POLITICA SOCIALĂ sI PIAŢA MUNCII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Introducere

Politica sociala europeana s-a dezvoltat într-o maniera fragmentara, iar progresele

obtinute în domeniu sunt neuniforme.

Libera circulatie a persoanelor ramâne principalul deziderat al actiunilor în domeniul

Politicii sociale. La aceasta se adauga politicile de angajare, oportunitatile egale si protectia

sociala.

Rolul UE este privit ca un catalizator pentru initiative si masuri care sa asigure

continuitatea procesului integrationist.

Prima etapa a politicii sociale în UE 1957 - 1971

Originile unui proces devenit apoi o Politica sociala, pot fi gasite chiar în Tratatul de

creare a CECO si pot fi completate cu unele prevederi din EURATOM. Preocupate sa cultive

dezvoltarea economica în general, dar si pe cea din sectoarele intensive în tehnologie,

Tratatul de lansare a EURATOM, cu tot caracterul lui mai tehnic are si unele prevederi

referitoare la sanatatea si siguranta muncii.  Având ca obiectiv fundamental integrarea în

domeniul siderurgiei si mineritului cu scopul refacerii economiilor Frantei, Germaniei si

celorlalte state, prevederile CECO se extindeau si la câteva din sfera socialului  si îndeosebi

dezideratele de :

a evita distorsiunile generate de concurenta în industriile carbunelui si otelului ca

rezultat al intentiei de a practica preturi reduse, ceea ce, în absenta unor masuri

coerente de politica sociala ar fi determinat costuri sociale ridicate;

a face mai eficienta utilizarea fortei de munca printr-un program de asistenta îndreptat

catre cei care îsi vor pierde locurile de munca în aceste sectoare.

Primele linii directoare ale unei politici sociale europene uniforme au fost trasate în 1957,

în Tratatul de la Roma. Analizate din perspectiva anului 2001, prevederile din aceste tratat

sunt limitate la câteva domenii cum ar fi: libera circulatie a fortei de munca, îmbunatatirea

conditiilor de munca si viata, principiile generale de armonizare a sistemului de educatie si

formare. Totusi aceste referiri sunt prea generale, având caracterul unei declaratii de

principiu. Tratatul de la Roma prevedea stabilirea liberei circulatii a muncitorilor între cele 6

tari fondatoare, fapt realizat înca din 1968.

Articolul 3 din tratat, consacrat politicii sociale, stipuleaza: "Statele membre sunt de acord cu

necesitatea promovarii/încurajarii ameliorarii conditiilor de viata si de mu 919j95j nca ale

muncitorilor, permitând egalizarea lor în ceea ce priveste posibilitatile d progres. Statele

membre apreciaza ca o astfel de evolutie va rezulta atât din functionarea pietei comune care

va favoriza armonizarea masurilor sociale, cât si din masurile prevazute prin prezentul tratat

si din apropierea / armonizarea dispozitiilor legale si administrative". Desi obiectivele

exprimat erau generoase, în privinta partii institutionale si juridice, realizarile Comunitatii

Europene si apoi ale UE sunt modeste.

Conform clarelor prevederi ale Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol

important în facilitarea liberei circulatii a fortei de munca din ratiuni prioritar economice.

Munca este un important factor de productie, iar subutilizarea acestui factor, era o cale

de subminare a procesului de crestere economica, generator de bunastare care spera sa fie

integrarea. Masurile din aceasta perioada s-au concentrat în directia realizarii unor cât mai

favorabile circumstante pentru libera circulatie a lucratorilor.

Nivelul comunitar de decizie s-a implicat îndeosebi în culegerea si difuzarea

informatiilor privitoare la piata muncii, elaborarea bazelor recunoasterii reciproce a

calificarilor profesionale si pe siguranta sociala a fondurilor de asigurari sociale între state.

Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive

în domeniul social: directive referitoare la accesul egal la ocupare si formare, dreptul de   a

beneficia de protectie sociala, etc. Politica sociala europeana, în aceasta prima etapa, s-a

concentrat pe urmatoarele doua axe:

prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi masurile de stimulare a liberei

circulatii a fortei de munca, relatiile inter-industriale si aspectele tehnice ale securitatii

sociale ;

viziunea liberala conform careia perfectionarile în domeniul social în CE vor rezulta,

automat din raspunsul pozitiv al mecanismelor pietei la demersul integrationist. În

aceasta categorie se înscria preocuparea de a identifica si combate actiunile unor state

membre de împiedicare a liberei circulatii a lucratorilor.

Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.

Etapa a doua a politicii sociale în UE  (1972 - 1985)

Din a doua jumatate a anilor '70 dimensiunea sociala a început sa capete un rol tot mai

important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutul acestei reconsiderari fusese

facut în 1972 la Reuniunea la nivel înalt de la Paris care a declansat o perioada de consens

activ intracomunitar.

Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul

Program de Actiune Sociala, care în pofida cresterii numarului de tari membre si al

problemelor sociale ale acestora, ca urmare a crizelor structurale si sectoriale declansate în

acea perioada, nu a avut rezultatele scontate.

Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în aceasta perioada pentru a raspunde la

cresterea somajului  si a numarului de tari membre. S-a constatat însa ca, în comparatie cu

nevoile reale de pace sociala europeana, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a

devenit obligatorie o majora reformare a politicii sociale.

