Capitolul 1 Politica financiară a întreprinderii

1.1 Conceptul de politică financiară a întreprinderii

Politica financiară poate fi abordată la nivel macroeconomic- politica financiară a

statului şi la nivel microeconomic, adică la nivelul întreprinderilor, instituţiilor publice şi

private şi chiar a întreprinzătorilor individuali.

La nivel macroeconomic, politica financiară este o parte integrantă a politicii generale a

statului, acţionând permanent asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel

încât, pe de o parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de altă parte să se realizeze

anumite obiective de strategie a dezvoltării economice. Prin modul cum se înfăptuieşte, prin

dimensiunile şi destinaţia fondurilor constituie, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în

mod sistematic, politica financiară influenţează celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia,

schimbul şi consumul.

La nivel microeconomic, respectiv la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică

financiară se sprijină pe structura financiară a societăţilor în funcţiune, pe obiectivele de

rentabilitate şi creştere, având în vedere şi riscurile posibile. Politica financiară reprezintă o

componentă a politicii generale a întreprinderii, având o importanţă deosebită asupra

cointeresării, repartizării şi folosirii fondurilor, în vederea realizării programelor economice

curente şi de dezvoltare, a creşterii eficienţei ciclurilor de exploatare şi de investiţii şi a întregii

activităţi. Între politica economică generală şi cea financiară există strânse legături.

Principalele obiective ale politicii financiare vizează alegerea unui ritm de creştere a

capitalului economic şi a modalităţilor de finanţare ale acestei creşteri, pentru că o asemenea

alegere guvernează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie al întreprinderii1.

Alegerea modalităţilor de finanţare depinde de obiectivele întreprinderii şi de mediul în care îşi

desfăşoară activitatea, fiind influenţată, de asemenea, de relaţiile de putere din cadrul unităţii.

Elaborarea unei politici financiare priveşte dimensionarea nevoilor de finanţare pentru

un interval de timp, alegerea unei variante de îndatorare adică a unei modalităţi de finanţare

prin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul între nevoile finanţate pe termen scurt sau pe

termen lung.

Scopul oricărui agent economic este de a obţine profit, al cărui nivel este în funcţie de

creşterea capitalului financiar, capital ce exprimă avuţia acţionarilor sau asociaţiilor. Pentru

aceasta întreprinderea încearcă să-şi maximizeze capitalul economic prin dubla decizie de

investiţie şi de finanţare. Creşterea capitalului impune aprecierea costului finanţării şi a

1 Mihai Adochiţei, „Finanţele întreprinderii”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p.22 3

proporţiei dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate. Costul diferitelor surse de finanţare

oferă posibilitate managerului financiar de a selecta investiţiile şi izvoarele de acoperire

financiară a acestora. Costul capitalului se poate reduce prin optimizarea raportului dintre

diverse surse şi printr-o folosire judicioasă a împrumuturilor. Depăşirea unui anumit prag al

îndatorării sporeşte costul total al capitalului, diminuează autonomia financiară a întreprinderii

şi sporeşte pericolul apariţiei situaţiei de insolvabilitate.

Pentru a evita aceste consecinţe negative trebuie ca întreprinderea să nu investească

decât în proiecte cu o rentabilitate superioară costului capitalului.

O decizie fundamentală2 de politică financiară se referă la alegerea mijloacelor de

finanţare, care constă în determinarea pe de o parte, a volumului finanţării externe, în

comparaţie cu finanţarea internă, iar pe de altă parte, în alegerea compoziţiei finanţării externe:

capital propriu sau împrumutat. Finanţarea internă este de fapt o autofinanţare, care împreună

cu capitalul social existent formează capitalul propriu. Resursele financiare interne constituite

prin autofinanţare provin nu numai din profit, ci şi din amortizare, iar un aspect al politicii

financiare îl reprezintă şi accelerarea acesteia, accelerare care întârzie impozitarea beneficiului,

asigurând recuperarea rapidă a capitalurilor investite. Căutarea autofinanţării maxime îndeamnă

întreprinderea să găsească marja cea mai ridicată a beneficiului, cheltuielile cele mai mici şi să

distribuie dividende minime, cu menţiunea că toate întâmpină obstacole din partea

consumatorilor, salariaţilor şi acţionarilor3.

Managerul financiar dimensionează mai întâi necesarul de finanţat şi apoi decide atât

asupra părţii care va fi finanţată din capitalul permanent şi partea care va fi finanţată din credite

pe termen scurt, cât şi asupra proporţiei optime dintre fondurile proprii şi cele împrumutate.

Politica de îndatorare a întreprinderii are la bază decizia acesteia în legătură cu

alegerea raportului între datorii şi capitaluri proprii. În situaţia în care apelează la

împrumuturi, întreprinderile trebuie să ţină seama de costul îndatorării, posibilitatea şi

capacitatea de a se îndatora. Costul îndatorării creşte odată cu sporirea volumului de credite.

Capacitatea de a se împrumuta depinde de condiţiile de menţinere a unui echilibru între datorii

şi capitalul propriu, cunoscând că sporirea creditelor faţă de fondurile proprii au ca efect

mărirea riscului de insolvabilitate. În acelaşi timp, trebuie ca firma să dispună de capacitatea de

rambursare la scadenţă, ceea ce înseamnă ca autofinanţarea să fie corespunzătoare.

Tot o decizie de politică financiară este şi politica dividendelor. Distribuirea unor

dividende consistente satisface cerinţele acţionarilor, creează o anumită stabilitate a cursului

acţiunilor în sensul că acţionarii nu le vor negocia la bursa de valori. Totodată întreprinderea

care procedează în acest mod îşi reduce posibilităţile de autofinanţare fiind nevoită, pentru

2 Ion Neagoe, Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 1113 Gheorghe Bistriceanu, Mihai Adochiţei, Emil Negrea, Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 92

4

realizarea creşterii economice, să apeleze la împrumuturi. Ca urmare, o politică judicioasă de

repartizare a dividendelor trebuie să se bazeze pe analiza necesităţilor de investiţii şi pe alegerea

unei structuri de finanţare a acestor nevoi prin capitaluri proprii sau împrumutate.

Politica financiară nu se rezumă la luarea deciziilor de investire şi de finanţare, deşi

acestea sunt aspecte importante. Aceasta exprimă totodată, condiţiile financiare de adaptare a

întreprinderii la mediul înconjurător sub diferite aspecte şi mai ales din punctul de vedere al

ritmului şi modalităţilor de creştere a capitalului, modalităţilor de finanţare, de utilizare a

surplusului existent în anumite perioade, cât şi de organizare a structurii puterii, respectiv, a

conducerii în interior.

În concluzie, principalele decizii de politică financiară sunt: decizia de investire, decizia

de finanţare, decizia de autofinanţare şi politica dividendelor.

1.2 Politici financiare reflectate în teoria şi practica contemporană

1.2.1 Politica de investire

Strategia unei firme reprezintă modul în care aceasta urmăreşte să-şi atingă scopurile,

ţinând seama de ocaziile favorabile şi nefavorabile ale mediului economic, resursele şi

capacităţile sale.

Orice plasament de capital pe termen lung sau pe termen scurt, cu scopul obţinerii unui

profit reprezintă o investire4. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau active

circulante, investirea reprezintă o imobilizare de capital importantă ca volum şi durabilă în

timp, urmărind obţinerea unei rentabilităţi viitoare optime.

În vederea adoptării deciziei de investire, se utilizează diferite criterii financiare

(metode) pentru compararea şi ierarhizarea proiectelor studiate5 .

1. Criteriul rentabilităţii este cel mai important în vederea selectării proiectelor. Ca

regulă generală, rata rentabilităţii (R) trebuie să fie mai mare decât costul capitalurilor proprii

(kp) şi împrumutate (kD)

R > kp+kD

Se cunosc două metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor: metoda contabilă şi

metoda financiară.

Metoda contabilă de evaluare constă în calcularea ratei rentabilităţii raportând profitul net

obţinut din exploatarea proiectului, la valoarea netă a investiţiei.

Profit net = profitul rămas din exploatarea proiectului după deducerea sarcinilor fiscale

4 Nicolae Hoanţă, Finanţele firmei, Editura Continental, Bucureşti, 1996, p. 1955 Dumitru Bucătaru, Capitalurile firmei, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 46

5

Investiţie netă = valoarea iniţială a proiectului minus fondul de amortizare constituit

Metoda contabilă prezintă unele dezavantaje care afectează puterea de expresivitate a

indicatorului obţinut. Există dificultăţi în separarea profitului aferent proiectului respectiv, din

profitul total al agentului economic, iar prin scăderea în fiecare an a amortizării din investiţia

iniţială se obţin rate de rentabilitate anuale tot mai ridicate spre sfârşitul perioadei de viaţă a

investiţiei, situaţie ce contravine realităţii.

Metoda financiară de calculare a rentabilităţii investiţiei presupune compararea fluxurilor

financiare negative actuale (costul investiţiei) cu fluxurile financiare pozitive actualizate (în

principal beneficii şi fond de amortizare).

După estimarea fluxurilor de intrare şi ieşire, se procedează la calculul actuarial,

obţinându-se rata rentabilităţii investiţiei6.

Se notează cu: V0 - valoarea investită iniţial;

– fluxurile anuale de intrare;

R – rata rentabilităţii.

Pentru primul an de exploatare:

Generalizând pentru o perioadă de mai mulţi ani, formula de calcul devine:

În literatura de specialitate această rată a rentabilităţii investiţiilor se mai numeşte rata

rentabilităţilor interne sau rata rentabilităţii actuariale. Rata rentabilităţii interne prezintă unele

inconveniente. Astfel, clasificarea proiectelor se face după gradul de rentabilitate, dar nu oferă

nici un indiciu dacă proiectele sunt acceptabile. De asemenea, estimarea fluxurilor pozitive de

la numărătorul formulei utilizate este complexă şi uneori relativă. Cu cât proiectele au o viaţă

economică mai lungă, estimarea fluxurilor de venituri viitoare este mai incertă.

Un alt indicator de evaluare a rentabilităţii proiectelor de investiţii este valoarea

actuarială netă.

Valoarea actuarială netă reprezintă diferenţa dintre valorile actuariale ale fluxurilor de

cheltuieli (negative) şi venituri viitoare (pozitive) adică diferenţa actuarială a excedentelor nete

de exploatare aşteptate şi aceea a capitalului investit7.

2. Criteriul lichidităţii se utilizează pentru alegerea investiţiei optime în cazul în care

se analizează mai multe proiecte cu acelaşi grad de rentabilitate. Acest indicator asigură o

alegere a variantelor de investiţie în funcţie de rapiditatea recuperării capitalului investit.

Recuperarea investiţiei iniţiale are loc atunci când suma cumulată a fluxurilor financiare

6 Mihai Toma, Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1994, p.457 Gheorghe Manolescu, Managementul financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.274

6

pozitive generate de proiectul de investiţie este egală cu investiţia iniţială. De regulă,

lichiditatea se stabileşte în număr de ani de recuperare a capitalului avansat.

Dacă fluxurile financiare pozitive anuale generate de exploatarea obiectivului finanţat ar

fi egale:

Dacă fluxurile financiare pozitive anuale sunt inegale, se procedează la însumarea, an cu

an, a fluxurilor până se ajunge la valoarea iniţială.

Inconvenientele termenului de recuperare sunt legate de faptul că ignoră valoarea

banilor în timp şi nu ia în considerare fluxurile de numerar care pot creşte după termenul de

recuperare, eliminând de la selecţie proiectele de investiţie cu o rentabilitate bună pe termen

lung.

3. Criteriul riscului intervine de asemenea, în alegerea optimă a proiectelor de

investiţii.

Orice acţiune de investire implică un risc pentru investitor. Riscul de investire poate fi

economic şi financiar.

Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute a fluxurilor pozitive

aşteptate. Ca metodă de protecţie împotriva acestui risc se acceptă majorarea ratei rentabilităţii

cu o anumită cotă de risc (r) astfel încât:

R + r > costul capitalului investit

Riscul financiar este legat de lichiditatea investiţiei, adică de capacitatea de a transforma

activele în bani, într-un termen cât mai scurt şi fără pierderi din valoarea capitalului investit.

Pe lângă criteriile expuse pentru alegerea investiţiei se pot lua în considerare şi alţi

indicatori:

- investiţia specifică ce se exprimă ca raport între valoarea totală a investiţiei şi

capacitatea de producţie;

- valoarea totală a investiţiei.

În condiţii de incertitudine şi de restricţii ale procesului de investiţii, în loc de a căuta o

soluţie optimă, este preferabil, adesea, de a se opta pentru decizia care satisface cel mai bine un

anumit număr de criterii minime (H. Simon, Premiul Nobel pentru economie)8.

1.2.2 Politica de finanţare

8 Ion Stancu, Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.301

7

Politica de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de

finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin

participaţie.

Decizia de finanţare vizează trei mari direcţii9:

- alegerea proporţiei între capitalul adus de către acţionari şi de către creanţieri, respectiv

finanţarea prin fonduri proprii sau prin îndatorare;

- alegerea între reinvestirea surplusului de lichidităţi sau distribuirea lui ca dividend;

- alegerea între finanţarea internă sau externă, respectiv între autofinanţare sau creşteri

de capital.

Structura financiară, privită prin optica circuitului financiar, se prezintă sub forma:

1) capitaluri proprii aduse de acţionari sau obţinute prin reinvestirea profitului

2) datorii financiare.

Din activul circulant se deduc datoriile pe termen scurt aflate sub forma creditelor

bancare pe termen scurt şi a creditelor comerciale obţinându-se activul net de exploatare.

Datoriile financiare din pasiv cuprind atât împrumuturi bancare pe termen lung şi mediu, cât şi

împrumuturi obligatare de care beneficiază întreprinderea şi care comportă costuri explicite,

fixate prin contracte, al căror nivel nu depinde numai de rezultatele activităţii.

Criteriul urmărit în structura financiară a pasivelor bilanţiere este realizarea în prezent şi

în perspectivă a celui mai redus cost al procurării capitalurilor, în condiţiile unui grad rezonabil

şi controlabil de îndatorare a întreprinderii.

Costul capitalului este rata rentabilităţii cerută de aducătorii de capital, fie că sunt

acţionari, fie creanţieri, pentru finanţarea proiectelor întreprinderii. Altfel spus, costul

capitalului este efortul financiar pe care trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa

cu capitaluri.

Costul capitalurilor proprii înglobează costul capitalurilor proprii externe şi costul

autofinanţării.

Costul capitalurilor proprii externe (k) este rata de actualizare care egalează valoarea

bursieră (de piaţă) a acţiunilor (F0) cu valoarea actuală a fluxurilor pozitive viitoare10, în mod

deosebit, dividendele (D).

Autofinanţarea sau beneficiile puse în rezervă apar ca un mijloc de finanţare gratuit, în

măsura în care nu generează cheltuieli financiare pentru întreprindere. Totuşi, autofinanţarea

are un cost implicit sau de oportunitate. Acesta reprezintă costul la care întreprinderea ar putea 9 Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.32 10 Ion Neagoe, Op. cit., p.10110 8

obţine o resursă identică, adică rentabilitatea pe care ar pretinde-o aducătorii de fonduri, dacă

întreprinderea ar recurge la ei pentru reînnoirea fondurilor sale.

Teoria financiară modernă acceptă, ca regulă generală ca remunerarea fondurilor proprii

trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc.

Preţul capitalului împrumutat variază în raport cu oferta şi cererea de capital, el putând

fi diferit şi în funcţie de durata împrumutului, importanţa creditului pentru cel căruia îi este

necesar, tipul instituţiei care oferă împrumutul11.

În cazul împrumuturilor pe termen mediu şi lung, costul se poate defini ca fiind rata

actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o

parte şi vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plăţii remuneraţiei şi a altor cheltuieli

financiare, aferente capitalului împrumutat.

Costul total al capitalului permite o legătură esenţială între totalitatea nevoilor de

fonduri şi totalitatea resurselor pe care le poate mobiliza. Acesta se poate reconstitui pornind de

la rentabilitatea cerută pe piaţă pentru fiecare categorie de titlu financiar din portofoliu,

înmulţită cu ponderea pe care o deţine în finanţarea totală a întreprinderii:

Costul total al = costul fondurilor ∙ %fondurilor proprii în + costul ∙ % datoriilor în finanţarea capitalului proprii finanţarea întreprinderii datoriilor întreprinderii

Deşi remuneraţia sau costul capitalului propriu sau împrumutat are o pondere foarte

mare în luarea unei decizii de finanţare, criteriul rentabilităţii proiectului este hotărâtor. O

întreprindere rentabilă va găsi totdeauna capitaluri pentru finanţarea proiectelor sale, chiar dacă

structura sa financiară este îndatorată.

Efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii este cunoscut

în literatura de specialitate sub denumirea de ,,efect de levier”. Aceasta se exprimă conform

relaţiei12:

unde: RKP = rata rentabilităţii capitalului propriu;

Re = rata rentabilităţii economice;

Rd = rata dobânzii.

Efectul levier sau al pârghiei îndatorării reflectă influenţa dobânzii la împrumuturi,

asupra rentabilităţii. Pârghia îndatorării este expresia raportului dintre datoriile totale şi

capitalul propriu.

11 Gheorghe Bistriceanu, Mihai Toma, Emil Negrea, Op. cit., p.11612 Nicolae Antoniu, Ion Neagoe şi colab., Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.124

9

Efectul generat de îndatorare determină modificarea nivelului rentabilităţii financiare în

sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau

inferioară costului mediu al datoriilor.

Dacă diferenţa (Re-Rd) este pozitivă, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu

cât îndatorarea va fi mai importantă. Întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute

pentru a beneficia de efectul de levier.

Dacă diferenţa (Re-Rd) este negativă, creşterea îndatorării întreprinderii are efect

nefavorabil asupra rentabilităţii financiare. Aceasta se va diminua cu diferenţa dintre rata

rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Se spune că în acest caz îndatorarea are un ,,efect de

măciucă” determinând scăderea rentabilităţii financiare13.

Din punct de vedere al întreprinderii care foloseşte împrumutul există riscul de a nu face

faţă obligaţiilor de plată către creditori, iar la un volum mare al datoriilor exigibile neonorate o

poate face insolvabilă ducând-o la faliment şi la pierderea capitalului propriu. Acest aspect al

practicării îndatorării este cunoscut sub denumirea de risc financiar14 şi apare cu atât mai mare

cu cât proporţia capitalului împrumutat şi dobânzile aferente sunt mai mari, iar rentabilitatea

economică este mai redusă.

