Mânioasa  George Coşbuc 

Am să merg mai înspre searăPrin dumbrăvi, ca mai demult,În privighetori să-mi parăGlasul Linei că-l ascult.Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!Că-n zori Lina sta-n portiţă,Sălta-n vânt a ei altiţă,Vântul îi sălta-n cosiţăŞi-i făcea floare-n obraz:Eu mergeam la plug în laz,Şi, când trec, Lina s-ascunde,Parcă nici nu m-a văzut.Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,Nu-mi răspunde!Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde!Şi mă mir - ce i-am făcut!

Vreau de-aici să rump o floare!Ochii unui înger scumpAu albastrul de cicoare,Şi cicoare vreu să rump -Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!Că-n amiazi venind pe vale,Întâlnii pe Lina-n cale:Fragi i-am dat, ea mi-a zis: - "Na-le!Ţi-am cerut eu ţie fragi?"Ochii ei frumoşi şi dragiPriveau tot spre poala rochii,S-a pus Lina pe tăcut,Şi vedeam că-i umblă ochii,Umblă ochiiCa la şerpi, îi umblă ochii,Şi mă mir ce i-am făcut!

Să-mi pun capul pentr-o Lină,Să mă fac un om pribag!

Ieşi din neguri, lună plină,Să mă vezi la Lina-n prag -Mai ştiu eu ce-aştept în prag!Alte dăţi suna zăvorul;Lina pe furiş, ca dorul,Păşea-n degete pridvorulŞi la mine-n prag veneaMamă-sa cât ce-adormea.Azi ard hainele pe mine,Mi-e greu capul ca de lut,Stau în prag - şi ea nu vine,Nu mai vine!E târziu şi nu mai vine...Şi mă mir - ce i-am făcut!?

Mânioasă, de George Coşbuc (structură literară, comentariu literar, rezumat literar)

Literatură Opera Publicată, iniţial, în revista „Tribuna” din Sibiu în 1889 şi inclusă, apoi, în volumul Balade şi idile (1893), poezia Mânioasă, deGeorge Coşbuc, se încadrează în categoria operelor inspirate de erosul ţărănesc; din aceeaşi clasă fac parte creaţii cum ar fi: Rea de plată, Spinul, Scara, La oglindă, Duşmancele, Cântecul fusului şi altele. Lirismul obiectiv Titlul poate fi înţeles mai uşor, dacă apelăm la strofa rămasă neinclusă în volum: „Lina, numai ea frumoasă / Numai eu să-i fi plăcut, / Şi azi Lina-i mânioasă! / Mânioasă, / Ea chiar azi e mânioasă / Şi mă mir ce i-am făcut!”. În toate, vocea auctorială nu se aude, fiind înlocuită de vocea/vocile personajelor imaginate de poet. Aceasta ar fi prima particularitate a lirismului obiectiv coşbucian. Tema poeziei o constituie iubirea ca eveniment etern repetabil, integrat în rotaţia lumii. Autorul nu-şi destăinuie însă propriile sentimente (lirismul nu este direct, subiectiv), ci prezintă gândurile şi frământările unui tânăr ţăran nedumerit de atitudinea fetei pe care o iubea. Aceasta ar fi a doua particularitate a lirismului obiectiv coşbucian. Poezia Mânioasă este alcătuită din trei strofe ample, de câte 14 versuri, cu o rimă ingenios combinată (încrucişată, împerecheată şi monorimă): „Am să merg mai înspre seară - a /  Prin dumbrăvi, ca mai demult, - b / În privighetori să-mi pară - a / Glasul Linei că-l ascult! - b / Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult! - b / Că-n zori Lina sta-n portiţă, - c / Sălta-n vânt a ei altiţă, - c / Vântul îi sălta-n cosiţă - c / Şi-i făcea floare-n obraz: - d / Eu mergeam la plug în laz - d / Şi, când trec, Lina s-ascunde - e / Nu-mi răspunde! - e / Şi-o întreb şi nu-mi răspunde - e / Şi mă mir - ce i-am făcut!” - b”. Fiecare strofă se încheie cu versul „Şi mă mir - ce i-am făcut!” care constituie unul dintre laitmotivele textului. Sensul exclamativ al acestui vers (căruia i se adaugă, în final, o nuanţă interogativă) sugerează mirarea, dezorientarea şi mâhnirea celui care se considera nevinovat. Al doilea laitmotiv se constituie, de fiecare dată, în jurul versului al cincilea al strofei: „Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!”, „Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!”, „Mai ştiu eu ce-aştept în prag!”. Dezorientat de atitudinea neaşteptată a Linei, flăcăul trăieşte o răsturnare de valori („Mi-e greu capul ca de lut”) intuită cu fineţe de autor şi sugerată prin repetiţii şi exclamaţii: „Nu mai vine! / E târziu şi nu mai vine...”. Timpul trăirii se împarte între un „ieri” (când Lina îl aştepta în prag) şi un „azi” (când zăvorul nu mai „sună”), iar ritualul iubirii nu mai poate fi reluat. Transpunându-se în sufletul celui care vorbeşte, autorul reconstituie, cu ajutorul elementelor de peisaj, portretul fetei: glas de privighetoare, obraz ca floarea, ochi de cicoare; o comparaţie de mare sugestie („Lină pe furiş, ca dorul / Păşea-n degete pridvorul / Şi la mine-n prag venea”) completează acest portret. Alcătuită ca un monolog (care ar putea fi recitat pe o scenă)