Etapa a III-a : De la Piata Unica la Carta Sociala Europeana

Perioada care a început la mijlocul anilor '80 a fost marcata de aparitia unui nou

dinamism în sfera socialului.

Lansarea unor termeni cum ar fi "Europa popoarelor" sau "dimensiunea sociala" în

limbajul comunitar, concomitent cu deplasarea dinspre teoria economica pura a echilibrelor

pietei în descrierea coeziunii sociale spre constructii teoretice adecvate noilor realitati

integrationiste au dat un nou optimism domeniului.

Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale dupa lansarea

ambitiosului Program de creare a Pietei Unice Interne prin constientizarea faptului ca

integrarea poate genera si efecte economice si sociale negative.

Prin liberalizarile cerute de Actul Unic European devenea clar ca anumite grupuri

sociale vor fi defavorizate, prin acutizarea problemelor cu care deja se confruntau sau prin

adaugarea unora noi. Aceste grupuri cuprindeau somerii pe termen lung, grupul în crestere al

tinerilor în cautare de locuri de munca, lucratorii mai putin calificati, lucratorii pe perioade

determinate de timp si cei din piata subterana a fortei de munca.

Aderarea Spaniei si Portugaliei la CEE în 1986 a reiterat urgenta conturarii unui

raspuns comunitar la problematica sociala. Îndeosebi, se impunea un raspuns cu privire la

maniera în care se pot concilia costurile de realizare a coeziunii economice si sociale cu

dezideratul îmbunatatirii conditiilor de munca si de viata din tarile membre ale Uniunii

Europene, în aceasta etapa, obiectivul prioritar a ramas încurajarea liberei circulatii a fortei de

munca, devenita a persoanelor. Actul Unic European a lasat, în acest domeniu, o serie de

probleme nelamurite. Obiectivul sau prioritar a fost sa creeze premisele ca masurile necesare

programului de realizare a PUI sa fie puse în practica.

În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei

Comunitatii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucratorilor (Carta

Sociala). Acest document important a fost adoptat ca raspuns la pericolul de dezvoltare a

unei economii integrate , în care anumite grupuri de interese sa fie dezavantajate.

Statele semnatare se angajeaza la realizarea urmatoarelor obiective: îmbunatatirea

conditiilor de munca si viata, dreptul de libera stabilire în UE a muncitorilor rezidenti în unul

din statele membre, dreptul la o remunerare corecta si echitabila, dreptul la protectie sociala

al salariatilor, dreptul la pregatire si formare, egalitatea de tratament a barbatilor si femeilor,

protectia copiilor si adolescentilor, etc.

Carta sociala este construita pentru a aborda urmatoarele domenii de actiune:

protectia lucratorilor care se deplaseaza în interiorul Comunitatii ;

remunerarea echitabila a lucratorilor ;

îmbunatatirea si apropierea conditiilor de munca  ale angajatilor ;

securitatea sociala ;

libertatea de asociere si a negocierilor colective ;

calificarea alternativa ;

tratament egal pentru barbati si femei ;

aranjamente de informare, consultare si participare ;

sanatate si siguranta în munca ;

angajarea persoanelor tinere ;

pensionarii ;

persoanele handicapate .

Tot în aceasta a treia etapa s-a procedat si la redimensionari ale fondurilor alocate politicii

Sociale Comunitare. Prioritatile în actiune au fost concentrate catre programele de asistenta

destinate tineretului si programelor pentru cele mai sarace regiuni ale CE. Dupa cum am

vazut în capitolul anterior, în 1989 s-au reformat semnificativ si Fondurile structurale, iar la

Fondul social s-au adaugat noi obiective pentru acordarea de asistenta suplimentara.

În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveste

politica sociala fata de documentele adoptate  anterior. Se accentueaza însa necesitatea

realizarii unei "coeziuni sociale" ca element determinant al promovarii unui progres

economic echilibrat la nivelul întregii Uniuni Europene.

Protocolul Social negociat la Maastricht ofera posibilitatea unor progrese pe linia

realizarii obiectivelor de politica sociala. Protocolul, la care nu participa si Marea Britanie,

extinde posibilitatea adoptarii cu majoritate calificata a deciziilor privind: conditiile de

munca, informarea si consultarea persoanelor ocupate, integrarea somerilor si mentine

unanimitatea pentru masuri care vizeaza protectia si securitatea sociala.

Aria de probleme cuprinsa de Protocolul social cuprinde :

activitati menite sa perfectioneze climatul de munca, inclusiv masuri privind

sanatatea si securitatea muncii ;

activitati ce tin de conditiile de munca inclusiv timpul de munca si concediile ;

informarea si consultarea lucratorilor ;

actiuni de promovare a oportunitatilor egale si de integrare a persoanelor

excluse de pe piata muncii .

Tratatul de al Amsterdam (semnat în Octombrie 1997) plaseaza responsabilitatea

realizarii politicilor sociale la nivelul fiecarui stat membru, precum si posibilitatea aplicarii

unor programe pilot de crestere a ocuparii fortei de munca finantate din resursele Fondului

Social European.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde un capitol "ce vizeaza elaborarea unei strategii

coordonate pentru folosirea fortei de munca".

Cu toate acestea, mijloacele folosite pentru aplicarea acestei strategii sunt foarte modeste.

