Politica externa a Rusiei

In urma cu un deceniu şi jumătate, Rusia a trecut prin cel mai profund colaps economic, politic şi militar al unui imperiu care nu fusese învins într-un război. Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste şi cu retragerea forţelor militare sovietice din Europa de Est, Moscova a renunţat la dominaţia politică şi militară. Din timpul anilor ‘90, Kremlinul a încercat să-şi recâştige o mare parte din influenţă şi să limiteze penetrarea occidentală în regiune. Mai presus de orice, regimul s-a angajat să construiască Rusia ca mare putere pe scena europeană.

O măsură importantă a rolului global al Rusiei este dată de natura politicilor sale faţă de foştii vasali din Europa de Est. Autorităţile ruseşti nu vor să recunoască faptul că au subjugat Europa de Est în epoca ţarismului şi în cea a comunismului. Nu era de aşteptat să existe reparaţii materiale după colapsul Pactului de la Varşovia şi al Uniunii Sovietice, deşi Rusia a moştenit aparatul administrativ sovietic şi cea mai mare parte a resurselor şi posesiunilor sale.

Integrarea în lumea occidentală se desfăşoară cu dificultăţi. Dupa evenimentele din 1991, Rusia s-a deplasat din centrul politicii mondiale spre periferia acesteia, rămânând un punct de referinţă doar pentru statele din Asia Centrală. In plan geopolitic, Rusia a avut de pierdut. Extinderea NATO s-a produs, în pofida promisiunilor făcute de preşedintele G. Bush, în iulie 1990, „de a nu folosi situaţia creată pentru a dobândi avantajele geopolitice în Est“ şi „de cooptare a Rusiei la procesul de reconstrucţie al noii Europe“. Rusia, la nici 15 ani după destrămarea URSS, este încercuită fie de state membre ale Alianţei, fie de alte state aflate într-o strânsă colaborare politică şi militară cu Organizaţia Nord-Atlantică. Aşadar, într-un timp foarte scurt, ea s-a transformat dintr-o superputere, într-o putere de nivel regional.

Rusia însă nu se poate împăca cu acest statut dintr-un motiv de ordin psihologic: cele aproximativ 150 de milioane de locuitori ai săi - prin structura lor psihologică şi prin educaţia primită - nu pot accepta realitatea.A o include în

conştiinţa naţională a cetăţeanului rus, a-l face să fie de acord cu marginalizarea Rusiei, este practic imposibil, ideea care modelează comportamentul poporului rus este credinţa în menirea de popor mesianic, iar această credinţă a devenit principalul pilon, pe care s-a sprijinit evoluţia Rusiei de-a lungul istoriei.

În domeniul relațiilor externe, Rusia, după proclamarea independenței, a făcut pași importanți pentru a deveni un partener cu drepturi depline în principalele organizații și grupări politice internaționale. Pe 27 decembrie 1991, Federația Rusă a preluat locul oficial deținut de Uniunea Sovietică în Consiliul de Securitate al ONU.Rusia este de asemenea membru al CSI, Uniunii Rusia-Belarus, OSCE, NACC.

Federația Rusă și-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acțiune: două din ele vizează relația cu Occidentul: Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană – fiind de altfel și cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca țintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat și în principal China, Orientul Apropiat și fostele state ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată. Un instrument care s-a dovedit redutabil: resursele și politica energetică și două principii de acțiune: unilateral și multilateral. La nivel declarativ oficialii Federației Ruse susțin linia multilaterală în luarea deciziilor. Dar,de fiecare dată când interesul național al Rusiei va necesita aplicarea unor metode de acțiune unilaterală, aceasta nu va ezita să utilizeze unilateralismul, lucru demonstrat în cadrul conflictului ruso-georgian din luna august 2008,sau mai recent,in conflictul cu Ucraina,ce vizeaza Peninsula Crimeea.

Politica externă a Federației Ruse area resurse limitate,in special din punct de vedere economic, pentru a-și atinge toate obiectivele în același timp, ceea ce a făcut necesară stabilirea unor priorități.

Prioritățile Rusiei la nivel global sunt:

- Edificarea unei noi ordini mondiale prin reformarea rațională a ONU și primirea de noi membri permanenți în Consiliul de Securitate.

- Consolidarea securității internaționale; Rusia consideră că numai Consiliul de Securitate are dreptul să aprobe folosirea forței în scopul obținerii păcii.

- Integrarea economiei Rusiei în sistemul economic mondial.

- Respectarea drepturilor omului și adaptarea legislațiilor naționale la obligațiile asumate pe plan internațional.

Prioritățile Rusiei la nivel regional sunt:

- Dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate și de parteneriat strategic cu statele CSI, inclusiv garantarea drepturilor etnicilor ruși care locuiesc pe teritoriul acestor state.

- Dezvoltarea cooperării economice, inclusiv prin crearea de zone de comerț liber și programe de folosire rațională a resurselor naturale. De la dominația politică Rusia a trecut la infiltrarea în economiile țărilor din apropiere, prin încheierea de acorduri comerciale bilaterale.

- Orientarea politicii externe spre Europa; principalul obiectiv este crearea unui sistem stabil și democratic de securitate și cooperare pe continent, având ca instrument OSCE.

- NATO are interese care uneori vin în contradicție cu cele ale Rusiei. Noul concept al NATO, care nu exclude desfășurarea unor operațiuni militare dincolo de zona de aplicare a tratatului de la Washington, e un motiv de îngrijorare.