poezia Mânioasă are un caracter reprezentabil. Încadrându-se în ceea ce George Călinescu numea „poezie teatrală”. Aceasta ar fi cea de a treia particularitate a lirismului obiectiv coşbucian. Având un motiv, sau din cochetărie, tânăra şi-a schimbat atitudinea, situaţie, de altfel, des întâlnită între îndrăgostiţi, adică tipică: „Toate aceste personaje sunt tipuri, nu individualităţi. Subiectivitatea din majoritatea compunerilor lui Coşbuc nu numai că este a personajului, în loc să fie a autorului, dar ea este una tipizantă în loc să fie individualizantă [...] Nu contează insul, ci specia, clasa sau genul din care el face parte [...] Numele li s-ar putea scrie cu majuscule: Ingenua, Cocheta, Mânioasa, Duşmancele, Glumeţul etc.

Dupa cum nota criticul literar Dumitru Micu, „cea mai intinsa parte a operei lui Cosbuc e cea consacrata eroticii rurale". Acestui sentiment, poetul i-a inchinat mai multe poezii in care, dupa cum se poate lesne observa, l-a prezentat gradat, de la primele sfioase manifestari, cum ar fi gesturile de cochetarie ale fetitei din La oglinda, si de la momentele de inflorire a iubirii si de umbrire a ei prin micile „incidente" descrise in Scara, Spinul, Rea de plata, Pe langa boi, pana la marturisirea iubirii tradate din Cantecul fusului.

Poezia Manioasa prezinta efectul unei neasteptate neintelegeri dintre cei doi indragostiti. O cearta al carei motiv pare sa nu fie clar nici macar fetei, care este foarte suparata.

Versurile sunt grupate in trei strofe, cu structura identica. Prima strofa cuprinde 16 versuri si contine marturisirea nedumeririi flacaului, care constata ca Lina este suparata pe el, Deci in aceasta „lirica a mastilor", cum o numeste Tudor Vianu, cui liric aflat la momentul confesiunii este flacaul. Un vers noteaza accentuat framantarea lui interioara: „Mai stiu eu ce-as vrea s-ascult?", iar versul din finalul strofei subliniaza nedumerirea: „Si ma mir ce i-am facut!"

Strofele a doua si a treia comunica mult mai accentuat framantarea tanarului, care isi aminteste de fata iubita, tentat sa rupa o floare albastra ca ochii ei, sau rugand luna sa iasa din neguri, sa-l vada, asteptand-o fara rost: „Mai stiu eu ce-astept in prag?

Tanarul isi aminteste cu tristete de serile cand fata venea pe ascuns sa-l intalneasca, si suferinta lui creste: "Azi ard hainele pe mine/Mi-e greu capul ca de lut".

Poezia se incheie cu intrebarea ce revine ca un refren: „Si ma mir ce i-am facut?" De altfel, tehnica refrenului, depistabila in toate cele trei strofe ale poeziei, ofera acesteia o cantabilitate remarcabila, iar rolul versului al patrusprezecelea („Nu-mi raspunde") este de a reverbera sentimentele baiatului.

Vorbind despre realizarea artistica a versurilor remarcam comunicarea directa, in care se apeleaza la invocatie: „iesi din neguri luna plina!", epitete: „inger scump", „om pribeag";

comparatii: „-i umbla ochii ca la serpi"'; „mi-e greu capul ca de lut*', metafora: „ard hainele pe mine".