Într-adevar, consiliul ministrilor europeni trebuie "sa dezvolte schimburi de informatii si

practici mai adecvate" si "sa  promoveze contacte novatoare", recurgând mai ales la "proiecte

pilot". E important ca pentru prima oara apare într-un tratat european dispozitii privind o

politica europeana de folosire a fortei de munca. Dar aceasta ramâne, în Tratatul de la

Amsterdam, într-o faza incipienta si politicile de folosire a fortei de munca vor mai avea înca,

cel putin pe termen mediu, un caracter national.

Tratatul de la Nisa 2000 si politica sociala a Uniunii Europene

Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica sociala a UE

"cresterea competitivitatii economiei europene si a capacitatii acesteia de a sustine cresterea

economica, cresterea ocuparii si o mai mare coeziune sociala", obiectivul final în plan social

fiind cresterea ocuparii la peste 70% pâna în 2010. acestea au fost bazele de la care, la

Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene si

viitoarei arhitecturi sociale europene.

Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa vizeaza "modernizarea si

îmbunatatirea modelului social european", reiterându-se unul din principiile asupra carora

membrii UE au cazut de acord la Lisabona: "oamenii constituie activul cel mai valoros al UE.

investitiile în oameni vor fi de o maxima importanta pentru bunastarea si locul pe care europa

îl va ocupa în economia viitorului".

Pentru urmatorii cinci ani, Agenda Sociala dezbatuta la Lisabona si aprobata la Nisa,

identifica cinci provocari majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:

Cresterea ocuparii. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme

structurale coerente care sa presupuna, pe lânga cresterea potentialului economiei

europene de genera locuri de munca, si reducerea disparitatilor regionale, a inegalitatii

sociale, îmbunatatirea sistemului de formare si cresterea oportunitatilor de educatie si

formare.

Valorificarea eficienta a progresului tehnologic astfel încât sa se creeze premisele

îmbunatatirii conditiilor de viata si munca ale lucratorilor europeni.

Cresterea mobilitatii intra comunitare a fortei de munca

Valorificarea avantajelor induse de functionarea UEM si a Pietei unice Interne, în

masura sa induca o mai mare predictibilitate si transparenta a preturilor, cresterea

competitivitatii, accelerarea reformelor structurale.

Întarirea coeziunii sociale si reducerea inegalitatii sociale.   si în acest caz, se

apreciaza ca principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie

cresterea ocuparii

Gestiunea eficienta a efectelor sociale generate de largirea catre Est a Uniunii

Europene.

S-au stabilit, de asemenea, obiective punctuale ale politicii sociale:

cresterea numarului de locuri de munca prin cresterea rolului masurilor active de

combatere a somajului, îmbunatatirea accesului la sistemele de educatie si formare si

cresterea calitatii acestora, îmbunatatirea mobilitatii fortei de munca (care pâna în

2003 ar trebui sa devina efectiva), accelerarea peocesului de recunoastere reciproca a

diplomelor, certificatelor si calificarilor profesionale etc.

combaterea oricarei forme de saracie si promovarea egalitatii si integrarii sociale;

modernizarea sistemului european de protectie sociala prin întarirea cooperari dintre

statele membre în acest domeniu, armonizarea sistemelor de pensii, armonizarea

sistemelor salariale etc. Termenul limita pentru realizarea acestor obiective fiind iunie

2002, cu ocazia Consiliului European de la Stockholm);

consolidarea politicii sociala în contextul largirii prin sustinerea statelor candidate pe

linia adoptarii acquis-ului comunitar si asumarea, de catre UE a rolului de partener

social în relatia sa cu tarile din Estul si Centrul Europei si întarirea componentei

sociale a politicii de colaborare dintre statele membre si dintre acestea si statele

candidate

Valorificarea eficienta a noilor oportunitati si realizarea obiectivelor de mai sus nu se vor

produce decât printr-o buna colaborare dintre autoritatile comunitare, statele membre si

partenerii sociali care trebuie sa creeze conditiile pentru modernizarea modelului social

european. Fiecare dintre acesti parteneri are atributii specifice.

MODALITĂŢI DE APLICARE

A POLITICII SOCIALE ŞI ACELEI SALARIALE

UE nu se ocupă singură de politica socială şi salarială şi nu-şi asumă o

responsabilitate exclusivă. Politica socială este una din prerogativele esenţiale ale statelor

member. În virtutea principiului subsidiarităţii, UE nu se ocupă de problemele a căror

rezolvare este mult prea laborioasă, fapt pentru care nu a fixat la nivel comunitar decât norme

şi drepturi minimale, statele member putând să adopte reguli şi reglementări care pot depăşi

dispoziţiile sociale europene.

Rezolvarea problemelor sociale ale UE solicită eforturi din partea unui număr mare de

participanţi posibili, ceea ce explică de ce politica socială şi salarială europeană este aplicată

de statele member în colaborare cu asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale. La mijlocul

anilor `90 acestea din urmă s-au regrupat pentru a forma platforma ONG-urilor sociale

europene. Astfel acestea sunt parteneri competenţi şi importaanţi ai UE în aplicarea politicilor

sociale şi constituie o verigă esenţială a lanţului care leagă UE de cetăţenii săi. Printre

îndatoririle politicilor sociale şi salariale figurează creşterea dialogului civil , dar şi a

dialogului social, ceea ce presupune negocieri între partenerii sociali la nivel european.

