SECŢIA I CIVILĂ

1. Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acţionar unic ori majoritar.

Art.161 al.3 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată

H.G. nr.1715/30.12.2008, O.U.G. nr.114/2009, O.U.G. nr.27/2010 şi O.U.G. nr.3/2011

Cenzorii sunt remuneraţi cu o sumă fixă denumită indemnizaţie al cărui cuantum este determinat prin actul constitutiv sau de către adunarea generală care i-a numit potrivit art.161 al.3 din Legea nr.31 republicată privind societăţile.

Din considerente economice şi pentru întărirea disciplinei financiare, indemnizaţia cenzorilor aflaţi în regii autonome, companii naţionale sau societăţi comerciale la care statul sau unitatea administrativ teritorială este acţionar unic ori majoritar se poate stabili şi prin acte normative, acestea de pe urmă putând modifica cuantumul indemnizaţiei determinată prin actele constitutive sau de către adunările generale care i-au numit pe cenzori.

(Decizia civilă nr.832/6.10.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la data de 25.03.2013, reclamanţii P.I.N., O.F., P.M.C. au chemat în judecată SC Salubritate 2000 SA pentru a fi obligată la plata indemnizaţiei de 10% din salariul directorului acesteia, potrivit art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii în calitate de cenzori au dobândit pentru perioada 2009 – 2011 o indemnizaţie de 1% din remuneraţia directorului general s-au a preşedintelui consiliului de administraţie potrivit unor acte normative adoptate succesiv.

În anul 2012, nu a mai existat o reglementare legală a cuantumului indemnizaţiei, acesta urmând să se stabilească

2

în procent de 10%, aşa după cum a apreciat şi Ministerul Finanţelor Publice, fiind incidente dispoziţiile art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990.

Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa civilă nr.182/14.02.2014, a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâta să-i plătească fiecărui reclamant suma de 4401 lei pentru anul 2012, reprezentând diferenţa netă a indemnizaţiei calculată în raport de 10% din salariul directorului.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanţii în calitate de cenzori ai societăţii pârâte trebuia să fie remuneraţi cu o indemnizaţie fixă determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Începând cu data de 01.01.2009, indemnizaţia a fost stabilită prin HG nr.1715/30.12.2008, într-un cuantum fix de 1% din remuneraţia directorului sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

Ca urmare a constrângerilor bugetare, Guvernul a adoptat ordonanţe succesive pe parcursul anilor 2010 – 2011, fiind menţinut modul de calcul al indemnizaţiei de 1% din remuneraţia directorului sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

În lipsa unor acte normative care să reglementeze indemnizaţia cenzorilor începând cu anul 2012, precum şi în lipsa prevederilor în actul constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor, indemnizaţia trebuia să revină la nivelul anterior anului 2009.

Împotriva hotărârii a formulat apel pârâta pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat că nu putea să fie apreciat cuantumul indemnizaţiei cuvenit intimaţilor în calitate de cenzori, în raport de statele de plată, aceasta urmând să se stabilească prin actul constitutiv al societăţii sau printr-o hotărâre AGA.

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 832/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

3

Cenzorii au dreptul la plata unei indemnizaţii al cărui cuantum se stabileşte prin actul constitutiv al societăţii sau de către adunarea generală care i-a numit, potrivit art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicată, privind societăţile.

În lipsa unei reglementări exprese în actele constitutive ale societăţii sau în lipsa unei hotărâri adoptată în adunarea generală a acţionarilor anterior anului 2009, cenzorii au fost remuneraţi cu o indemnizaţie de 10% din remuneraţia directorului general.

Prin HG nr.1715/30.12.2008 s-a prevăzut modul de calcul al indemnizaţiei cenzorilor ca fiind de 1% din remuneraţia directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

Acest mod de calcul a fost păstrat prin actele normative adoptate ulterior, respectiv prin OUG nr.114/2009, OUG nr.27/2010 şi OUG nr.3/2011, astfel că în toată această perioadă cenzorii au primit indemnizaţia fixă în cuantumul evocat.

Cuantumul indemnizaţiei calculat în procentul de 1% din remuneraţia directorului a fost justificat ca o măsură economică de natură să atenueze efectele crizei şi să întărească disciplina economico – financiară.

Actele normative evocate au avut o durată limitată în timp, astfel că, după 01.01.2012, intimaţii – reclamanţi au pretins plata indemnizaţiei în cuantumul anterior anului 2009.

Lipsa unei reglementări al modului de calcul al indemnizaţiei cenzorilor pentru anul 2012 nu este de natură să justifice pretenţia reclamanţilor de a se reveni la modul de calcul anterior fiindcă acest drept depinde de o reglementare cuprinsă în actele constitutive ale societăţii sau de existenţa unei hotărâri ale adunării generale a acţionarilor.

Omisiunea societăţii – apelante de a stabili cuantumul indemnizaţiei cenzorilor prin actele sale constitutive sau printr-o hotărâre a adunării generale nu le poate să le fie imputabilă cenzorilor, argument în raport de care lipsa reglementărilor trebuie să fie complinită de către instanţă prin aplicarea unor principii şi reguli generale de stabilire a cuantumului acestui drept.

Pentru a se aprecia asupra cuantumului indemnizaţiei trebuie să se ţină cont de criteriile pe care legiuitorul le-a avut în vedere, atunci când a reglementat modalitatea de calcul având ca reper procentul de 1% din

4

indemnizaţia directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

Acest procent de numai 1% a fost păstrat în perioada 2009 – 2011, având în vedere situaţia economică existentă, de criză, care impunea întărirea disciplinei financiare, respectiv adoptarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare în cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială era acţionar unic sau majoritar.