Ponderea îndatorării în structura de finanţare a întreprinderii depinde de strategia de

dezvoltare a acesteia, de situaţia existentă la un moment dat pe piaţa financiară şi perspectivele

evoluţiei sale în viitor. Chiar şi în cazul unei rate înalte a dobânzii şi deci a unui cost ridicat al

capitalului de împrumutat, se poate obţine un efect de levier, prin selectarea judicioasă a

acţiunilor finanţate prin îndatorare, asigurând utilizarea cu eficienţă maximă şi accelerarea

rotaţiei întregului capital.

Abordarea teoretică a structurii financiare15

Practicarea îndatorării întreprinderii pentru constituirea capitalului necesar are ca suport

teoriile financiare mai noi, care vin să înlocuiască teoria neutralităţii structurii financiare asupra

valorii de piaţă a întreprinderii. ( teoria clasică a lui Modigliani şi Miller)

Teoriile mai noi în finanţe (teoria semnalului şi teoria de agent) argumentează că

îndatorarea, respectiv cumpărarea de acţiuni noi de către manageri sunt incitante pentru

performanţa întreprinderii şi conduc la creşterea valorii acesteia.

Teoria semnalului se referă la faptul că trebuie emise semnale care să permită o

distingere netă a întreprinderilor bune de cele rele, semnale care să nu poată fi copiate de

întreprinderile cu gestiune necorespunzătoare. O întreprindere solidă este cea care îşi poate

permite o rată de îndatorare ridicată şi o pondere mare a creditelor pe termen scurt pentru a

13 Ion Stancu, Op. cit., p. 37514 Gheorghe Filip, Îndatorarea şi viabilitatea financiară a întreprinderii, în revista Finanţe. Credit. Contabilitate, nr. 8-9/1994, p.1515 Mondher Bellelah, Finance moderne d’entreprise, Editura Economică, Paris, 1998, p.81-100

10

finanţa proiecte de investiţii ambiţioase. Ea este capabilă să ramburseze datoriile şi să plătească

dobânzile, în condiţii de menţinere a capacităţii de plată. Copierea acestei structuri de către o

întreprindere neperformantă riscă să intre în incapacitate de plată şi chiar faliment.

Teoria semnalului prezintă următoarele rezultate referitoare la structura capitalului:

- o emisiune de obligaţiuni fără risc nu are efecte asupra valorii bursiere a acţiunilor pe

când emisiunea unei datorii riscante conduce la o majorare a cursului acţiunii – Ross (1977),

Grossman şi Hart (1982)

- cu cât partea emisiunii de acţiuni (necesară finanţării unui proiect) este mai mare, cu

atât scăderea cursului este mai importantă – Myers, Majluf (1990) şi Krasker (1986)

Teoria de agent porneşte de la faptul că proprietarul reprezintă principalul participant,

iar managerii sunt mandataţi în numele proprietarilor să gestioneze întreprinderea.

Structura capitalului depinde de costul de agenţie. Acest cost este rezultatul conflictului

de interes dintre managerii care nu sunt proprietari şi acţionari. În măsura în care profiturile

revin acţionarilor şi nu directorilor, aceştia din urmă pot depune un efort minim în gestiunea

societăţii. Astfel, cu cât participarea directorului este mai importantă, cu atât mai bune vor fi

rezultatele gestiunii sale. Aceasta este concluzia ce se desprinde din lucrările lui Jensen şi

Meckling – 1976, Fama şi Miller – 1972, Jensen – 1986.

1.2.3 Politica de autofinanţare

Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producţie, comerciale

şi financiare, care orientează activitatea sa.

Teoria ordinii preferenţiale sugerează că deciziile privind finanţarea activităţii,

dividendele şi extinderea capitalului într-o firmă se află în interrelaţie. Această teorie susţine că

autofinanţarea trebuie să fie preferată folosirii resurselor proprii externe, în principal a sumelor

obţinute prin vânzarea acţiunilor comune16.

Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi presupune că

întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii, folosind ca surse de finanţare o parte a

profitului obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare, pentru satisfacerea nevoilor de

înlocuire a activelor imobilizate, cât şi pentru creşterea activului economic. Fluxul surselor de

autofinanţare rezultă din performanţele economice şi financiare şi depinde de posibilităţile

repartizării beneficiilor, amortizării, de politica de îndatorare.

Autofinanţarea este o politică sănătoasă şi de dorit, dar nu trebuie să se exagereze în

această direcţie pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o mobilitate

mai mare a capitalului. Acoperindu-şi integral nevoile de creştere economică din surse interne,

16 G. Pinches , Esentials of financial management, Harper Collins Publishers, Kansas, 1990, p.40111

se poate uşor scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de

împrumut. În realitate costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului

propriu fiind mai ridicat decât al celui împrumutat.

Factori de incidenţă asupra autofinanţării

Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori externi,

cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piaţa financiară sau constrângeri

juridice diverse.

Sub aspectul fiscalităţii, există o relaţie de tipul: fiscalitate mare – autofinanţare ridicată. O

politică de impozite apăsătoare determină întreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părţi

din profit, cât mai mare cu putinţă pentru a-şi crea condiţii mai lejere de impunere.

Constrângeri privind accesul pe piaţa financiară. În cazul societăţilor comerciale necotate

la bursă, procurarea fondurilor necesare creşterii economice nu se poate realiza prin apel la

piaţa de capital. În comparaţie cu alternativa creditului bancar sau a creşterii capitalului prin

fonduri proprii externe autofinanţarea apare profitabilă.

Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societăţi comerciale pe acţiuni are două mari

destinaţii: distribuire de dividende şi reinvestire (autofinanţare). În anumite ţări legile în vigoare

impun întreprinderilor o autofinanţare minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor.

Acelaşi lucru se observă, dar cu caracter generalizat, în domeniul politicii băncilor de creditare

a agenţilor economic numai în măsura în care prezintă capacitate de îndatorare, adică dispun de

fonduri proprii într-un anumit cuantum.

Politica de autofinanţare trebuie analizată în funcţie de rentabilitatea pe care o degajă

profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanţare este egală cu

rentabilitatea cerută de acţionari, politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere.

Numai în condiţiile în care rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanţare este

mai mare decât remuneraţia reclamată de acţionari, autofinanţarea are un efect pozitiv pentru

întreprindere, sporind valoarea financiară a acesteia.

Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de acţionari, se ţine seama de

incidenţa fiscală. Pe de o parte societatea este impozitată pentru profitul reinvestit, iar pe de altă

parte acţionarii sunt impozitaţi pentru veniturile obţinute din dividende.

1.2.4 Politica dividendelor

Dividendele şi finanţarea

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite, pentru

determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor17.

17 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, p.421

12

În principiu, orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea

societăţii, dar aceasta este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiţii:

Să dispună de suficient profit astfel ca distribuirea de dividende să nu afecteze substanţa

societăţii, adică să nu micşoreze capitalizarea bursieră permanentă a societăţii;

Repartiţia de dividende să nu afecteze lichiditatea financiară a societăţii comerciale, pentru

a nu periclita siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin scadente.

Societăţile comerciale pe acţiuni nu sunt obligate juridic să distribuie dividende în

fiecare an, fapt pentru care acestea pot adopta politici de repartizare a dividendelor diferite de la

an la an. Dacă o firmă adoptă o politică de plată a majorităţii dividendelor apare o tendinţă de

creştere a preţului acţiunilor. Totodată, dacă dividendele plătite cresc, se diminuează sursele

pentru reinvestire, rata viitoare de creştere aşteptată de acţionari va scădea şi aceasta va micşora

preţul acţiunilor.

Tipuri de politică a dividendelor

În practica societăţilor comerciale s-au conturat mai multe tipuri de politică a

dividendelor:

Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care

rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. Ea se bazează pe faptul că investitorii

preferă ca firma să reţină şi să reinvestescă profiturile decât să le plătească acestora ca

dividende dacă rata rentabilităţii obţinută de firmă pentru profiturile reinvestite depăşeşte rata

rentabilităţii pe care ar obţine-o acţionarii înşişi investind dividendele primite. Suma

dividendelor distribuite variază de la o perioadă la alta, în funcţie de oportunităţile de investiţii

ce apar pentru managerii întreprinderii. De aceea, în literatura de specialitate18 această politică

de distribuire a dividendelor se mai numeşte şi politică oportunistă.

Politica dividendului stabil presupune menţinerea dividendelor la nivelul anterior,

eventual creşterea constantă, chiar modestă a dividendelor.

De regulă, firmele acordă drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de

acţionari. Această politică asigură venituri constante acţionarilor, chiar în cazul nerealizării de

către societatea comercială a unor beneficii la nivelul anilor anteriori şi când este necesară

apelarea la surse adiţionale. În această situaţie politica dividendului stabil se identifică cu

politica sumei constante. Regula stabilităţii dividendului reprezintă un element al imaginii

întreprinderii relevându-se ca o obsesie a tuturor managerilor, diminuarea dividendelor

exprimând slăbiciuni şi antrenând în mod sigur sancţionarea întreprinderii de către piaţă19.

Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială an de an, a

unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unui procent constant

18 Ion Stancu, Op. cit., p.39619 Gheorghe Manolescu, Op. cit., p.292

13

din profituri pentru plata dividendelor conferă o anumită siguranţă acţionarilor privind

remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. Această politică nu

exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuale întrucât acestea depind de profitul realizat

anual.

Politica dividendului obişnuit scăzut, plus extradividend (supradividend) apare ca un

compromis între politica dividendului stabil şi o rată constantă de plată. Conducerea poate

stabili un dividend obişnuit, relativ scăzut încât să fie posibil şi în anii mai puţin profitabili şi

care să fie suplimentat cu un extradividend în anii când există fonduri în exces.

Teorii privind politica dividendelor

Merton Miller şi Franco Modigliani, adepţi ai teoriei nerelevanţei dividendului20, susţin

că politica dividendelor nu are nici un efect asupra preţului acţiunilor firmei sau asupra

capitalurilor acesteia. Cei doi au demonstrat că valoarea firmei este determinată numai de

profitul realizat şi nu de modul în care acesta este împărţit între dividende şi acoperirea

investiţiilor. Modigliani şi Miller consideră că majoritatea investitorilor preferă să reinvestească

dividendele ce li se cuvin în acţiuni la aceeaşi firmă sau la firme similare. Prin urmare, riscul

fluxurilor de numerar destinate investiţiilor este determinat numai de riscul fluxurilor de

numerar din exploatare şi nu de politica firmei de a plăti dividende.

Spre deosebire de aceştia, Myron Gordon şi John Litner consideră că investitorii au o

certitudine scăzută cu privire la obţinerea unui câştig de capital care trebuie să rezulte din

profiturile reţinute decât ar primi din plata integrală a profitului ca dividende. Ei apreciază că

valoarea firmei va fi maximizată de un indice ridicat de plată a dividendelor, deoarece

investitorii consideră dividendele actuale mai puţin riscante decât un câştig de capital potenţial.

Capitolul 2 Particularităţi ale activităţii desfăşurate la SC SIRETUL SA

Paşcani şi influenţe asupra structurii resurselor folosite pentru finanţarea

activităţii sale

20 Nicolae Hoanţă, Op. cit., p.271 14

2.1 Prezentarea S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Scurt istoric

Întreprinderea de tricotaje şi perdele S.C. SIRETUL S.A Paşcani s-a înfiinţat la

1.02.1972 conform normelor legale în vigoare şi a funcţionat ca o unitate de producţie

autonomă cu personalitate juridică şi gestiune economică proprie, subordonată direct Centralei

Industriei Tricotajelor Bucureşti, din cadrul M.I.U.

Data punerii în funcţiune a fost 10 octombrie 1973.

Întreprinderea a fost prevăzută să realizeze tricotaje mătase, lenjerie şi îmbrăcăminte,

perdele din fire sintetice.

Pe parcursul anilor întreprinderea s-a dezvoltat şi şi-a diversificat profilul şi structura de

producţie astfel:

- în anul 1976 a început producţia de tricoturi tehnice şi pentru tapiţerie auto, producţie

care a fost dezvoltată în anii 1979 şi 1984

- în anul 1977 s-a dezvoltat capacitatea de producţie de perdele, realizându-se şi

diversificarea acesteia (prin realizarea de perdele jaquard, feţe de masă, mileuri)

- în anul 1978 a luat fiinţă secţia din localitatea Hălăuceşti, judeţul Iaşi, specializată în

confecţionarea de îmbrăcăminte exterioară (treninguri, articole sport)

- în anul 1983 s-a afiliat întreprinderii secţiile de la Frasin şi Dorohoi, având ca profil

articole de îmbrăcăminte exterioară (şorturi, costume de baie)

- în anul 1990 unităţile din Frasin şi Dorohoi s-au privatizat, iar secţiile din Hălăuceşti şi

Tg.Frumos s-au constituit în societăţi comerciale de sine stătătoare.

Prin preluarea integrală a patrimoniului unităţii de bază (fosta Întreprindere de Tricotaje

şi Perdele Paşcani), a fost constituită conform normelor legale în vigoare. S.C. SIRETUL S.A

Paşcani. Societatea a fost înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. J22/254/1991, cod fiscal R

1997826.

Sediul

S.C. SIRETUL S.A are sediul în România, localitatea Paşcani, str. Moldovei, nr. 19.

Societatea nu are filiale sau sucursale şi nu deţine poziţii de control în alte societăţi.

Capitalul social

La S.C. SIRETUL S.A, privatizarea a început în anul 1994 prin ofertă publică, unde s-au

vândut 16,72 % din numărul total de acţiuni, iar Asociaţia Salariaţilor a cumpărat 50 % din

totalul acţiunilor, defalcat:

15

35 % de la F.P.S.

15 % de la F.P.P.

În anul 1996 FPS vinde Asociaţiei Salariaţilor PRIVSIR PAS restul de 33,28 % din

capitalul social, astfel încât devine acţionar majoritar semnificativ al societăţii (cu 83,28 % din

capitalul social).

Capitalul social al societăţii este de 61.839.632,5 mii lei, divizat în 24.735.853 acţiuni

cu valoarea nominală de 2.500 lei. Capitalul social s-a majorat în anul 1999 de două ori:

majorarea cu 36,78 miliarde lei din diferenţe de reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale şi

terenurilor aprobată în A.G.A. din 30.03.1998 şi majorarea cu 524.780 mii lei prin oferta

publică. Asociaţia Salariaţilor PRIVSIR PAS a rămas singurul acţionar important al societăţii.

Societatea este cotată la categoria a II-a a Bursei de Valori Bucureşti din data de

06.02.1998 sub simbolul SRT, unde pe data de 1.12.2001 avea o capitalizare de 27,9 miliarde

lei faţă de o capitalizare bursieră totală de 10.700 miliarde lei.

Obiectul de activitate

S.C. SIRETUL S.A are ca obiect de activitate:

producerea şi comercializarea tricotajelor, confecţiilor din ţesături, perdele metraj,

perdele confecţionate, dantele, tricoturi tehnice, tricoturi pentru tapiţerii auto;

servicii pentru terţi;

organizarea de licitaţii pentru vânzarea locuinţelor construite din fondurile societăţii

şi pentru spaţii cu alte destinaţii;

importuri de utilaje şi piese de schimb;

activitate de import-export.

Structura şi volumul producţiei

Activitatea de bază este producerea şi comercializarea de tricotaje, perdele, tricoturi tehnice,

tricoturi pentru tapiţerie auto, dantele.

Producţia este axată pe trei grupe mari de produse:

1) tricotaje, cu o pondere în producţia marfă de 41,2 %

2) perdele, cu o pondere în producţia marfă de 38,7 %

3) tricoturi tehnice, cu o pondere în producţia marfă de 20,1 %

Figura nr.1 Structura producţiei la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

16

Principalele produse realizate sunt:

1. tricotaje: lenjerie pentru femei, articole sportive pentru adulţi şi copii, costume de

baie;

2. perdele metraj şi dantele tip Jaquard şi Mayer;

3. tricoturi tehnice: caşerate pentru tapiţerii auto, tricoturi scămoşate pentru producătorii

de încălţăminte şi marochinării.

Produsele se remarcă printr-o calitate deosebită, fapt confirmat de ponderea exportului

în total producţie care a fost de 69 % în anul 2001.

Tabelul nr.1 Evoluţia volumului producţiei a S.C. SIRETUL S.A Paşcani

- mii lei -

Indicatori Exerciţii financiare

1999 2000 2001

Producţia vândută 118.357.479 178.714.774 248.755.794

Producţia stocată 4.462.556 688.061 9.655.195

Producţia exerciţiului 122.820.035 178.026.713 258.410.989

Sursa: Conturile de profit şi pierdere ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Mod de comercializare şi distribuţie

SC SIRETUL Paşcani utilizează diverse reţele de distribuţie a produselor fabricate atât

pe piaţa internă, cât şi pe cea externă.

Pe piaţa internă utilizează următoarele canale de distribuţie:

- magazine poprii prin care sunt comercializate aproximativ 2,5% din producţia de

tricotaje şi perdele;

- societăţi cu capital de stat şi privat, cu desfacere en-gross şi en-detail cu o pondere de

comercializare de 29,3% din producţia de tricotaje şi perdele;

- societăţi cu capital de stat pentru producţia de tricoturi tehnice, aproximativ 17,7 din

producţia totală.

17

Pe piaţa externă distribuţia se realizează pin intermediul unor firme specializate în

pondere de 30% din volumul exportului, restul fiind realizat de societate în nume propriu.

Piaţa şi concurenţa

Produsele realizate de S.C. SIRETUL S.A Paşcani sunt destinate atât pieţei interne, cât şi celei

externe.

Societatea s-a orientat în desfacerea produselor pe piaţa externă, către menţinerea şi

dezvoltarea relaţiilor cu beneficiarii externi tradiţionali, dar şi către atragerea de noi parteneri.