Apeland la mijloacele enumerate, G. Cosbuc emotioneaza prin capacitatea de a surprinde trairea cu intensitate a sentimentului erotic in modul caracteristic lumii satului. Asa cum nota criticul literar Mircea Tomus, Cosbuc a creat o poezie „ce a cucerit publicul prin comunicativitatea si varietatea formelor ei, o poezie care a ajuns la expresie originala prin armonia deplina a formei clare cu continutul sau de lirism obiectivat".

MANIOASA

Context literar. George Cosbuc apartine neoclasicismului si a creatnumeroase idile in care reflecta aspecte variate ale erotismului juvenil din viata satului transilvanean.

Semnificatia titlului. Manioasa este un termen apartinand registrului familiar, care transmite o stare sufleteasca, o atitudine a fetei de la tara fata de flacaul care este total nedumerit de comportamentul ciudat, inexplicabil al tinerei.

Tema este iubirea si comportamentul in iubire. Cosbuc redaframantarea interioara a unui tanar care nu intelege care-i sunt greselilefata de Lina, care este „manioasa'.

Structura - compozitie. Textul este organizat ca o confesiune, sau ca un monolog prin care flacaul vrea sa inteleaga de ce Lina este atat de suparata pe el, refuzandu-i „fragii' sau intalnirile.

Laitmotivul „Si ma mir ce i-am facut?' traduce starea ambigua a tanarului care nu intelege capriciile fetei. Supararea flacaului se intensifica, el este strabatut de ganduri sumbre: sa ajunga „pribeag' si declara ca ii „e greu capul ca de lut.

Atitudinea fetei poate fi interpretata ca un joc pur de-a iubirea sau ca o manifestare fireasca a feminitatii, insa flacaul, mai rational, nu gaseste explicatii si de aici starea sa de uimire, plina de intrebari.

Analiza stilistica

Nivelul morfo-sintactic. Enunturile sunt simple, verbele la persoana Ireflecta destainuirea flacaului suparat si nedumerit: stiu, mergeam,vorbesc. intreb, ma mir, vreau, am dat, vedeam Registrul verbal se schimba de la prezent, cand se refera la actiunile proprii, la imperfect, atunci cand reda atitudinile Linei, dand astfel senzatia de narare.

Nivelul lexico-semantic. Pentru a reda cadrul rustic. Cosbuc utilizeaza regionalismele si expresiile populare: „sta-n portita', altita, „Si-i facea floare-n obraz', zavorul, furisa, pridvorul.

Nivelul figurilor de stil. Chipul fetei frumoase este reliefat de catevaepitete: „Ochii ei frumosi si dragi', si comparatii: „Ca la serpi ii umbla ochii', „Lina pe furis, ca dorul/ Pasea-n degete pridvorul'.

Starea sufleteasca ambigua a flacaului este punctata de interogatii si exclamatii retorice: ,, Vreau de-aici sa rup o floare!', ,,Sa ma vezi la Lina-n prag! -/ Mai stiu eu ce-astept in prag? '

Receptare critica„In opera lui Cosbuc, iubirea este epicentrul cosmosului rural si ea prilejuieste o complexitate

de modulatii sufletesti care, fara a putea ficalificata chiar drept o analiza psihologica, asa cum au crezut unii ca pot sustine, este insa o sursa de varietate a lirismului.'

Plumb 

Dormeau adânc sicriele de plumb,Şi flori de plumb şi funerar veştmânt -Stam singur în cavou... şi era vânt...Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, şi-am început să-l strig -Stam singur lângă mort... şi era frig...Şi-i atârnau aripele de plumb.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumiişi nu ucidcu mintea tainele, ce le-ntâlnescîn calea meaîn flori, în ochi, pe buze ori morminte.Lumina altorasugrumă vraja nepătrunsului ascunsîn adâncimi de întuneric,dar eu,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -şi-ntocmai cum cu razele ei albe lunanu micşorează, ci tremurătoaremăreşte şi mai tare taina nopţii,aşa înbogăţesc şi eu întunecata zarecu largi fiori de sfânt misterşi tot ce-i neînţelesse schimbă-n neînţelesuri şi mai marisub ochii mei-căci eu iubescşi flori şi ochi şi buze şi morminte.