Asemenea organizaţiei europene, precum sindicatele şi organizaţiile patronale, joacă un rol

important şi contribuie, în conformitate cu procedurile stabilite, la conturarea şi încorporarea

politicii sociale şi salariale în politicile generale ale UE. În acest scop, în anul 1985, Uniunea

Confederaţiilor Industriei şi Muncii din Europa, Confederaţia Sindicatelor Europene şi

Centrul European al Intreprinderilor Publice au decis să colaboreze.

Acordul încheiat în anul 1992 asupra politicilor sociale a îndemnat sindicatele şi

organizaţiile patronale să se sfătuiască cu specialiştii din industriile europene. Ca răspuns,

Tratatul de la Amsterdam din 1997 i-a considerat drept codecidenţi. Odată ce partenerii

sociali încheie acorduri, pot să le supună instituţiilor europene pentru transformarea lor în

legislaţie europeană. În concluzie, sindicatele şi organizaţiile patronale au câştigat un anumit

rol în politica socială şi salarială, fiind de acum parteneri şi în acelaşi timp o comdiţie fără de

care această politică nu va putea face faţă sfidărilor şi mutaţiilor economice şi sociale pe care

Europa le cunoaşte.

INVESTIŢII ÎN CAPITALUL UMAN PRIN

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Fondul Social European reprezintă instrumentul financiar de care UE dispune pentru

a investi în oameni, în capitalul uman. După anul 1957, FSE aplică un principiu de încredere

care completează ceea ce statele membre fac pentru a ameliora perspectivele ocupării unor

locuri de muncă şi pentru a permite oamenilor să se califice din ce în ce mai mult. FSE

canalizează mijloacele financiare europene astfel încât s le permită statelor membre să-şi

atingă scopurile fixate împreună în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă tot mai

numeroase şi de o mai buna calitate. Acest fond are ca misiune prevenirea şi combaterea

şomajului, înarmarea mai bună a muncitorilor şi a întreprinderilor europene, pentru a face

faţă noilor sfidări şi pentru a evita pierderea contactului cu piaţa muncii. De asemenea, FSE

are şi alte obiective cum ar fi:

Permite dezvoltarea calificării oamenilor

Susţine statele membre în eforturile de aplicare a noilor sisteme şi politici dinamice

pentru a lupta împotriv cauzelor profunde ale şomajului, ca şi pentru a îmbunătţii

calificarea propriului capital uman.

Adaptează politicile în acest domeniu nevoilor specifice regiunilor unde sunt

cunoscute deja anumite particularităţi ale acestui domeniu.

Pentru a înfrunta noul mileniu UE a adoptat noi priorităţi, cum ar fi, lupta contra

şomajului şi îmbunătăţirea calificării populaţiei active, în scopul de a oferi oamenilor

perspective mai bune şi pentru creşterea competitivităţii. Cu toate că Europa a creat continuu

locuri de muncă, această politică nu a avut încă niciun efect asuăpra numărului de persoane

fără serviciu. Insuficienţa calificării unor indivizi este un element major, fapt pentru care

este important ca oamenii să dispună de calificări cît mai diversificate pentru a găsi un loc de

muncă, iar întreprinderile să aibă competenţa de a creşte numărul locuirilor de muncă, mai

ales în sectoarele nou create.

Anul 2000 a marcat pentru FSE începutul unei noi perioade în timpul căreia

potenţialul său a fost integrat pe deplin şi de statele membre, în vederea aplicării strategiei

europene pentru resursele umane.

FSE este unul dintre cele 4 fonduri structurale ale UE : Fondul European de Orientare

şi Garanţie Agricolă, Instrumentarul Financiar de Orientare a Pescuitului şi Fondul European

de Dezvoltare Regională, toate având ca misiune comună reducerea decalajelor între nivelul

de trai dintre ţările membre. Aceste 4 fonduri vor dispune de aproape 195 miliarde euro în

scopul realizării în perioada 2000- 2006 a trei obiective:

1. promovarea unei dezvoltări regionale, deoarece mai mult de 2/3 din fondurile

structurale vor fi direcţionate către regiunile al căror PIBpe locuitor este sub 75% din

media pe UE; 9 state membre au asemenea regiuni , iar obiectivul numărul 1 este de a

ajuta şi regiunile slab populate ale Finlandei şi cele din nordul Suediei.

2. susţinerea conversiei economice şi sociale a patru tipuri de zone ce au dificultăţi

specifice; este vorba de zone care nu se adaptează mutaţiilor industriale şi sectorului

terţiar, zonei rurale în decline, zonei urbane aflate în dificultate, zone unde pădurile au

fost puternic defrişate şi cele din domeniul pescuitului.

3. finanţarea tuturor zonelor UE, exceptând zonele identificate pentru obiectivul numărul

1, în scopul adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie, de formare

şi calificare.

Din cele prezentate mai sus rezultă că utilizarea acestor fonduriar trebui să dea răspuns la

următoarele întrebări:

Ce poate face FSE?

FSE se axează în principal pe susţinerea de care oamenii au nevoie pentru ocuparea

unui loc de muncă, dar poate servi şi la ameliorarea sistemelor şi structurilor economice care

să permită pieţei muncii să funcţioneze mai bine. De asemenea, FSE poate finanţa concursuri

pentru realizarea unei palete de obioective care să permită statelor membre să-şi dezvolte

propria piaţă a muncii ca şi calificarea oamenilor care au deja o slujbă sau a celor care cautăm

una. Statele membre şi regiunile UE au făcut demersuri în acest scop, ele fiind cele care decid

domeniile de activitate privilegiate, ca şi o mai bună utilizare a banilor FSE.

