SUNT UN PĂCĂTOS, PĂRINTE

La părintele Vintilă

Vine-Arvinte, cam sfios

Şi se roaga: Fie-ţi milă

De un suflet păcătos!

Chiar în săptămâna mare

Când tot omul e smerit

Şi posteşte cu-ndurare,

Uite, am păcătuit!

- Ai furat? întreabă popa

- Nu, prea sfinte! Fără vrere

M-am dat răului şi hopa

În grădină c'o muiere!

- Vai de mine, vai de mine....

Greu păcat ai săvârşit...

Însă dacă-mi spui cu cine,

Poate vei fi mântuit.

- Nu pot, a răspuns Arvinte,

Să-mi fac chinul şi mai greu

Nu pot s-o divulg, Părinte,

Că mă bate Dumnezeu!

Era'naltă şi frumoasă,

Părul blond şi ochi de jar,

Gura dulce,voluptoasă,

Dinţii de mărgăritar...

- Nu cumva ai fost cu Tanţi

Din Smârdan, de peste drum?

- Nu pot s-o divulg ca Domnul

Mă trăzneşte chiar acum!

...Şi-avea flori la cingătoare,

Trup de crin îmbobocit,

Mijlocel de fată mare,

Numai bună de iubit...

- Poate-ai fost cu Miţa Creaţa

Cea uşoară ca un fulg ?

- Cere-mi tot, ba chiar şi viaţa,

Însă nu pot s-o divulg!

Durdulie, 'mbujorată,

Numai cântec, numai joc,

Când te-a strâns în braţe-odată,

Ai simţit în vine foc!

- Măi Arvinte,-ai fost cu Leana

Care şade pe Neptun?

-Oh! Degeaba-mi zgândări rana,

Fiindcă tot nu pot să spun!

...O comoară tăinuită,

Fruct în dragoste scăldat,

Toată plină de ispită,

Toată plină de păcat!

- Bine, du-te, meditează,

Şi vii mâine mai dispus,

Domnul să te aibe-n pază!

- Sărut dreapta! Şi s-a dus.

Ajungând în colţ, ca vântu'

S-a-ntâlnit cu Calistrat

Care-ntreabă: - Ei, Prea Sfântul

De păcat te-a dezlegat?

- Încă nu! – răspunse-Arvinte

Foarte vesel şi vioi,

Dar aflai de la Părinte

Încă trei adrese noi !”

Întinereste un bătrân în mineÎntinereşte un bătrân în mine,

E tot mai ager în uitare,

Simt vârsta-n el cum n-are stare,

Bine-ai venit să mă petreci, străine!

Întinereşte un bătrân în mine,

În fiecare zi preia controlul

Şi, Doamne, cum îl prinde rolul,

Dar replicile-i sunt puţine.

Întinereşte un bătrân în mine,

Trăieşte simplu doar prin amintire,

Clipa de-acum nimic nu-i dă de ştire,

Căci înăuntru vede tot mai bine.

Întinereşte un bătrân în mine,

Chiar mintea-i e copilăroasă,

Îşi face jucării din vreo angoasă

Care-mi îngheaţă sângele în vine.

Întinereşte un bătrân în mine,

Stă cu bagajele făcute,

Aşteaptă numai să îl mai sărute

Iubita luminoaselor suspine.

Am iubit de mi-au scăpărat călcâiele sufletului

Data publicarii: 03.11.2010 22:21:00

Nu ştiu daca ai citit Isabel Allende… are o povestioară în care o femeie sărmană cu duhul, zice-se, întâlneşte un marinar pe vaporul cu care călătoreste. Şi îl iubeşte cu atâta ardoare, cu atâta devoţiune, cu atâta nesat, incat acesta se sperie, o abandoneaza undeva intr-un port si nu se mai intoarce niciodata. Dar Maria, sărmana cu duhul, îl aşteaptă toata viaţa, iluminată de sentimentul ei total, chiar daca devine prostituată, şi il iubeşte cu aceeaşi pasiune de adolescentă doritoare, dogoritoare, îndrăgostita pana la dizolvare şi toţi bărbaţii care ajung vreodată în patul ei sunt contaminaţi de această iubire magica şi vorbesc despre ea ca despre o legendă vie. Iar Maria cea sărmană cu duhul îmbătrâneşte şi îndeletnicirea ei o consumă şi ajunge numai pielea si osul, dar cine vine la ea, căci i se dusese vestea între marinarii care navighează pe mările pământului, cine ajunge în braţele ei mistuitoare nu-i mai vede decât strălucirea suprafirească din ochi şi nu mai simte decât mângâierile de o tandreţe irepetabilă şi nu mai aude decât suspinele ei de indrăgostită eternă.