Efectele crizei economice au fost extinse şi în cursul anului 2012, potrivit actelor normative adoptate, care au avut ca scop păstrarea unor reglementări anterioare de natură să întărească disciplina economico – financiară, astfel că existenţa acestora justifică aceeaşi raţiune avută de legiuitor la data adoptării actelor normative evocate, motiv pentru care, în lipsa unei reglementări diferite trebuie să subziste aceeaşi soluţie corespunzătoare unei situaţii de fapt de necontestat.

Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost admis apelul în sensul că a schimbat sentinţa şi a respins cererea de chemare în judecată.

2. Inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.509 pct.5 NCPC, când actul nou este o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii

Art. 509 pct.5 din Noul Cod de Procedură CivilăArt. 514 şi următoarele din Noul Cod de

Procedură CivilăArt. 517 al.2 din Noul Cod de Procedură Civilă

Decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii mu reprezintă un act noi în înţelesul art.509 pct.5 NCPC, fiindcă prin intermediul său instanţa supremă dezleagă cu putere obligatorie problema de drept în vederea unificării practicii judiciare.

Deciziile pronunţate în condiţiile art.514 şi următoarele din NCPC se pronunţă în interesul legii şi nu are nicio putere asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele procese.

5

Efectele acestor decizii se produc numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Dacă decizie pronunţată în interesul legii ar fi considerată înscris nou în înţelesul art.509 pct.5 NCPC, hotărârea pronunţată anterior ar trebui revizuită şi în baza acesteia schimbată situaţia juridică stabilită definitiv, ceea ce presupune eludarea dispoziţiilor art.517 al.2 NCPC privitoare la limitele efectelor acestei decizii.

(Decizia civilă nr.833/6.10.2014)

Prin cererea înregistrată la data de 26.06.2014, D.R.E. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie schimbată decizia civilă nr.17/03.02.2014, pentru motivul prevăzut de art.509 pct.5 NCPC.

În motivarea cererii s-a arătat că prin decizia civilă nr.17/03.02.2014, această Curte a admis apelul Ministerului Justiţiei formulat împotriva sentinţei civile nr.1161/01.10.2013, pronunţată de Tribunalul vâlcea, în sensul că a schimbat hotărârea şi a respins cererea reclamantei de plată a dobânzilor legale, aferentă sumelor pe care pârâtul trebuia să le plătească cu titlul de drepturi salariale restante, ca nefondată.

După pronunţarea deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat un recurs în interesul legii, prin decizia nr.2/2014, dezlegând în drept modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor art.1088 din codul civil din 1864, art.1531 alin.1, alin.2 teza 1 şi art.1535 alin.1 din Codul civil din 2009, recunoscând dreptul creditorilor de a solicita daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor reprezentând drepturi salariale restante, recunoscute în favoarea personalului din justiţie.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un înscris nou în înţelesul art.509 pct.5 Cod procedură civilă, care are un caracter determinant în soluţionarea cauzei.

De asemenea, hotărârea nu trebuie să îndeplinească condiţia preexistenţei deciziei care face obiectul revizuirii, fiindcă revizuienta nu putea să determine durata procedurii

6

judiciare, la data soluţionării cauzei, recursul în interesul legii fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin întâmpinare, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj au solicitat respingerea cererii de revizuire cu motivarea că decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu reprezintă un înscris nou în înţelesul art.509 pct.5 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 832/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins revizuirea formulată de revizuientă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Revizuienta a solicitat schimbarea deciziei prin care

a fost respinsă cererea de plată a dobânzilor legale aferentă drepturilor salariale restante, pentru motivul că ulterior pronunţării hotărârii, înalta curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat un drept, că cererea având ca obiect plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzilor legale este admisibilă.

Potrivit art.509 pct.5 NCPC constituie motiv de revizuire a unei hotărâri pronunţate asupra fondului, înscrisul doveditor descoperit după pronunţarea hotărârii ca urmare a imposibilităţii în care s-a aflat partea interesată să îi folosească ca mijloc de probă, fie pentru refuzul părţii adverse de a-l depune în cauză, fie dintr-o altă împrejurare care exclude culpa revizuientului pentru administrarea acestei dovezi.

Din textul de lege enunţat rezultă că pentru a constitui motiv de revizuire, înscrisul trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii care face obiectul căii extraordinare de atac.

Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu a existat la data la care apelul Ministerului Justiţiei a fost soluţionat prin decizia civilă nr.17/03.02.2014.

Cu privire la această condiţie, revizuienta s-a apărat în sensul că la data soluţionării apelului, recursul în interesul legii era înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuienta neputând să anticipeze durata procedurii judiciare, ceea ce exclude culpa în administrarea probei, respectiv revizuienta s-a aflat într-o situaţie mai presus de voinţa sa, pentru a invoca modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale evocate privind plata dobânzilor legale aferentă drepturilor salariale personalului din justiţie.

Ca urmare a caracterului său de cale de atac extraordinară, revizuirea nu se poate promova decât numai

7

pentru motivele limitativ şi expres prevăzute de lege, neputându-se extinde la alte situaţii asemănătoare.

Pentru acest argument se apreciază că actul invocat ca motiv al revizuirii trebuia să existe la momentul pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită.

Existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, care au împiedicat-o să înfăţişeze actul instanţei în vederea administrării reprezintă cea de-a doua condiţie a revizuirii, care se va analiza numai după dovada că actul exista la data pronunţării hotărârii.

Pe de altă parte, revizuienta a invocat pentru schimbarea hotărârii, o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, având un regim special faţă de celelalte înscrisuri cu putere doveditoare.

În primul rând, că prin această decizie, instanţa supremă dezleagă cu putere obligatorie probleme de drept în vederea unificării practicii judiciare, forţa obligatorie deosebind acest gen de acte, de celelalte înscrisuri cu privire la care instanţele au competenţa să le evalueze în mod suveran.

