astfel concepute incat sa raspunda si cerintelor de influentare a activitatii economice intr-o anumita directie; sa stimuleze agentii economici la efectuarea de investitii productive in anumite ramuri economice, la crearea de noi locuri de munca, la ridicarea nivelului competitiv si calitativ al produselor; la participarea mai larga la circuitul economic mondial; sa stimuleze producatorii agricoli sa sporeasca productia agricola vegetala si animala pentru acoperirea nevilor pietei interne si pentru export etc. e) Multiple si variate probleme de politica financiara apar in legatura cu veniturile provenind de la sectorul public. Acestea deriva din modul de organizare si gestionare a unitatilor economice de stat: dupa un model al intreprinderilor private (ca societati comerciale), dupa modelul adoptat la specific (ca regii autonome) sau dupa exemplul institutiilor publice (ca unitati economice in regim bugetar). In functie de solutia adoptata , se stabilesc si relatiile acestora cu bugetul. In cazul in care unitatile economice de stat lucreaza in mod rentabil, organele de decizie trebuie sa stabilesca daca acestea varsa la buget intregul profit realizat, numai partea care depaseste nevoile proprii de dezvoltare si functionare sau o suma stabilita, potrivit legislatiei fiscale, independent de nevoi.

In cazul in care acestea nu realizeaza profit sau inregistreaza pierderi, li se acorda sau nu fonduri de la buget pentru finantarea investitiilor si subventii pentru acoperirea pierderilor. f) In cadrul politicii financiare a statului, un loc important ocupa problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele neconcordante ce apar intre volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile publice (cererea) si volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea (oferta), in conditii normale, in perioada de referinta: se accepta astfel de dezechilibre? daca da, in ce imprejurari si in ce limite(ce procent din P.I.B. poate sa atinga, bunaoara, deficitul bugetului administratiei de stat), pe ce ci urmeaza a se resorbi acestea. Atunci cand organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite acestea contracteaza imprumuturi de stat, evitand apelul la emisiunea monetara care provoaca fenomene inflationiste. g) Contractarea de imprumuturi ridica multiple probleme de politica financiara ,dintre care mentionam: pentru ce scopuri se contracteaza? din ce resurse se ramburseaza? pe ce termen si in ce conditii se contracteaza? daca imprumutul se indexeaza pentru protejarea detinatorilor de titluri financiare impotriva riscului deprecierii monedei in care a fost exprimat imprumutul? daca imprumutul contractat peste granita este insotit de anumite conditii economice, militare, politice sau de alta natura? De pozitia adoptata la fiecare din problemele mentionate mai sus depind, in final, reusita actiunii de contractare a imprumutului, efortul financiar reclamat de rambursarea acestuia si plata dobanzilor aferente, precum si eficienta actiunii finantate pe seama imprumutului.