1

PLANUL DE ISPĂŞIRE ÎN ANSAMBLUL LUI

Lecţia 18 FIUL LUI DUMNEZEU Nici un nume a dăinuit de-a lungul veacurilor ca şi numele Isus Cristos. Cuvintele pe care El le-a rostit au fost puţine. Noi putem să citim cuvintele Sale într-o perioadă foarte scurtă de timp, dar acestea îşi pun amprenta pe omenire într-un mod în care nici un alt fel de alte cuvinte din analele istoriei nu au făcut-o vreodată. Doar acest fapt îl plasează pe Isus deasupra omului, susţinându-I afirmaţia potrivit căreia El a fost (este şi va fi – nota trad.) Fiul lui Dumnezeu. Efectul remarcabil de durată al mesajului Său susţine acest lucru. Nu are importanţă modul în care omul s-ar putea să nege afirmaţia pe care El a făcut-o pentru El însuşi, rămâne faptul de care nimeni nu poate să scape: că El a fost Fiul lui Dumnezeu. El este deasupra tuturor profeţilor care au fost înaintea Lui, El este deasupra tuturor celor care au urmat după El. Mesajul lui Isus nu a încetat odată cu ceea ce El a rostit şi a predat ca învăţătură. Mesajul şi rostirea Lui au fost purtate prin intermediul ucenicilor Lui. Cuvintele ucenicilor Săi poartă aceeaşi greutate, întocmai ca greutatea cuvintelor rostite de Isus însuşi. Aceste cuvinte au fost emise prin autoritatea Duhului Sfânt, în aşa măsură, încât sunt socotite a fi Cuvintele Domnului ca şi când El însuşi le-ar fi rostit. În rugăciunea Lui de mijlocire, Isus a spus: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.“ (Ioan 17:20). El s-a aşteptat că oamenii vor crede mărturia ucenicilor şi apostolilor Săi. Atunci, ce anume trebuie să acceptăm noi ca fiind Cuvântul Domnului? Întreaga Biblie de la început până la sfârşit. Când Isus vorbeşte despre Cuvântul Său, El face referire la întregul Cuvânt inspirat. Cuvântul rămâne ca un întreg. Urmare a atribuţiei Lui de Profet, următoarea Sa atribuţie a fost aceea de Preot, atribuţie pe care noi am studiat-o. În Epistola către Evrei, un număr de cinci capitole sunt consacrate acestei atribuţii. Acesta este remarcabil din cauza faptului că referirea la atribuţia de Preot este făcută doar întâmplător în alte părţi ale Noului Testament. Din această privinţă, Epistola către Evrei are o semnificaţie aparte. Preoţia Levitică s-a extins până la vremea aceasta. Autorul Epistolei către Evrei începe subiectul Preoţiei lui Cristos în Evrei 6:20, în felul următor:

„unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut "Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec".“

Acesta este un citat din Psalmul 110. (Întâmplarea în sine s-a petrecut în cartea Genezei, dar faptul că Isus a fost făcut Preot după rânduiala lui Melhisedec este consemnată în Psalmul 110.) După aceea, autorul începe să facă paralela între Melhisedec şi Isus. Fără de început şi fără de sfârşit este o