TestamentNu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe o carte, În seara răzvrătită care vineDe la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânciSuite de bătrânii mei pe brânciŞi care, tânăr, să le urci te-aşteaptăCartea mea-i, fiule, o treaptă. 

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi. Al robilor cu saricile, plineDe osemintele vărsate-n mine. 

Ca să schimbăm, acum, întâia oarăSapa-n condei şi brazda-n calimarăBătrânii au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru viteEu am ivit cuvinte potriviteŞi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâniLe-am prefăcut în versuri şi-n icoane, Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putereAm luat ocara, şi torcând uşureAm pus-o când să-mbie, când să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatrăŞi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale. 

Durerea noastră surdă şi amarăO grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucatStăpânul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinteSi izbăveşte-ncet pedesitorOdrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscureIeşită la lumină din padureŞi dând în vârf, ca un ciorchin de negiRodul durerii de vecii întregi. 

Întinsă leneşă pe canapea, Domniţa suferă în cartea mea. Slova de foc şi slova faurităÎmpărechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte ca-n adâncul eiZace mania bunilor meï.

Din ceas dedus

Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,Intrata prin oglinda in mantuit azur,Taind pe inecarea cirezilor agresteIn grupurile apei, un joc second, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridica insumareaDe harfe resfirate ce-in sbor invers le pierziSi cantec istoveste: ascuns, cum numai marea,Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.

În grădina Ghetsemani 

Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul...Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varulSi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, tinând grozava cupă,Se coboara-miindu-l si i-o ducea la gură...Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa...Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miereSi sub veninul groaznic simtea că e dulceată...Dar fălcile-nclestându-si, cu ultima putereBătându-se cu moartea, uitase de viată!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...Treceau bătăi de aripi prin vraistea grădiniiSi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Poezia "Ora fântânilor" de Ion Vinea (1895-1964), pe numele adevărat loan Eugen lovanachi, a fost publicată în revista "Viaţa românească", în anul 1938 şi a dat titlul singurului volum de poezii publicat în timpul vieţii. Poezia concentrează tematic şi stilistic emoţia lirică, până la abstractizarea şi intelectualizarea expresiei. Adept al constructivismului, curent de avangardă care promova apropierea artei de formele tehnologice, industriale ale invenţiei moderne, negând decoraţiile de limbaj sau sentimentalismele, Vinea păstrează în poezie concizia şi rigoarea. Se ajunge astfel la o artă care cenzurează emoţia lirică, sensibilitatea, construind o varietate de experimente lirice şi inovaţii prozodice. Poezia lui Ion Vinea exclude sensibilitatea emotivă şi se manifestă într-un impresionism intelectualizat, a cărei formă schematizată ajunge cumva la geometrizarea limbajului artistic.Titlul poeziei, "Ora fântânilor", simbolizează dualitatea existenţială, viaţă şi moarte, semnificând timpul limitat al existenţei umane în "fântâna" cunoaşterii.

(Structură, semnificaţii, limbaj poetic) ■ Poezia este structurată în trei strofe, prima şi ultima fiind catrene, iar strofa a doua având cinci versuri (cvinarie).Strofa întâi ilustrează "ora" favorabilă pentru puritate şi frumuseţe, în care contemplaţia divină creează spiritului uman o linişte binefăcătoare, "linişti stelare", sugestie a tihnei cosmice:"Oră de linişti stelare,clar semn de lumi fără nume,largul în ambru şi-n jar e,Thalassa-n ritmuri apune."Esenţa existenţei umane se transferă într-un spaţiu abstract, între cer şi mare, idee susţinută de versul"clar semn de lumi fără nume", iar contururile obiectelor sunt difuze, apusul soarelui colorând Thalassa (numele antic grecesc al mării - n.n.) "în ambra şi-njar".Strofa a doua compune acelaşi spaţiu abstract şi neprecizat al universului, unde se aud "Vocile sfânt de curate", care eliberează omul de spaime, frunţile şi ochii devin de o puritate sacră, "frunţile pure şi ochii,/ cugetul gol şi curat e":

"Vocile sfânt de curate,frunţile pure şi ochii,cugetul gol şi curat e,clopote când legănatetrec în nunteştile rochii."

