Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultate de Biologie si Pedologie

Departament Biologie si Ecologie

Lucru individual

Tema: Plante indicatoare a umedității

A efectuat: Potloja Daniela

Masteranda Ciclul II

anul II

A verificat: dr. conf.univ.

Grabco Nadejda

Chisinau, 2015

Planul:

1. Plante hidrofile. Caracteristica generală2. Plante higrofile. Caracteristica generală3. Plante Mezofile. Caracteristica generală4. Plante Xerofile. Caracteristica generală

Introducerea

Legatura dintre plante si conditiile de viata se reflecta in arealul de raspandire a

diferitelor specii si in modul de grupare a speciilor pe anumite teritorii. Adesea,

pentru a aprecia conditiile climatice si edafice caracteristice unui habitat, se

folosesc plantele indicatoare, care pot oferi informatii mai riguroase si cu costuri

mai reduse, comparativ cu analizele chimice si masuratorile meteorologice. Bazele

teoriei speciilor indicatoare au fost puse inca din prima jumatate a secolului XX, in

S.U.A., unde studiul vegetatiei s-a dezvoltat mai ales in legatura cu problema

refacerii ecosistemelor forestiere si folosirii rationale a teritoriului.

a) Plante hidrofile sau amfibii – legate nemijlocit de mediul acvatic

- raspandire: formeaza vegetatia lacurilor, baltilor, mlastinilor, raurilor si

fluviilor, apelor marine si oceanice:

- adaptari fiziologice si morfologice:

- radacini puternice, al caror rol principal este de sustinere a plantei,

- radacini subaeriene (pneumatofori), importante pentru respiratie

- tulpini lungi, flexibile, frunze submerse, plutitoare si emerse;

- de obicei, frunzele plutitoare au suprafata foliara mare, stomate larg deschise, au

colorit verde intens si sunt glabre (lucioase, fara perisori).

- majoritatea speciilor hidrofile isi disemineaza semintele pasiv, prin hidrocorie (de

ex., castanele de balta - Trapa natans)

- exemple

- plante submerse (subacvatice) : bradisul, broscarita (Potamogeton lucens), ciuma

baltii (Elodea canadensis);

- plutitoare : nufarul alb (Nymphaea alba), nufarul galben (Nuphar luteum), dretele

(Nymphaea lotus termalis), marele nufar de Amazon (Victoria amazonica);

- partial emerse - trestia de balta (Phragmites communis), papura (Typha

angustifolia), sageata apei (Sagitaria sagittifolia), piciorul cocosului de balta

(Ranunculus vulgaris).

b) Plante higrofile - indica prezenta solurilor cu exces de umiditate

- raspandire : in lunci, malul lacurilor, terenurile mlastinoase de la baza teraselor

si a versantilor, crovuri etc., arealele mlastinoase de tip “muskeg“ , din taiga,

precum si in padurile ecuatoriale umede

- adaptari fiziologice si morfologice :

Principalele forme de adaptare a plantelor higrofile la conditiile unui sol si aer

saturate in apa constau in:

– radacini putin ramificate, lipsite de perisori absorbanti

– frunze, tulpini si radacini strabatute de un sistem de spatii intracelulare si de

lacune de aer, care usureaza aeratia radacinii;

– absenta reglarii transpiratiei la higrofitele din padurile tropicale umede, stomatele

acestora fiind deschise permanent; intensitatea transpiratiei este egala cu

evaporarea.

- exemple :

- acesta categorie include atat plante ierboase cat si plante lemnoase ; dintre

speciile ierboase pot fi citate: izma broastei, ardeiul broastei, rachitanul, diferite

specii de rogoz (genul Carex), pipirigul (Juncus inflexus), begoniile (Begonia

grandifolia), orezul etc.

- arborii higrofili cuprind specii ca: salcia alba (Salix alba), plopul alb (Populus

alba), aninul sau arinul alb (Alnus incana) si negru (Alnus glutinosa), prezente in

vegetatia higrofila a tarii noastre; dintre speciile exotice pot fi citate: chiparosul de

balta (Taxodium distichum), care apare ca arbore aclimatizat la noi in tara, pe

marginea lacurilor de agrement din parcuri, palmierul calatorilor din Madagascar

(Ravenala madagascariensis), bananierul (Musa paradisea) etc.

c) Plante mezofile- reprezentate de acel grup de plante care, prin economia apei si

regimul umiditatii ocupa o pozitie intermediara intre plantele higrofile si cele

xerofile unele dintre ele sunt mai apropiate de higrofite, altele de xerofite sau

psihrofite, iar altele sunt mezofite tipice.