2

paralelă. Cu privire la Melhisedec nu este consemnat că ar fi avut tată sau mamă şi nici sfârşitul lui nu este consemnat. Ceea ce ştim este că Melhisedec era Împăratul Salemului şi se presupune că Salemul ar fi fost ceea ce acum este Ierusalimul. Preoţia lui Isus Cristos a fost fără început şi este fără sfârşit. Ce mai extrage autorul Epistolei către Evrei din această reprezentare a lui Melhisedec? Preoţia lui era de obârşie cerească nu pământească. Preoţia lui era mai mare decât preoţia lui Aaron. În ce privinţă a fost Melhisedec mai mare? Avraam i-a dat zeciuială lui Melhisedec; şi după cum scoate autorul în evidenţă, cel mai mic a dat zeciuială celui mai mare. Tocmai de aceea, Avraam l-a recunoscut ca fiind mai mare decât el însuşi. Preoţia Levitică provenea de la Avraam. Isus Cristos s-a dat pe Sine însuşi drept jertfă, pe când preoţia Levitică aducea drept jertfă animale. Preoţia lui Isus nu a fost instituită prin vreo poruncă a cărnii, adică prin poruncă dată de vreun om. Preoţia Levitică a continuat prin succesiune. Lucrul acesta era necesar pentru că preoţii erau supuşi morţii. Dar Preoţia lui Cristos era şi este fără de sfârşit şi nu se schimbă niciodată. Preoţia lui Isus Cristos era şi este conform puterii vieţii veşnice. Isus însuşi s-a dat la moarte, dar moartea nu a putut să-L ţină. El nu era supus morţii, aşa după cum omul muritor este supus morţii; de aceea, Isus a avut şi are, în privinţa aceasta, o preoţie care a fost deasupra preoţiei Levitice. Atribuţia preoţiei era de a reprezenta oamneii înaintea lui Dumnezeu; de a mijloci ca mediator între Dumnezeu şi om. Isus a intrat în lucrarea Sa de mediere când şi-a asumat atribuţia de Preot. Un alt fel în care Preoţia lui Isus a diferit de preoţia Levitică a fost că El şi-a adus ca jertfă Sângele Său odată pentru totdeauna. Preoţii aduceau ca jertfă sânge de animale pentru propriile lor păcate, dar Cristos nu a făcut aşa. Preoţia Lui a fost de asemenea confirmată printr-un jurământ, întocmai cu Noul Testament a fost confirmat printr-un jurământ. Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi pentru că nu era nimeni mai mare decât Dumnezeu; El însuşi este veşnic. Ori, acesta confirmă natura veşnică a Preoţiei lui Isus. De aceea, Preoţia lui Isus Cristos a apărut şi a pus de o parte vechea rânduială a preoţiei Levitice. ZIUA ISPĂŞIRII Jertfa cea mai deosebită din perioada Vechiului Testament a fost jertfa pentru păcat şi care era adusă în Ziua Ispăşirii. Marele preot, în exclusivitate, aducea jertfa respectivă. Ziua Ispăşirii era a zecea zi a celei de-a şaptea luni. Acest dar sau această jertfă era înaintea tuturor celorlalte jertfe. Jertfa pentru păcat simboliza marea Ispăşire. După cum jertfa lui Isus Cristos se remarcă prin a fi marea Ispăşire pentru omenire, tot astfel, această jertfă pentru păcat a simbolizat acea mare Ispăşire. Preotul jertfea boul întâi pentru propriile sale păcate şi pentru păcatele preoţilor. După aceea, el jertfea un ţap pentru păcatele poporului. În fiecare dintre prilejurile amintite mai sus, sângele era luat în Cortul Întâlnirii unde se ungeau cu sânge coarnele altarului de aur, iar după aceea era dus în Sfânta Sfintelor şi se stropea cu sânge Capacul Ispăşirii. Trupurile animalelor jertfite erau arse în afara taberei.

3

Jertfa pentru vină era pentru păcatele indivizilor. Păcătosul trebuia să aducă personal această jertfă şi să o prezinte preotului pentru orice fel de rău pe care individul respectiv l-a făcut. Noi nu avem cum să ne eschivăm de la necesitatea aplicării personale a Sângelui Mântuitorului din pricina faptului general al Ispăşirii. Lucrul acesta este consemnat în Vechiul Testament în legătură cu jertfele pe care israeliţii le aduceau. Şi aici este punctul în care unele biserici nu şi-au atins scopul. Anumite denominaţii privesc la Ispăşirea lui Isus Cristos ca jertfă pentru păcate, adusă în general, iar tot ceea ce mai este necesar este ca individul să îşi dea consimţământul la aceasta. Dar este ceva mai mult decât atât; trebuie să fie o aplicare personală a Sângelui Mântuitorului pentru fiecare individ, la fel cum fiecărui om din Israel i se cerea să-şi aducă jertfa pentru vină. Jertfa pentru vină era adusă preotului, iar el îşi punea mâinile pe capul animalului, după care animalul era înjungheat, iar jertfa era astfel împlinită. Aşa le avem pe acestea două, respectiv: jertfa la modul general pentru ispăşire şi respectiv jertfa individuală pentru vină. Arderea de tot era de asemenea pentru individ. Şi ce anume semnifica arderea de tot? Sfinţire. Cel care mai întâi îşi aducea jertfa lui pentru vină, în situaţia în care aceasta era acceptată de Domnul, era apt să aducă arderea de tot. Jertfa era aşezată pe altar şi era mistuită de foc, reprezentând o predare completă de sine. Arderea de tot era mistuită pe altarul de bronz, iar jertfa pentru păcat era arsă în afara taberei.