Glasurile naturii, simbolizate de "clopotele" sunând legănat şi înveşmântate în "nunteştile rochii", sugerează imaterialitatea lumii, faptul că fiinţele şi obiectele şi-au pierdut consistenţa materială, devenind o muzică diafană care sacralizează glasul, gândurile, privirea şi cugetul liric.în ultima strofa, astrul selenar, luna, se iveşte pe cer'din străfunduri cosmice misterioase, este "Ora fântânilor lunii", care-i dă poetului o sacralizare interioară de înger, ca o rugăciune purificatoare de suflete "netălmăcite şi sumbre":"Oră de linişti stelare,clar semn de lumi fără nume,largul în ambru şi-n jar e,Thalassa-n ritmuri apune."

Strofa compune un ritual divin, ilustrat printr-un limbaj religios, "înger - şopteşte prin umbre/ vorbele rugăciunii", pentru o curăţire totală a cugetului artistului.

(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)Expresivitatea poeziei este susţinută de puţinele verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea atitudinii de înălţare cosmică şi de abstractizare a lumii concrete, condiţie ce tinde să se eternizeze: "apune", "e", "trec", "şopteşte" . Registrul stilistic, tipic avangardismului, este sincopat, tehnicizat şi schematizat, unităţile lingvistice sunt eliptice de predicate, exprimarea fiind concisă şi restrânsă la maxim, ca de pildă în prima strofa. Puritatea contemplaţiei divine este revelată prin numeroşi termeni religioşi -"sfânt", "clopote", "vorbele rugăciunii", "nunteştile rochii", "înger"-, care purifică, sacralizează "ora fântânilor" şi cugetul eului liricSugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de bogăţia epitetelor,sugerând abstractizarea cosmică a lumii, "linişti stelare", ori starea de sacralizare poetică: "vocile sfânt de curate", "frunţile pure", "cugetul gol şi curat", "vorbele [...] netălmăcite şi sumbre", sugerând spiritul liric primenit prin ritualul cosmic al apariţiei lunii. Remarcabilă este ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a superlativului "sfânt de curate" cu predicatul nominal aşezat ca rimă "curat e", din strofa a doua.S-ar putea concluziona că, prin lirica sa, Ion Vinea contestă atitudinile conservatoare în artă, clişeele şi stereotipiile, sentimentalismul caduc şi promovează expresia concisă şi rapidă "a limbajului Morse", adecvată constructivismului avangardist.Poezia se poate defini ca act de eliberare totală a artistului, realizată printr-o exprimare concisă, care "nu este menită să ascundă [...], ci să imite tehnologia comunicării moderne, limbajele artificiale." (Nicolae Manolescu)

MODERNISMUL INTERBELIC- etimol. derivat de la "modern"; lat. modernus = recent, nou.A aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezv. literaturii. Modernismul se refera la principalele elemente innoitoare in poezie, proza si critica lit., pe care doctrina lovinesciana le propune in primele decenii ale sec. XX.Modernismul reuneste unele grupari, directii si orientari estetice, care apar in lit. romana in aceasta perioada, conturandu-se ca o manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii, ci in arta, in genere.1. In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano- american la sfarsitul sec. al XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului. 2. In sens larg, modernismiul reprezinta o manifestare radicala, indrazneata, a celor mai recente forme de expresie in planul creatiei. Este opus traditionalismului.Tendinta modernista sustine:- sincronizarea lit. nationale cu lit. Europei - promovarea tinerilor scriitori - teoria imitatiei - eliminarea decalajului in cultura (depasirea spiritului provincial) - necesitatea innoirii - spiritul veacului - trecerea de la o literatura cu tematica rurala la o lit. de inspiratie urbana - evolutia poeziei de la epic la liric - intelectualizarea prozei si poeziei - dezv. romanului psihologic, analitic, prin prelucrarea unor forme moderneLui Lovinescu ii revine meritul de a fi actionat in directia adaptarii modernismului la specificul culturii si civilizatiei romanesti. Factorul decisiv, in acest sens, il constituie elaborarea conceptului de sincronism, ca instrument de investigare critica a evolutiei lit. romane. Gruparea de la "Sburatorul" cuprinde revista si canaclul literar cu acelasi nume. Revista a aparut la Bucuresti, intre 1919- 1922 si 1926- 1927, sub conducerea lui Lovinescu.Obiectivele gruparii:1. Promovarea tinerilor scriitori:- lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimr Streinu, Camil Baltazar. E. Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulecu) sau ii incurajeaza pe cei care au debutat in alte reviste: Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:- in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincronica. Teoria imitatiei era preluata dupa francezul G. Tarde, psiholog si sociolog, care critica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti. - societ. romaneasca a intors spatele inertiei orientale si, preluand formele occidentale, a creat premisele dezv. unui fond modern. Fenomenul "formelor fara fund", de care vorbea T. Maiorescu, este acceptat de Lovinescu, dar criticul il socoteste inevitabil si creator: "formele isi pot crea uneori fondul", sustine Lovinescu, spre deosebire de Maiorescu. - Romania moderna ar fi fructul acestui proces si s-a realizat in ciuda opozitiei fortelor conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapida a decalajelor culturale si modernizarea lit. romane, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Princiipiile sincronismului in lit. inseamna, in mod practic, acceptarea schimbului de valori, a elem. ce confera noutate si moderniatate fenomenului litarar. Nu e vorba de o imitatie servila, de un imprumut fara discernamant, ci de o integrare a lit. intr-o forma viabila, in pas cu evolutia artei europene. Prin modernism, Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial", deci nu