Aşa îmi imaginez eu iubirea. Şi mi-o imaginez din cărţile lui Gabriel Garcia Marquez, dragostea care trece pragul tuturor nenorocirilor şi al celei mai sumbre fatalităţi, ca în “Cronica unei morţi anunţate”, îţi aminteşti? Mireasa nu era chiar neprihănită şi mirele, pe care în ziua nunţii nici nu-l vrea şi nici nu-l iubeşte, pleacă. Dar mireasa se îndrăgosteşte definitiv de el şi îi scrie scrisori după scrisori în care îi mărturiseşte sentimentele abia mijite, tristeţea ei, dorul, vinovăţia, regretul, disperarea că el a plecat, îl imploră să-i răspundă, să o ierte, să se întoarcă, devine tandră, dulce, ademenitoare, dar mirele nu-i trimite nici măcar un rând.

Într-o bună dimineaţă însă, după 15 ani de monolog epistolar, se trezeşte cu el în faţa porţii, nebărbierit şi plin de praf din cap până în picioare, târând în fiecare mână câte un geamantan uriaş, plin cu scrisorile ei nedesfăcute şi îi spune: Am venit. Şi tot Gabriel Garcia Marquez povesteşte într-o carte cu un titlu nu prea inspirat, “Despre dragoste si alţi demoni”, cum el, preotul catolic parcă, se îndrăgosteşte de sălbăticiunea de fată cu părul roşu, bănuită de turbare şi închisă într-o celulă şi o îmblânzeşte întâi pe ea cu iubirea şi apoi îşi citesc unul altuia poeme de dragoste şi se sărută şi se dezmiardă şi se revarsă din unul în celălalt cu sufletul, iar toată această iubire face miracole, îngăduindu-i lui să înşele în fiecare noapte vigilenţa paznicilor şi să pătrundă la ea, iar la un moment dat, deşi gardianul inspectează celula, pur şi simplu nu-l vede! Să-ţi spun de “Doctor Jivago” al lui Pasternak şi de “Maytreyi” Şi de replica de peste decenii a iubitei indiene, “Dragostea nu moare”…? Şi de poeziile amuţitoare ale lui Tagore şi ale lui Pablo Neruda…? Şi Blaga şi Rumi şi Eminescu şi scânteietorul Nichita…

Să-ţi povestesc din viaţa mea de după marea răscruce? Cum iubesc eu şi cum am iubit de mi-au scăpărat călcâiele sufletului peste drumuri mai pieptişe ori mai prăvălişe? Râdeam cu o prietenă care se mira că niciodată, niciodată de când mă ştie ea, n-am ponegrit bărbaţii şi dragostea, cu toate că nu am ţopăit chiar de fericire perpetuă în istoriile mele. Şi îi spuneam că în fiecare relaţie pornesc cu toate celulele intacte. Nu a fost mereu aşa, încrederea în dragoste mi-am recăpătat-o după marea răscruce şi simt ca pe un dar privilegiat aceasta putere de regenerare a sufletului şi de încredere necondiţionată în splendoarea esenţiala a iubirii dintre un bărbat şi o femeie. Mă simt ca mireasa din Cronica lui Marquez, numai că eu ştiu încă de la început, ştiu că toate scrisorile de dragoste pe care le-am scris cândva nici nu contează cui, toate scrisorile pe care le scriu, toate chemările, tot dorul meu după Iubitul, îşi vor primi răspunsul cândva, nu contează când, dacă nu în viaţa aceasta, va fi în altă viaţă sau în lumile dintre vieţi, pentru că ştiu că nici o fărâmă de iubire nu rămâne nesporită, nerăsplătită cu adevărat împărăteşte.

Cum văd eu dragostea? Ce se întâmplă când mă îndrăgostesc? Îmi leşină continuu mâinile, mă inunda fără veste un fluviu interior efervescent şi îmi ies din malurile fiinţei cu totul. Inima este mult, mult în afara mea şi respiraţia cuprinde nu doar pieptul, sunt pulsatorie într-un fel care îmi dă senzaţia că înăuntrul meu înfloresc continuu copaci şi izbucnesc în galben orbitor şi portocaliu şi violet înalt… Atunci e cu adevărat strigătul acela pe care îl cunoşti: Daţi-mi un trup, voi munţilor, pentru că aş vrea să mă desfac din încheieturile mele omenesti, să se spulbere toate limitele de oase şi carne. Dar şi munţii sunt prea stângaci… prea grei de materie. E o sete vertiginoasă care mă face să tânjesc la punctul acela de intensitate hipnotică, unde începe totalitatea. Şi când fac dragoste să mă dizolv pur si simplu în trupul iubitului şi să nu mai fiu în stare să spun cine sunt eu şi cine este el… Să ne iubim, să ne dorim în mod continuu, ameţitor, să simţim cum ne amalgamam de-a dreptul, cum ne pătrundem ireversibil unul de celalalt. Amestecându-ne sângele, respiraţia, sufletele.