Clasificarea clienţilor externi din punct de vedere al ponderilor deţinute în total export

este următoarea:

Tabelul nr.2 Clienţi externi

Client Pondere (%)

SUA

Franţa

Anglia

Arabia Saudită

Germania

Suedia

Italia

Canada

Diverşi

55,5

19,3

5,6

2,9

9,7

1,6

1,2

0,4

0,6

Total export 100

Sursa: Raportul privind activitatea economico-financiară a S.C. SIRETUL S.A în anul 2001

Principalul client al S.C. SIRETUL S.A este campania Generation One din SUA care

ocupă o pondere de peste 30% din vânzările societăţii.

Pentru grupa de tricotaje piaţa de desfacere este acoperită prin comenzi la export în

proporţie de 83%, iar piaţa internă deţine 17%. Pe piaţa internă societatea ocupă o pondere de

35-40% din totalul producţiei de perdele.

Principalii clienţi interni din domeniul tricoturilor tehnice sunt:

MASE PLASTICE Bucureşti, GUBAN Timişoara, ARO Câmpulung, AUTOMOBILE

DACIA RENAULT Piteşti.

Principalii concurenţi sunt:

pentru perdele - SC TRIMOND Bucureşti

- SC ROTRICO Roşiorii de Vede

pentru tricotaje - SC KOKETT Sibiu

- SC TRICORELON Bucureşti

18

Materiile prime şi materiile auxiliare necesare în procesul de producţie al societăţii sunt

asigurate de furnizorii prezenţi în tabelul nr.3.

Tabelul nr.3. Furnizori interni de materii prime ai S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Furnizori interni Materie primă

FIBREX Săvineşti

POLIROM Roman

Fire poliamidă

MOLDOSIN Vaslui

TEROM Iaşi

Fire PES

COLOROM Codlea Coloranţi

SPUMOTIM Timişoara Spumă poliuretanică

MINET Râmnicu Vâlcea

NETEX Bistriţa

Vată umitex

METALDET Fălticeni Chimicale

Sursa: Raportul privind activitatea economico-financiară a S.C. SIRETUL S.A în anul 2001

Societatea importă fire din Coreea, Turcia şi chimicale, coloranţi din Austria, Elveţia.

Principalii furnizori de utilaje şi tehnologie sunt prezentaţi în tabelul următor:

Tabelul nr.4. Furnizori de utilaje şi tehnologie ai S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Furnizori Utilaje şi piese de schimb

KARL MAYER Germania Urzitoare şi maşini electronice de tricotat perdele şi tricoturi

BRUCKNER Germania Instalaţii de finisare pentru tricoturi şi perdele

EUROHANDEL Germania Cazan pentru încălzire

GERBERG Germania Instalaţii de gradare, multiplicare şi încadrare

Sursa: Raportul privind activitatea economico-finnciară a S.C. SIRETUL S.A în anul 2001

2.2 Evoluţia structurii resurselor folosite de S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Resursele de finanţare utilizate de S.C. SIRETUL S.A Paşcani în perioada analizată

(1999-2001) sunt redate în tabelul nr.5

Pentru a asigura comparabilitatea datelor preluate din bilanţurilor contabile ale societăţii

am recurs la utilizarea formulei pentru deflatarea sumei „x” şi anume:

, unde:

x = suma care trebuie deflatată

i = rata inflaţiei în anul n

n = numărul anilor

19

Rata inflaţii înregistrată în anul 2000 a fost de 40,7%, iar în anul 2001 de 30,9%21.

Pentru anul 2000, deflatarea sumelor din bilanţul contabil s-a realizat prin împărţirea la

(1+0,407),iar pentru anul 2001, prin împărţirea fiecărei sume din bilanţul contabil la (1+0,407) .

(1+0,309).

Tabelul nr.5 Evoluţia structurii resurselor la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

I Capitaluri proprii 70.615.306 57.906.153 52.912.742

Capital social 61.839.632 43.951.408 33.576.325

Diferenţe de reevaluare 625.684 444.693 339.720

Rezerve 3.308.526 3.146.486 3.092.480

Alte fonduri 4.841.464 10.363.566 15.904.217

II Datorii totale 22.770.844 34.511.400 31.890.387

Împrumuturi şi datorii asimilate 5.592.290 18.503.427 13.477.110

Furnizori şi conturi asimilate 5.976.900 5.274.488 8.983.169

Clienţi creditori 237.444 10.668 54.720

Alte datorii 10.964.210 10.722.817 9.375.388

III Conturi de regularizare şi asimilate 3.547.757 3.152.541 3.276.429

Venituri înregistrate în avans 407.148 213.917 98.720

Diferenţe de conversie pasiv 3.140.609 2.938.624 3.177.709

Total Pasiv (I+II+III) 96.933.907 95.570.094 88.079.558

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe baza tabelului nr.5 se pot desprinde următoarele concluzii în legătură cu resursele

folosite de S.C. SIRETUL S.A în finanţarea activităţii sale.

Ca orice agent economic, societatea analizată foloseşte pentru finanţarea investiţiilor

activităţii sale de producţie şi comerţ atât capitaluri proprii cât şi capitaluri împrumutate.

Capitalurile proprii se formează din surse sau contribuţii externe şi surse sau

contribuţii interne. Contribuţiile externe cuprind aportul acţionarilor sau asociaţilor, iar cele

interne sunt resurse care se degajă, în principal, din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.

Ca parte a capitalurilor proprii, capitalul social cuprinde aportul proprietarilor, adică

totalul sumelor puse la dispoziţie în mod permanent de către proprietarii sau asociaţii unei

societăţi22, fiind exprimat în monedă naţională. Acesta se constituie la înfiinţarea societăţii, iar

pe parcurs poate suferi modificări fie în sensul creşterii, fie în sensul reducerii.

În anul 1999 capitalul social s-a majorat de două ori: majorarea cu 36,78 miliarde lei din

diferenţe de reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale şi terenurilor şi majorare cu 524.750

mii lei prin ofertă publică. Operaţiile de reevaluare sunt necesare în condiţiile unei economii 21 Capital, nr.6-8/februarie 2001, p.2622 Costin Kiriţescu, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.80

20

inflaţioniste pentru că datele oferite de contabilitate nu mai respectă principiul de imagine fidelă

a patrimoniului, fiind într-o măsură mai mică sau mai mare denaturate. În perioada următoare

(2000-2001) valoarea numerică a capitalului social a rămas nemodificată, dar exprimată în

preţuri constante aceasta s-a diminuat corespunzător ratei anuale a inflaţiei.

Rezervele sunt considerate resurse asimilate celor proprii şi reprezintă beneficii afectate

durabil întreprinderii până la o decizie contrară a organelor competente23. Ele se constituie, în

principal, pe seama rezultatelor (brute ori nete) obţinute şi în mod excepţional din alte surse

cum ar fi diferenţele din reevaluare şi primele de capital. Pe durata exerciţiilor financiare

analizate, rezervele s-au diminuat progresiv de la 3.308.526 mii lei în anul 1999 la 3.092.480

mii lei în anul 2001. Acestea înglobează numai rezervele legale, constituie pe baza actelor

normative în vigoare prin prelevări de minim 5% din profitul brut obţinut la sfârşitul

exerciţiului financiar, deoarece societatea nu a constituit în această perioadă rezerve statuare

sau alte rezerve.

În categoria „alte fonduri” sunt cuprinse fondurile proprii constituie din profit, cum ar

fi: fondul pentru creşterea resurselor proprii şi de finanţare, alte fonduri constituie în funcţie de

obiectul de activitate (de exemplu-fondul amenajărilor provizorii). Acestea au înregistrat pe

întreaga perioadă analizată o tendinţă ascendentă de la 4.841.464 mii lei în anul 1999 la

15.904.217 mii lei în anul 2001.

Ca urmare a influenţelor exercitate de componentele sale capitalurile proprii au

înregistrat o evoluţie descendentă în perioada analizată. Grafic, evoluţia capitalurilor proprii se

prezintă astfel:

Figura nr.2 Evoluţia capitalului propriu la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Capitalurile proprii s-au redus în perioada 1999-2001 cu 17.702.564 mii lei datorită

influenţelor următorilor factori:

23 M. D. Paraschivescu, W. Păvăloaia, Modele de contabilitate şi analiză financiară, Editura Vrantop, Focşani, 1997, p.56

21

- diminuarea reală a capitalului social de la 61.839.632 mii lei în anul 1999 la

33.576.325 mii lei în anul 2001, care a exercitat o influenţă negativă asupra capitalurilor proprii

de -28.263.307 mii lei

- reducerea reală a diferenţelor de reevaluare, care a antrenat diminuarea capitalurilor

proprii cu –285.964 mii lei

- diminuarea continuă a rezervelor, cu o influenţă negativă de -216.046 mii lei

- majorarea altor fonduri care generează un efect pozitiv asupra capitalurilor proprii de

11.062.753 mii lei

Evoluţia capitalurilor împrumutate în funcţie de termenul de exigibilitate este prezentată

în anexa nr.6.

Finanţarea exogenă, realizată după epuizarea resurselor generate în procesul de

exploatare, se realizează pe calea împrumutului pe diferite termene: scurt, mediu şi lung. Pe

baza datelor din anexa nr.6 se constată că societatea foloseşte ca surse de finanţare externe

capitaluri împrumutate atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu.

Pe întreaga perioadă analizată, datoriile pe termen scurt au înregistrat o evoluţie

fluctuantă. Acestea s-au diminuat în anul 2000 cu 27,19% faţă de anul precedent şi au crescut în

anul 2001 cu 13,2% faţă de anul anterior. Datoriile pe termen scurt sunt formate din: creditul

furnizor, datorii faţă de diverşi creanţieri, creditul bancar pe termen scurt.

Creditul furnizor se formează în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit

odată cu livrarea mărfurilor. Sursele atrase sub forma creditului furnizor sunt cu atât mai

avantajoase cu cât, în general, ele sunt oneroase. Totuşi, acestea prezintă un cost de oportunitate

în funcţie de rata dobânzii pieţei pe care clientul n-o mai plăteşte, dar care se regăseşte în

gestiunea furnizorului. În bilanţul contabil, creditul de furnizor apare la postul Furnizori, care

reflectă suma tratelor acceptate de firmă, dar nescadente încă. Termenul de acordare a creditului

furnizor variază între 30-90 de zile. Acesta se poate determina pe baza relaţiei:

Tabelul nr.6 Termenul mediu de plată a furnizorilor în perioada 1999-2001

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Furnizori (mii lei) 5.976.900 5.274.487 8.983.168

Cumpărări (mii lei) 68.131.646 63.849.368 75.170.334

Termenul mediu de plată a furnizorilor (zile) 31,58 29,73 43,02

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

22

Durata medie a creditului furnizor a înregistrat o evoluţie fluctuantă cu o uşoară

diminuare în perioada 1999-2000 şi o creştere semnifică în ultimul exerciţiu financiar.

Majorarea termenului de plată a furnizorilor de la 20,73 zile în 2000 la 43,02 zile în 2001 arată

că exigibilitatea este mai îndepărtată, ceea ce contribuie la consolidarea lichidităţii financiare a

întreprinderii.

O altă sursă de finanţare de care dispune firma o reprezintă avansurile primite de la

clienţi pentru mărfurile care urmează să le livreze acestora. Costul acestei surse se stabileşte pe

baza înţelegerilor între firmă şi client sub forma bonificaţiilor calculate asupra livrărilor.

Nivelul bonificaţiilor se stabileşte astfel încât clientul să considere avantajoasă primirea

bonificaţiei, care-i ieftineşte mărfurile aprovizionate. Creditul client a înregistrat în perioada

analizată o tendinţă descendentă de la 237.444 mii lei în anul 1999 la 54.720 mii lei în anul

2001.

Datoriile faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind:

salariile datorate personalului, sarcinile sociale asupra salariilor datorate unor organisme

specializate în domeniul protecţiei sociale, impozitele datorate bugetului de stat, dividende de

plătit acţionarilor sau asociaţilor. Aceste datorii sunt plătibile în termene scurte sau chiar în

avans (dividendele), dar se refac continuu, având un caracter permanent stabil.

În timp ce datoriile cu personalul şi asigurările sociale au crescut progresiv de la

3.584.707 mii lei în anul 1999 la 4.940.123 mii lei în anul 2001, celelalte datorii faţă de stat şi

instituţii publice s-au diminuat cu 73,53% (de la 2.864.797 mii lei în anul 1999 la 758.059 mii

lei în anul 2001). Dividendele de plătit şi impozitul aferent acestora au înregistrat o evoluţie

ascendentă pe întreaga perioadă analizată.

Creditele bancare pe termen scurt constituie o resursă importantă în completarea

fondurilor S.C. SIRETUL S.A Paşcani. În perioada analizată, societatea a contractat de la

Banca Comercială Română – sucursala Paşcani, credite anuale, pentru activitatea de producţie

şi prestări de servicii, la dobânda curentă. Creditele s-au acordat prin contul separat de

împrumut intitulat „Utilizări din deschideri de credite permanente” (linie de credit). Atât la

acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare societatea a garantat creditul şi dobânzile

aferente cu următoarele garanţii constituie în favoarea băncii: gaj fără deposedare – constituit

asupra unor bunuri imobile din proprietatea societăţii, cesionarea fluxului de lichidităţi

prognozat (cash-flow),cesionarea unor creanţe.

Pentru administrarea creditului bancar percepe, odată cu acordarea creditului un

comision de gestiune (0,5%), calculat la valoarea plafonului aprobat. Pentru creditele

nerestituite la termen, banca poate să aplice dobânzi majorate şi în caz extrem să recurgă la

garanţiile constituite şi să apeleze la giranţi în vederea recuperării creditelor. Din analiza

23

efectuată rezultă că societatea a îndeplinit condiţiile avute în vedere la acordarea şi utilizarea

creditelor. Creditele bancare pe termen scurt au înregistrat o evoluţie descrescătoare de la

5.526.804 mi lei în anul 1999 la 2.577.085 mii lei în anul 2001.

În ceea ce priveşte datoriile pe termen mediu, acestea sunt formate în principal din

credite de leasing. Se constată că societatea a recurs la împrumuturi pe termen mediu începând

cu anul 2000, iar în anul următor, valoarea acestora s-a redus cu 27,16%.

În esenţă leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă sau o

instituţie financiară specializată achiziţionează un bun de folosinţă de lungă durată, pe care-l

închiriază unei firme pentru folosinţă, aceasta din urmă având posibilitatea să-l cumpere la un

preţ convenit24. Prin urmare, întreprinderea care foloseşte creditele închiriate nu este şi

proprietarul lor, ci are numai dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată în general până la

amortizarea activului fix.

Plăţile făcute de proprietar sunt deductibile din impozitul pe profit datorat statului – ceea

ce face ca acest credit să fie foarte avantajos. Plăţile acoperă atât amortizarea împrumutului, cât

şi costul acestuia, adică remunerarea normală a capitalului adus de societatea de leasing. Din

punct de vedere financiar, deşi nu este un contract oneros, acest credit prezintă avantajul că în

raport cu cel obişnuit are supleţe în utilizare, dă posibilitatea întreprinderii de a-şi procura

capitalul fix de care are nevoie şi în plus ea poate obţine unele avantaje fiscale. Chiriile plătite

periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizării, din costul capitalului imobilizat

(dobânda), din preţul serviciilor (comisionul) furnizate de societatea de leasing, precum şi dintr-

o primă de risc. De cele mai multe ori redevenţele (plăţile periodice) sunt stabilite după un

barem regresiv anual, urmând ca în final suma totală a plăţilor să depăşească cu 15-20%

valoarea bunului închiriat.

La S.C. SIRETUL S.A datoriile pentru leasingul financiar, deşi, au înregistrat o evoluţie

descendentă în perioada 2000-2001, continuă să deţină o pondere importantă în total datorii

(38,32% în anul 2001 faţă de 41,03% în anul 2000). Firma a obţinut credite de leasing de la

principalii săi furnizori de utilaje şi tehnologie. De exemplu, în anul 2000 a încheiat un contract

de leasing cu firma BRUCKNER din Germania, prin care îşi propunea să cumpere maşini de

finisat şi accesoriile lor cu o valoare totală de 2.945.120 DEM. Contractul s-a încheiat pentru

perioada 2000-2005, suma de finanţat urmând să se amortizeze în 60 de luni, în 10 rate conform

planului de plată stabilit. Spre deosebire de creditele bancare care acoperă numai o parte din

valoarea proiectelor de finanţat, creditul de leasing acoperă în întregime valoarea bunului

închiriat, întreprinderea putându-şi rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea

altor împrumuturi de dezvoltare. Creditul de leasing permite accelerarea dezvoltării fără a pune

în pericol autonomia financiară a întreprinderii.

24 Aurel Ioan Giurgiu, Finanţele firmei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p.15224

Capitolul 3 Analiza gradului de îndatorare la S.C. SIRETUL S.A

3.1 Indicatori utilizaţi in aprecierea îndatorării întreprinderii

Analiza financiară, ca instrument al managementului financiar reprezintă activitatea de

diagnosticare a stării de sănătate financiară a întreprinderii. Ea are ca scop stabilirea unui

diagnostic asupra situaţiei financiare a întreprinderii utilizând informaţii deţinute de calcule de

sinteza ale contabilităţii : bilanţ, contul de profit şi pierdere şi raportul anual25.

Analiza financiară se bazează pe calculul şi analiza unor indicatori care oferă informaţii

utile atât pentru managementul întreprinderii, cât şi pentru aprecierea structurii financiare şi

stabilirea diagnosticului financiar.

Pentru caracterizarea structurii financiare, a gradului de îndatorare şi a consecinţelor lor

asupra rentabilităţii financiare a întreprinderii sunt analizate următoarele categorii de indicatori:

I indicatori de structură a pasivului

II indicatori ai gradului de îndatorare

III indicatori de lichiditate

IV indicatori de rentabilitate

I . Indicatori de structură a pasivului

Grupele mari din pasivul bilanţului sunt: capitalurile proprii, datorii pe termen mediu şi lung,

datorii pe termen scurt.

Având in vedere aceste elemente, literatura de specialitate26 recomandă calculul

următorilor indicatori :

a) ponderea capitalurilor proprii in total pasiv:

, unde:

gK.P = ponderea capitalurilor proprii

Acest indicator oferă o serie de informaţii specifice :

- dacă capitalurile proprii reprezintă peste 2/3 din totalul resurselor, întreprinderea se

caracterizează printr-o situaţie financiară bună, prezentând o bună garanţie în ceea ce priveşte

contractarea de credite;

- dacă mărimea indicatorului este cuprinsă intre 30-50%, întreprinderea mai poate recurge la

împrumuturi, prezentând anumite garanţii;

25 Latreyte Josette Pilverdier, Finance d’entreprise, Editura Economică, Paris, 1989, p.226 Ion Stancu , Op. cit., p. 382

25

- dacă mărimea indicatorului este sub nivelul de 30%, întreprinderea nu mai poate

recurge la credite (orice bancă va refuza să i le acorde).