Programul FSE pentru aplicarea acestor planuri este elaborat pentru o perioadă de 7

ani, iar domeniile de activitate sunt alese astfel încât să fie corroborate cu planurile de

activitate în domeniul resurselor umaneprin care statele membre aplică strategia europeană în

acest domeniu.

Care sunt tipurile de evaluare financiară ale FSE?

În perioada de aplicare a acestui program, 2000- 2006, FSE a finanţat parţial măsurile

luate de statele membre în 5 domenii prioritare:

Elaborarea unor politici dinamice în favfoarea asigurării unei funcţionări a pieţei

muncii

Asistenţa persoanelor aflate în pericol de excludere mai ales în ceea ce priveşte

şansele lor pe piaţa muncii

Promovarea capacităţii de adaptare a salariaţilor, spiritului de întreprindere şi de

calificare continuă în domenii de cercetare ştiinţifică şi tehnologică

Încurajarea muncii independente şi a angajării femeilor, dar şi a măeurilor de luptă

contra inegalităţilor între bărbaţi şi femei pe piaţa muncii.

Ajutorul FSE se va ax ape proiecte care favorizează dezvoltarea şi perfecţionarea

calificărilor, dar şi pe acordarea unor fonduri instituţiilor care sunt preocupate de domenii

sensibile, cum ar fi de exemplu cercetarea ştiinţifică şi tehnologică. Pentru a putea

beneficia de finanţare proiectul trebuie să asigure egalitatea şanselor între bărbaţi şi

femei, să continue iniţiativele pentru angajare la nivel local şi să ţină con de tehnicile

moderne de informare şi comunicare.

Cum revin banii FSE-ului celor care au nevoie?

Banii FSE sunt repartizaâi între statele membre. Comisia Europeană decide asupra

obioectivului propus de o anumită ţară şi aprobă priorităţile de programare ale fiecărui

stat membru. Puterile publice ale statelor membre, care intră în competiţie, decid asupra

proiectelor specifice care vor beneficia de încrederea FSE-ului în cadrul programelor

stabilite de fiecare stat. pot fi şi cetăţeni care să beneficieze de susţinerea FSE, prin

participarea la anumite cursuri de pregătire în anumite domenii sau activităţi organizate în

regiunea lor. Aceşti cetăţeni sunt îndrumaţi de organizaţiile prestatoare, atât din sectorul

public, cât şi din cel privat, cum ar fi unităţile şcolare şi de formare, organizaţiile non-

profit, sindicatele şi comitetele de întreprindere, diferite organizaţii profesionale din

întreprinderi. Promotorii proiectelor, solicitanţii concursului pentru finanţare prin FSE

trebuie să se informeze la Ministerul muncii din ţara lor.

Ce arie de activitate acoperă iniţiativa comunitară EQUAL?

EQUAL reprezintă acea parte a FSE rezervată operaţiunilor internaţionale ca şi susţinerii

măsurilor destinate combaterii tuturor formelor de inegalitate şi discriminare pe piaţa

muncii, mai ales a discriminării fondate pe sex, origine etnică, vârstă, invaliditate,

orientare sexuală sau insuficientă calificare. Printer altele EQUAL este o iniţiativă ce

derivă din vocaţia transnaţională a UE. Pentru a putea beneficia de ajutorul său la proiecte

trebuie să participle parteneri din cel puţin două state membre şi să aibă un demers nou şi

innovator. Obiectivul acestor proiecte trebuie să fie în concordanţă cu unul din cei patru

stâlpi ai strategiei pentru ocuparea unui loc de muncă şi să se bazeze pe parteneriate

pentru dezvoltare, fapt ce impune regruparea asociaţiilor şi organizaţiilor din sectoarele

privat şi public.

Cum pot cetăţenii să capete calificări internaţionale?

Ameliorarea calificării oamenilor figurează printer preocupările sociale ale UE şi nu este

limitată doar la FSE, chiar dacă face parte integrantă din mai multe măsuri comunitare. În

domeniul educaţiei două programe – Socrate şi Leonardo da Vinci au reuşit să dea o

dimensiune internaţională universităţilor şi şcolilor, cât şi formării profesionale.

Cunoştinţele de limbi străine şi experienţa altor ţări sunt cruciale pentru viitor. Măsurile

comunitare sunt destinate facilitării accesului fiecăruia la posibilităţile de învăţare din

toată ţara şi în străinătate, datorită parteneriatelor, formelor de schimb de experienţă şi

presiunii creării infrastructurilor necesare, recunoaşterii calificărilor din alte tări. Mai

mult de 2 milioane de personae au luat parte la programele UE

pentru dezvoltarea lor profesională în oul context European.

Susţinerea comunitară a cercetării şi dezvoltării tehnologice acordă prioritate

măsurilor prin care se asigură că noile tehnologii sunt armonios şi bine dezvoltate, iar un

număr tot mai mare de cetăţeni europeni posedă competenţele necesare pentru a juca un

rol nou în societatea cunoaşterii.

Şanse, securitate, protecţie şi drepturi

Politica comunitară este în favoarea salariaţilor şi muncitorilor independenţi, iar încapând

cu anii 90 ziua normală de lucru s-a schimbat radical. În present întreprinderile sunt

echipate cu calculatoare, linii RNIS şi telefoane mobile. Comerţul pe internet, lucrările

bancare în linie şi comunicarea prin curier electronic sunt pe cale de a deveni n ormale.