opozitie fata de traditie, de specificul national. Polemica modernismului cu traditionalismul duce la combaterea factorului etnic in cultura, pe care nu-l cintesta, ci subliniaza necesiatea de innoire. In activitatea de critic literar ( vol. de " Critice"), Lovinescu nu a ramas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate teze care nu raspundeau pe de-a-ntregul idelor sale. exemplul cel mai cunoscut este pretuirea acordata romanului "Ion", de L. Rebreanu. In schimb, a privit cu ingaduinta si uneori cu reticenta productiile avangardismului, pe care il considera un "modernism dirijat". Modernsimul lovinescian, bazat pe teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul estetic in judecata operei de arta, poate fi considerat un moment pozitiv evolutia culturii si lit. romane.Un modernism categoric de fronda (lupta), alcatuind asa -zisa miscare de avangarda, a fost promovat la noi de revistele: "Contimporanul" (1922- 1932), "Punct" (1924-1925), "Urmuz" (1928).

Junimea nu este numai un curent cultural și literar, ci și o asociație; desigur ea nu a luat naștere printr-un act formal și nu a avut forma instrucțională a societății academice române întemeiată în aceeași perioadă în București. Ea este în același timp și o comunitate. Apariția ei se datorează afinității viu resimțite a întemeietorilor. În octombrie 1863 se întâlnesc la lași cinci tineri înapoiați de curând de la studii din străinătate.

Maiorescu s-a aflat de un an în Iași și remarcase interesul ieșenilor pentru cultură. Patru dintre întemeietori aparțineau aristocrației locale ce intrase în contact cu civilizația Apusului. Pogor și Rosseti se formaseră la școlile Franței, Carp și Negruzzi studiaseră la universitățile din Germania. Titu Maiorescu învățase atât în Franța cât și în Germania. Cei cinci tovarăși sunt hotărâți să se manifeste după priceperile lor. Încep o serie de conferințe publice menite să revigoreze viața culturală ieșeană, diminuată prin mutarea capitalei la București. Aceste prelecțiuni se desfășoară neîncetat timp de 17 ani. Vechea deviză franțuzească, potrivit căreia „entre qui veut, reste qui peut” este adoptată de societate.

Prin darul moldoveanului Cassu, nepotul lui Pogor și prin cotizațiile membrilor Junimea intră în posesia unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația întemeiază și o librărie pusă sub supravegherea lui Pogor, dar disparută și ea după o scurtă funcționare. Existența tipografiei facilitează apariția revistei Convorbiri literare și a unor lucrări: Despre scrierea limbii romane de Titu Maiorescu, Aritmetica lui Melic, traducerile doamnei Emilia Maiorescu după Shiller și traducerile lui Carp după Shakespeare.Încă de la început Junimea pune problema ortografiei românești, problemă foarte acută datorită disputelor cu latiniștii ardeleni. Este perioada trecerii de la alfabetul chrilic la cel latinesc.În ședintele ținute la Pogor și la Maiorescu se discută problemele de limbă, se recitesc poeții români în vederea publicării unei antologii și se fixează sumarele revistei. Convorbiri literare păstrează urmele activității Junimea, lectura revistei reface viața spirituală ieșeană și nu numai, și etapele pe care le-a străbatut.