- Rusia va depune eforturi pentru îmbunățirea relațiilor cu SUA. În prezent lumea riscă să devină unipolară din cauza politicii SUA, care se folosesc de forță și încalcă normele de drept internațional. De fapt SUA nici nu-și pot îndeplini rolul unipolar întrucât ele nu acționează niciodată singure, ceea ce face Rusia să simtă că nu e dorită ca partener egal în unele organizații occidentale.

- Asia capătă o importanță tot mai mare în politica Rusiei.

Referitor la ultimul punct referitor din lista prioritatilor regionale ale Rusiei,consider ca este necesar sa insist asupra dorintei Presedintelui Putin de a crea,Uniunea Euroasiatica. Proiectul Uniunii Eurasiatice (UEA) a fost lansat de Vladimir Putin în campania electorală din 2012 sub forma unui plan grandios de politică externă pe care ar dori sa-l pună în aplicare în următorii 6 ani. Proiectul integraționist, pe baza căruia va fi creată la 1 ianuarie 2015 Uniunea

Eurasiatică, a fost prezentat ca o soluție reală la problemele economice generate de criza financiară globală. Ca structură, Uniunea trebuia clădită pe construcțiile deja existente - Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, Spațiul Economic Unic și Comunitatea Statelor Independente (CSI). Vladimir Putin a oferit asigurări fostelor republici sovietice că prin UEA nu vizează refacerea fostei URSS, ci construirea unei uniuni supranaționale, capabilă să devină unul din polii lumii contemporane, care avea rolul de asigura conexiunea dintre Europa și regiunea Asia-Pacific. Chiar dacă proiectul se adresează în special statelor CSI, UEA este deschisă și pentru aderarea altor parteneri. Potrivit lui Vladimir Putin, aderarea la UEA va permite fiecărui membru să se integreze în Europa „mai repede și de pe poziții mai puternice“, astfel Uniunea va deveni o structură capabilă să ,,modifice configurația geopolitică și geoeconomică a întregului continent”.

Relatiile internationale dintre Rusia si SUA

Asa cum era poate de asteptat,relatiile Rusiei cu SUA,au fost,cu mici exceptii unele incordate,iar evenimentele din ultimii ani,par a inclina balanta in favoarea conducatorului de la Kremlin,reincarcat cu glorie, datorită șovăielilor și ezitărilor administrației Obama pe diferite dosare sensibile (au contat în special lipsa de acțiune și de soluții efective pentru Siria, dar și dezangajarea strategică americană din Europa, ca să nu mai vorbim de scandalul interceptărilor și de sursa Snowden), Vladimir Putin a pornit o vizibilă ofensivă politico-diplomatică și economică de reprofilare a Rusiei ca mare putere globală. Şi, ce este chiar mai contondent pentru regiunea noastră, un demers de recuperare a sferei de influență de la est de Prut. Mai rămâne ca Barack Obama să negocieze cu Rusia scutul american anti-rachetă din Estul Europei și să diminueze în continuare extraordinara valoare simbolică și strategică pe care a avut-o proiectul la lansarea lui în discuția politică, în 2002, în timpul administrației republicane, ca tabloul abandonării regiunii să fie total.

Relatiile international dintre Rusia si China

Rusia și China sunt desigur cei mai mari actori statali ai lumii din punct de vedere teritorial și luați împreună și în plan demografic. Împreună, din punct de vedere geografic, controlează zdrobitor masa terestră eurasiatică. Cu alte cuvinte, China este numărul unu mondial în ceea ce privește populația (1,3

miliarde loc.) iar Rusia din punctul de vedere al teritoriului (17,098,242 km2). Între Moscova și Beijing există un parteneriat strategic și o cifră a comerțului de circa 80 de miliarde USD, economiile lor fiind în general complementare. Rusia a început să dezvolte intens relatia sa cu China de la începutul crizei ucrainene. În special, cele doua au convenit asupra livrarilor de gaze si petrol din Rusia pe piața chineză, astfel încât, dacă traseul european pentru Rusia va fi închis, economia rusa sa poata rezista. Rusia și China sunt ambele membre permanente în Consiliul de Securitate al ONU, și adesea votează solidar în dosare sensibile precum Siria, Iran sau Coreea de Nord.

Diplomaţia petrolului şi a gazului

După destrămarea fostei URSS, Rusia, moștenitoarea acesteia, s-a străduit în mod constant să-și consolideze influența și controlul asupra țărilor din fostul lagăr sovietic. Într-un raport al consiliului pentru strategie națională, organism considerat a fi o portavoce a serviciilor speciale ruse, președintelui de atunci, Putin, i se recomanda „integrarea economică, în etape, a fostei zone sovietice de influență“. În cadrul acestui proces, pentru Moscova mult mai importantă este asigurarea stabilității, chiar dacă aceasta se face în detrimentul democrației. Cu alte cuvinte, Moscova trebuie să se străduiască să-și creeze la granița de vest o zonă de protecție. „Ieri tancurile, azi petrolul“. Cam așa ar putea fi descrisă evoluția din domeniul politicii extreme rusești. Şi aceasta pentru că tot ceea ce companiile petroliere rusești au întreprins și vor întreprinde în Europa Centrală și de Est poate fi numit imperialism economic. Este de ajuns să amintim că Polonia depinde, în proporție de 100%, de importul de petrol din Rusia, iar celelalte țări din fostul spațiu sovietic efectuează importuri de petrol ale căror valori sunt cuprinse, de la țară la țară, între 500 de milioane și 1,5 miliarde de dolari anual.

Zaman Ana-Maria

RISE

Anul III