Cum văd eu relaţia de cuplu, ce aştept de la un bărbat? Impetuozitate, sevă de viaţă, largheţe sufletească, vocaţia libertăţii şi a explorării, imaginaţie sclipitoare şi inteligenţă înţeleaptă, poftă de joacă, umor surprinzător, dragoste de oameni şi dragoste adâncă de Dumnezeu. O poezie activă a sufletului şi a limbajului chiar cotidian, să mă îmbrace în aurul şi mierea cuvintelor, să mă cucerească şi să mă alinte în cuvinte. Şi săruturi şi mângâieri neostenite, de o senzualitate răvăşitoare, înflăcărată şi săruturi şi mângâieri tandre, mătăsoase, nepământeşti…. Să se bucure cu totul de dragostea pe care i-o dăruiesc. Să înseteze împreună cu mine la topire-contopire. Să aibă forţa interioară şi propria putere de a se dărui, de a se dezvălui, nu doar mie, ci lumii intregi şi Divinului însuşi.

Bărbatul e limpezimea, voinţa, nobleţea, seninătatea, curajul, dreptatea. El este făptuitorul, întemeietorul. Un căutător profund, mereu gata să escaladeze muntele interior, solidar cu mine în această căutare, deschis către solidaritate cu toţi adevăraţii căutători. Are vocaţia prieteniei, este generos, neistovit, plin de credinţă în cele bune, are capacitatea de a se minuna în faţa vieţii, de a învăţa continuu. Şi mai ales are sentimentul de recunoştinţă faţă de toate darurile existenţei. Şi dorinţa-voinţa-puterea de a face lucruri care contează, care folosesc multor oameni.

Punctul culminant al iubirii este tocmai această încredere absolută unul în celălalt. Libertatea totală în relaţia noastră. Adevărul complet despre sufletele noastre, adevăr pe care ni-l împărtăşim, adevăr care ne este merinde pentru drum. Este intimitatea care ne face să comunicam în deplină pace interioară şi ne face totodată să ne simţim unul altuia gândurile şi stările, chiar fără să mai avem nevoie de cuvinte. Este momentul în care comunicarea noastră atinge intensitate supraomenească, scoţând fiinta cea nouă pe care o alcătuim din chingile pământeşti şi proiectând-o undeva pe verticală. Eu cred că punctul culminant al iubirii dintre doi oameni este în Dumnezeu adevărat. Cred că iubirea este cel mai dulce-grabnic drum către Împărăţie. Care izvorăşte mereu dinăuntrul nostru.

Da, sunt riscuri. Sunt capcane. Gelozia. Ataşamentul. Posesivitatea. Frica. Orgoliul. Comoditatea. Plictisul, sastisirea. Lăcomia. Orbirea şi încăpăţânarea. Dar o iubire poate supravieţui atâta timp cât ţinta ei e dincolo de noi. Când cuplul nu e un capăt – cu toate marile lui iluzii de stabilitate, căci în lume, cred eu, nu există încremenire, ceea ce nu creşte, cu siguranţa des-creşte, se stinge, se împuţinează. Când cuplul este şi el o treaptă. Foarte aproape de cer.

Cazul nominativ

Dex-ul spune că îţi sunt ibovnică;

Eu mă văd ca pe o Eva care şi-a îngropat

mărul în rumeguş cald şi a scotocit prin tot

Edenul după tine.

Mă vreau a fi semn de

circulaţie pentru fiecare camion de fericire pe

care îl arunci în mine.

Eu aş vrea să am pentru tine infinitul.

Tu îmi muşti tandru până la

culoare

umărul apăsat pătimaş de aer şi nici un

păcat scrijelit pe epidermă nu te opreşte de la

a-mi suci nervii plăcerii.

Când ţi-am spus că inima mea funcţionează

ca un motor cu injecţie, ai scos din sertar

legitimaţia prăfuită de mecanic şi cu

o şurubelniţă universală m-ai făcut să te îndrăgesc;

Tu eşti Adam-ul meu de ciocolată albă.

Ei sunt ocupaţi cu stelele din televizor,

rumegă algocalmine şi se căsătoresc. Femeile

îşi tund apoi părul şi bărbaţii poartă verigheta ca

pe un număr de identificare al deţinuţilor nevinovaţi.

Ei nu ştiu să meargă desculţi.

Nouă ne aleargă biciclete prin vene, iubim

greieri şomeri care ne dedică serenade şi ştim

să ascultăm nisipul somnoros.