- raspandire : mai ales prin fanete, pajisti si paduri de rasinoase si foioase;

mezofite tipice apar in regiunile agricole nordice

- adaptari fiziologice si morfologice :

- sunt adaptate la conditii ecologice de umiditate, regim termic si nutritie minerala

intermediara, frunzele mezofitelor sunt in general mari, subtiri, flexibile si glabre,

cu tesuturile conducator, mecanic, palisadic si epidermic potrivit dezvoltate;

stomatele se sfla adesea pe fata inferioara a frunzei, deseori la mezofitele

arborescente, cu frunzis abundent, se pot diferentia frunze de umbra, mai

higromorfe si frunze expuse luminii, cu adaptari xeromorfe.

Exemple :

- aceasta categorie include :

- plante perene: timoftica de pajisti (Phleum pratense) si trifoiul rosu (Trifolium

arvense),

- plante efemeroide (terofite): iarba campului (Agrostis alba), golomatul (Dactylis

glomerata), tarsa (Deschampsia caespitosa), paiusul (Festuca pratense, F. rubra),

- plante ruderale de pe campuri etc.;

d) Plante xerofile- adaptate mediilor cu deficit de umiditate

- raspandire : deserturi, semideserturi, stepe semiaride; plante cu caracter xeromorf

pot aparea in cadrul unor asociatii vegetale intrazonale legate de prezenta dunelor

de nisip, plajelor, solurilor halomorfe

- tipuri de xerofilism fata de care plantele au primit diferite adaptari

- xerofilism climatic, determinat de lipsa precipitatiilor

- xerofilism edafic, determinat de incapacitatea solurilor de a retine apa, fie datorita

permeabilitatii ridicate, fie datorita unui drenaj lateral intens (in conditii de panta

accentuata a reliefului)

- xerofilism fiziologic, datorat incapacitatii plantelor de a absorbi apa in cantitate

suficienta, datorita proprietatilor fizico-chimice ale acesteia (prea rece, prea acida

sau prea sarata)

Adaptari fiziologice si morfologice

- diversitatea formelor de adaptare a plantelor xerofile la deficitul de umiditate a

permis individualizarea urmatoarelor subcategorii:

- plante xerofile suculente, ale caror tulpini functioneaza ca adevarate rezervoare

de apa; suculentele pastreaza foarte bine apa, o consuma cu economie, astfel incat,

in perioadele indelungate de seceta excesiva din deserturi, asigura necesarul de

umiditate pentru animale; suculentele tipice apartin familiilor Cactaceae (specifice

deserturilor americane), Amarilidaceae, Liliaceae, Aiozaceae, unele

Euphorbiaceae; cactusii si celelalte suculente (agave, opuntii, aloe etc.) au tulpini

groase, de forme diferite (sferice, cilindrice, turtite), in forma de sirag de margele,

in forma de coloana neteda sau cu muchii, acoperite cu o epiderma groasa,

cutinizata, sub care se gasesc cateva straturi de celule sclerenchimatice; ramurile,

atunci cand exista, au aceeasi forma ca tulpina; frunzele sunt transformate in tepi;

stomatele sunt amplasate in mici adancituri ale tulpinilor; fasciculele conducatoare

si tesuturile mecanice sunt dezvoltate foarte slab; intreaga tulpina este umpluta cu

un tesut purtator de apa, format din celule mai mari sau mai mici; presiunea

osmotica a sucului celular este mica, ceea ce face ca radacinile cactusilor (cu

extensiune laterala, in orizontul superior al solului) sa poata absorbi numai apa

atmosferica dulce, inainte ca aceasta sa se infiltreze in sol; cele mai multe

suculente sunt plante de talie mare (cactusul urias, Cereus giganteus, din Mexic,

creste pana la 10 - 15 m inaltime, florile ating pana la 22 cm in diametru, greutatea

vie ajunge pana la 40 - 50 kg, iar apa, in proportie de 95%.).