„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu:

aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.“ (Romani 12:1)

FELURI DE SFINŢIRE Iată avem semnificaţia spirituală a arderii de tot. Aducerea jertfei prin sfinţirea vieţii sale era partea care îi revenea omului. Focul pogorât din cer şi mistuirea jertfei era partea care îi revenea lui Dumnezeu. Noi, când păşim la altar (altarul de rugăciune – nota trad.) cerând sfinţire, aducem vieţile noastre ca o jertfă vie, sfinţindu-ne consacrându-ne întru totul Domnului; în situaţia în care se cere sfinţirea, aceasta reclamă o consacrare mai profundă decât s-a cerut la primirea mântuirii. Când un om primeşte mântuirea el se situează la un nivel de unde poate să se consacre mai profund decât s-a consacrat pe când era păcătos. Acum, Duhul Domnului este în el. Înainte de aceasta, Duhul Domnului pur şi simplu l-a convins de păcatul lui. Atât cât a fost în stare atunci, păcătosul a trebuit să se consacre necondiţionat. Practic, el şi-a predat viaţa Domnului. Dar acum, el se consacră şi mai profund. Voi toţi care aţi căutat sfinţirea ştiţi că a trebuit să vă consacraţi mult mai profund în vederea sfinţirii voastre decât v-aţi consacrat înainte de a primi mântuirea. A fost necesară o aplecare înaintea Domnului cum nu s-a cerut niciodată la primirea mântuirii.

4

Omul nu primeşte mânturirea dacă nu se predă întru totul în măsura în care are lumina; dar după ce are Duhul Dumnezeului Cel Viu, omul are mai multă lumină, iar după aceea el se consacră în mod corespunzător. Când cu întreaga lui fiinţă omul se pune pe altar, focul din Cer se pogoară şi îl mistuie. Faptul acesta îi dă acces în Locul Sfânt. Acesta este foarte bine numit astfel pentru că individul intră pe tărâmul sfinţeniei. Locul Sfânt simbolizeză planul spiritual la care individul trăieşte după aceea. Întocmai preoţilor care, după ce au adus arderea de tot, au intrat în Locul Sfânt reprezentându-i pe oameni, tot astfel, din punct de vedere spiritual, omul care şi-a adus arderea lui de tot, primind foc din cer şi mistuindu-l, intră în Locul Sfânt şi acolo el locuieşte. Aici sunt sfeşnicele din aur, iluminarea Duhului. Pâinile pentru punerea înainte reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, iar tămâia de pe altarul de aur reprezintă înălţarea rugăciunilor sfinţilor. Cu alte cuvinte, totul este reprezentat în mod desăvârşit. Atunci când israeliţii veneau cu jertfa lor pentru vină, ei se aşteptau ca Dumnezeu să îi ierte. Dacă aduceau jertfa pentru vină prin credinţă ei erau iertaţi şi aveau cunoştinţa mântuirii, după cum vom vedea când intrăm în capitolul al unsprezecelea al Epistolei către Evrei. Israeliţii au ajuns să ştie nu doar ce era mântuirea, dar şi ce anume era sfinţirea. Pentru fiecare ardere de tot, focul se pogora din Cer? Evident că nu. După aprinderea iniţială, focul era întreţinut pe altar cu lemne. Aceasta a fost porunca: focul nu trebuia să se stingă, nici ziua, nici noaptea. Cum ştiau israeliţii că jertfa lor a fost primită de Domnul? Prin credinţă. Natura acestei cunoaşteri fiind spirituală. Cu certitudine, israeliţii nu ar fi adus niciodată jertfa dacă nu aveau credinţa că Dumnezeu avea să o mistuie. Astăzi, noi păşim spre altar prin credinţă. Dacă israeliţii veneau fără credinţă, atunci parcurgeau doar ceremonia şi aceasta era totul. Astăzi, când noi păşim spre altar, trebuie să păşim cu un duh bun, un duh corect, ori nu obţinem nimic de la Domnul. Israeliţii au avut parte de experienţele lor prin credinţă, la fel cum facem noi astăzi. Tocmai acest lucru este scos în evidenţă de către Pavel în capitolul al unsprezecelea. Când trebuia să apară ţapul ispăşitor? În Ziua Ispăşirii erau aduşi doi ţapi; unul era înjungheat şi sângele lui era dus în Locul Sfânt. Apoi, preotul îşi punea mâinile pe capul celuilalt ţap, mărturisind păcatele poporului, şi cu aceasta ţapul ispăşitor era mânat în pustiu. Un anumit israelit era numit să mâne ţapul în pustiu şi acolo ţapul ispăşitor hoinărea într-un ţinut nelocuit. Faptul acesta era reprezentativ pentru purtarea păcatelor noastre de către Cristos, după cum este prezentat în cartea profetului Isaia:

„Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.“

(Isaia 53:6) Astfel fiecare etapă a ispăşirii făcute de Cristos a fost simbolizată în Ziua Ispăşirii. Boul pentru jertfa pentru păcat în Ziua Ispăşirii, sângele care era dus în Sfânta Sfintelor şi stropit peste Capacul Ispăşirii, era ars în întregime afară

5

din tabără. „De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă.“ (Evrei 13:12). Iată, cum jertfa pentru păcat arată imediat înspre lucrarea de sfinţire. Nici un om nu este socotit neprihănit, înainte ca el să urmeze călăuzirea Duhului Sfânt. Urmând călăuzirea Duhului Sfânt, omul continuă în sfinţenie, fiindcă, în mod natural, una o urmează pe cealaltă. Aceste două lucrări sunt distincte. Nu are importanţă dacă cineva le primeşte la o diferenţă de zece ani, de zece zile sau la o diferenţă de zece secunde, ele sunt lucrări separate. În Evrei 9, se vorbeşte despre Cortul Întâlnirii.

„Şi, după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele intră totdeauna în partea dintâi a Cortului.

Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi

şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului. Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt,

nu era încă deschis, câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi.“ (Evrei 9:6-8)

SIMBOLURI ALE BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT Preoţii prin traseele lor intrau în Locul Sfânt în fiecare zi, dar în Sfânta Sfintelor intra numai marele preot, dar şi el o singură dată pe an. Nimeni nu intra deci, decât marele preot, dar şi el intra numai în Ziua Ispăşirii. Acum este pusă în evidenţă semnificaţia faptului că Sfânta Sfintelor nu era încă deschis, câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi. Dar atunci, când anume s-a deschis Sfânta Sfintelor? Atunci când a murit Cristos. Faptul acesta a fost reprezentat prin ruperea catapeteasmei Templului. Catapeteasma Templului semnifica trupul lui Cristos, trupul Lui omenesc. Faptul descris mai sus arăta intrarea în Sfânta Sfintelor, care până la vremea aceea rămăsese o taină. Acesta este un simbol al botezului Duhului Sfânt, fiind o experienţă care distinge Perioada Nouă de Perioada de dinainte, şi anume: deschiderea sau accesul în Sfânta Sfintelor unde locuia Slava lui Dumnezeu. Când cineva este mântuit, primeşte o măsură a Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe om când omul este mântuit. Apoi, omul are parte de o experienţă mai profundă a venirii Duhului când omul este sfinţit; dar botezul Duhului Sfânt este o experienţă care le depăşeşte pe toate. Omul îl are pe Duhul Sfânt, atât la mântuire, cât şi la sfinţire, dar nu pe deplin. Doar în cea de-a treia experienţă se întâmplă că Duhul Sfânt vine în calitatea Sa oficială. Aceasta este ceea ce marchează perioada noastră prezentă. Aceasta a fost una dintre tainele despre care au întrebat profeţii şi în care îngerii au dorit să privească. În perioada aceasta noi avem ceea ce israeliţii nu au avut niciodată în Perioada Veche. Botezul Duhului Sfânt nu trebuie confundat cu sfinţirea, aşa cum anumite grupări ale sfinţeniei fac, şi nu poate să fie primit până când credinciosul nu a fost sfinţit pe deplin, aşa după cum suntem