Noi suntem singurii care nu ne uităm la cerul greşit.

SPLEEN

Stai în birt şi bei

amăgindu-te cu gândul că măcar aşa

într-un fel sau altul te vei putea vedea liniştit

cînd de fapt te scîrbeşte porcăria devenirii

labirintul prin care eşti nevoit să treci

pentru a putea deveni şi rămîne

în acelaşi timp tu însuţi

prin fereastra de fiecare dată altei iluzii

privind spaţiul infinit al cabalei

care îţi este viaţa - anii tinereţii

în care, iată, preferi mai degrabă să bei

decît să iubeşti sau să scrii

şi prin care atît iubirea cît şi poemul

încep să semene tot mai mult cu un fel de băutură

amară clipocind în balta cea verde a ispitei

ce pînă la un moment dat ţi-a scăpat din vedere

pentru ca apoi, dintr-o dată, să te şocheze

ca întîmplările mărunte din ziare

sau ca florile de mobilă din încăperea

în care pînă nu demult gîndurile tale

cu străluciri de o intensă materialitate

înfloreau în peisajul atît de feminin al memoriei

ca nişte sîni ademenitori şi tandri

ascunşi în vegetaţia de climă caldă a imaginarului.

Stai în birt şi bei

pînă cînd vocalele numelui tău

devin cupe din care îţi sorbi viaţa

deşi pe măsură ce sorbi îţi dai tot mai mult

seama că licoarea e mai searbădă decît anii ce s-au dus.

Iată locul

în care atît tu cît şi poemul

- în lungile clipe pe care aici veşnicia

pare să le patroneze de cînd lumea -

puteţi fi consideraţi încă de pe acum

drept acea infinitate de semne

ce-absorb în sine caricatura infinitării

acel labirint prin care spuneam

că eşti nevoit să treci

copleşit de propria-ţi imaginaţie

ce te striveşte ca un marinar fabulos

ivit din străfundurile unei vîrste alchimice.

Flăcău

megalitic luminos şi auriu

închinat divinităţilor uraniene

personajul acesta născut din proza ruptă

a unor înţelesuri de hîrtie

- şi care uneori

ţi se pare a fi însuşi Timpul -

te priveşte

cu forfota de nestins a amintirii

în vreme ce tu

- prăbuşit

în pocalul de aur al unor ritualuri ciudate

pe care urme de ruj

ca porumbeii stau pe garduri -

te laşi copleşit de hymera lui de vin

sau de votcă unduindu-se în lucitoarele

topaze ale după-amiezii

chipul tău ridat

sever ca lătratul unui cîine

semănînd cu acele crăpături de sub arşiţa verii

ce trebuie mereu stropite

pentru ca pămîntul să-şi recapete

aspectul înfloritor sau primăvăratic.

Arătarea aceasta

sau propria-ţi imaginaţie

poate fi de asemenea şi încrîncenarea ta

de a amîna marele salt în gol

pe care de multă vreme

îţi tot spui că ar trebui să-l faci

dar pentru care

- blocat de adulterări şi deja-vu-uri -

te simţi mereu nepregătit

tot aşa cum tu şi cu mine Iubire

de atîta amar de timp ne privim ca doi îngeri

exasperaţi de a nu-şi fi inventat sexele

sau chiar ca doi îndrăgostiţi

dar pentru care iubirea

- fecioară pervers castă

cu formele mîncate de clarobscur -

ezită să-şi agite simţurile

pînă cînd Noaptea, amăgitoarea zeiţă,

nu-i va face un semn,

după care ni se va aşterne în cugete şi în trupuri

supusă ca un şarpe

pe care l-ai putea întinde oricînd

cu degetul

de la coadă la cap fără să te muşte.

- 1986 –

JOC DE ROL

Data publicarii: 13.12.2009 11:01:00

"Totul sau nimic" - răsună hiperbola

"încercări şi erori" – putere în axiomă

să nu-mi spui de la amvon că sunetele povestesc

despre noi despre credinţă sau nevoi

că omul poate alege corect

alegând într-un singur fel

factura-furtună se apropie de mal

să lovească omul în cap

cu sensuri golite într-un timp erodat

domnule doctor am poftă sa fagocitez

să subordon să cotropesc să umilesc

am dispoziţia să atenţionez să avertizez

să vă periclitez să mă erijez

încerc să fac joc de rol pentru cei de mâine

să ştie diletanţii să joace după melodie

domnule doctor include-ne în proiectul

psihodramă

suntem vii dar suflet n-avem

doar uniforme de votanţi

mărşăluim hotărât ca pasagerii viitori

pe un drum al corăbiei nebunilor