În al doilea rând, deciziile pronunţate în condiţiile art. 514 şi următoarele din NCPC, sunt numai în interesul legii şi nu au nicio putere asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele procese, ceea ce presupune că îşi produc efecte numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată, de la data publicării în monitorul oficial al României, dobândind un caracter obligatoriu.

Dacă decizia pronunţată în recursul în interesul legii ar fi considerată înscris nou, în condiţiile art.509 pct.5 Cod procedură civilă, hotărârea pronunţată ar trebui revizuită şi, pe cale de consecinţă, să fie schimbată soluţia în raport cu acest act, ceea ce presupune eludarea dispoziţiilor art.517 alin.2 din NCPC, potrivit cu care decizia nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat anterior dezlegării în drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aceste considerente, actul invocat de către revizuientă nu îndeplineşte condiţiile la care se referă dispoziţiile art.509 pct.5 NCPC, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.

8

3. Legitimarea procesului în cazul înlocuirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă.

Art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Modificarea împrejurărilor care au stat la baza măsurii plasamentului în regim de urgenţă dispusă faţă de minor, impune înlocuirea sau încetarea acesteia.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului căruia îi este recunoscută legitimitatea procesuală de a sesiza instanţa, în vederea revocării sau a înlocuirii potrivit art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Sesizarea instanţei de către o altă persoană decât aceea la care se referă în mod expres legiuitorul nu îndeplineşte condiţia legitimităţii procesuale.

(Decizia civilă nr. 828/06.10.2014)

Prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2014, reclamanta P.T.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. Vâlcea, înlocuirea măsurii de plasament a minorului M.A., născut la 26.07.2000, din Centru de Neuropsihiatrie Băbeni, cu plasamentul la asistentul maternal, respectiv la reclamantă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de asistent maternal a avut în plasament minorul pe perioada cuprinsă între 2.10.2002 - 14.08.2013.

În urma sesizărilor făcute la unitatea de învăţământ s-a dispus înlocuirea măsurii de la asistent maternal la Centrul Băbeni.

A solicitat admiterea cererii întrucât a crescut minorul vreme de 11 ani, acesta fiind foarte ataşat de familia sa, iar starea de sănătate a acestuia nu justifică măsura internării.

Pârâta D.G.A.S.P.C. Vâlcea a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale active a petentei P.T. K. şi, pe fond, respingerea acţiunii formulate ca fiind netemeinică.

Prin sentinţa civilă nr.401/14.03.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii

9

procesuale active a reclamantei şi a respins cererea formulată de aceasta.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dreptul de a sesiza instanţa pentru modificarea măsurilor de protecţie specială îl au numai părinţii sau alt reprezentant al copilului, precum şi copilul.

Reclamanta fiind angajată ca asistent maternal profesionist nu se înscrie în sfera persoanelor care pot solicita modificarea măsurilor de protecţie specială privind minorul.

Împotriva hotărârii a formulat apel reclamanta, criticând soluţia pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 828/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Reclamanta a solicitat să fie înlocuită măsura de

protecţie specială a plasamentului privind pe minorul M.A. cu măsura plasamentului la asistent maternal.

În situaţia în care se constată necesitatea modificării unei măsuri de protecţie socială, sesizarea instanţei de judecată se face de către D.G.A.S.P.C., în baza unui raport, potrivit art.69 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Din textul de lege evocat rezultă că, sesizarea instanţei pentru modificarea măsurii speciale de protecţie a minorului nu se poate face de către o altă persoană decât aceia la care face referire în mod expres legiuitorul, situaţie în raport de care, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu are legitimitate procesuală activă şi a respins cererea cu această menţiune.

Pentru aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă a fost respins apelul ca nefondat.

4. Procedura aplicabilă sancţionării disciplinare în cazul unui contract individual de muncă încheiat între un sportiv şi o structură sportivă.

Art. 247 alin.2 Codul munciiArt. 252 alin.2 Codul muncii

Răspunderea disciplinară presupune o procedură finalizată printr-o decizie de sancţionare ale cărei

10

condiţii de valabilitate sunt reglementate prin normele imperative prevăzute de art.252 alin.2 Codul muncii.

Existenţa unei reglementări de aplicare a sancţiunii disciplinare în regulamentele de ordine interioară ale structurii sportive nu exclude aplicarea normelor prevăzute de art.247 Codul muncii şi cele privind condiţiile deciziei de sancţionare având în vedere caracterul lor imperativ.

(Decizia civilă nr.835/07.10.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, contestatoarea B.A.M., l-a chemat în judecată pe intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea deciziei de sancţionare şi, pe cale de consecinţă, a sancţiunii care a fost aplicată prin adresa nr. 559/23.10.2013, sancţiune constând în penalizare, în cuantum de 2500 RON şi să se dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin adresa menţionată, în baza art.28 şi art.30 din Regulamentul de ordine interioară al clubului nr.378/19.07.2013, i-a fost aplicată sancţiunea a cărei anulare o solicită.

Decizia de sancţionare şi sancţiunea, sunt nule, întrucât nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă, conform art.251 din Codul muncii. Decizia de sancţionare nu cuprinde elementele obligatorii menţionate de disp. art.252 Codul muncii. Nu se precizează data săvârşirii pretinselor abateri disciplinare, pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor prev. de art.252 alin.1 Codul muncii. Au fost încălcate dispoziţiile art.249 alin.1 Codul muncii, conform cu care, amenzile disciplinare sunt interzise. Pentru pretinsele abateri descrise şi sancţionate de articole distincte din ROI nr.378/2013, i-a fost aplicată o singură sancţiune, al cărei cuantum nu este prevăzut de nici unul dintre cele două articole. Nu a săvârşit nici una dintre pretinsele abateri, astfel cum sunt ele menţionate în art.28 şi art.30 din ROI.

Intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, iar în subsidiar, excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I civilă a Tribunalului Vâlcea.