Totuşi în acest domeniu , europa continuă să fie în urma SUA. În tehnologia informaţiei

şi comunicării 500 mii posturi rămân libere în UE, personalul nefiind suficient de

calificat. Aceste întârzieri de calificare pun în pericol dezvoltarea economică, fără a vorbi

despre reuşita întreprinderilor. Chiar dacă întreprinderea adoptă tehnicile cele mai noi,

acestea nu duc automat la îmbunătăţiri ale flexibilităţii, deşi pieţele nu încetează să ceară

reacţii rapide la evoluţiile nevoilor consumatorului.dacă întreprinderile vor să rămână

competitive trebuie să schimbe modul de organizare a muncii, producţiei, administraţiei,

metodelor de muncă şi structurilor de gestiune.

Care sunt drepturile salariaţilor europeni?

Comunitatea europeană a început la mijlocul anilor 70 să se preocupe de dreptul muncii.

Cu toate că statele membre sunt responsabile de propriul cod al muncii, dezvoltarea

economică a determinat realizarea unei pieţe commune şi a invitat guvernele să răspundă

mai rapid la asigurarea unui nivel minim de protecţie a salariaţilor UE. În present există

obligaţii minime europene în ceea ce priveşte dimensiunea timpului de lucru, protecţia

tinerilor muncitori, licenţieri colective iminente, cedări de întreprinderi şi de

insolvabilitate a muncitorilor. Aceste drepturi ale salariaţilor servesc unui scop important

care constă în asigurarea că în sânul UE concurenţa nu se va atinge de protecţia

salariaţilor. Drepturile europene importante, în ceea ce priveşte dreptul de lucru, npile

forme de contracte de lucru şi concediul paternal, u s-au putut fixa decât datorită

“dialogului social”. Directiva europeană a stabilit că femeilor şi bărbaţii au dreptul la

concediu paternal încă de la naşterea sau adoptarea unui copil şi le-a dat dreptul să-şi reia

serviciul.

UE a adoptat directiva asupra angajării muncitorilor angajaţi într-o altă ţară într-o anumită

perioadă, care precizează că dreptul care se aplică este al ţării unde este executată munca

respectivă.

Ce face UE pentru sănătatea şi securitatea muncii?

De-a lungul anilor, obiectivul politicii comunitare în acest domeniu l-a constituit

reducerea la minim a numărului de accidente în muncă şi boli profesionale. Primul

program de acţiune comunitară asupra sănătăţii şi securităţii muncii a definit rolul UE. În

prezent legislaţia comunitară privind problema salarială este bazată pe o directivă CEE a

Consiliului European privind aplicarea măsurilor ce vizează promovarea îmbunătăţirii

securităţii şi sănătaţii salariaţilor şi muncitorilor, la locul de muncă. Această directivă se

referă la subiecte şi tehnici diferite privind modul de utilizare a echipamentelor personale

de protecţie, sarcinile operatorilor, expunerea muncitorilor la agenţi chimici, fizici,

biologici.

Care sunt salariaţii ce muncesc în altă ţară?

Libera circulaţie a câştigat teren în cadrul pieţei interne comune. Piaţă internă unică

înseamnă că cetăţenii săi sunt liberi să muncească în oricare loc al UE, care le garantează

dreptul liberei circulaţii prin reguli şi reglementări specifice astfel că salariatul să poată fi

însoţit de familie şi şomerul să poată să-şi caute alt loc de muncă în alt stat membru. Cu

toate acestea cetăţenii care îşi exercită dreptul la libera circulaţie întâmpină întotdeauna

dificultăţica recunoaşterea calificării, a titlurilor universitare. De aceea guvernele au căzut

de acord asupra principului recunoaşterii mutuale a calificărilor profesionale.

Cum îşi poate găsi un cetăţean un loc de muncă într-o altă ţară membră a UE?

Cetăţenii care doresc să intre pe piaţa muncii europene se pot adresa agenţiei EURES .

Cum aplică UE politica soacială?

Politica luptei împotriva discriminării este strâns legată de lupta contra excluderii unor

anumite categorii de persoane. Principalele victime ale sărăciei şi şomajului sunt

categoriile defavorizate , respinse sau excluse de societate, cum sunt femeile de diferite

origini etnice, persoanele în vţrstă şi handicapaţii. UE a sprijinit persoanele care trăiesc la

marginea societăţii şi a făcut posibil ca acestea să nu mai fie excluse.

Concluzia la care s-a ajuns a fost că UE trebuie să continue o politică de

cunoaştere a economiei sale şi să creeze o Europă economică. Astfel noul obiectiv

strategic al UE este îndreptarea către o economie care să devină şi să fie cunoscută ca cea

mai competitivă şi dinamică din lume , capabilă să susţină creşterea economică pozitivă

ca urmare a sporirii locurilor de muncă de înaltă calificare, implicit a productivităţii

muncii şi cu o mare coeziune socială.

La Lisabona statele membre ale UE au propus un acord mutual prin care să-şi

mărească substanţial investiţiile în educaţie şi să asigure totodată cooperarea tuturor

membrilor săi prin servicii comunitare moderne.