Capitalurile proprii prezintă o mare importanţă pentru întreprindere, pentru că acestea

contribuie la asigurarea independenţei financiare a acesteia.

b) ponderea datoriilor pe termen mediu si lung în total pasiv:

, unde:

gD.T.M.L= ponderea datoriilor pe termen mediu şi lung

Împrumuturile pe termen mediu şi lung reprezintă, în general, principalele surse de finanţare

externă a întreprinderii şi se referă la împrumuturile contractate pe termen mai mare de un an de

la bănci şi instituţii de credit specializate şi la împrumuturile obligatare.

c) ponderea datoriilor pe termen scurt in total pasiv:

, unde:

gD.T.S= ponderea datoriilor pe termen scurt.

II Indicatori ai gradului de îndatorare

În legătură cu gradul de îndatorare, în literatura de specialitate se întâlnesc mai mulţi

termeni şi anume: capacitatea de îndatorare, rata de îndatorare, coeficient de îndatorare,

autonomie financiară.

1) Coeficientul de îndatorare globală - se calculează astfel27:

sau , unde:

CIG = coeficient de îndatorare globală

Datoriile totale înglobează atât împrumuturile pe termen lung şi mijlociu, cât şi datoriile pe

termen scurt, indicatorul exprimând în maniera cea mai generală situaţia structurii financiare.

Indicatorul ,,îndatorare globală“ este exprimat în două variante. Valoarea acestuia

trebuie se fie în primul caz, mai mic sau egal cu 2/3, iar în cel de-al doilea caz, mai mic sau egal

cu 2. Când se ating aceste limite de îndatorare se consideră, în principiu, saturată.

2) Coeficientul de îndatorare la termen poate reprezenta28:

-ponderea datoriilor la termen în capitalul permanent al întreprinderii şi se calculează

astfel:

, unde:

CIT = coeficient de îndatorare la termen

27 Mihai Toma, Felicia Alexandru, Op. cit. , p. 4928Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 1999, p.120? Ion Neagoe, Op. cit., p.388

26

Acest indicator este favorabil daca este mai mic sau cel mult egal cu 1/2 , adică datoriile

la termen ale întreprinderii nu depăşesc jumătate din capitalul permanent al acesteia.

- ponderea datoriilor la termen ale întreprinderii in totalul capitalurilor proprii ale

acesteia.

Acest indicator arată o situaţie favorabilă atunci când este mai mic sau cel mult egal cu

1, altfel spus, dacă datoriile la termen sunt cel mult egale cu totalul capitalurilor proprii.

Indicatorii prezentaţi mai sus exprimă, evident, elementele esenţiale ce caracterizează

situaţia financiară a întreprinderii. Însă, creditorii sunt preocupaţi de situaţia clienţilor lor şi sub

aspectul posibilităţii de achitare a obligaţiilor asumate, în cuantumul şi la termenele stabilite.

În legătură cu capacitatea de îndatorare, se mai întâlneşte termenul de rată a

autonomiei financiare, care se determină astfel :

O valoare a acestui indicator mai mică de 50%, arată că datoriile pe termen mediu şi

lung depăşesc capitalurile proprii, ceea ce din punct de vedere bancar se traduce printr-o

saturare a capacităţii de a împrumuta a întreprinderii.

În acest scop, pot fi utilizaţi unii indicatori care să exprime capacitatea întreprinderii de

rambursare a debitelor:

Acest raport este cunoscut sub numele de capacitate de rambursare şi exprimă, în

număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile financiare pe termen lung.

Întreprinderea trebuie să dispună de o capacitate de autofinanţare capabilă să satisfacă cel puţin

obligaţiile de plată reprezentate de credite, dobânzi şi comisioane.

Literatura de specialitate recomandă o perioadă de maximum 4 ani pentru rambursarea

datoriilor pe seama capacităţi de autofinanţare.

Al doilea raport este denumit raportul prelevării datoriilor financiare. Din practică se

constată că o valoare a raportului mai mare de 0,6 indică faptul că întreprinderea are probleme

dificile de gestiune financiară.

III Indicatori de lichiditate

Lichiditatea unei întreprinderi reprezintă capacitatea acesteia de a face faţă cu activele

de care dispune, obligaţiilor exigibile pe termen scurt. Altfel spus, lichiditatea întreprinderii este

27

capacitatea de a transforma într-o perioadă scurtă de timp, activele de care dispune în monedă,

fără costuri semnificative şi fără a prejudicia echilibrul economic.

În bilanţul contabil al întreprinderii, activele sunt aşezate în ordine crescătoare a

gradului lor de lichiditate, astfel: mai întâi activele fixe şi apoi activele circulante. Aceasta

înseamnă că posturile din partea de jos a bilanţului au gradul cel mai ridicat de lichiditate.

În mod concret, se pot calcula mai mulţi indicatori de reflectare a lichidităţii:

1) Lichiditatea generală (,,curent ratio”) se determină ca un raport între activele

circulante totale şi totalitatea datoriilor pe termen scurt.

Literatura de specialitate29 arată că acest indicator trebuie să aibă valori supraunitare,

pornind de la un criteriu esenţial al echilibrului financiar al întreprinderii potrivit căruia activele

curente trebuie sa aibă permanent o valoare mai mare decât obligaţiile curente.

2)Lichiditatea restrânsă /redusă/ intermediară (quick ratio, acid test) se determină pe

baza relaţiei:

Acest indicator exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt

pe seama disponibilităţilor şi a creanţelor. Şcoala financiară clasică consideră că indicatorul

lichidităţii reduse trebuie să fie 0.5, iar valoarea sa optimă trebuie sa fie egală cu 1.

3)Lichiditatea imediată reflectă disponibilitatea întreprinderii de a-şi lichida imediat

sau într-un termen imediat sau într-un termen foarte scurt obligaţiile exigibile .

Se calculează folosind relaţia:

Disponibilităţile băneşti se referă la trezoreria întreprinderii: casa, conturile curente

bancare, plasamente de scurtă durată.

Acest indicator este considerat optim dacă înregistrează o valoare supraunitară. În

literatura de specialitate se demonstrează că este dificil de a stabili un nivel optim pentru acest

indicator, pentru că trebuie luate în calcul şi plăţile şi încasările viitoare, ce sunt destul de greu

de stabilit. Prin urmare, acest indicator este utilizat mai ales pentru a efectua comparaţii în timp

şi spaţiu şi nu pentru a face un raţionament analitic la un moment dat30.

IV Indicatori de profitabilitate si de rentabilitate

Profitabilitatea poate fi considerată ca fiind capacitatea întreprinderii de a produce un

venit superior costului vânzărilor.29 Vasile Cocriş, Vasile Işan, Op. cit., vol.2, p.19030 Ibidem, p.184

28

Analiza profitabilităţii presupune atât analiza în mărimi absolute (profit brut, profit net),

cât şi analiza in mărimi relative ce presupune compararea efectelor cu eforturile depuse pentru

obţinerea acestora.

Principalele mărimi relative studiate sunt :

1) Rata profitului brut – se calculează ca un raport intre profitul brut (Pb), şi suma

cheltuielilor materiale (c) şi salariale (s), sau ca un raport între profitul brut şi valoarea

capitalului utilizat (C):

rata rentabilităţii resurselor consumate

sau

rata rentabilităţii resurselor avansate

Acest indicator are o importanţă mai mare în orientarea întreprinderii, către promovarea

acelor produse care oferă o rată mai mare decât media la nivelul agentului economic.

2) Rata profitului net se calculează ca raport între profitul net (Pn) şi totalul

veniturilor realizate de întreprindere.

În varianta prezentată, indicatorul arată o situaţie favorabilă dacă depăşeşte 15%.

Rata profitului net se mai poate determina şi ca raport între profitul net (Pn) şi capitalul

social vărsat (Cs.v.).

Calculat după această formulă, indicatorul pune în evidenţă capacitatea managerilor

întreprinderilor de a obţine un randament adecvat al capitalului investit. Nivelul minim

acceptat este de10%.

Rentabilitatea reflectă utilizarea capitalurilor investite.

Rentabilitatea economică (Re) sau Return on investment (ROI), cum este cunoscută în

literatura anglo-saxonă, exprimă capacitatea capitalului investit de a aduce profit. În funcţie de

profitul avut in vedere, rentabilitatea îmbracă următoarele forme:

- Rentabilitate economică brută (Reb):

- Rentabilitate economica netă (Ren):

- Rentabilitate economica de exploatare:

29

Rentabilitatea financiară (Rf) sau “Return on eqiuity” (ROE) exprimă capacitatea

capitalurilor proprii de a aduce profit. Relaţia de calcul este următoarea:

Rentabilitatea financiară este influenţată de modalităţile de procurare a capitalurilor

întreprinderii, de structura financiară şi de situaţia îndatorării întreprinderii. Pentru

întreprinderile cotate la bursă este avantajos ca rata rentabilităţii financiare să fie mai mare

decât rata medie a dobânzii pe piaţa, pentru a face mai atractive acţiunile întreprinderii şi a

creşte cursul lor bursier.

3.2 Analiza îndatorării cu ajutorul metodei ratelor

Pentru analiza gradului de îndatorare şi a echilibrului financiar la nivelul întreprinderii,

am folosit principalele documente de sinteză ale contabilităţii şi anume: bilanţul contabil şi

contul de rezultate. Pe baza datelor din bilanţurile contabile s-au întocmit bilanţurile financiare

ale S.C. SIRETUL S.A Paşcani. (anexele 1, 2, 3, 4). Pentru a asigura comparabilitatea datelor

preluate din bilanţurile contabile am procedat la deflatarea sumelor, întocmai ca în capitolul

precedent (anexa 5).

Pe baza datelor din bilanţurile financiare, am efectuat calculul şi analiza indicatorilor.

I Indicatori de structură a pasivului

Structura financiară a societăţii analizate este prezentată în tabelul nr. 7.

Tabelul nr. 7 Structura financiară a SC. SIRETUL SA

Indicatori Exerciţiile financiare 1999 2000 2001

Capitaluri proprii 72,85% 60,59% 60,07%Datorii pe termen mediu şi lung - 19,36% 15,30%

Datorii pe termen scurt 27,15% 20,05% 24,63%Total pasiv 100% 100% 100%

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe baza datelor din tabelul anterior, se constată că ponderea cea mai mare în total pasiv

o deţin capitalurile proprii, urmate apoi de datoriile pe termen scurt şi în cele din urmă datoriile

pe termen mediu şi lung.

30

Ponderea capitalurilor proprii s-a redus de la un an la altul, mai semnificativ în perioada

1999-2000 cu 12,26% faţă de 0,52% în perioada 2000-2001.

Evoluţia datoriilor pe termen mediu şi lung pe parcursul exerciţiilor financiare analizate

este fluctuantă. Aceasta înregistrează o tendinţă ascendentă în 2000 ca urmare a faptului că

întreprinderea apelează la împrumuturi pe termen mediu. În anul 2001, politica întreprinderii

privind datoriile pe termen mediu şi lung se menţine, cu observaţia că aceasta se diminuează

uşor (cu 4,06%).

Preponderenţa în structura pasivului a capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi

datorii pe termen mediu şi lung) în raport cu datoriile pe termen scurt evidenţiază o anumită

rigiditate a pasivului. Această rigiditate tinde să se accentueze în 2000, datorită faptului că

ponderea pasivelor circulante se diminuează cu 7,1% comparativ cu exerciţiul luat ca bază de

referinţă, în timp ce ponderea capitalurilor permanente în pasivul total creşte cu 7,1% în aceeaşi

perioadă. În anul 2001, creşterea ponderii pasivelor circulante în totalul pasivului faţă de anul

anterior (4,58%) atenuează rigiditatea pasivului şi se reflectă pozitiv asupra rentabilităţii

financiare, în urma creşterii posibilităţii de acces a societăţii la sursele de finanţare puţin sau

deloc costisitoare (credite furnizori).

În mod grafic, evoluţia structurii financiare a S.C. SIRETUL S.A se prezintă în figura nr. 3.

Figura nr.3 Evoluţia structurii financiare la S.C. SIRETUL S.A

II Indicatorii gradului de îndatorare

Indicatorii gradului de îndatorare sunt prezentate în tabelul nr.8.

Tabelul nr.8 Indicatori ai gradului de îndatorare la SC. SIRETUL SA Paşcani

– mii lei –

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Datorii totale (mii lei) 26.318.601 37.663.942 35.166.816

Datorii la termen (mii lei) - 18.503.427 13.477.110

Total pasiv (mii lei) 96.933.907 95.570.095 88.079.559

Capital propriu (mii lei) 70.615.306 57.906.153 52.912.743

Capital permanent (mii lei) 70.615.306 76.409.580 66.389.853

Coeficient de îndatorare globală în funcţie de 0,2715 0,3940 0,3992 31

total pasiv

Coeficient de îndatorare globală în funcţie de

capitalul propriu

0,3727 0,6504 0.6646

Coeficient de îndatorare la termen în funcţie de

capitalul permanent

- 0,2421 0,2030

Coeficient de îndatorare la termen în funcţie de

capitalul propriu

- 0,3195 0,2547

Rata de autonomie financiară 100% 75,78% 79,69%

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe baza datelor din tabel nr.8 evoluţia coeficientului de îndatorare poate fi reprezentată

grafic în figura nr. 4.

Figura nr.4 Coeficientul de îndatorare globală, în funcţie de total pasiv

Pe întreaga perioadă analizată, coeficientul de îndatorare globală în funcţie de totalul

pasiv a înregistrat valori mai mici decât pragul de 2/3. Deci se consideră a avea un nivel

favorabil. Creşterea înregistrată de la 0,2715 înregistrată în 1999 la 0,3940 în 2000 este

determinată, în principal, de contractarea unor împrumuturi pe termen mediu.

32

Figura nr.5 Coeficientul de îndatorare globală , în funcţie de capitalul propriu

Pe parcursul exerciţiilor financiare analizate, indicatorul prezentat nu atinge limita

maximă 2. În perioada 1999-2000, se observă o evoluţie puternic ascendentă determinată, în

principal, de creşterea datoriilor totale cu 43,10% , în acelaşi timp cu diminuarea capitalului

propriu cu 17,99%. Această evoluţie se atenuează în exerciţiul financiar (2001), când capitalul

propriu înregistrează un ritm de diminuare mai accentuat (8,62%) faţă de ritmul de scădere a

datoriilor totale (6,63%).

Figura nr.6 Coeficientul de îndatorare la termen în funcţie de capitalul permanent

Indicatorul se înscrie în valorile optime, mai mici decât pragul de 0,5. Se observă că în

anul 1999, valoarea acestui indicator este nedeterminată , datorită faptului că întreprinderea nu

avea datorii la termen. Ca urmare, a contracarării de împrumuturi pe termen mediu în anul 2000

acest indicator atinge nivelul de 0,2421. În ultimul exerciţiu financiar al perioadei considerate,

indicatorul înregistrează o uşoară scădere determinată de diminuarea mai pronunţată a datoriilor

33

la termen de la 18.503.427 mii lei în 2000 la 13.477.110 mii lei în 2001, faţă de diminuarea

reală a capitalului permanent de la 76.409.580 mii lei la 66.389.853 mii lei.

Figura nr.7 Coeficientul de îndatorare la termen, în funcţie de capitalul propriu

Coeficientul de îndatorare la termen se calculează numai pentru exerciţiile financiare

2000, 2001 pentru că numai în această perioadă societatea a recurs la împrumuturi pe termen

mediu. Pentru această perioadă, coeficientul se încadrează în limita stabilită luând valori

subunitare. Se observă că indicatorul cunoaşte o diminuare uşoară de la 0,3195 în 2000 până la

valoarea de 0,2547 în 2001, cauzată de reducerea mai rapidă a datoriilor pe termen mediu şi

lung (cu 27,16%), faţă de scăderea capitalului propriu (cu 8,62%). Prin urmare se poate

concluziona că indicatorul îndatorării la termen reflectă o situaţie favorabilă pentru echilibrul

economico-financiar al întreprinderii.

Figura nr.8 Rata de autonomie financiară

La societatea analizată, în anul 1999 capitalurile proprii reprezentau baza finanţării

deoarece rata de autonomie financiară a fost de 100%. Întreprinderea nu avea datorii la termen,

folosind ca surse de finanţare numai capitalurile proprii şi pasivele curente. În anul 2000,

34

indicatorul a scăzut la 75,78%, valoare considerată favorabilă pentru că depăşeşte valoarea prag

de 50%. În anul 2001 indicatorul sporeşte cu 3,91% datorită diminuării mai rapide a capitalului

permanent (cu 13,11%) faţă de diminuarea capitalului propriu (cu 8,62%).

Indicatorii capacităţii de rambursare sunt calculaţi pe baza tabelului nr.9.

Tabelul nr.9 Indicatorii capacităţii de rambursare

- MII LEI -

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Datorii la termen - 18.503.427 13.477.110

Cheltuieli financiare 3.871.565 4.345.614 2.718.771

Excedentul brut de exploatare 13.081.331 20.015.213 17.736.261

Rezultatul net contabil 7.192.265 11.873.432 12.333.357

Fondul de amortizare şi provizioane 1.766.250 3.666.583 3.536.433

CAF potenţială 8.958.515 15.540.015 15.869.790

Dividendele 2.275.698 2.968.302 3.821.485

Participaţii sale salariaţilor la profit 2.061.661 1.929.013 23.167

CAF reală 4.621.165 10.642.700 12.071.472

Raportul capacităţii de rambursare - 1,7386 1,1164

Raportul prelevării datoriilor financiare 0,2959 0,2171 0,1532

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Figura nr.9 Coeficientul capacităţii de rambursare

Coeficientul capacităţii de rambursare se înscrie în valorile optime mai mici decât pragul

4. Pentru anul 1999, nu se calculează deoarece societatea nu avea datorii la termen. În anul

2000, atinge nivelul de 1,73 ani şi exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile

financiare pe termen mediu şi lung într-un timp considerat favorabil. În anul următor, termenul

35

necesar pentru rambursarea debitelor la termen din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii

s-a redus cu 0,62 ani, contribuind la ameliorarea echilibrului financiar.