11

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei, având în vedere că aceasta a săvârşit mai multe abateri disciplinare, fiindu-i aplicată sancţiunea penalizării pecuniare, conform dispoziţiilor art.2 alin.3 din Contractul nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din ROI al HCM Baia Mare, anexă la contract, urmare a nerespectării regulamentelor clubului.

Cercetarea s-a efectuat conform ROI al HCM Baia Mare, Regulamentului disciplinar al Federaţiei Române de Handbal şi nu sunt aplicabile prevederile din Codul muncii privind cercetarea prealabilă.

Prin cererea de la fila 72 din dosar, contestatoarea şi-a completat cererea de chemare în judecată, în sensul că a invocat nulitatea deciziei de sancţionare prin prisma faptului că aceasta din urmă nu putea să aplice o altă sancţiune disciplinară, în afara celor stabilite expres de disp. art. 248 Codul muncii şi nici nu poate înscrie în Regulamentul intern alte asemenea sancţiuni, un alt regim sancţionator, decât cel prev. de art.248 Codul muncii, neputând fi stabilit conform alin.2 al articolului respectiv, decât prin statute profesionale aprobate prin lege specială.

În şedinţa publică din data de 03 aprilie 2014, instanţa a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I civile a Tribunalului Vâlcea, pentru motivele menţionate în preambulul prezentei sentinţe.

Prin sentinţa civilă nr.512 din 03 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis cererea, a constatat nulitatea deciziei de sancţionare a contestatoarei şi a sancţiunii care i-a fost aplicată acesteia prin adresa nr. 559/23.10.2013, sancţiune constând în penalizarea în cuantum de 2.500 RON, fiind obligat intimatul la plata către contestatoare a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Între părţi s-a încheiat contractul nr.278/12.06.2013, prin care contestatoarea s-a obligat să practice jocul de handbal pentru Echipa HCM Baia Mare, având drept de joc şi să respecte întocmai statutul şi regulamentele Clubului HCM Baia Mare, ale Federaţiei Române de Handbal, ale Federaţiei Internaţionale de Handbal şi ale Federaţiei Europene de

12

Handbal. Contractul a intrat în vigoare la data de 01 iulie 2013, urmând să expire la data de 30 iunie 2016.

În ceea ce priveşte natura juridică a acestui contract, s-a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art.14 alin.2 lit.b din Legea nr.69/2000 a educaţiei fizice şi sportului: ,,Sportivul profesionist este cel care pentru practicarea sportului respectiv îndeplineşte următoarele condiţii: b) încheie cu o structură sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă în condiţiile legii.”.

Aşadar, părţile puteau încheia fie un contract individual de muncă, fie o convenţie civilă, în condiţiile legii.

Având în vedere menţiunile exprese ale art.2 alin.4 din Contractul nr.278/12.04.2013, conform cărora: ,,Prezentul contract, ROI, precum şi eventualele modificări ale contractului, sunt realizate sau vor fi realizate în condiţiile respectării legislaţiei muncii şi regulamentelor sportive de ramură.”, precum şi termenii folosiţi în cuprinsul contractului, specifici raporturilor de muncă (salariu, obligaţii de serviciu etc.), instanţa apreciază că între părţi s-a încheiat un contract de muncă, iar nu o convenţie civilă, drept consecinţă, prezentul litigiu este unul de muncă.

În urma referatului nr.555/22.10.2013, întocmit de antrenorul principal al Echipei Feminine de Handbal HCM Baia Mare, prin adresa nr.559/23.10.2013, contestatoarea a fost anunţată că, din cauza lipsei de combativitate în pregătire şi jocuri amicale şi oficiale, a randamentului scăzut la antrenamente şi meciuri, precum şi a nerespectării greutăţii corporale, va fi sancţionată conform art.28 şi art.30 din Regulamentul de Ordine Interioară a Clubului nr.378/19.07.2013, cu suma de 2.500 lei.

Faţă de natura juridică a raporturilor dintre părţi, instanţa a apreciat că sancţiunea disciplinară aplicabilă contestatorului este nelegală, pentru mai multe considerente.

În primul rând, potrivit disp. art.252 alin.1 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, angajatorul care dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare, trebuie să emită o decizie în formă scrisă, nefiind suficientă emiterea unei simple adrese către angajat, aşa cum a procedat intimatul.

În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art.252 alin.2 din Codul muncii: ,,Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din

13

statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art.251 alin.(3), nu a fost efectuată cercetarea;d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”.

Intimatul nu numai că nu a respectat aceste dispoziţii, dar nici măcar nu a emis decizie de sancţionare, în care să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de lege.

Nici măcar în adresa nr.559/23.10.2013, nu s-a menţionat când au fost săvârşite pretinsele abateri disciplinare de către contestatoare, pentru a se putea verifica dacă sancţiunea a fost aplicată cu respectarea termenelor prev. de art.252 alin.1 din Codul muncii, respectiv de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Sancţiunea a fost aplicată cu încălcarea dispoziţiile art.251 alin.1 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, conform cărora: ,,Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.1 lit.a, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.”. Intimatul nu a efectuat procedura disciplinară prealabilă obligatorie şi nici nu a pretins că ar fi efectuat-o, apreciind în mod greşit, că raportul juridic dintre părţi, nu este guvernat de principiile dreptului muncii.

În fine, sancţiunea aplicată contestatoarei, nu este dintre cele prev. de art.248 alin 1 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii şi nu este nici prevăzută în statute profesionale aprobate prin lege specială, aşa cum stabilesc disp. art.148 alin.2 din Legea nr.53/2003- Codul muncii, încălcându-se totodată şi prevederile art.249 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: ,,Amenzile disciplinare sunt interzise.”.

Având în vedere aceste motive, precum şi dispoziţiile art.78-80 din Legea nr.53/2003- Codul muncii, instanţa a apreciat cererea contestatoarei ca fiind întemeiată.

Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen legal, intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare, criticile de nelegalitate şi netemeinicie fiind următoarele:

14

- În mod greşit a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţii de ordine publică.

Argumentând critica, apelantul arată că natura convenţiei încheiate între părţi nu este cea a unui contract individual de muncă, ci a unui contract civil de prestări de servicii reglementat de art.14, alin.2, lit.b, din Legea nr.69/2000.

Prin acest contract, contestatoarea s-a obligat să presteze în favoarea H.C.M. Baia Mare servicii sportive, respectiv să practice jocul de handbal, fiind stabilite obligaţiile părţilor, durata convenţiei şi modalitatea de plată pentru serviciile prestate.

Salariul net convenit prin contract reprezintă contravaloarea serviciilor prestate, definită impropriu „salariu” atât timp cât între părţi nu au fost stabilite raporturi de muncă.

Potrivit clauzelor părţile nu au fost denumite angajator şi angajat, ci jucător şi club, adică prestator de servicii şi beneficiar, iar întreg conţinutul nu este cel al unui contract de muncă potrivit art.17 din Codul muncii.

Ca urmare, se susţine, competenţa soluţionării cererii revine organului cu activitate jurisdicţională, Federaţia Română de Handbal, structură sportivă, care potrivit art.37 alin.1 lit.e şi art.46 şi următoarele din Legea nr.69/2000, exercită puterea disciplinară, nu instanţelor de judecată.

- În subsidiar este considerată întemeiată excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I Civilă a Tribunalului Vâlcea, litigiul fiind de natură civilă, pentru aceleaşi argumente. Partea arată că litigiul nu este un contract de muncă în sensul dispoziţiilor art.266 din Codul muncii, contractul dintre părţi nu a fost înregistrat la I.T.M.

- Pe fond, se impune, în opinia apelantului, respingerea ca nefondată a contestaţiei.

Drepturile şi obligațiile sportivului profesionist sunt cele prevăzute în statutele şi în regulamentele federațiilor sportive naţionale, precum şi în contractele sau convenţiile încheiate între părţi.

Conform art.248 alin.2 din Codul muncii, în cazul în care prin statute profesionale aprobate prin lege specială se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta. Ca urmare, subliniază apelantul, contestatoarea are obligaţia de a respecta atât regulamentul de ordine interioară, cât şi

15

regulamentele federaţiilor naţionale inclusiv regulamentul disciplinar.

Constatând incidenţa prevederilor art.28 şi 30 din ROI, apelantul – intimat arată că a aplicat contestatoarei sancţiunea penalizării pecuniare. Această sancţiune este prevăzută de art.14 pct.14.2 lit.b şi art.15 pct.15.2 din Regulamentul disciplinar al Federaţiei Române de Handbal.

Rezultă că s-a urmat procedura specială, că nu era necesară respectarea procedurii prevăzute de art.247 şi următoarele din Codul muncii, sancţiunea disciplinară aplicată contestatoarei având ca suport regulamentele interne ale federaţiei de handbal.

Fiind sesizată de antrenorii echipei prin referatul nr.555/22.10.2013, apelanta intimată a cercetat abaterile comise, ce au fost confirmate de fişele de analiză statistică de joc, fişele individuale cu privire la activitatea sportivă, fişa medicală a sportivei. Din aceste acte a rezultat lipsa de combativitate în pregătire şi jocuri amicale şi oficiale.

Concluzionând, partea arată că sancţiunea penalizării pecuniare este legal aplicată în raport de dispoziţiile art.2 alin.3 din Contractul nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din R.O.I. al H.C.M. Baia Mare, anexă la contract, ca urmare a nerespectării regulamentului clubului, obligaţie ce îi revenea conform art.2 alin.2 din contract.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimata – contestatoare B.A.M. a formulat următoarele apărări:

Contractul încheiat între părţi este evident unul de dreptul muncii, permis în virtutea dispoziţiilor art.14, alin.2, lit.b, teza I din Legea nr.69/2000.

Art.2 alin.4 din contract, statuează că acestuia îi sunt aplicabile regulile „legislaţiei muncii” şi celelalte clauze vizează dreptul muncii.

Astfel, art.3 lit.c vorbeşte despre concedierea fără preaviz a jucătoarei, art.5, alin.1, lit.a stabileşte dreptul contestatoarei la un salariu lunar net, iar la alin.4 reglementează şi contribuţia de asigurări sociale şi obligaţiile către bugetul de stat ce revin clubului, alin.5 făcând din nou referire la noţiunea de salariu lunar.

Art.6 alin.2 reglementează dreptul intimatei-reclamante la „o asigurare pentru boală profesională,

16

incapacitate de muncă, deces survenit în timpul obligaţiilor de serviciu”.

Mai arată intimata-contestatoare că art.37 alin.1 şi art.46 şi următoarele din Legea nr.69/2000 nu reglementează o jurisdicţie paralelă cu cea a instanţelor judecătoreşti, ci numai posibilitatea federaţiilor sportive naţionale de a aplica sancţiuni disciplinare pentru faptele prevăzute expres în textele respective.

Chiar contractul dintre părţi prevede expres că litigiile dintre acestea vor fi soluţionate de instanţele de judecată şi, întrucât raporturile juridice în discuţie sunt unele de dreptul muncii, competenţa generală, materială şi teritorială a judecării cauzei în primă instanţă a aparţinut Tribunalului Vâlcea.

În răspunsul la întâmpinare depus la dosar, în termen legal, apelanta-intimată a solicitat ca în temeiul art.406 alin.5 Cod procedură civilă, să fie anulată sentinţa ca urmare a renunţării contestatoarei la judecată, poziţie procesuală exprimată prin acordul de reziliere nr.431/24.06.2014.

