planul marshall
DESCRIPTION
Planul MarshallTRANSCRIPT
Planul Marshall - promotor al construcţiei europene
După ce dificultăţile europenilor s-au amplificat, după iarna grea 1946-1947, pe fondul
situaţiilor şi mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, dar şi de agresiunea directă a stângii
asupra întregului continent european, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall,
prezenta un discurs la Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru
reconstrucţia europeană, sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele său.
Oferind consistentul ajutor, Marshall sugerează insistent statelor beneficiare să se pună de acord
asupra unului program de redresare economică: americanii vor ca europenii să ia în propriile mâini realizarea
concretă a planului de reconstrucţie.
Mai mult, secretarul de stat american indică faptul că dezirabil ar fi o „federaţie economică
europeană“ (în realitate, o uniune vamală), după modelul Beneluxului. Europa nu-şi va reveni, continuă
demnitarul american, dacă economia va continua să-i fie divizată în numeroase compartimente, etanşe.
Cu alte cuvinte, SUA impun o condiţie pentru această ofertă. Statele europene trebuie să participe la
o instituţie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului şi cu elaborarea unui program de reconstrucţie
europeană. Planul Marshall este destinat tuturor ţărilor europene.
Drept răspuns, ţările est-europene se decid să gestioneze în comun ajutorul american. Negocierile
sunt, totuşi, dificile. Imediat după pronunţarea discursului, Franţa a organizat o celulă de lucru sub
conducerea lui Georges Bidault. Au început consultările cu Londra, apoi va contacta URSS pentru
organizarea unei conferinţe tripartite, în legătură cu planul Marshall. La 22 iunie, Moscova anunţa că acceptă
trativele de la Paris din 27 iunie 1947. Sovieticii au trimis o delegaţie numeroasă condusă de comisarul
afacerilor străine, Molotov.
Refuz din partea URSS
După lungi şi sterile discuţii, conferinţa a eşuat. URSS refuză planul Marshall pentru ea şi pentru
ţările pe care le controla, de teamă ca SUA să nu-şi lărgească sfera economică şi politică.
Este inexactă aserţiunea potrivit căreia Stalin nu ar fi fost interesat şi ar fi respins, din capul locului,
acest plan. După cum afirmă surse americane recente, fosta URSS ar fi acceptat şi chiar încurajat planul
Marshall dacă acesta nu ar fi fost însoţit de condiţii politice inacceptabile pentru fosta URSS, în condiţiile
istorice respective.
În SUA şi în lume, se ştie cu exactitate acum că, dacă Stalin ar fi acceptat planul, acesta nu ar mai fi
fost aprobat de congresul american.
Versiunea franceză a planului Marshall
La Paris, Jean Monnet îi va prezenta lui Georges Bidault analize politice care luau în calcul efecte
previzibile ale noii situaţii geopolitice, făcând următoarele constatări: ruptura cu sovieticii apărea ca fiind de
durată; cooperarea euroatlantică era inevitabilă. Planul pus în mişcare de către Jean Monnet este versiunea
franceză a postulatelor formulate de George Marshall, în discursul de la Harvard. Jean Monnet a recţionat la
tendinţa Guvernului faţă de reducerea ritmului finanţării investiţiilor, din cauza iminenţei atribuirii ajutorului
Marshall: „America nu este nici reacţionară, nici imperialistă. Contribuţia sa ne este dată pentru a ne
controla. Ea se opreşte dacă nu se manifestă şi efortul nostru...“.
La 16 aprilie 1948, este creată Organizaţia europeană economică, ca o organizaţie permanentă, de tip
interguvernamental, cuprinzând, cu excepţia Spaniei lui Franco, toate statele europene rămase în afara
influenţei ruseşti: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, precum şi comandamentele militare ale
zonelor de ocupaţie occidentală din Germania şi teritoriul Triestului.
Convenţia pentru Cooperare Economică
Este adoptată Convenţia pentru Cooperare Economică, care făcea posibilă trecerea planului de
reconstrucţie a Europei, de la teorie la practică. Cele 16 ţări asociate la OECE s-au pus de acord asupra
programului de reconstrucţie a Europei, care cuprindea patru puncte esenţiale şi anume: un mare efort de
producţie; obţinerea şi menţinerea stabilităţii financiare interne; dezvoltarea cooperării economice în statele
membre; soluţionarea penuriei de dolari. Obiectivele incluse în plan vizau promovarea producţiei industriale
şi agricole, obţinerea şi menţinerea stabilităţii monetare şi bugetare, creşterea schimburilor internaţionale
între ţările participante, în particular, pe seama reducerii barierelor comerciale. Pentru realizarea obiectivelor,
a fost creată Administraţia de Cooperare Economică.
OECE va asigura într-un mod eficace solidaritatea statelor europene în efortul de redresare şi le va
face să abandoneze, treptat, condiţia de asistat de către Statele Unite. Dincolo de repartizarea ajutorului
american, organizaţia se va preocupa de coordonarea politicilor economice naţionale, de punerea la punct a
unui sistem multilateral de plăţi (mecanism multilateral de compensaţie, făcut să ţină locul convertibilităţii
monedelor), de liberalizarea schimburilor în special prin stabilirea unor „coduri de liberalizare“ şi prin
suprimarea restricţiilor cantitative.