- plante euxerofile (xerofite propriu-zise) - sunt specifice regiunilor de stepa si

pustiu; dupa aspectul general sunt total opuse suculentelor; sunt plante de talie

mica, uscative, aspre; in momentele de seceta maxima, ele pot pierde peste 25%

din apa pe care o contin; daca sunt rupte, tulpinile si ramurile infrunzite ale

sclerofitelor nu se ofilesc timp indelungat; radacinile perene ale sclerofitelor de

desert sunt bine protejate impotriva uscarii, printr-o scoarta groasa, suberizata;

masa totala a radacinii la sclerofite depaseste substantial masa organelor

supraterane; din aceasta categorie fac parte: diferite specii de pelin (Artemisia

glauca, A. campestris), lumanarica (Verbascum thapeus), unele specii de colilie

(Stipa pennata, S. capillata) etc.

- plante hemixerofile sau freatofile - adaptate atat la xerofilismul climatic, cat mai

ales la cel edafic, aceste plante isi dezvolta radacini foarte lungi, de tip pivotant,

pentrru a obtine necesarul de apa direct din panza freatica; la plantele freatofile,

lungimea radacinilor depaseste adesea cu mult lungimea partilor subaeriene ale

plantei; asa este cazul spinului camilei (Alhagi pseudualhagi) din desertul Sahara, a

carui radacina poate atinge 15 - 20 m lungime; pentru tara noastra, dintre speciile

hemixerofile, putem cita exemplul salcamului (Robinia pseudoacacia), specie

arborescenta adaptata la soluri nisipoase.

- plante hidatofile - cresc in regiuni cu seceta excesiva (deserturi hiperaride), dar

pot aparea si in regiunile umede; sunt plante pentru care nu solul furnizeaza

necesarul de apa, ci aerul atmosferic; hidatofitele de desert prezinta hidatode

(asemanatoare unor ghinduri), dispozitive capabile sa exudeze mici cantitati de

sare in timpul zilei; in timpul noptii, cand vaporii de apa din atmosfera

condenseaza, sarea atrage prin higroscopie umezeala necesara pentru nutritia

plantei; cele mai tipice hidatofile apar in deserturile sarate ale Egiptului:

Reaumuria hirtella, Cressa cretica, Frankenia pulverulenta; in deserturile pero-

chiliene, apar singurele plante angiosperme de ceata propriu-zise: specii din genul

Tillandsia (fam. Bromeliaceae), capabile sa absoarba direct micile picaturi de

condensare din ceata, cu ajutorul unor solzi speciali de pe frunze;

- plante psichrofile - sunt specifice latitudinilor nordice (boreale si subpolare) si

etajului montan inalt unde, desi solul are suficienta umiditate, din cauza

temperaturilor coborate, el poate fi considerat uscat; un caz particular al

psichrofitelor il reprezinta plantele criofile, adaptate solurilor uscate de la latitudini

nordice si altitudini mari; numeroase psichrofite prezinta o organizare xeromorfa

tipica: la conifere, xeromorfoza frunzelor corespunde conditiilor ecologice aspre

din acest mediu, ea contribuind la micsorarea cantitatii de apa pierduta prin frunze,

in perioada in care accesul apei este redus frunzele mici, cu cuticula groasa, cu

epiderma cu pereti grosi, cu inflorescente ceroase, contribuie la reducerea

evapotranspiratiei; cele mai variate psichrofite corespund tundrei arctice si etajului

alpin; plantele din aceste medii trebuie sa fie adapptate nu numai la seceta

fiziologica, ci si la temperaturile scazute; psichrofitele xeromorfe caracteristice

tundrei sunt reprezentate de specii de arbusti semperviriscenti, cu numeroase

frunze tari, semi-ericoidale in lungime: Loiseleuria procumbens, Phyllodoce

taxifolia, Cassiope tetragena, C. hypnoides; dintre psichrofitele intalnite in etajul

alpin din tara noastra, putem cita: teposica (Nardus stricta), planta fara valoare

economica, evitata de ovine si a carei proliferare duce la degradarea pajistilor,

paiusul alpin (Festuca supina, F. ovina) etc