A precizat că ulterior declarării apelului, părţile au încheiat un acord de reziliere a contractului de jucător înregistrat sub nr.431/24.06.2014. Prin acest acord s-a stabilit că sportiva nu are nicio pretenţie faţă de club, iar clubul nu are debite restante faţă de sportivă.

Întrucât înscrisul nu are forma cerută de art.406 alin.5 Cod procedură civilă, dar voinţa părţilor a vizat implicit acest litigiu, apelanta a solicitat ca intimata –contestatoare să-şi precizeze expres poziţia procesuală în modalităţile prevăzute de art.406 alin.1 Cod procedură civilă.

A solicitat totodată, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare, căci au fost reiterate considerentele instanţei de fond.

A anexat răspunsului la întâmpinare copia acordului de reziliere a contractului de jucătoare nr.431/24.06.2014.

Prin decizia nr. 835/07.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul, declarat de apelantul-intimat Handbal Club Municipal Baia Mare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

A fost stabilită corect natura contractului încheiat între părţi.

17

Raporturile juridice de muncă se caracterizează prin subordonare a celui care prestează munca faţă de cel în folosul căruia este desfăşurată activitatea.

Subordonarea nu se limitează la stabilirea unei durate de lucru, a duratei în care salariatul este la dispoziţia angajatorului, aşa cum s-a convenit şi în cazul de faţă ca jucătoarea să fie la dispoziţia clubului timp de 8 ore pe zi/pentru antrenamente, meciuri, pregătire teoretică, masă, şedinţe, refacere după efort, toate acestea 6 zile pe săptămână. Nu se reduce la prestarea muncii în mod continuu.

Subordonarea implică încadrarea în colectivul de muncă al angajatorului, într-o anumită structură organizatorică.

Prin art.2 şi 4 contestatoarea s-a obligat să practice jocul de handbal pentru echipa HCM Baia Mare, să se supună statului şi regulamentelor clubului, regulamentul de ordine interioare, să participe la toate jocurile, cantonamentele şi antrenamentele echipei, la acţiunile comune organizate de club, la manifestările publice la care este invitată împreună cu delegaţia clubului, să se prezinte în caz de îmbolnăvire sau de accidentare păentru tratament la medicul clubului, să aibă atitudine sportivă faţă de paticipanţii la activităţi.

Prin urmare, nu este un contract civil în baza căruia cel care se obligă să desfăşoare activitate în folosul altuta îşi organizează singur munca, fără a se încadra într-un colectiv.

Salariul convenit ca plată a muncii prestate în mod repetat, lunar, cu toate contribuţiile aferente la bigetul de stat, asumarea de către club a obligaţiei de asigurare a jucătoarei pentru boală profesională şi pentru incapacitate de muncă survenite în timpul executării obligaţiilor de serviciu, precum şi stabilirea ca reglementare aplicabilă contractului a legislaţiei muncii sunt suficiente elemente care demonstrează că între părţi a fost încheiat un contract individual de muncă.

În aceste condiţii, s-a apreciat corect că litigiul este de competenţa instanţelor judecătoreşti conform art.269 alin.(1) din Codul muncii, respectiv de competenţa tribunalului potrivit art.208 din Legea dialogului social nr.62/2011.

Confirmând natura raporturilor juridice dintre părţi ca fiind aceea de raporturi de muncă, de subordonare, clubul, în calitate de angajator, a sancţionat pe contestatoare, în calitate de salariată, pentru lipsă de combativitate în pregătire şi în jocuri, pentru randament scăzut la antrenamente şi

18

meciuri şi pentru nerespectarea greutăţii corporale, cu sancţiunea disciplinară a penalizării cu 2.500 lei.

Aplicarea unei sancţiuni disciplinare presupune parcurgerea unei proceduri care se finalizează cu întocmirea unei decizii de sancţionare, supuse anumitor condiţii de formă, prevăzute de Codul muncii sub sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art.247 şi următoarele din Codul muncii, stabilind condiţiile şi procedura în care angajatorul dispune unilateral sancţionarea eventualelor abateri disciplinare sunt imperative, prin urmare nu pot fi înlăturate de alte norme stabilite în regulamente, căci sunt necesare pentru asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, pentru protecţia salariaţilor faţă de eventualele măsuri abuzive ale angajatorului.

Nerespectarea condiţiilor de formă ale deciziei de sancţionare constând în efectuarea menţiunilor obligatorii enumerate în art.252 alin.2 din cod atrage sancţiunea nulităţii actului de aplicare a sancţiunii amenzii disciplinare, căci lipsa menţiunilor împiedică examinarea celorlalte condiţii de legalitate a măsurii privind actul în care poate fi prevăzută obligaţia încălcată de salariat sau sancţiunea disciplinară. De aceea argumentele apelantei legate de aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 Cod proecdură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

5. Noţiunea de „lucrări” în accepţiunea art.509 pct.1 NCPC.

Art. 509 pct.1 din Noul Cod de Procedură Civilă

Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul se poate solicita şi pentru motivul încălcării principiului disponibilităţii, în sensul că, instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut s-au a dat mai mult decât s-a cerut.

Prin noţiunea de „lucru” trebuie să se înţeleagă obiectul cererii de chemare în judecată ca element al cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită, ci nu motivele de nelegalitate invocate cu privire la soluţia pronunţată sau cerere nouă formulată în calea de atac.

(Decizia civilă nr. 881/14.10.2014)

19

Constată că pe rolul Curţii de Apel Piteşti a fost înregistrată sub nr.785/46/2014 cererea formulată de V.Gh. în contradictoriu cu C.J.P. Argeş, prin care s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr.488/04.06.2014, pronunţată de Curtea de apel Piteşti în dosarul nr.3658/109/2013.