Figura nr. 10 Coeficientul prelevării datoriilor financiare

Raportul prelevării datoriilor financiare are o evoluţie descendentă pe durata întregii

perioade analizate (de la 0,2559 în 1999 la 0,1532 în 2001), determinată în principal de

creşterea excedentului brut al exploatării (de la 13.081.331 mii lei în 1999 la 17.736.261 mii lei

în 2001).Aceasta pune în evidenţă îmbunătăţirea capacităţii întreprinderii de a-şi achita datoriile

financiare pe termen scurt pe baza desfăşurării unei activităţi de exploatare eficiente. Se observă

că în anul 2001, indicatorul are o valoare foarte mică de 0,1532, altfel spus timpul de

rambursare a obligaţiilor curente este de aproximativ 55 zile.

La S.C. SIRETUL S.A, indicatorii de reflectare a lichidităţii sunt evidenţiaţi în tabelul

nr.10.

Tabelul nr.10 Indicatorii de lichiditate la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

-mii lei-

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Pasive curente (datorii pe

termen scurt)

26.318.601 19.160.514 21.689.705

Active curente 35.984.800 33.931.258 38.330.045

Active rapide 25.207.640 25.273.592 25.573.479

Disponibilităţi băneşti 631.317 1.120.680 2.411.732

Lichiditatea generală 1,3672 1,7708 1,7671

Lichiditatea restrânsă 0,9577 1,3190 1,1790

Lichiditatea imediată 0,024 0,058 0,1111

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-200136

La S.C. SIRETUL S.A se constată următoarele:

Indicatorul ,,lichiditate generală” a înregistrat în perioada analizată 1999-2001 valori

supraunitare, ceea ce arată că activele curente depăşesc pasivele curente, situaţie apreciată ca

fiind pozitivă. Se observă o creştere sensibilă în anul 2000 cu 0,40% faţă de anul de referinţă,

determinată de influenţa a doi factori şi anume:

activele circulante s-au redus în 2000 faţă de 1999, reducere care a determinat reducerea Lg

cu 0,08;

datoriile pe termen scurt s-au redus in anul 2000 faţa de 1999, reducere care a determinat

sporirea Lg cu 0.48.

În anul 2001 nivelul lichidităţii generale este foarte apropiat de cel al anului precedent şi

apare ca rezultat al modificărilor simultane, în sensul creşterii de la un an la altul, atât a

pasivelor curente, cât şi a activelor curente.

Raportând anul 2001 la anul de referinţa 1999 se remarcă creşterea lichidităţii generale

de la 1,36 la 1,76 ca urmare a sporirii activelor circulante concomitent cu diminuarea pasivelor

curente.

Indicatorul „lichiditate restrânsă” a înregistrat pe parcursul exerciţiilor financiare

avute în vedere o evoluţie fluctuantă. Regula prudenţei financiare, cea conform căreia

lichiditatea restrânsă optimă este cuprinsă între valorile 0,5 şi 1, se respectă doar din anul 1999

(0,95), ajungând în anul 2000 la 1,31, iar în anul 2001 la 1,17.

Faţă de anul 1999, lichiditatea restrânsă a crescut în anul 2001 cu 0,2213. Această

creştere este justificată de influenţa factorilor următori:

creanţele şi disponibilităţile au crescut în anul 2001 faţă de 1999, sporire ce a determinat

creşterea Lr cu 0,0139;

pasivele curente s-au redus în anul 2001 faţă de 1999, reducere ce a antrenat creşterea Lr

cu 0,2074.

Această situaţie se datorează creşterii producţiei neîncasate, deci a creanţelor.

Indicatorul ,,lichiditate imediată” are un nivel necorespunzător, subunitar, pe toată durata

studiată. Situaţiile cele mai critice apar în anii 1999 şi 2000, fiind cauzate mai ales de nivelul

redus al disponibilităţilor băneşti. În anul 2001, se remarcă o creştere uşoară a acestui

coeficient, antrenată de creşterea disponibilităţilor băneşti faţă de anul de referinţă (1999) în

acelaşi timp cu diminuarea pasivelor curente.

Grafic, indicatorii lichidităţii se prezintă în figura nr.10.

37

Figura nr.10 Indicatorii de lichiditate la S.C. SIRETUL S.A

Indicatorii de profitabilitate şi de rentabilitate, calculaţi pe exemplul SC „SIRETUL „SA

Paşcani sunt redaţi în tabelul nr.11.

Tabelul nr.11 Indicatori de profitabilitate şi rentabilitate la S.C. SIRETUL S.A

Indicatori Exerciţii financiare

1999 2000 2001

Profit brut (mii lei) 11.264.238 15.900.199 13.774.956

Impozitul pe profit (mii lei) 4.071.973 4.026.766 1.441.599

Profitul net (mii lei) 7.192.265 11.873.432 12.333.357

Capitalul social vărsat (mii lei) 61.839.632 43.951.408 33.576.324

Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

(mii lei)

- 18.503.427 13.477.110

Capitalul propriu 70.615.306 57.906.153 52.912.743

Capitalul permanent (mii lei) 70.615.306 76.409.580 66.389.853

Capitalul împrumutat pe termen scurt (mii lei) 26.318.601 19.160.514 21.689.705

Capitalul total (mii lei) 96.933.907 95.570.094 88.079.558

Rezultatul exploatării (mii lei) 14.769.907 20.245.813 16.493.727

Venituri totale (mii lei) 129.826.924 134.452.587 147.918.372

Rata profitului brut 11,62% 16,63% 15,63%

Rata profitului net (în funcţie de venituri totale) 5,53% 8,83% 8,33%

Rata profitului net (în funcţie de capitalul social) 11.63% 27,01% 36,73%

Rata brută a rentabilităţii economice 15,95% 20,80% 20,74%38

Rata netă a rentabilităţii economice 10,18% 15,53% 18,57%

Rata rentabilităţii economice de exploatare 15,23% 21,18% 18,72%Rata rentabilităţii financiare 10,18% 20,50% 23,30%

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Grafic, evoluţia profitului brut se prezintă în figura nr.11.

Figura nr.11 Evoluţia profitului brut la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Se constată că profitul brut are o evoluţie fluctuantă, cu o pantă ascendentă mai

pronunţată între 1999 şi 2000, bazându-se pe rezultatul exploatării. Rezultatul financiar a avut o

influenţă negativă atât în anul 2000 cât şi în anul 2001, în timp ce rezultatul excepţional a

exercitat o influenţă pozitivă în formarea profitului brut. In anul de referinţă, 1999 influenţele

celor doi factori au fost de sens contrar, altfel spus rezultatul financiar a fost pozitiv şi rezultatul

excepţional s-a concretizat în pierdere. Raportând anul 2001 la anul de bază 1999 se observă

creşterea ratei profitului brut cu 4,01%, determinată de creşterea profitului brut în mărime

absolută simultan cu diminuarea capitalului total.

Figura nr.12 Evoluţia profitului net în funcţie de veniturile totale la

S.C. SIRETUL S.A Paşcani

39

În ceea ce priveşte rata profitului net în funcţie de veniturile totale înregistrează o

evoluţie asemănătoare cu cea a profitului brut. Se remarcă o creştere semnificativă în anul 2000

ca urmare a evoluţiei favorabile a profitului net. Această creştere este urmată de o diminuare

uşoară în anul 2001, determinată de creşterea mai rapidă a veniturilor totale faţă de cea stabilită

la nivelul profitului net.

Graficul profitului net în funcţie de capitalul social este realizat în figura nr.13.

Figura nr.13 Evoluţia profitului net în funcţie de capitalul social la

SC SIRETUL SA Paşcani

Rata profitului net în funcţie de capitalul social are o evoluţie ascendentă cu o pantă mai

pronunţată în perioada 1999-2000. Această creştere stabilită la nivelul ratei profitului net este

determinată de diminuarea reală a capitalului social vărsat în acelaşi timp cu sporirea reală a

profitului net.

Evoluţia ratei brute a rentabilităţii economice este reprezentă grafic în figura nr.14.

Figura nr.14 Rata brută a rentabilităţii economice

Se observă o creştere mai accentuată, în perioada 1999-2000 a ratei brute a rentabilităţii

economice susţinută, în principal, de sporirea profitului brut într-un ritm mai alert decât

40

sporirea capitalului permanent. În anul 2001 nivelul acestui indicator este foarte apropiat de cel

al anului precedent astfel încât raportat la anul de bază (1999 ) exprimă o situaţie favorabilă.

Evoluţia ratei nete a rentabilităţii economice este reprezentată în figura nr. 15.

Figura nr.15 Rata netă a rentabilităţii economice

Pe durata întregii perioade analizate, rata neta a rentabilităţii economice înregistrează o

tendinţă ascendentă, atingându-se valoarea de 18,57 % în anul 2001 faţă de 10,18 % în anul

1999. Această creştere se datorează, în principal, creşterii profitului net. Societatea analizată şi-

a mărit prin efort propriu rentabilitatea economică, folosind mijloacele materiale şi financiare

deţinute prin:

- restructurarea societăţii în conformitate cu programul propus

- politică eficientă în selecţia clienţilor, depunând eforturi în menţinerea clienţilor fideli

şi atragerii de noi clienţi din ţară şi străinătate

- definitivarea contractelor pentru producţia destinată exportului

- creşterea calităţii tricoturilor şi diminuarea rebuturilor

În ceea ce priveşte rata rentabilităţii economice de exploatare, evoluţia este reprezentată

în figura nr.16.

Figura nr.16 Evoluţia ratei rentabilităţii economice de exploatare

41

Rata rentabilităţii economice de exploatare a înregistrat o creştere de 5,95% în perioada

1999-2000, datorată, în principal, evoluţiei pozitive a rezultatului activităţii de exploatare. În

anul 2001, acest indicator cunoaşte o diminuare uşoară (2,46%) ca urmare a reducerii mai

însemnate a rezultatului de exploatare faţă de reducerea activului total.

Rata rentabilităţii financiare este reprezentată grafic în figura nr.17.

Figura nr.17 Rata rentabilităţii financiare la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

Rata rentabilităţii financiare a înregistrat o evoluţie ascendentă pe parcursul exerciţiilor

financiare analizate. Se constată o sporire spectaculoasă de la 10,18% în anul 1999 la 20,50% în

anul 2000. În legătură cu această creştere, trebuie menţionat faptul că profitul net a crescut în

mod real cu 65,08% şi în aceeaşi perioadă capitalurile proprii s-au redus cu 17,99%. În ultimul

exerciţiu financiar considerat, indicatorul atinge valoarea de 23,30% , fiind superior celor din

anii precedenţi.

Se mai constată că în anul 2001 s-a înregistrat cea mai mare diferenţă, în sens pozitiv,

între rentabilitatea financiară şi cea economică.

3.3 Posibilităţi de îmbunătăţire a structurii financiare

Structura financiară reflectă compoziţia capitalurilor firmei . Ea reprezintă ansamblul

complex şi coordonat al diverselor surse de finanţare la care managementul financiar recurge

pentru a acoperi necesarul de finanţat31.

În condiţiile în care întreprinderea dispune de mai multe posibilităţi de finanţare a

activităţii sale, se pune problema de a alege pe acelea care se pretează cel mai bine nevoilor

sale. Această selecţie trebuie să se facă ţinând cont de anumite condiţii care limitează aria

posibilităţilor de procurare de resurse. Literatura de specialitate32 propune mai multe reguli de

respectat în materie de finanţare a activităţii unei întreprinderi.

În continuare, vom prezenta principalele criterii care stau la baza selectării modalităţilor

de finanţare şi în ce măsură acestea se verifică pe exemplul societăţii S.C. SIRETUL S.A.

31Ion Neagoe , Op.cit., p.10432 Jean Barreau, Jacqueline Dalahaye, Gestion financière, Editura Dunod, Paris 1991, p. 365-370

42

3.3.1 Regula echilibrului financiar

Această regulă susţine că activele imobilizate, care reprezintă nevoi cu caracter

permanent este judicios să fie acoperită cu capital permanent, în timp ce activele circulante pot

fi acoperite, de o parte a capitalului permanent numită fond de rulment, dar şi prin datorii pe

termen scurt.

În conformitate cu cele prezentate mai sus, se pot stabili următoarele :

Active circulante = Fond de rulment + Resurse de trezorerie

Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate

Fond de rulment = Active circulante – Resurse de trezorerie

Capital permanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen mediu şi lung

Elementele de calcul pentru determinarea fondului de rulment a SC „SIRETUL” SA

sunt prezentate în tabelul nr.12.

Tabelul nr.12 Elemente de calcul ale fondului de rulment la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

- mii lei -

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Stocuri 10.777.160 8.657.666 12.756.565

Creanţe 24.576.323 24.152.911 23.161.748

Activul de exploatare 35.353.483 32.810.577 35.918.313

Disponibilităţi băneşti 631.317 1.120.680 2.411.732

Active circulante 35.984.800 33.931.258 38.330.045

Datorii pe termen scurt 26.318.601 19.160.514 21.689.705

Capitalul propriu 70.615.306 57.906.153 52.912.743

Datorii pe termen mediu şi lung - 18.503.427 13.477.110

Capital permanent 70.615.306 76.409.580 66.389.853

Active imobilizate 60.949.107 61.638.836 49.749.513

Fond de rulment 9.666.199 14.770.744 16.640.340

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe parcursul întregii perioade analizate, fondul de rulment a fost pozitiv şi a înregistrat o

evoluţie ascendentă de la 9.666.199 mii lei în anul 1999 la 16.640.340 mii lei în anul 2001.

Creşterea fondului de rulment reflectă o sporire a marjei de siguranţă a întreprinderii datorită

43

faptului că o parte crescândă a activelor circulante vor fi finanţate cu ajutorul capitalurilor

permanente.

Tabelul nr.13 Rezultatele analizei fondului de rulment al S.C. SIRETUL S.A Paşcani

- mii lei -

Nr.crt Indicatori Sumă

1 Fond de rulment în perioada curentă (FR 2001) 16.640.340

2 Fond de rulment în perioda de referinţă (FR 1999) 9.666.199

3 Modificarea FR ΔFR = FR2001 – FR1999 6.974.141

a)

3.1

3.1.1

3.1.2

3.2

Din care:

Conform primei relaţii de calcul:

- influenţa capitalului permanent

- influenţa capitalului propriu

- influenţa datoriilor la termen

- influenţa activului imobilizat

-4.225.453

-17.702.569

13.477.110

11.199.594

b)

3.1

3.1.1

3.1.2

3.2

Conform celei de-a doua relaţie:

-influenţa activelor circulante

-influenţa activelor de exploatare

-influenţa disponibilităţilor băneşti

-influenţa datoriilor pe termen scurt

2.345.245

564.830

1.780.415

4.628.896

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Prin urmare, se constată o creştere reală a fondului de rulment, în trei ani, cu suma de

6.974.141 mii lei , creştere determinată:

pe de o parte de scăderea mai semnificativă a activului imobilizat (cu 11.999.594 mii lei)

în raport cu diminuarea capitalului permanent (cu 4.225.453 mii lei) cauzată, în principal, de

scăderea reală a capitalului propriu (cu 17.702.563 mii lei) şi de contactarea unor împrumuturi

la termen

iar pe de altă parte de creşterea activelor circulante cu 2.345.245 mii lei datorită

influenţelor pozitive ale activelor de exploatare şi respectiv al disponibilităţilor băneşti în

acelaşi timp cu diminuarea reală a pasivelor curente.

44

Pentru ca analiza dinamică a fondului de rulment să fie mai reprezentativă, acest

indicator trebuie raportat la alte mărimi cu care se află în corelaţie şi anume : mărimea activului

circulant, a stocurilor, a cifrei de afaceri.

În acest scop se folosesc următoarele rate :

- rata de finanţare a capitalului circulant;

- rata de acoperire a stocurilor;

- ponderea fondului de rulment în totalul cifrei de afaceri.

a) Rata de finanţare a capitalului circulant (RfKC) se determină folosind relaţia:

Această relaţie reflectă ponderea în care fondul de rulment acoperă activele circulante.

În literatura de specialitate se apreciază că mărimea optimă a acestei rate trebuie să fie de

aproximativ 50 %.

b) Rata de acoperire a stocurilor (Ras) se determină pe baza relaţiei :

Această rată arată proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile. Se consideră

că există o acoperire optimă dacă fondul de rulment reprezintă aproximativ 2/3 din totalul

stocurilor.

c) ponderea fondului de rulment în totalul cifrei de afaceri (FRCA) reflectă proporţia

în care fondul de rulment finanţează cifra de afaceri.

Relaţia de calcul este următoarea :

Tabelul nr.14 Rezultatele analizei fondului de rulment în corelaţie cu activul circulant,

stocurile, cifra de afaceri

Nr.crt Indicatori S.C. SIRETUL S.A Paşcani%

1 Rata de finanţare a capitalului circulant din perioada curentă (RfKC 2001)

43,41

2 Rata de finanţare a capitalului circulant din perioada de referinţă (RfKC 1999)

28,86

3

3.13.2

Modificarea ratei de finanţare a capitalului circulant Rfkc

- influenţa fondului de rulment FR- influenţa activului circulant AC

14,55

17,38-2,83

4 Rata de acoperire a stocurilor din perioada curentă (Ras2001)

130,44

5 Rata de acoperire a stocurilor din perioada de referinţă 89,69 45

(Ras1999)6

6.16.2

Modificarea ratei de acoperire a stocurilor (RAS) din care:

- influenţa fondului de rulment (FR)- influenţa stocurilor (S)

40,75

64,71 -23,96

7 Ponderea fondului de rulment în totalul cifrei de afaceri în perioada curentă (FRCA 2001)

11,97

8 Ponderea fondului de rulment în totalul cifrei de afaceri în perioada de referinţă (FRCA 1999)

7,99

9

9.19.2

Modificarea ponderii fondului de rulment în totalul cifrei de afaceri (FRCA)

-influenţa fondului de rulment FR-influenţa cifrei de afaceri CA

3,98

5,77 -1,79

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

La nivelul SC SIRETUL SA Paşcani se constată că nivelul ratei de finanţare a

capitalului circulant a crescut de la 28,86% în anul 1999 la 43,41 % în anul 2001. Se observă că

în anul 2001 nivelul acestei rate se apropie de valoarea optimă (50%), indicând o ameliorare a

situaţiei economico-financiare a întreprinderii care se datorează atât creşterii fondului de

rulment (care a contribuit cu 17,38 % la creşterea ratei de finanţare), cât şi creşterii activelor

circulante (care au contribuit la reducerea cu 2,83 % a ratei de finanţare).