 

Etapele revistei Convorbiri literare

                        I.                    Prima etapa e de la înființare până în 1874, anul în care Titu Maiorescu se mută la București și este ministru al instrucțiunii publice. Este epoca în care se pun bazele estetice și se stabilesc principiile sociale. În această perioadă provoacă cele mai multe adeversități, mai ales cu latiniștii care voiau ortografia etimologică. E și perioada succeselor prin aderarea lui Alecsandri și descoperirea lui Eminescu, de asemenea se poartă polemicile cu Constantin Dobrojeanu Gherea.

                     II.                    A doua etapă ține din 1874 până în l885. Ședintele de la lași sunt dublate de cele ținute la București în diversele locuințe ale lui Maiorescu, de exemplu în casa de pe strada Mercur numarul 9, Alecsandri citește Fântana Blanduziei, Ovidiu și Despot Vodă, iar Ion Luca Cazgiate O noapte furtunoasă. Operele lui Creangă și ale lui Vasile Conta apar în Convorbiri literare. În l885 Iacob Negruzzi se strămută la București luând cu sine și revista. Se intensifică polemicile cu socialiștii, în special cu Sofia Nădejde și Constantin Dobrojeanu Gherea.

                  III.                    A treia etapă este din 1885 până în 1900. Această etapă constituie apogeul societății și al revistei. Drumul prin Convorbiri literare inseamna drumul spre universalitate. Pe lângă vechii membri ai grupării apar alții noi: Grigore Antipa, Simion Mehedinți, Ion Bogdan, Petre Missir. Așadar se lărgesc sferile de activitate. 

Structura morală a Junimii prezintă o serie de caracteristici distincte:

 

1. 1.              Spiritul filosofic este cea dintâi caracteristică. Junimiștii sunt oameni de idei generale mai mult decât specialiști. Iacob Negruzzi amintește de plăcerea „spirituală a Junimii pentru filosofie” ca și repulsie pentru studiiie istorice. Nu argurnente istorice ci speculația filosofică stă la baza criticii junimiștilor. Încurajează formarea unui tânăr filosof, iar pentru aceasta Eminescu este trimis la studii la Berlon urmând să se întoarcă profesor de filosofie la Universitatea din lași. Cultul gândirii abstracte este la mare căutare, iar în cercul societății se formează conceptul unei poezii filosofice.

2. 2.              Spiritul oratoric este a doua tresatură a societății. Numeroase dccumente din epocă dovedesc succesul lui Titu Maiorescu și efectele speciale pe care le abținea din „jocul bărbiei și a mâinilor”. Dizertația filosofică este una din cele mai importante idei, pe care Junirnea le aduce în literatura română.

3. 3.              Gustul clasic și academic rcprezintă a treia trăsătură a societății. Oamenii de formații umaniste, forrnați în universitățile străine și buni cunoscători ai literaturii clasice și moderne sunt înclinați în a judeca operele după canoane.  Fiecare epocă are câte un poet clasicizant, întrucât clasicismul avea mare căutare între junimiști. Nu sunt închise nici porțile romantismului, astfel apar traduceri din poeții romantici francezi, Victor Huga, Alfred Vigny, Lamartine. Naturalismul și simbolismul nu au trecere, deși s-au făcut eforturi, Pogor, traduce din Baudelaire. De la naturaliști era preferat Ibsen cu piesa Casa cu păpuși sau Nora.

4. 4.              Ironia. Cunoscuta zeflemea junimistă cualizează (se unește) împotriva junimiștilor. În felul acesta Junimea este pe departe o societate de admirație morală. În momentele puțin fericite, prozatorii și poeții grupului își primesc verdictul de la cei apropiați. Din pricina fanteziei foarte mari, pe care o dovedeau în povestiri, Negruzzi căpăta porecla „Carul cu minciuni”. Lambrior, Paul, Tasul erau numiți „cei trei români”. Grupul celor care nu participau la discuții, ci numai ascultau era numit „Caracuda”, avându-l în frunte pe matematicianul Culianu. Nimic nu afla iertare în ochii lor. Discuțiile cele mai interesante erau întrerupte cu câte o glumă, mai muli sau mai puțin sărată. Alături de Carp, Pogor era ironistul cel mai acerb. Când Teodor Rosseti găsește numele societății, Pogor oficiază taina botezului, întrebând de trei ori dacă „S-a lepădat copilul de Satana pedanterismului?”. Toți ceilalți răspundeau în cor „S-am lepădat!”. S-a mai zis că Maiorescu nu avea spirit.

5. 5.              Spiritul critic: O cercetare a poeziei din 1867; Comediile domnului Caragiale.