Piata muncii în Uniunea Europeana

Anii '90 au fost caracterizati în Uniunea Europeana de nivele ridicate ale somajului

comparativ cu situatia din perioadele anterioare si din alte tari dezvoltate. Principalele

caracteristici ale pietei muncii din Uniunea europeana pot fi sintetizate astfel:

Crearea unui numar mic de locuri de munca între 1976 - 1996: 4,9 milioane (250000

de locuri de munca pe an), în conditiile în care cresterea populatiei active în UE a fost

de 21 de milioane de persoane (fara a tine cont de integrarea Germaniei orientale),

adica 1,05 milioane de persoane active pe an[1].

Scaderea cvasiconsanta a ratei de ocupare de la 65% în 1976, la  60% în 1996, în timp

ce în SUA aceasta rata era de 75% în aceiasi perioada. O usoara ameliorare a acestei

situatii se poate observa începând cu 1995. Pe ansamblul celor trei ani, 1995 - 1997,

ritmul mediu de crestere fiind de 1,1% pentru cele 15 tari, ritmuri mai ridicate fiind

înreistrate în  Danemarca (3,1%), în Irlanda (10,1%), în Ţarile de Jos de 5,0%,

(Comisia Europeana, 1997b). Cresterea somajului pe termen lung a caracterizat

perioada 1974 - 1999. Totusi, aceasta crestere "este ciclica si corespunde diferitelor

perioade de variatie a utilizarii fortei de munca si de fluctuatie a activitatii

economice"[2].

Rigiditate si disparitati între diferite piete nationale ale muncii: salarii minime

nearmonizate (foarte mici, aproape inexistente si nereglemenate în Marea Britanie, în

timp ce în Franta salariul minim este reglementat si reprezinta circa 50% din salariul

mediu), reguli diferite privind acordarea si nivelul indemnizatiei de somaj (nivel

ridicat în Grecia si Italia si redus în Germania si Franta), o larga varietate de

reglementari a Codurilor nationale ale muncii cu efecte asupra somajului de lunga

durata si a somajului în rândul tinerilor.

Disparitati regionale ale somajului european. Regiunile în care somajul este cel mai

redus corespund partii occidentale a Germaniei, Olandei, sudului Angliei, Austriei si

nordului Italiei, Alsaciei si regiunii Rhone - Alpes din Franta. Aceste regiuni, care

sunt cele mai dinamice din Europa, reprezinta ceea ce am pute numi "nucleul dur" al

Europei locurilor de munca (ocuparii fortei de munca). Regiunile cele mai

îndepartate: Finlanda, Irlanda, Spania, sudul Frantei si sudul Italiei, precum si partea

orientala a Germaniei sunt cele mai afectate de somaj.

somajul afecteaza inegal diferitele categorii ale populatiei. somajul în rândul femeilor

este în medie mai ridicat decât cel în rândul barbatilor în UE (rata corespunzatoare

este de 12,4% si respectiv de 9,6% în 1996). Nu este si cazul Regatului Unit si al

Suediei. În aceste tari, femeile sunt din ce în ce mai mult angajate part - time, conform

tendintei care se contureaza cum am vazut mai sus. De asemenea, somajul afecteaza o

mare parte a populatiei din grupa de vârsta 15-24 de ani, ratele oficiale ale somajului

în cadrul acestei categorii a populatiei fiind de 20,9% în 1997 fata de 10,7% pe

ansamblul populatiei active de toate vârstele. Ratele de somaj cele mai ridicate în

rândul tinerilor se înregistrau în Spania (39,1%), în Italia (33%), si în Franta (27,9%).

Dar si în acest caz, unele tari se deosebeau printr-o rata de somaj a tinerilor mai

scazuta si apropiata de media pe ansamblul populatiei active (Eurostat, 1998). Este

vorba despre Austria cu o rata de somaj a tinerilor de 5,8%, , de Danemarca cu o rata

de 8,25 si de Olanda cu o rata de 8,1%.

somajul european este un somaj structural care depinde de procesul de formare a

preturilor pe piata de bunuri si de procesul de constituire a salariilor pe piata

muncii[3]: salariile reale sunt negociate între sindicatele patronilor si cele ale

salariatilor în functie de situatia de pe piata muncii (rata somajului) si tinând cont de

evolutia anticipata a preturilor, iar preturile sunt fixate de catre întreprinderi în functie

de costurile salariale anticipate de o rata care se adauga costurilor salariale. Daca

anticiparile se realizeaza (ceea ce se întâmpla mereu pe termen lung), somajul

structural (numit si somaj de echilibru) corespunde solutiei care satisface sistemul de

doua ecuatii definite mai sus. La nivelul preturilor, o rata mai putin sensibila la

fluctuatiile conjuncturii va avea drept efect cresterea somajului de echilibru structural.

Într-adevar, în acel moment, concurenta pe piata bunurilor este scazuta, fapt care

mentine un nivel scazut de folosire al fortei de munca. De asemenea o sensibilitate

scazuta a nivelului de salarizare negociata fata de situatia pietei muncii va avea drept

consecinta cresterea somajului. Pe de alta parte, daca anticiparile nu se realizeaza sau

daca preturile sau salariile se ajusteaza cu întârziere la fluctuatiile activitatii

economice pot sa apara diferente conjuncturale, chiar ciclice, în raport cu somajul

structural.

Cauze ale somajului european

Analiza somajului în tarile Uniunii Europene este tot mai des avansata ipoteza conform careia

unul din determinantii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificarile disponibile

pe piata muncii si cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al

somajului structural.