În ceea ce priveşte rata de acoperire a stocurilor se observă că aceasta a crescut de la

89,69 % în anul 1999 la 130,44 % în anul 2001, ceea ce înseamnă că în perioada curentă fondul

de rulment acoperă în întregime stocurile. Această situaţie nu corespunde nivelului optim de

acoperire care presupune că finanţarea stocurilor se realizează în proporţie de numai 66,66 % pe

baza fondului de rulment, urmând ca diferenţa până la 100 % să fie acoperită de datoriile pe

termen scurt.

Ponderea fondului de rulment în totalul cifrei de afaceri a crescut cu 3,98% în perioada

analizată datorită influenţei pozitive a fondului de rulment (de 5,77 %) şi a influenţei negative a

cifrei de afaceri (de 1,79 %) care a crescut de la 120.928.643 mii lei în 1999 la 255.942.354 mii

lei.

Analiza echilibrului financiar la nivel de întreprindere impune, atât analiza fondului de

rulment existent, cât şi a necesarului de fond de rulment. Elementele de calcul ale necesarului

de fond de rulment sunt redate în tabelul nr.15.

Tabelul nr.15 Elementele de calcul ale necesarului de fond de rulment (NFR)

- mii lei -

Nr.crt. Indicatori S.C. SIRETUL S.A

1999 2000 2001

1 Active de exploatare 35.353.483 32.810.577 35.918.313

2 Datorii de exploatare 17.178.554 16.007.972 18.413.276

3 Necesar de fond de rulment (1-2) 18.174.929 16.802.605 17.505.037

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

46

Necesarul de fond de rulment a înregistrat o evoluţie fluctuantă, cu o uşoară diminuare

în anul 2000 (7,55 %) şi o uşoară creştere în anul 2001 (4,18 %). Raportând anul 2001 la anul

de referinţă se constată o scădere a necesarului de fond de rulment, datorată creşterii mai

pronunţate a datoriilor de exploatare în raport cu creşterea activelor de exploatare.

Relaţia care reflectă echilibrul financiar la nivelul unei societăţi comerciale este

exprimată prin trezorerie (T):

T = FR – NFR, unde:

T = trezoreria;

FR = fondul de rulment;

NFR = necesarul de fond de rulment.

Condiţia de realizare a echilibrului financiar constă în inegalitatea:

FR > NFR

Situaţia trezoreriei la S.C. SIRETUL S.A, în fiecare an al perioadei analizate, se pune în

evidenţă cu ajutorul tabelului nr.16.

Tabelul nr.16 Situaţia trezoreriei la S.C. SIRETUL S.A Paşcani

- mii lei -

Nr.crt Indicatori 1999 2000 2001

1 Fondul de rulment 9.666.195 14.770.744 16.640.340

2 Necesarul de fond de rulment 18.174.929 16.802.605 17.505.037

3 Trezoreria -8.508.730 -2.031.861 -864.697

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe baza datelor din tabelul nr.16 se constată existenţa dezechilibrului financiar la S.C.

SIRETUL S.A, în fiecare an al perioadei analizate. Trezoreria este negativă în fiecare an, dar se

constată o reducere continuă şi semnificativă de la un an la altul, ca urmare a creşterii mai

accentuate a fondului de rulment faţă de creşterea necesarului de fond de rulment.

Trezoreria negativă evidenţiază o situaţie preocupantă în legătură cu echilibrul financiar

la nivelul ansamblului întreprinderii. Practic, aceasta se traduce prin imposibilitatea finanţării

nevoilor de fond de rulment cu resurse financiare pe termen mediu şi lung. În aceste condiţii

întreprinderea este tributară resurselor de trezorerie.

Situaţia cea mai critică s-a înregistrat în anul 1999 când întreprinderea nu avea

împrumuturi pe termen mediu şi lung, folosind ca surse de finanţare numai capitalurile proprii

şi pasivele curente. În anul 2000, structura financiară se ameliorează ca urmare a consolidării

capitalurilor permanente pe baza împrumuturilor pe termen mediu, folosite pentru acoperirea

investiţiilor realizate.

47

În anul 2001, situaţia trezoreriei este mai bună faţă de anii precedenţi, dar rămâne în

continuare negativă ca urmare a unui necesar de fond de rulment mai mare decât fondul de

rulment. Nevoia de fond de rulment reflectă un surplus de nevoi temporare de fond de rulment

în raport cu resursele temporare care pot fi mobilizate. Ea pune în evidenţă decalajul

nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor pe

termen scurt, pe de altă parte.

Prin urmare pentru ca firma sa-şi îmbunătăţească structura financiară pentru obţinerea

echilibrului financiar are la dispoziţie una din variante:

1) reducerea termenilor creditelor clienţi şi a stocurilor, paralel cu acţiunea asupra

termenelor de plată a furnizorilor, în sensul creşterii acestora.

Reducerea duratei pentru care se acordă creditul client se realizează cu prudenţă şi se

adaptează la natura activităţii clientului şi trebuinţelor sale. Acordarea unor termene de plată

mai scurte concretizează o politică mai restrictivă a creditului-client, dar care nu se poate

îndepărta prea mult de la politica dusă de întreprinderile concurente care acţionează în sectorul

industriei uşoare.

Gestiunea eficientă a creditului furnizor presupune pe lângă utilizarea eficientă a

acestuia, în principal prin clauze contractuale care să menţioneze volumul şi durata, întârzierea

voluntară a plăţilor, însă de o manieră flexibilă, astfel încât să nu provoace penalităţi de

întârziere şi nici să nu ducă la deteriorarea relaţiilor cu furnizorul.

2) consolidarea capitalurilor permanente pentru a ajunge la o structură financiară

adecvată pentru o politică de investiţii şi de expansiune în domeniul său de activitate.

Regula îndatorării maxime

Îndatorarea la termen variază între două limite:

prima limită: suma datoriilor la termen nu trebuie să depăşească 50% din capitalurile

permanente

Datorii pe termen mediu şi lung ≤ Capitaluri proprii

Altfel spus, datoriile pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească 50% din

capitalurile permanente.

sau

a doua limită: suma datoriilor pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească

autofinanţarea medie aferentă unei perioade de 3 ani.

48

La societatea S.C. SIRETUL S.A Paşcani, se poate concluziona pe baza analizei din

subcapitolul precedent că regula îndatorării maxime a fost respectată în perioada analizată.

Coeficientul de îndatorare la termen în funcţie de capitalul permanent a atins nivelul de

24,21% în anul 2000 şi 20,30% în anul 2001 ceea ce reflectă o situaţie favorabilă. De asemenea,

coeficientul de îndatorare la termen în funcţie de capitalul propriu înregistrează valori

subunitare, ceea ce înseamnă că întreprinderea nu a ajuns la saturarea nivelului de îndatorare.

În ce priveşte cea de-a doua limită, aceasta se verifică analizând coeficientul capacităţii

de rambursare. Evoluţia acestuia pune în evidenţă că termenul de maxim 1,73 ani realizat în

2000, necesar pentru achitarea datoriilor la termen poate fi considerat favorabil.

Prin urmare, indicatorii analizaţi reflectă o structură financiară adecvată obiectivelor

stabilite la nivelul întreprinderii în perioada analizată.

Mai mult pentru anul 2002 societatea mai poate apela la credite suplimentare dacă

activitatea solicită acest lucru, deşi o îndatorare suplimentară ar afecta şi mai mult gradul de

solvabilitate. Pe baza indicatorilor din bilanţ se poate determina limita maximă până la care se

poate îndatora societatea.

Tabelul nr.17 Determinarea capacităţii maxime de îndatorare

- mii lei -

Nr.crt. Indicatori S.C. SIRETUL S.A

1 Datorii totale maxime ≤ 2 capitalul propriu

2 Datorii totale din 2001 58.734.535

3 Capitalul propriu din 2001 97.452.732

4 Datorii maxime posibile de contractat pentru anul 2002 136.170.929

5 Datorii la termen maxime ≤ capitalul propriu

6 Datorii la termen din 2001 24.821.644

7 Datorii la termen pentru 2002 72.631.088

8 Datorii pe termen scurt pentru 2002 63.539.841

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Deci, în anul 2002 S.C. SIRETUL S.A mai poate contacta credite de aproximativ

136,170 miliarde lei, din care 24,82 miliarde pe termen lung şi 63,539 miliarde lei pe termen

scurt.

3.3.2 Regula minimului de autofinanţare

Este, de fapt, o aplicaţie a primelor două reguli. Întreprinderea trebuie să autofinanţeze o

parte din investiţiile pentru care solicită credite (în general partea finanţată pe seama

autofinanţării este de 30 %).

49

Deci, consolidarea şi îmbunătăţirea structurii financiare presupune ca, pentru fiecare

operaţie de investiţie, efectuată de întreprindere, recurgerea la îndatorarea la termen nu trebuie

să depăşească un anumit procent din valoarea investiţiei prevăzute. Acest procent poate fi

cuprins între 50% şi 75% din valoarea investiţiei fără TVA.

3.3.3 Criteriul rentabilităţii financiare

O întreprindere poate să folosească atât capital propriu, cât şi capital împrumutat pentru

realizarea unei investiţii, a unei activităţi de producţie sau comerţ. În aceste condiţii se impune

urmărirea efectelor folosirii capitalului împrumutat asupra rentabilităţii şi anume33:

dobânzile şi alte plăţi asimilate care influenţează asupra rezultatelor economico-

financiare, respectiv asupra profitului impozabil şi profitului net;

variaţiile dobânzii ce influenţează asupra profitului, datorită primei de risc aplicată de

bănci.

Pentru a pune în evidenţă impactul îndatorării asupra rentabilităţii financiare a

întreprinderii se folosesc relaţiile:

- profitul net (PN) este determinat de rezultatul exploatării, corectat cu dobânzile (Db)

la capitalurile împrumutate şi cu impozitul pe profit (T);

PN = (Re – Db).(1 – T)

- din relaţia da calcul a rentabilităţii economice (Re), se obţine rezultatul brut al

exploatării (RE) ca remunerare a întregului activ economic (A);

Re = RE / A => RE =Re.A

- activul economic este finanţat integral din capitaluri proprii şi împrumutate;

RE = Re.(KP + D)

- dobânda Db ca remunerare a capitalurilor împrumutate, rezultă din relaţia:

Db = D.Rd

Astfel, rata rentabilităţii financiare devine:

33 Gheorghe Voinea, Angela Boariu, Opinii asupra efectului îndatorării, în revista Finanţe, Credit, Contabilitate,

nr.5 -6/1994, p.4450

Efectul multiplicator al îndatorării constituie „efectul de levier”, denumire ce provine

de la faptul că împrumuturile reprezintă o pârghie financiară care influenţează nivelul

capitalurilor proprii.

Această relaţie numită în literatura de specialitate formula generală a efectului de

pârghie arată că:

dacă Re>Rd, rentabilitatea financiară este cu atât mai ridicată cu cât raportul D/KP este

mai mare. Efectul de pârghie este pozitiv.

dacă Re<Rd, rentabilitatea financiară este cu atât mai slabă cu cât raportul D/KP este mai

mare. Efectul de pârghie este în acest caz negativ şi întreprinderea trebuie să se abţină de la a se

îndatora.

În continuare, vom analiza efectul îndatorării asupra rentabilităţii financiare la SC SIRETUL

SA Paşcani.

Pentru aceasta, vom considera două variante:

însumarea tuturor datoriilor firmei, indiferent de natura lor (datorii pe termen lung şi

mijlociu sau resurse de trezorerie) şi stabilirea influenţei acestora asupra rentabilităţii

capitalului propriu;

considerarea structurii financiare a societăţii ca o compoziţie a capitalurilor permanente şi

determinarea efectului datoriilor la termen asupra rentabilităţii capitalului propriu.

Pentru prima variantă rezultatele sunt redate în tabelul nr.18.

Tabelul nr.18 Analiza îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii la

S.C. SIRETUL S.A

- mii lei -Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Capital propriu 70.615.306 57.906.153 52.912.743

Capital împrumutat 26.318.601 37.663.941 35.166.815

Capital total 96.933.907 95.970.095 88.079.558

Profit înainte de plata dobânzilor 14.769.907 20.245.813 16.493.727

Plăţi dobânzi 3.505.669 4.345.615 2.718.771

Costul capitalului împrumutat sau rata medie a

dobânzii (%)

13,32% 11,53% 7,73%

Costul real al capitalului împrumutat (%) 8,5% 8,61% 6,93%

Profit brut 11.264.238 15.900.198 13.744.956 51

Impozit pe profit 4.071.973 4.026.766 1.411.599

Profit net 7.192.265 11.873.432 12.333.357

Rata rentabilităţii economice 15,23% 21,18% 18,72%

Rata rentabilităţii economice Re(1-T) 9,71% 15,81% 16,79%

Rata rentabilităţii financiare 15,95% 27,45% 25,97%

Rata rentabilităţii financiare Rf (1-T) 10,18% 20,50% 23,30%

Coeficient de îndatorare globală în funcţie de

capitalul propriu

0,3727 0,6504 0,6646

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe baza datelor din tabelul prezentat se constată că:

În anul 1999, diferenţa dintre rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice

este de 0,72%. Efectul pozitiv, dar nesemnificativ al levierului asupra rentabilităţii capitalului

propriu îşi are explicaţia în capacitatea societăţii de a rentabiliza capitalul investit numai până la

nivelul de 15,23% în raport cu rata medie a dobânzii.

În această situaţie gradul de îndatorare, care este departe de a atinge limita de saturare a

îndatorării societăţii, are o influenţă modestă asupra rentabilităţii capitalului propriu.

Remunerarea capitalului propriu, deşi pozitivă, nu satisface cerinţele pieţei financiare

întrucât capitaluri a căror procurare implică grade de risc diferite sunt recompensate aproape la

fel.

În anul 2000 diferenţa dintre rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice

este pozitivă (6,27%). Se constată că îndatorarea a exercitat o influenţă pozitivă asupra

rentabilităţii financiare. Efectul pozitiv al levierului este generat, în principal de:

creşterea gradului de îndatorare de la 0,37 la 0,65 în anul 2000 ca urmare a contractării de

împrumuturi pe termen mediu, inclusiv credite furnizor şi de la diverşi creditori pentru

finanţarea investiţiilor efectuate în vederea retehnologizării secţiilor de producţie. În acelaşi

timp capitalurile proprii s-au redus cu 17,99%;

creşterea rentabilităţii economice cu 5,95% datorită creşterii volumului de producţie

vândută cu 7,87% şi implicit creşterii veniturilor de exploatare simultan cu diminuarea reală a

cheltuielilor de exploatare. În acelaşi timp costul mediu al capitalului împrumutat s-a redus cu

1,79%.

În anul 2001 se obţine cea mai mare diferenţă dintre rata rentabilităţii financiare şi rata

rentabilităţii economice din perioada analizată. În condiţiile în care gradul de îndatorare are o

52

valoare foarte apropiată de cea a anului 2000, efectul pozitiv al levierului se poate explica prin

creşterea rentabilităţii economice corelată cu diminuarea costului mediu al capitalului

împrumutat.

Remarcăm, de asemenea, că introducerea în calcul a impozitului pe profit nu afectează

rezultatele analizei. În plus, evoluţia descendentă a impozitului pe profit justificată de creşterea

volumului producţiei de export are o influenţă favorabilă asupra rentabilităţii economice şi

financiare a întreprinderii.

2) Pentru cea de-a doua variantă rezultatele sunt redate în tabelul nr.19

Analiza s-a realizat numai pentru anii 2000-2001, deoarece în anul 1999 societatea nu

avea datorii la termen.

Tabel nr.19 Analiza îndatorării asupra rentabilităţii capitalului propriu la

S.C. SIRETUL S.A

- mii lei -

Indicatori Exerciţiile financiare

2000 2001

Capitalul propriu 57.906.153 52.912.743

Datorii la termen 18.503.427 13.477.110

Capital permanent 76.409.580 66.389.853

Profit înainte de plata dobânzilor 20.245.813 16.493.727

Costul capitalului împrumutat (%) 23,48% 20,17%

Costul real al capitalului împrumutat (%) 17,53% 18,09%

Profitul brut 15.900.198 13.744.956

Impozit pe profit 4.026.766 1.411.599

Profit net 11.873.432 12.333.357

Rata rentabilităţii economice 26,49% 24,84%

Rata rentabilităţii economice Re (1-T) 19,78% 22,28%

Rata rentabilităţii financiare 27,45% 25,97%

Rata rentabilităţii financiare Rf (1-T) 20,50% 23,30%

Coeficientul de îndatorare cu termen în funcţie de

capitalul propriu

0,3195 0,2547

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Pe baza datelor din tabelul anterior se pot desprinde următoarele concluzii:

53

În anul 2000, nivelul gradului de îndatorare s-a stabilit la 31,95 %, ca urmare a

contactării de către societate de împrumuturi la termen. Acest fapt a avut un efect benefic

asupra rentabilităţii capitalurilor proprii deoarece rata rentabilităţii economice a fost superioară

ratei dobânzii. Efectul pozitiv al îndatorării continuă să fie înregistrat şi în anul 2001 deoarece

rata rentabilităţii economice rămâne superioară ratei dobânzii.

Prin urmare, structura financiară a societăţii se poate îmbunătăţi acţionându-se în

următoarele direcţii:

- menţinerea sau creşterea moderată a gradului de îndatorare astfel încât să nu se atingă

valoarea prag;

- obţinerea unor surse de finanţare cât mai puţin costisitoare, valorificând mai ales

creditele furnizor;

- rentabilizarea activităţii de exploatare.

În acest sens, societatea îşi poate fixa următoarele obiective concrete:

- reducerea costurilor utilităţilor;

- minimizarea timpului între producţia realizată pe maşină şi vânzarea efectivă;

- creşterea calităţii produselor şi eliminarea rebuturilor;

- creşterea productivităţii muncii.