În cererea sa, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, revizuentul a arătat că prin cererea de apel pârâta casa de pensii a criticat soluţia tribunalului sub aspectul greşitei acordări a diferenţelor de pensie începând cu 18.04.2010, susţinând că la recalcularea drepturilor de pensie s-au utilizat dispoziţiile legale în materie, iar pe de altă parte, la data de 01.01.2011 s-au abrogat actele normative referitoare la recalculare, pretenţia de acordare a unor diferenţe de pensie, urmare a recalculării, după abrogarea acestor acte normative, fiind fără temei legal.

Deşi potrivit art.479 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica în limita cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, totuşi Curtea de apel Piteşti, prin decizia dată în apel, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, dispunând modificarea sentinţei de fond, în sensul acordării diferenţelor de pensie începând cu 01.05.2013, în raport de dispoziţiile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010, dispoziţii care nu au fost invocate de către apelantă în cuprinsul apelului, nu au fost puse în discuţie de instanţa de apel şi nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii.

În continuare, revizuientul a arătat de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010, aplicate de către instanţa de apel.

Revizuentul a concluzionat că instanţa de apel a soluţionat calea de atac formulată de C.J.P. Argeş dincolo de limitele apelului, pronunţându-se asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi bazându-şi soluţia pe aspecte ce nu au fost supuse în prealabil dezbaterii părţilor.

Prin întâmpinarea formulată, intimata C.J.P. Argeş a solicitat respingerea revizuirii ca inadmisibilă, arătând că instanţa de fond şi cea de control judiciar au analizat cauza sub toate aspectele, raportat la ceea ce s-a solicitat prin acţiune.

Prin decizia nr.881/14.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins cererea de revizuire formulată de revizuient.

20

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.262/24.02.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.3658/109/2013 a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Vultur Gheorghe şi a fost obligată pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale acestuia, luând în calcul un stagiu de cotizare de 25 ani şi să îi plătească diferenţe de drepturi de pensie începând cu data de 18.04.2010, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.

Curtea de apel Piteşti, prin decizia nr.488/04.06.2014, a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a modificat-o în parte, în sensul că diferenţele de pensie se vor plăti începând cu data de 01.05.2013. Instanţa de control a apreciat că, în raport de prevederile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010, diferenţele de pensie se plătesc începând cu luna următoare celei în care s-a înregistrat solicitarea, iar în speţă reclamantul nu a formulat cerere către pârâtă şi s-a adresat cu acţiune în instanţă în data de 18.04.2013, astfel că diferenţele de pensie trebuiau acordate începând cu luna mai 2013, iar nu pe ultimii 3 ani, aşa cum în mod greşit a acordat instanţa de fond.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel reclamantul a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, precizând că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, în condiţiile în care prevederile art.107 alin.5, pe care s-a fondat soluţia din apel, nu au fost invocate de către apelantă.

Curtea constată că potrivit art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, se poate solicita revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Este vorba despre ipoteza în care instanţa s-a pronunţat din eroare şi asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Extra petita se referă la obiectul acţiunii, adică la pretenţiile deduse judecăţii, iar nu la motivele de apel. Ca atare nu reprezintă extra petita judecarea unei cereri de către instanţa de apel pe baza unui temei nou nereţinut de către instanţa de fond şi neinvocat de către apelantă în motivele sale de apel.

Pentru a fi aplicabilă prima ipoteză reglementată deart.509 pct. 1 este necesar ca partea să nu fi formulat o

21

pretenţie şi totuşi instanţa să o fi acordat, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

Ca atare, constatând că în speţă nu se regăseşte motivul de revizuire reglementat de art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins cererea de revizuire.

6. Condiţiile suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.

Art.52 lit. b Codul muncii

Angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă dacă a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută.

Suspendarea contractului individual de muncă dispusă în baza art.52 lit.b Codul muncii, este condiţionată de existenţa unei legături directe între fapta penală şi funcţia obişnuită, fiindcă numai în aceste situaţii, salariatul este incompatibil să o mai îndeplinească.

Schimbarea felului muncii după săvârşirea faptei penale, este de natură să facă imposibilă măsura suspendării, pentru neîndeplinirea condiţiei legăturii directe între această faptă şi funcţia deţinută la momentul la care angajatorul îşi manifestă voinţa în acest sens.

(Decizia civilă nr.970/4.11.2014)

Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2013, contestatorul R.G., în contradictoriu cu intimata S.N.T.F.C. Bucureşti, a solicitat anularea deciziei de suspendare nr.S1/350 din data 18.03.2013, repunerea în drepturile avute anterior emiterii deciziei de suspendare şi acordarea unei despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsit pe perioada suspendării, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că este angajat la SNTFC CFR Călători SA - Sucursala de Transport Feroviar de Calatori Bucureşti, în baza contractului individual de muncă nr.170B/33/9K din 25.01.2001, în prezent desfăşurându-şi activitatea în cadrul Sucursalei de TFC Bucureşti, Staţia Bucureşti Griviţa, în funcţia de manevrant vagoane.

22

Prin actul adiţional nr.A1/259 din 21.01.2013 a acceptat schimbarea funcţiei din conductor tren, în contextul în care, începând cu decembrie 2012, dar fără a fi trimis în judecată până în prezent, este cercetat penal pentru infracţiunea de a fi primit de la călători 40 lei fără a elibera legitimaţie de călătorie.