Diferentele între costul social si costul privat al mâinii de lucru si gradul diferit de impozitare

(sistemele de asigurari sociale) existente la nivelul statelor membre explica într-o anumita

discrepantele dintre ratele nationale ale somajului.

Factorii institutionali si migratiile de populatie pot explica persistenta unor puternice

diferente între ratele de somaj europene.

Desi, în Europa, libera circulatie a fortei de munca a fost statuata înca din 1957 prin

tratatul de la Roma, fluxurile de populatie în interiorul UE sunt reduse[4]. În medie, pe

ansamblul tarilor UE, 5% din populatie (circa 18 milioane) are o nationalitate diferita de cea a

tarii în care este rezidenta. Dar 2/3 sunt straini din afara UE si doar 1/3 vin din tari ale UE.

Obstacolele în calea migratiilor în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele îl

reprezinta barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie mentionat ca europenii car

emigreaza în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare si din aceasta

cauza vorbesc una sau mai multe limbi straine.

Un alt obstacol îl constituie costul ridicat al locuintelor în regiunile cele mai dinamice,

cost ce poate diminua, daca nu chiar anula avantajul pe care îl reprezinta salariile ridicate.

Cea mai importanta bariera în calea migratiei populatiei o reprezinta însa nearmonizarii

reglementarilor privind diplomele si calificarile în UE.

Totodata, este vorba si de o anumita necorelare între structura ofertei de munca pe

calificari  din punct de vedere al repartitiei geografice al populatiei active, si structura cererii

pentru anumite tipuri de munca. Acest fapt împreuna cu fluxurile intraeuropene de forta de

munca, este de natura sa explice situatia aparent paradoxala: exista regiuni care se confrunta

cu penurie de forta de munca, în timp ce în altele exista un nivel ridicat de neocupare.

Instrumente de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeana

Unul dintre principalele instrumente de care dispun institutiile europene (G. Schmid,

1994) pentru a lupta împotriva somajului structural este Fondul Social European (FSE).

Acesta este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale carui atributii au fost extinse în

mai multe rânduri. FSE este un organism care finanteaza formarea profesionala, mai ales a

persoanelor afectate de restructurarile de activitate, mobilitatea geografica a muncitorilor în

interiorul Europei si crearea de locuri de munca si de activitati mai ales pentru someri.

Fondul Social European, lansat în 1960 a fost unul din mijloacele principale prin care

s-a obtinut acordul tarilor membre UE cea mai putin dezvoltate la dezideratele integrarii,

celalalt mijloc important a fost Banca Europeana de Investitii.

Spre deosebire de BEI, FSE primea finantare de la bugetul comunitar si era abilitat sa

acorde alocatii mai degraba decât împrumuturi. El a fost institutionalizat în conditiile unei

relative penurii de forta de munca la nivelul "Europei celor 6" dar pentru perioade de declin

economic si bugete de austeritate.

La început, rolul sau era de a usura dificultatile generate de somaj prin facilitarea

mobilitatii sectoriale si zonale si, ca rezultat, sa îmbunatateasca standardele de viata.            

Prin intermediul FSE, anumite grupuri specifice de cetateni erau compensate pentru

dificultatile ce rezultau din mutatiile economice determinate de functionarea pietei comune.

La începuturile activitatii sale, FSE putea sa-si declanseze mecanismele finantatoare numai la

cererea unei tari membre, de a i se rambursa 50 % din cheltuielile deja efectuate pentru o

schema anume de asistenta sociala. Constituirea fondului se facea prin contributii

proportionale ale tarilor membre.

Doar o mica parte din fonduri, s-au folosit initial pentru încurajarea mobilitatii

regionale a lucratorilor, cea mai mare parte luând calea finantarii unor programe de calificare

sau recalificare a fortei de munca. O critica frecventa a acestei prime etape de folosire a FSE

s-a referit la faptul ca cele mai multe fonduri le-au primit statele care s-au dovedit mai abile

în lansarea de solicitari si nu cele care aveau realmente nevoie de ele.

Între 1960 si 1975 asistenta financiara acordata a contribuit la reabilitarea profesionala

a peste 1,8 milioane de lucratori la scara comunitara. Pentru ca orientarea principala a fost

catre industriile din primul val al dezvoltarii, mai vechi, Germania a primit aproape 43,2 %

din totalul asistentei în aceasta etapa si nu Italia cum era de asteptat.

Revizuirea mecanismului functional al FSE la începutul anilor '70 însemna ca

mecanismul de interventie se putea face prin:

Masuri temporare . Schemele de ocupare a fortei de munca puteau fi orientate direct

spre lucratorii disponibilizati din agricultura, textile, confectii si siderurgie care

puteau fi ajutati pentru a se deplasa si angaja în alte sectoare. O asistenta speciala a

fost acordata calificarii alternative a femeilor si a tinerilor sub 25 de ani.

Actiuni permanente  care puteau fi declansate pentru a solutiona situatiile dificile

aparute în industriile specifice din anumite regiuni ale CE. În 1976, aproape 73 % din

fonduri s-au folosit pentru aceasta destinatie.

FSE este administrat de Comisia Europeana si respecta principiul "adaugarii". Resursele

sale completeaza în procent de pâna la 50% finantarile efectuate de statele nationale. Trei

sferturi din ajutor sunt folosite la finantarea masurilor privitoare la tinerii sub 25 ani. Cu toate

acestea, resursele FSE ramân modeste. În 1995 ele reprezentau 0,01% din PIB acesteia.