6

învăţaţi nu doar în Noul Testament, ci după cum ni se prezintă distinct prin jertfele din Vechiul Testament. Vedeţi acum de unde ne provine baza bună şi solidă pentru poziţia pe care noi o adoptăm prin trei experienţe diferite, nu doar din Noul Testament, dar şi din cele scrise în Vechiul Testament în Legea Levitică? De aceea, noi spunem că prin altarul de bronz a fost reprezentată neprhănirea; prin Locul Sfânt a fost reprezentată viaţa sfinţită şi anume prin altarul de aur pentru tămâiere şi a cărui ardere era continuă; iar apoi, prin Sfânta Sfintelor era reprezentat botezul Duhului Sfânt în aşa măsură de clar cât a putut Cuvântul Domnului de clar să îl prezinte. De fapt, mai clar nici nu se putea prezenta. Arderile de tot reprezentau consacrarea, mai ales în privinţa sfinţirii, deşi sfinţirea era de asemenea reprezentată prin jertfa pentru păcat, mai exact prin trupurile animalelor care erau arse în afara taberei. În timp ce arderea de tot reprezenta un simbol general, jertfa pentru păcat reprezenta un simbol individual. Apoi, aflăm că, după ce Legea a fost dată, fiind consacrată cu stropirea de sânge, şi când Israelul a intrat într-un legământ cu Domnul, El le-a dat imediat instrucţiuni pentru ridicarea Cortului, şi legi pentru întemeierea serviciului de la Cort drept mijloc prin care israeliţii puteau să se închine la Dumnezeu, pentru executarea sau împlinirea Legii.

În Noul Testament găsim împlinirea Legii în Cristos. Domnul Isus este împlinirea desăvârşită a întregului serviciu de la Cort, de la început la sfârşit. De asemenea, mai erau şi jertfele de dimineaţă şi jertfele de seară toate simbolizând închinarea. Aceste jertfe, fiindcă erau arderi de tot, semnificau o consacrare a vieţii israeliţilor faţă de Domnul. Din punct de vedere spiritual, noi avem în prezent acelaşi lucru în cadrul serviciilor noastre, precum şi prin reconsacrarea şi rededicarea vieţilor noastre. Adeseori noi zicem că nu este suficient că am făcut consacrările noastre în urmă cu un an, cu o lună sau în urmă cu o săptămână; consacrările acestea trebuie menţinute. Consacrarea menţinută era simbolizată prin închinarea din Vechiul Testament când aveau jertfele lor de dimineaţă şi jertfele lor de seară în mod continuu. Oriunde apare arderea de tot, întotdeauna este reprezentat un singur lucru, şi-anume: consacrarea, predarea întregii vieţi lui Dumnezeu. Poporul venea să se închine la acel ceas. În Faptele Apostolilor citim că Petru şi Ioan s-au suit împreună la Poarta numită „Frumoasă“ la ceasul rugăciunii. Pentru jertfa de dimineaţă era ceasul al treilea din zi (ora 9:00). Pentru jertfa de seară era ceasul al nouălea din zi (ora 15:00). După socoteala evreiască fiecare zi avea două seri. Orice moment al zilei după ora 12:00 la amiază şi până la asfinţitul soarelui era considerat prima seară, iar timpul de la asfinţit până la lăsarea întunericului era considerat cea de-a doua seară. De aceea, când se vorbeşte despre „seară“ lucrul acest nu înseamnă neapărat perioada de înserare; poate să fie oricare moment de după amiază. DUHUL SFÂNT ÎN BISERICĂ Astăzi, Duhul Sfânt este pe pământ în calitatea Sa oficială. Eu cred că atunci când Pavel a spus la 2 Tesaloniceni 2:7 următoarele cuvintele: „Căci