12 ani mai târziu, odată redresată economia Europei, va veni timpul reformării OECE. Prin
Convenţia din 14 decembrie 1960, a fost înlocuită cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică,
ajungând să cuprindă şi celelalte state industrializate: Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă şi Sua.
În ce a constat ajutorul americanilor
Pe ansamblul duratei de aplicare a planului Marshall (3 aprilie 1948-30 iunie 1952), Franţa a primit
peste 2.700 miliarde de dolari, din care aproape 90% (2.419 miliarde de dolari), în materiale. Această sumă
reprezintă circa 23% din ajutorul total acordat europenilor şi plasează Franţa în poziţia secundă, după Anglia,
înaintea Germaniei şi Italiei.
Acestea două au pierdut războiul, dar au realizat, începând cu 1946, şi una, şi alta, creşteri superioare
celor din ţările învingătoare. De exemplu, în anii 1947-1954, Italia şi-a dublat venitul pe cap de locuitor, iar
Germania a atins nivelul Franţei (ambele se găseau, la sfârşitul războiului, la 30% din venitul acesteia.)
Prin acordul asupra datoriei, semnat în 1953, ajutorul american totaliza circa 14 miliarde de dolari.
Prin planul Marshall, s-a transferat în Europa cam 1,2% din PIB-ul american, adică 3,5% din PIB-ul
european (fără să ţinem cont de ajutorul militar) sub formă de credite, subvenţii nerambursabile şi ajutoare
materiale sau alimentare.
Creşterea fenomenală a PNB-ului şi urcarea rapidă a producţiei industriale atestă că planul Marshall
a reuşit să contribuie la reconstrucţia capacităţii de producţie a Europei.
Beneficiile programelor naţionale şi ale planului Marshall au permis Europei Occidentale să
depăşească nivelul mediu de dezvoltare antebelic încă din 1949, ceea ce înseamnă că reconstrucţia era
terminată. Ajutorul american acordat prin planul Marshall „a cosolidat structurile economice şi politice
liberale promovate de guvernele occidentale“.
În ceea ce priveşte consecinţele ajutorului american asupra pregătirii condiţiilor integrării vest-
europene, Jean Monnet declara că valoarea cea mai mare a planului Marshall constă „în acţiunea ce a condus
la ceea ce am ajuns în Uniunea Europeană“.
Într-adevăr, planul Marshall a contribuit, efectiv şi substanţial, prin mărimea, structura, oportunitatea
şi condiţiile de acordare a ajutorului, la crearea premiselor şi cadrului favorabil integrării; a scurtat
reconstrucţia şi a grăbit relansarea; a consolidat alianţele şi structurile economice, politice şi militare
occidentale şi a oprit ofensiva comunismului; a revigorat economia americană şi i-a consolidat poziţia de
leader; a marcat începutul integrării vest-europene.
„O armă economică“ ce a vizat stoparea comunismului:
După părerea multor specialişti, planul Marshall (planul de reconstrucţie a Europei) este unul din
marile succese ale secolului al XX-lea, întrucât aplicarea sa a generat efecte pozitive şi trainice în ţările
beneficiare. Este evident că, dincolo de însemnătatea sa economică, excepţională chiar, planul Marshall a
avut un imens rol politic în susţinerea modelului democratic european. Istoricul Rene Girauld, preşedintele
Comisiei Internaţionale de Istorie a Relaţiilor Internaţionale, afirma că planul Marshall a fost „o armă
economică“, care a servit perfect ţelurilor politice, în sensul că el a vizat explicit stoparea comunismului,
expansiunea acestuia spre Occident şi a condus la coeziunea zonei în discuţie.
Planul Marshall a fost un factor crucial în procesul de refacere materială şi de reasigurare spirituală a
Europei, şi chiar dacă nu a dus la realizarea unei uniuni vamale, are marele merit de a-i fi învăţat pe europeni
lecţia cooperării şi liberului schimb.
Integrarea - opera europenilor:
Rezultatele deosebite ale iniţiativei americane au făcut epocă şi au transformat numele secretarului
de stat Marshall într-o referinţă inconfundabilă pentru toate acţiunile de ajutor internaţional de anvergură.
Prin aceasta, nu se poate absolutiza aportul planului Marshall şi minimaliza rolul hotărâtor al statelor
şi popoarelor din Europa Occidentală, atât în momentul pregătirii şi demarării, cât, mai ales, în cel al
continuării. Fără capacitatea de sacrificiu, fără renunţări asumate conştient, fără automobilizare exemplară în
muncă şi fără raţionalitate în consum şi economisire, fără o societate „adaptată de multă vreme la era
industrială“, planul Marshall n-ar fi avut rezultatele cunoscute. Aşa că, recunoscând şi apreciind, la justa
valoare, însemnătate şi forţa de şoc iniţială a planului Marshall, să dăm totuşi, Cezarului ce-i al Cezarului, să
spunem clar şi răspicat că integrarea, înainte de orice şi oricine, şi ca idee şi ca faptă istorică, este opera
europenilor.