Aparţinând volumului Totul (1985), poezia Ciocnirea, de Mircea Cărtărescu, poate fi considerată un răspuns postmodernist la clasicul mit erotic, deoarece propune, într-o manieră ce contopeşte expresionismul cu suprarealismul, o regresiune pe axa evoluţiei. Prin tehnicile de creaţie folosite, prin stil şi viziune, opera este reprezentativă pentru maniera în care poetul îşi construieşte discursul liric în întregul volum. Tema iubirii şi a cuplului capătă consistenţa unei poveşti în care evoluţia este sintetizată prin cele două principii fundamentale - masculin şi feminin - ce se caută pentru a reface androginie unitatea primordială pierdută, pe fondul degradării tehnice a universului, printr-o inversare a progresului. Pretextul şi devenirea narativă ale poeziei sunt evidente - telefonul nu mai funcţionează, deoarece „murise” de-a dreptul, iar cei doi îndrăgostiţi nu mai pot comunica. Poetul nu se mulţumeşte să consemneze acest lucru, ci-l detaliază şi-l analizează ca pe un fenomen inedit: „...telefonul murise. / Pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită, / îşi lăsau mirosul furnicile”. Organicul se răzbună pe anorganic, biologicul îşi cere drepturile, într-o lume hipertehnicizată, care este totuşi condamnată la descompunere. Civilizaţia este astfel abolită, îngropată, iar soluţia rămâne apropierea directă, întâlnirea în spaţiul familiar şi banal al Bucureştiului, într-o distorsiune evidentă a universului real. Textul are o puternică tentă epică, iar procedeul pe care se bazează este cel al enumerării, al aglomerării de obiecte, într-o grabă a cuprinderii totale a realităţii în poezie. Nu mai putem vorbi, ca la Arghezi, de o „estetică a urâtului”, ci de o adevărată estetică a „imediatului”, a prezentului, a cotidianului, a lui „aici” şi „acum”. Ciocnirea este un alt fel de metaforă a iubirii, a îmbrăţişării îndrăgostiţilor care, de această dată, nu se mai apropie cu teamă şi emoţie unul de celălalt, ci „se pulverizează” în îmbrăţişare, devenind un tot care le anulează personalităţile. Mişcarea de apropiere între cei doi este fantastică, angrenând elemente de reper familiare: „statuia lui  C.A. Rosetti”, „Consiliul popular al sectorului doi”, „foişorul de foc”, „strada latină”. Tragerea firului de telefon apropie nu numai protagoniştii, ci şi cartierele în care locuiesc, într-o mişcare colosală, halucinantă, sugerând, probabil, forţa pe care o dă iubirea îndrăgostitului, puterea acestui sentiment de a schimba lumea, de a produce răsturnări de neimaginat: „turtind farmaciile, cofetăriile, plesnind ţevile de canalizare, încălecând asfalturile”. Poetul nu vrea să se abstragă din spaţiul şi timpul lui, ci se scufundă în ele, explorându-le şi inventariindu-le. Poezia nu tinde în niciun fel spre metafizic, spre un plan mai înalt, ci se înfăţişează în toată materialitatea lumii pe care o vizează. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu, denotativ, procedeele artistice clasice lipsind cu desăvârşire. Abstracţiunile, imaginile artistice sugestive, muzicalitatea, emoţia cu care ne-a obişnuit poezia de dragoste dintotdeauna lipsesc. Ceea ce frapează este dimensiunea fantastică ce-şi face loc în poezie. În planul realului se produce o „fisură”, o „ruptură” de nivel, care deschide calea tuturor libertăţilor poetului. Este o dezlănţuire romantică a imaginaţiei care striveşte totul, într-un pact tacit şi implicit cu cititorul, care acceptă jocul. Tot de romantism ţine şi starea de „ardere”, de purificare pe care o generează iubirea, luând, uşor de această dată, aspectul unei adevărate explozii, al unui incendiu care nimiceşte totul: „arzând cu trăsnete, ca daţi cu benzină”. Un singur piept acoperă inimile „amestecate” ale celor doi, bărbatul şi femeia uniţi în imaginea perfectă a cuplului primordial. Deşi este scrisă într-un registru voit parodic, ironic, realist şi biografic, poezia lui Cărtărescu ascunde în structura de adâncime un nucleu simbolic care vizează eterna căutare a celuilalt în aventura dintotdeauna a dragostei.