7

taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei.“, el a făcut referire la Duhul Sfânt care acum este în Biserică; şi când Duhul Sfânt va fi luat de pe pământ, deci din lume, Biserica va fi de asemenea luată de pe pământ. Perioada Duhului Sfânt a început în Ziua Cincizecimii; şi potrivit scrierilor lui Pavel este foarte clar că Perioada Duhului Sfânt se va încheia atunci când Biserica va fi luată de pe pământ. Biserica lui Cristos a fost întemeiată odată cu pogorârea Duhului Sfânt. Când Biserica va fi luată, lucrarea Duhului Sfânt s-a sfârşit. După aceea, nu ni se spun multe despre Duhul Sfânt, dar El încă îşi păstrează locul Său ca a Treia Persoană a Trinităţii, fără nici o îndoială. În rostirea pe care o avem la botezul în apă, avem următoarea formulare referitoare la cele Trei Persoane ale Sfintei Trinităţi: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.“ (Matei 28:19). Prima făgăduinţă este dată în Geneza 3:15, iar aceasta este următoarea: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.“ Aceasta a fost tocmai făgăduinţa cu privire la Isus, făgăduinţa că El urma să vină în trup omenesc, e vorba de prima Lui venire – o făgăduinţă Mesianică. Dar Dumnezeu a făcut o făgăduinţă mult mai cuprinzătoare lui Avraam, şi anume că în el, în Avraam, toate familiile pământului vor fi binecuvântate. Acea făgăduinţă a fost mai mult sau mai puţin o taină pentru israeliţi. Însă, în măsura în care ei şi-au exersat credinţa în Dumnezeu au avut parte de propriile lor experienţe. Israeliţii nu au avut lumina pe care o avem noi azi. Ei o aşteptau cu nerăbdare, la fel cum Avraam s-a bucurat să vadă ziua lui Isus. Avraam s-a bucurat în făgăduinţa aceea pe care Dumnezeu i-a dat-o, dar el a privit mult mai departe peste veacuri, dar nu a reuşit să o înţeleagă pe deplin. Pentru Avraam a fost o bucurie în Duhul Sfânt, pentru că a văzut de departe împlinirea făgăduinţei. De fapt, numele „Isaac“ înseamnă „râset“, întrucât prin sămânţa lui Isaac urma să se împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu. Când se vorbeşte despre acei patriarhi din vechime ca fiind desăvârşiţi în generaţia lor, ei erau desăvârşiţi în privinţa luminii pe care au avut-o. Desăvârşirea lor nu a fost desăvârşirea pe care noi putem să o dobândim. O inimă desăvârşită este aceea a cărei intenţie este să facă întotdeauna ceea ce îl mulţumeşte pe Dumnezeu, acea inimă care nu face nici un pas şi nici o mişcare care să nu-i placă lui Dumnezeu. Este posibil ca o persoană, chiar având o inimă desăvârşită, să cadă în greşeală: prin raţionament greşit, prin capacitate mintală redusă, prin incapacitate duhovnicească sau infirmităţi ale corpului. Dar aceasta este ceva foarte diferit faţă de comiterea conştientă a unui lucru care nu-l mulţumeşte pe Dumnezeu. Acest fel de comitere sau de înfăptuire aduce condamnarea. S-ar putea să înfăptuim lucruri despre care aflăm după aceea că nu l-au mulţumit pe Dumnezeu; şi totuşi, le-am comis cu intenţia bună de a încerca să-l mulţumim pe Dumnezeu. A avea un scop sincer de a-l mulţumi pe Dumnezeu, în orice privinţă prin ceea ce facem, este un standard al desăvârşirii pe care cu toţii putem să-l dobândim.