În concluzie, îndatorarea întreprinderii, ca soluţie de constituire a capitalului necesar,

poate fi practicată în anumite limite şi condiţii, generând efecte ce se răsfrâng şi asupra

viabilităţii financiare a acesteia34.

3.3.4 Criteriul riscului

Politica alegerii structurii capitalului implică o opţiune între risc şi venit. Utilizând într-o

proporţie mai mare datoriile ca surse de finanţare, cresc riscurile legate de fluxul profitului, dar

un indice ridicat al datoriilor conduce de obicei la o rată ridicată a rentabilităţii. Structura

optimă presupune un echilibru între risc şi venit.

Se poate aprecia că riscul reprezintă incapacitatea societăţii de a se adapta în timp şi la

cel mai mic cost la variaţia condiţiilor de mediu36 (economic şi social).

Un procedeu important pentru determinarea riscului de faliment (risc economic) îl

constituie analiza sensibilităţii profitului. Variabilitatea profitului la o variaţie a nivelului de

activitate al societăţii este denumită efect de levier de exploatare. Ca indicator de măsurare a

activităţii se foloseşte cifra de afaceri (CA), caracterizată printr-un anumit volum al cheltuielilor

variabile (CV), al cheltuielilor fixe (CF) şi al profitului brut (P). Se utilizează relaţiile37:

34 Gheorghe Filip, Viabilitatea financiară a întreprinderii şi îndatorarea, în Dimensiunea financiară a întreprinderii, coordonator Vasile Turliuc, Editura ECO’ART, Iaşi, 1995, p.129.36 Pierre Conso, La gestion financière de l’entreprise, Editura Dunod, Paris, 1985, p.26837 Gheorghe Negoescu, Risc şi incertitudine în economia contemporană, Editura Alter Ego Cristian, Galaţi, 1995, p. 46

54

(1) P=CA-CV-CF

(2) CV=CA·a, a=coeficientul cheltuielilor variabile

(3) P=CA-CA·a-CF=CA(1-a)-CF

Din relaţia (3) se poate deduce dispersia şi abaterea medie pătratică a profitului, ca

măsuri ale riscului economic (de faliment) în raport cu variaţia componentelor cifrei de afaceri.

(4)σ2(P)=σ2(CA)·(1-a)2

(5)σ(P)=σ(CA)·(1-a)

rezultă că riscul de faliment este cu atât mai mare cu cât variabilitatea cifrei de afaceri

este şi mai mare şi cu cât marja asupra cheltuielilor variabilelor (1-a) este mai mare ca urmare a

variaţiei nivelului de activitate.

Pentru societatea analizată datele necesare determinării riscului economic sunt

reprezentate în tabelul nr. 20.

Tabelul nr. 20 Evoluţia cifrei de afaceri, a cheltuielilor fixe şi variabile, a profitului

brut la S.C. SIRETUL S.A

- mld. lei -

INDICATORI Exerciţii financiare

Total 1999 2000 2001

Cifra de afaceri 120,9 129,2 138,9 389

Cheltuieli variabile 72,9 73,8 75 221,7

Cheltuieli fixe 33,3 35,2 47,5 116

Profit brut 14,7 20,2 16,4 51,3

Sursa: Calculat pe baza datelor din raporturile anuale privind activitatea economico-financiară la

S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001.

Efectul de levier de eploatare pentru S.C. SIRETUL S.A este:

σ(P)=7,35·(1-0,57)=3,16

Rezultatul exprimă un risc economic scăzut indicând o situaţie favorabilă a societăţii.

55

3.3.5 Criteriul costului fiecărei surse de finanţare

Criteriul costurilor este subordonat criteriilor de securitate şi rentabilitate ale

întreprinderii. O selecţie a posibilităţilor de finanţare poate fi făcută eliminând pe acele

capitaluri care au o rentabilitate inferioară costului lor.

Realizarea ponderii optime a datoriilor şi a fondurilor proprii pentru un proiect de

investiţii este mai dificilă având în vedere că întreprinderea are deja o anumită proporţie a celor

două componente în totalul capitalurilor sale permanente.

Determinarea structurii optime trebuie să aibă în vedere, pe lângă costul capitalului şi

riscurile pe care le implică utilizarea anumitor surse de capital, într-un anumit volum.

Dacă un proiect este finanţat în aceleaşi proporţii ca şi întreprinderea, sau când este

finanţat diferit, dar valoarea investiţiilor în active fixe este nesemnificativă în valoarea totală a

afacerii, se poate estima că acest proiect are acelaşi risc ca şi întreprinderea în ansamblu. De

asemenea, dacă randamentul proiectului nu are o valoare aleatorie în raport cu randamentul

activităţilor sale, se estimează că proiectul are acelaşi risc economic ca şi întreprinderea în

ansamblu. În această ipoteză a riscului financiar şi economic, costul capitalului unui proiect este

costul marginal al surselor de finanţare, ponderate cu structura capitalurilor permanente ale

întreprinderii.

De asemenea, trebuie evaluat dacă ultima structură a capitalului este structura financiară

optimă sau „ţintă” propusă de întreprindere pe termen mediu.

Optimizarea structurii financiare presupune un calcul prealabil38, determinarea

compoziţiei capitalurilor întreprinderii utilizate de aceasta în derularea investiţiilor în active

fixe aflate în curs. Se calculează, de asemenea cheltuielile ocazionate de eventuala creştere a

fiecărei surse de finanţare. Costul marginal ponderat al capitalului pentru anul următor se

determină astfel:

se estimează costul fiecărei componente: împrumuturi, acţiuni preferenţiale, acţiuni

ordinare şi autofinanţare.

- costul datoriei împrumutat (Kî) Kî = Kd.(1-T),

unde Kd = costul datoriei

T = rata impozitului pe profit.

- costul acţiunilor preferenţiale;

- costul capitalului propriu KCP (al autofinanţării sau profitului obţinut precum şi al emisiunii

de noi acţiuni).

se estimează costul marginal pentru fiecare componentă a capitalului sporit suplimentar.

Firma trebuie să crească capitalurile în proporţie cu structura „ţintă”, mai întâi utilizându-se

38 Dumitru Bucătaru, Op. cit., p.11656

sursele cu cel mai redus cost. Când aceste surse se epuizează firma trebuie să ia în considerare

sursele cu cost mai ridicat.

Deoarece structura „ţintă” a capitalului permanent conţine o anumită pondere a datoriei,

finanţarea totală (X) pe care o suportă aceasta (fără a-şi modifica costul) este dată de raportul

între împrumutul deja existent, cu un cost redus şi ponderea sa în structura capitalului39:

Această variabilă defineşte primul „prag de finanţare” deoarece dincolo de acest

rezultat, costul marginal ponderat al capitalului creşte ca urmare a utilizării unei datorii cu un

cost marginal mai mare decât al celorlalte surse posibile de folosit de firmă.

În continuare, firma poate folosi împrumutul cu un cost mai ridicat, acţiuni preferenţiale,

profituri pe rezerve. Finanţarea totală ce poate fi susţinută cu profitul rămas disponibil (y) este

determinată cu ajutorul relaţiei40:

Unde:Pr = profitul pe rezerve, rămas disponibil după primul buget;

CP/(CP+D)= ponderea capitalului propriu în capitalul permanent.

După calcularea celui de-al doilea prag de finanţare se determină costurile fiecărei surse

de constituire a capitalurilor de investit.

Costul marginal ponderat al capitalului poate fi folosit pentru a determina bugetul optim

de capitaluri în scopul finanţării investiţiilor.

La S.C. SIRETUL SA, evoluţia costului capitalului propriu este prezentată în tabelul nr.21.

Tabelul nr.21 Costul capitalului propriu la S.C. SIRETUL S.A

Indicatori Exerciţiile financiare

1999 2000 2001

Dividende distribuite (mii lei) 2.275.698 2.968.302 3.821.485

Valoare nominală 2500 lei/acţiune

Număr acţiuni 24.735.853

Dividend pe acţiune (lei) 92 120 154

Cursul acţiunii (lei) 910 1010 900

Randamentul pe acţiune (%) 10,10% 11,88% 17,11%

Sursa: Calculat pe baza datelor din raporturile anuale privind activitatea economico-financiară la

S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001.

39 Ibidem, p.11640 P. Halpern, F. Weston, E. Brigham, Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.608

57

Această evoluţie arată că managerii firmei au optat pentru o politică a creşterii constante

a dividendului. Prin urmare, costul capitalului propriu înregistrează o creştere anuală cu

aproximativ 35 lei/acţiune, situaţie pe care o presupunem şi pentru anul 2002.

Pentru anul 2002, se estimează cursul de piaţă mediu al acţiunii la 1000 lei/acţiune. În

aceste condiţii, costul estimat al capitalului propriu este de 19% (cifra este obţinută prin

raportarea dividendului prevăzut pe anul 2002 de 190 lei la cursul de piaţă al acţiunii).

Firma studiată şi-a propus pentru anul 2002 o investiţie în valoare de 25.191.514 mii lei,

în urma căreia rata rentabilităţii economice va fi de 30%. Această investiţie este foarte

importantă pentru firmă. Ea face parte din aceeaşi clasă de risc cu activitatea societăţii deoarece

vizează asigurarea bunei desfăşurări a activităţii de exploatare în condiţiile unei pieţe bine

conturate.

Pentru realizarea investiţiei, firma poate să-şi propună o structură financiară „ţintă” de

75% capital propriu şi 25% capital împrumutat, stabilită pe baza evoluţiei acestora în totalul

capitalului permanent din perioada anterioară 2000-2001.

Această ipoteză confirmă faptul că proiectul are acelaşi grad de risc ca şi întreprinderea.

Proporţia considerată este stabilită de împrumutător care acordă creditul, cu o dobândă mult mai

mică decât cea a pieţei numai cu condiţia participării capitalului propriu în proporţie de 75% la

realizarea investiţiei.

Creditul preconizat se derulează prin Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Est, care

aprobă şi realizează finanţarea proiectelor de investiţii din această zona defavorizată.

În anul 2001, firma a obţinut un profit de 22.715.121 mii lei, din care 3.821.485 mii lei

s-au folosit pentru remunerarea celor 24.735.853 acţiuni, iar restul s-au alocat pentru investiţia

respectivă. Remunerarea resurselor proprii investite trebuie să ajungă la nivelul de 19%, adică

la rata dividendului preconizată.

Pentru completarea resurselor necesare investiţiei, întreprinderea se împrumută în

condiţii avantajoase, cu suma de 6.297.878 mii lei cu o dobândă de 20%.

Pentru anul 2002, resursele de finanţare ale investiţiei şi costurile aferente acestora se

prezintă în tabelul nr. 22.

Tabelul nr.22 Resursele de finanţare ale investiţiei şi costurile aferente

- mii lei -Indicatori S.C.SIRETUL S.A

2002

Capital propriu 18.893.636

Capital împrumutat 6.297.878

Capital total 25.191.514

Costul capitalului propriu (19%) 3.589.790

Costul capitalului împrumutat (20%) 1.259.57558

Profit ca urmare a investiţiei (30%) 7.557.454

Profit aferent capitalului împrumutat (30%) 1.889.364

Profit aferent capitalului propriu (30%) 5.668.090

Având în vedere diferenţele pozitive dintre rentabilităţile obtenabile ca urmare a folosirii

atât a capitalurilor proprii, cât şi împrumutate şi costurile acestora, se poate afirma că structura

financiară este bună.

Pentru o concluzie mai bine fundamentată, este necesară analiza influenţei structurii

financiare asupra rentabilităţii capitalului propriu. Structura financiară optimă corespunde unor

rentabilităţi financiare superioare rentabilităţii economice.

Tabelul nr.23 Influenţa structurii financiare asupra capitalului propriu

- mii lei -

Indicatori S.C. SIRETUL S.A

2002

Capital propriu 18.893.636

Capital împrumutat 6.297.878

Capital total 25.191.514

Profit înainte de plata dobânzilor 7.557.454

Dobânzi (20%) 1.259.575

Profit pentru acţionari 6.297.879

Rata rentabilităţi capitalului propriu 33,33%

Rata reală a rentabilităţii capitalului propriu se stabileşte prin raportarea profitului net

obţinut după deducerea impozitului la capitalul propriu.

Ţinând seama de faptul că dobânda este deductibilă din profitul impozabil, costul real al

capitalului împrumutat se determină pe baza relaţiei:

Pentru firma analizată Kî=20%.(1-25%)=20%.75%=15%.

Economia fiscală este: 20%.6.297.878.0,25=314.893 mii lei

Costul mediu ponderat se determină plecând de la două elemente41:

41 Ion Stancu, Op. cit., p. 36459

- cota parte a fiecărei surse de finanţare în total surse de finanţare;

- suma costurilor diferitelor surse de finanţare.

Costul mediu ponderat al capitalului calculat pe exemplul S.C. SIRETUL S.A se

prezintă în tabelul nr.24.

Tabelul nr.24 Calculul costului mediu ponderat al capitalului

Indicatori S.C. SIRETUL S.A

2002

Capital propriu 75%

Costul capitalului propriu 19%

Capital împrumutat 25%

Costul capitalului împrumutat 15%

Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC) 18%

CMPC=75%.19%+25%.15%=14,25%+3,75%=18%

Pentru firma studiată, costul pe care trebuie să-l acopere, pentru fiecare leu investit este

de 0,19 lei pentru capitalul propriu şi 0,15 lei pentru capitalul împrumutat.

Luând în considerare şi ponderea celor două capitaluri, costul marginal este de 0,18 lei.

În mod firesc, se naşte întrebarea dacă firma studiată, poate obţine o sumă nelimitată cu

o rată a costului de 0,18%. În practică, pe măsură ce societatea doreşte să obţină sume tot mai

mari de capital, într-o anumită perioadă, costurile capitalurilor proprii şi împrumutate încep să

crească, antrenând sporirea costului mediu ponderat al capitalului. Deci, există un prag dincolo

de care costul fiecărei unităţi monetare nou obţinute creşte.

Pragul capitalurilor proprii (X), reprezentând finanţarea totală pe care o firmă o poate

efectua înainte de a apela la împrumut, se calculează conform relaţiei:

0,75.X = 22.715.121 mii lei

În această ipoteză, societatea reuşeşte să obţină un capital maxim de 30.286.828 mii lei

în următoarea structură:

- Capital care se poate împrumuta – 25% 7.571.707 mii lei

- Capital propriu format din profituri obtenabile – 75% 22.715.121 mii lei

Total 30.286.828 mii lei

Pragul determinat de capitalurile împrumutate (Y) se stabileşte pe baza limitei maxime a

împrumuturilor cu dobândă de 20% sau 15% după impozitare, la care firma poate apela. În

contractul negociat de societate cu creditorul său limita maximă a împrumutului s-a stabilit la

valoarea de 7.000.000 mii lei.60

În acest caz, firma ar putea constitui un capital total de 28.000.000 mii lei, în următoarea

compoziţie:

Capitalul care se poate împrumuta cu dobânda de 20%(25%) 7.000.000 mii lei

Capital propriu (75%) 21.000.000 mii lei

Total 28.000.000 mii lei

Sintetizând cele 3 variante de structură financiară, se poate realiza în tabelul nr.25.

Tabelul nr.25 Proiectarea structurii financiare optime la S.C. SIRETUL S.A

- mii lei -Indicatori Varianta I Varianta II Varianta III

Capital propriu 18.893.636 22.715.121 21.000.000

Capital împrumutat 6.297.878 7.571.707 7.000.000

Capital total 25.191.514 30.286.828 28.000.000

Profit 7.537.454 9.086.048 8.400.000

Dobânzi 1.259.575 1.514.341 1.400.000

Profit impozabil 6.297.879 7.571.707 7.000.000

Impozit pe profit 1.574.469 1.892.926 1.750.000

Profit net 4.723.410 5.678.781 5.250.000

Profit pe o acţiune 0,191 0,229 0,212

Situaţia cea mai favorabilă pentru maximizarea profitului pe o acţiune poate fi

considerată varianta a doua. Profitul obtenabil în 2002 pe o acţiune este de 229 lei, cu mult

peste nivelul aşteptat de acţionari de 190 lei.

Probabilitatea concretizării unei astfel de structuri financiare este limitată de neputinţa

firmei de mobilizare a capitalurilor la nivelul proiectat.

Societatea analizată poate obţine împrumutul pe o perioadă de doi ani cu dobânda de

20% la nivelul maxim de 7.000.000 mii lei, numai dacă aduc pentru finanţarea investiţiei

fonduri proprii în proporţie de 75% din total. În realitate, firma nu poate investi întregul profit

net, deoarece acţionarii (majoritatea salariaţi) nu vor fi dispuşi să renunţe la dividende.

61

În varianta a treia, profitul pe o acţiune este de 212 lei, fiind superior ca mărime atât

aşteptărilor acţionarilor (190 lei) cât şi celui din varianta întâi (191 lei). Firma beneficiază de

nivelul maxim oferit pentru capitalul împrumutat (7.000.000 mii lei) şi implicit de avantajele

fiscale cele mai mari. În ceea ce priveşte capitalului propriu, este mai uşor de mobilizat un

volum de resurse proprii suplimentare de 2.106.364 mii lei faţă de prima variantă, decât

alocarea întregului profit net pentru investiţii, conform variantei a doua.

În aceste condiţii, societatea are în vedere posibilitatea de a utiliza profitul aferent

acţionarilor din afară, care acceptă mai uşor investirea acestuia, renunţând la încasarea efectivă

a dividendelor. Pentru varianta a treia, se înregistrează efectul de levier la nivelul maxim posibil

de: , la care se adaugă şi avantajele fiscale.

Prin urmare, putem considera că structura financiară optimă la S.C. SIRETUL S.A

pentru anul 2002 este reflectată în varianta a treia.

Capitolul 4 Concluzii şi propuneri

Una din problemele cele mai importante în materie de decizie financiară o constituie

modul în care schimbarea structurii financiare afectează valoarea întreprinderii. Cele două

elemente ale politicii financiare care afectează structura de finanţare a întreprinderii sunt, pe de

o parte, politica de îndatorare, iar, pe de altă parte, politica de dividend. Politica de

îndatorare analizează influenţa modificării îndatorării în condiţiile menţinerii neschimbate a

mărimii fondurilor proprii, iar politica de dividend vizează influenţa modificării fondurilor

proprii (la o îndatorare constantă) asupra beneficiilor rămase după impozitare.

Îndatorarea întreprinderii presupune caracteristici paradoxale legate de incertitudinea

viitorului42. Îndatorarea antrenează pentru firmă obligaţii stricte de plată atât a ratelor de

împrumut cât şi a dobânzilor aferente concretizate sub forma cheltuielilor financiare. În cazul

unei rentabilităţi necorespunzătoare a activităţii de exploatare apare riscul pentru acţionari de a

nu obţine dividendele aşteptate. Acest risc este cu atât mai important cu cât îndatorarea este mai

ridicată.

Existenţa unui punct neutru de rentabilitate defineşte două zone: una în care îndatorarea

prezintă avantaj pentru acţionari, iar alta în care îndatorarea prezintă dezavantaj pentru acţionari

în măsura în care se îndepărtează de punctul neutru. Pentru a se ajunge în starea optimă (o rată

42 Robert Cobbault, Théorie financière, Editura Economică, Paris, 1987, p. 29562

optimă de îndatorare) trebuie să se realizeze o balansare între aceste avantaje şi dezavantaje

potenţiale.

Atunci când dezavantajele şi inconvenientele îndatorării sunt luate în considerare,

întreprinderea poate atinge o structură optimă a capitalului. Alegerea structurii financiare

reprezintă o componentă a strategiei financiare a firmei, determinând trei categorii de riscuri

financiare majore: riscul solvabilităţii (sau incapacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile

exigibile la un moment dat), riscul de lichiditate (imposibilitatea de a găsi fondurile necesare

pentru a-şi onora angajamentele), riscul ratei dobânzii (inadecvata anticipare a evoluţiei ratelor

de creştere a cheltuielilor cu dobânzile).

În alegerea structurii financiare trebuie să se ţină seama de următoarele criterii:

1. Criteriul echilibrului financiar: utilizările (în sensul de active stabile) trebuie să fie

finanţate pe seama resurselor stabile (permanente). De această regulă întreprinderea trebuie să

ţină cont atunci când are de ales între finanţarea prin resurse permanente şi finanţarea pe seama

creditelor pe termen scurt.

2. Rentabilitatea financiară: multe întreprinderi îşi fixează ca obiectiv maximizarea

profitului pe acţiune, ceea ce conduce de fapt la maximizarea rentabilităţii financiare.

Rentabilitatea financiară, după cum s-a mai apreciat, apare ca fiind funcţie a rentabilităţii de

exploatare (Re), a costului datoriilor (Rd), a gradului de îndatorare (D/Kp) şi a cotei impozitului

pe profit (T):

{formula generală a efectului de pârghie}

Această relaţie arată că efectul de pârghie (levier) este pozitiv sau negativ, după cum

rata rentabilităţii economice este superioară, respectiv inferioară costului mediu al capitalurilor

împrumutate.

3. Costul capitalurilor care diferă în funcţie de sursa de provenienţă

- costul capitalurilor proprii este dat de rata de randament aşteptat de acţionari pentru a

accepta să-şi plaseze capitalurile într-o întreprindere sau alta;

- costul capitalurilor împrumutate este reprezentat de dobânda pretinsă de împrumutători

şi eventualele cheltuieli suplimentare;

- costul autofinanţării (amortizării şi provizioane) este dat de costul mediu ponderat al

capitalului

4. Criteriul ,,plăţilor reale” care are în vedere economia de impozit obţinută în cazul

fondurilor împrumutate (cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile la calculul impozitului pe

profit, adică statul suportă o parte din costul creditelor contractate de o întreprindere).

5. Criteriul capacităţii maxime de îndatorare

63

Teoriile care fac legătură între structura financiară şi valoarea întreprinderii au la bază

următoarele condiţii43:

-existenţa unei pieţe naţionale de capital, bine structurată şi dezvoltată;

-posibilitatea accesului facil al întreprinderii la această piaţă;

În economia românească actuală nu sunt îndeplinite nici una din aceste două condiţii.

Multe societăţi pe acţiuni continuă să aibă ca proprietar majoritar statul şi un acţionariat privat

foarte fărâmiţat ce a rezultat în urma procesului de privatizare în masă. Micii acţionari nu-şi pot

îndeplini atribuţiile unui adevărat investitor, nu pot investi în activitatea întreprinderii şi deci nu

pot emite pretenţii pentru un dividend superior. În aceste condiţii, costul capitalului propriu

apare ca un cost rezidual, iar în cazul majorităţii întreprinderilor româneşti costul total al

capitalului este dat de costul capitalurilor împrumutate.

Într-un asemenea mediu sunt puţine întreprinderi care reuşesc să supravieţuiască.

Întreprinderea pe care am analizat-o în această lucrare, S.C. SIRETUL S.A, pare să se fi adaptat

la aceste condiţii vitrege, reuşind chiar să înregistreze o evoluţie favorabilă.

După cum am mai precizat, societatea analizată este cotată la Bursa de Valori Bucureşti

din 1998. În general, introducerea la bursă reprezintă un eveniment deosebit de important în

viaţa unei întreprinderi. Bursa de valori este aceea care asigură mobilitatea capitalului, oferă

întreprinderii posibilitatea de a-şi găsi noi resurse de finanţare şi creşte notorietatea

întreprinderii, imaginea sa de marcă.

Deoarece piaţa de capital din România este abia în formare, iar capitalurile potenţialilor

investitori români sunt nesemnificative, posibilităţile de formare a resurselor sunt reduse.

Sub aspect financiar, costurile capitalurilor utilizate de societate şi evoluţia îndatorării în

perioada 1999-2001 se prezintă în tabelul nr.26.

Tabelul nr.26 Evoluţia costurilor capitalurilor şi a îndatorării în perioada 1999-2001

Indicatori Exerciţii financiare1999 2000 2001

Capital propriu 73,85% 60,59% 60,07%Datorii totale 27,15% 39,41% 39,93%Costul capitalului propriu 10,10% 11,88% 17,11%Costul datoriilor 13,32% 11,53% 7,73%Costul mediu ponderat al capitalului 10,96% 11,73% 13,35%Coeficientul de îndatorare 0,3727 0,6504 0,6646Rentabilitatea economică 15,23% 21,18% 18,72%Rentabilitatea financiară 15,95% 27,45% 25,97%

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

În ceea ce priveşte incidenţa îndatorării asupra rentabilităţii fondurilor proprii, situaţia se

prezintă astfel:

Pe întreaga perioadă analizată societatea înregistrează o creştere a gradului de îndatorare

de la 0,3727 în anul 1999 la 0,6646 în anul 2001.

43 Nicolae Hoanţă, Op. cit., p.25764

Acest coeficient se înscrie în valorile optime mai mici decât „pragul” 2, situaţie apreciată ca

fiind favorabilă. Pentru aceeaşi perioadă costul datoriei scade cu 5,59%, iar costul fondurilor

proprii creşte cu 7,01%. Modificarea de ansamblu se regăseşte la nivelul costului mediu

ponderat care creşte cu 2,39% în anul 2001 faţă de anul 1999.

Diferenţa pozitivă dintre rata rentabilităţi financiare şi rata rentabilităţii economice

înregistrată la nivelul fiecărui exerciţiu financiar pune în evidenţă efectul favorabil al îndatorării

asupra rentabilităţii capitalului propriu. Valoarea maximă a efectului de pârghie a capitalului

împrumutat se obţine în anul 2001, ceea ce demonstrează eficienţa politicii de îndatorare a

întreprinderii.

Evoluţia îndatorării influenţează starea de echilibru financiar al întreprinderii. Pentru

caracterizarea acestuia sunt analizaţi următoarele categorii de indicatori:

- indicatorii de lichiditate;

- indicatori de risc;

- indicatori de activitate;

- indicatori de profitabilitate.

În sinteză, situaţia indicatorilor menţionaţi se prezintă în tabelul nr.27.

Tabelul nr.27 Calculul indicatorilor de echilibru financiar la S.C. SIRETUL S.A

- mii lei -

Indicatori Exerciţii financiare1999 2000 2001

Active curente 35.984.800 33.931.258 38.330.045Pasive curente 26.318.601 19.160.514 21.689.705Lichiditatea generală 1,3672 1,7708 1,7671Excedentul brut de exploatare 13.081.331 20.015.213 17.736.261Cheltuieli financiare 3.871.565 4.345.614 2.718.771Raportul prelevării datoriilor financiare 0,2959 0,2171 0,1532Cifra de afaceri 120.928.643 129.126.330 138.965.954Activ total 96.933.907 95.570.095 88.079.559Rotaţia activelor totale 1,24 1,35 1,57Profit brut 11.264.238 15.900.199 13.774.956Rata profitului brut 11,62% 16,63% 15,63%

Sursa: Calculat pe baza datelor din bilanţurile contabile ale S.C. SIRETUL S.A din perioada 1999-2001

Din datele prezentate se poate afirma că întreprinderea realizează performanţe

satisfăcătoare contribuind la realizarea echilibrului financiar.

Pe întreaga perioadă analizată valorile atinse de indicatorul lichidităţii generale sunt

supraunitare, situaţie considerată ca fiind pozitivă. Raportul prelevării datoriilor financiare

înregistrează o evoluţie descendentă şi se încadrează în valorile optime mai mici de 0,6, ceea ce

ne permite să afirmăm că întreprinderea nu prezintă un grad deosebit de risc.

65

În schimb, se remarcă o rotaţie insuficientă a activului total ceea ce determină un nivel

scăzut al disponibilităţilor care afectează societatea în activitatea ei.

În ceea ce priveşte rata profitului brut acesta depăşeşte în perioada 2000-2001 nivelul

mediu al ramurei (12%), ceea ce reprezintă un fapt pozitiv.

Prin urmare, politica structurii capitalului trebuie să urmărească echilibrarea gradului de

risc cu rata rentabilităţii. Gradul mai mare de risc asociat cu o rată mai mare a îndatorării tinde

să scadă preţul acţiunilor firmei pe piaţă, în schimb ce estimare unei rate superioare de

rentabilitate duce la creşterea cursului. Structura optimă a capitalului este cea care realizează un

optim între risc şi rentabilitate, mărind astfel preţul de piaţă al acţiunilor.

Punctul de plecare în analiza structurii capitalului este de a cunoaşte dacă valoarea unei

societăţi rezultă dintr-o alegere judicioasă a elementelor de pasiv şi de activ a bilanţului său.

Studiul unei decizii financiare este fondat pe datele sistemului informaţional contabil şi pe

dimensiunea pieţei financiare. Acest studiu evaluează efectele deciziei asupra întreprinderii.

În condiţiile în care efectele îndatorării sunt luate în considerare, întreprinderea îşi poate

consolida o structură optimă a capitalului. Această structură permite contractare de împrumuturi

până la un anumit prag, dincolo de care riscul „slăbiciunii financiare” creşte prea mult. În

practică, decizia structurii capitalului se bazează pe efectul acestui arbitraj asupra solvabilităţii

şi capacităţii societăţii de a continua activitatea sa.

Levierul financiar este favorabil atunci când o mărire a îndatorării determină creşterea

randamentului sperat al fondurilor proprii ale întreprinderii. Această abordare indică prezenţa

unei structuri financiare care se consolidează pe baza proporţiilor atribuite fondurilor proprii şi

îndatorării financiare.

Prin urmare, elaborarea strategiilor de finanţare şi de atragere a fondurilor, cunoaşterea

alternativelor posibile şi obţinerea fondurilor, reprezintă sarcini vitale pentru succesul şi

supravieţuirea unei întreprinderi. Problema care trebuie rezolvată este de a minimaliza costurile

tuturor surselor de finanţare pentru obţinerea unei rentabilităţi cât mai crescute a întregului

capital.

În vederea îmbunătăţirii evoluţiei economico-financiare a S.C. SIRETUL S.A propunem

următoarele obiective:

- activitatea economico-financiară orientată spre creşterea lichidităţii şi solvabilitatea

societăţii, simultan cu o politică echilibrată privind salarizarea şi acordarea de ajutor băneşti;

- cercetarea cât mai amplă a surselor de materii prime, materiale, coloranţi şi chimicale

în vederea alegerii furnizorilor care oferă produsele cele mai bune la preţuri convenabile;

- analiza profundă şi periodică a contractelor, angajamentelor la export sau pieţei interne

pentru obţinerea condiţiilor care să asigure echilibrul financiar;

66

- restructurarea tehnică şi tehnologică care vizează performanţa şi calitatea produselor şi

activităţilor, asigurarea cerinţelor politicii calităţii;

- satisfacerea cerinţelor clienţilor interni sau externi, cunoaşterea tendinţelor pieţii;

- menţinerea ponderii producţiei pentru export şi acţiuni pentru creşterea pe cât posibil a

producţiei destinate exportului;

- continuarea programului investiţional de retehnologizare a societăţii, parte integrantă

din programul de lungă durată;

- promovarea creaţiilor originale în designul textil, diversificarea gamei de produse

oferite de către societate;

- ţinerea sub control şi diminuarea pierderilor tehnologice, a stocurilor pe fluxul de

fabricaţie, a consumului de piese de schimb şi utilităţi pe unitate de produs, reducerea costurilor

de producţie.

Bibliografie

1. Adochiţei Mihai, Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000

2. Antoniu N., Neagoe I. ş.a., Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică

R.A., Bucureşti, 1993

3. Barreau Jean, Delahaye Jacqueline, Gestion financière, Editura Dunod, Paris,1991

4. Bellelah Mondher, Finance moderne d’entreprise, Editura Economică, Paris, 1998

5. Bistriceanu Gh., Adochiţei M., Negrea E., Finanţele agenţilor economici, Editura

Economică, Bucureşti,2001

6. Bran Paul, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,1997

7. Brezeanu Petre, Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999

8. Bucătaru Dumitru, Capitalurile firmei, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999

9. Cobbaut Robert, Théorie financière, Editura Economică, Paris, 1987

10. Cocriş Vasile, Işan Vasile, Economia afacerilor, vol. 1,2,3, Editura Graphix, Iaşi, 1995

11. Cocriş Vasile, Işan Vasile, Economia afacerilor, vol. 4, Editura Ankarom, Iaşi, 199667

12. Conso Pierre, La gestion finacière de l’ entreprise, Editura Dunod, Paris, 1985

13. Filip Gheorghe, Viabilitatea financiară a întreprinderii şi îndatorarea, în volumul

Dimensiunea financiară a întreprinderii, coordonator Turliuc Vasile, Editura Eco’Art, Iaşi,

1995

14. Filip Gheorghe, Îndatorarea şi viabilitatea financiară a întreprinderii, în revista Finanţe.

Credit. Contabilitate, nr. 8-9, 1994

15. Georgescu Nicolae, Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999

16. Giurgiu Aurel Ioan, Finanţele firmei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

17. Halpern P., Weston J.F., Brigham E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică,

Bucureşti, 1998

18. Hoanţă Nicolae, Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996

19. Hoanţă Nicolae, Capitalul firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1998

20. Kiriţescu Costin, Monedă-mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1982

21. Latreyte Josette Pilverdier, Finance d’entreprise, Editura Economică, Paris, 1989

22. Manolescu Gheorghe, Managementul financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1995

23. Mihăescu Sorin, Controlul financiar bancar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001

24. Mironiuc Marilena, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii,

Editura Junimea, Iaşi, 1999

25. Neagoe Ion, Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997

26. Neagoe Ion, Onofrei Mihaela, Finanţe şi gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii şi

studii de caz, Editura Ankarom, Iaşi, 1998

27. Negoescu Gheorghe, Risc şi incertitudine în economia contemporană, Editura Alter Ego

Cristian, Galaţi,1995

28. Paraschivescu M.D., Păvăloaia W., Modele de contabilitate şi analiză financiară, Editura

Vrantop, Focşani, 1997

29. Pinches G., Esentials of financial management, Harper Collins Publishers, Kansas, 1990

30. Stancu Ion, Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi

gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1997

31. Toma Mihai, Finanţe şi gestiunea financiară, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1994

32. Toma Mihai, Alexandru Felicia, Finanţe şi gestiunea financiară de întreprindere, Editura

Economică, Bucureşti, 1998

33. Turliuc Vasile, Dimensiunea Financiară a întreprinderii, Editura Eco’Art, Iaşi, 1995

68

34. Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997

35. Voinea Gheorghe, Boariu Angela, Opinii asupra efectului îndatorării, în revista Finanţe.

Credit. Contabilitate. nr.5-6/1994

*** Capital, nr.6-8/februarie 2001

Cuprins

CAPITOLUL 1 POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII................................................................3

1.1 CONCEPTUL DE POLITICĂ FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII....................................3 1.2 POLITICI FINANCIARE REFLECTATE ÎN TEORIA ŞI PRACTICA CONTEMPORANĂ. 5

1.2.1 Politica de investire...........................................................................................5 1.2.2 Politica de finanţare..........................................................................................8 1.2.3 Politica de autofinanţare..................................................................................11 1.2.4 Politica dividendelor.......................................................................................13

CAPITOLUL 2 PARTICULARITĂŢI ALE ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE LA SC SIRETUL SA PAŞCANI ŞI INFLUENŢE ASUPRA STRUCTURII RESURSELOR FOLOSITE PENTRU FINANŢAREA ACTIVITĂŢII SALE......................................................................................................15

2.1 PREZENTAREA S.C. SIRETUL S.A PAŞCANI......................................................15

69

2.2 EVOLUŢIA STRUCTURII RESURSELOR FOLOSITE DE S.C. SIRETUL S.A PAŞCANI

19

CAPITOLUL 3 ANALIZA GRADULUI DE ÎNDATORARE LA S.C. SIRETUL S.A.........................25

3.1 INDICATORI UTILIZAŢI IN APRECIEREA ÎNDATORĂRII ÎNTREPRINDERII..............25 3.2 ANALIZA ÎNDATORĂRII CU AJUTORUL METODEI RATELOR................................30 3.3 POSIBILITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A STRUCTURII FINANCIARE............................42

3.3.1 Regula echilibrului financiar..........................................................................43 3.3.2 Regula minimului de autofinanţare................................................................49 3.3.3 Criteriul rentabilităţii financiare.....................................................................50 3.3.4 Criteriul riscului.............................................................................................54 3.3.5 Criteriul costului fiecărei surse de finanţare..................................................55

CAPITOLUL 4 CONCLUZII ŞI PROPUNERI........................................................................................62

Bibliografie...............................................................................................................................................67

ANEXE

70