Contestând decizia de suspendare a contractului individual de muncă, contestatorul invocă următoarele motive de nulitate:

- decizia de suspendare nu este semnată de angajator, potrivit art.52 alin1 coroborat cu art.14 alin.2 Codul muncii;

- la data emiterii şi comunicării deciziei de suspendare, contestatorul se afla în incapacitate temporară de muncă, conform certificatului medical seria CCMAF nr.1446812, anexat în copie cererii de chemare în judecată;

- pârâta nu a respectat art.252 alin.2 lit.a, b, e şi f Codul muncii privind menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de suspendare, nu precizează contractul individual de muncă ce urmează a fi suspendat şi nici funcţia din care urma a fi suspendat;

- plângerea penală promovată de angajator, în condiţiile în care exista deja pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov dosarul nr.520/P/2011, este una artificială, pentru ca angajatorul să justifice suspendarea contestatorului din funcţie;

- prevalându-se de existenţa dosarului penal nr.520/P/2011, angajatorul a realizat o dublă sancţionare a contestatorului şi anume: prin schimbarea locului de muncă din controlor tren în manevrant vagoane şi prin suspendarea contractului individual de muncă;

- la data suspendării, deţinea funcţia de manevrant vagoane, iar nu pe cea de controlor tren în care au fost săvârşite presupusele fapte penale, încălcându-se astfel disp.art.52 alin.1 lit.b Codul muncii.

Prin întâmpinare, intimata SNTFC CFR Călători SA - Sucursala de TFC Bucureşti, răspunzând motivelor de nulitate, a arătat că angajatorul contestatorului şi, prin urmare, persoana care a emis decizia de suspendare este SNTFC CFR Călători SA, fiind semnată de directorul STFC Bucureşti în baza delegării de competenţă prevăzute de HG nr.584/1998 şi a dispoziţiei directorului general al SNTFC Călători SA.

23

În legătură cu incapacitatea temporară de muncă, intimata a menţionat că legea nu interzice luarea măsurii şi emiterea deciziei de suspendare în perioada în care salariatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.

Contestatorul este în eroare atunci când afirmă că menţiunile obligatorii sunt cele prevăzute de art.252 Codul muncii, acestea privind decizia de concediere. Singura normă este cea de la art.52 alin.1 lit.b Codul muncii care stabileşte două situaţii distincte în care angajatorul poate suspenda din iniţiativa sa contractul individual de muncă, în prima dintre acestea intimata apreciind că s-a înscris. Referitor la dubla sancţionare a contestatorului, intimata a arătat că schimbarea locului de muncă a avut loc cu acordul contestatorului care a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă, suspendarea fiind singura măsură luată împotriva contestatorului. Se conchide în sensul că toate faptele penale reţinute de organul de urmărire penală în sarcina contestatorului, în speţă infracţiunea de luare de mită în formă continuată, infracţiunea de dare de mită în formă continuată, infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, sunt fapte incompatibile oricărei funcţii ocupate în cadrul SNTFC CFR CĂLĂTORI SA, neavând relevanţă cea pe care o ocupa în concret contestatorul la momentul comiterii lor.

Prin sentinţa civilă nr. 491/04.04.2014, Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte contestaţia şi a obligat intimata să plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul pe perioada 18.03.2013-01.08.2013; a respins capătul de cerere privind reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior deciziei de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Decizia este emisă de angajatorul SNTFC „CFR Călători” SA – Sucursala de TFC Bucureşti, fiind semnată de către reprezentantul legal în persoana directorului Sucursalei, neavând relevanţă dacă prin decizia contestată s-a respectat sau nu art.252 alin.2 lit.a, b, e şi f Codul muncii ori dacă salariatul se afla în incapacitate temporară de muncă.

De asemenea, s-a constatat că suspendarea contractului individual de muncă este singura sancţiune, până

24

la acest moment, a contestatorului, la schimbarea locului de muncă achiesând conform actului adiţional la CIM, nr.A1/259/21.01.2013. Cât priveşte plângerea penală, angajatorul a procedat legal sesizând organul de cercetare şi în nume propriu, pentru protecţia imaginii societăţii precum şi a persoanelor beneficiare ale serviciului de transport feroviar.

Cât priveşte criticile contestatorului referitoare la funcţia pe care o deţinea la data suspendării, instanţa a constatat:

Potrivit art.52 alin.1 lit.b Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului (. . .) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La data suspendării contestatorul nu îndeplinea funcţia de controlor tren, în care s-a aflat în perioada săvârşirii faptelor incriminate şi în legătură cu care este privită activitatea infracţională a contestatorului, ci pe cea de manevrant vagoane conform actului adiţional nr.A1/259/21.01.2013, iar pe de alta, nici la momentul prezent contestatorul nu este trimis în judecată pentru infracţiunea de a fi primit de la călători, în calitate de conductor tren, 40 lei fără a fi eliberat legitimaţii de călătorie.

Prin urmare, s-a arătat în considerente, decizia de suspendare a contractului de muncă este neîntemeiată iar efectele acesteia urmează a fi îndepărtate prin anulare.

În ceea ce priveşte reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior deciziei de suspendare, în temeiul art.80 alin.2 Codul muncii, instanţa a constatat cererea ca rămasă fără obiect având în vedere faptul că potrivit deciziei nr.A1/7268/25.07.2013, angajatorul a dispus încetarea suspendării contractului individual de muncă al contestatorului la data de 01.08.2013, fiind primit începând cu aceeaşi zi la locul de muncă în funcţia de manevrant vagoane unde lucrează şi în prezent. Cu toate acestea, în condiţiile infirmării deciziei de suspendare şi ale reintegrării deja produse, în temeiul art.80 alin.1 Codul muncii, instanţa a admis capătul de cerere privind plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul pe perioada cât a durat

25

suspendarea contractului, mai exact 18.03.2013-01.08.2013. A constatat că nu s-au efectuat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei au formulat apel, în termen legal, părţile.

Apelantul – contestator critică hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că s-a considerat eronat că cererea de repunere în situaţia anterioară emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă a rămas fără obiect.

Consecinţa constatării netemeiniciei deciziei contestate este aceea a repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii, aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

A arătat apelantul că la data emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă ocupa postul de manevrant vagoane în cadrul staţiei Bucureşti Griviţa din STFC Bucureşti, iar la data pronunţării sentinţei, ocupa postul de manevrant vagoane în cadrul Staţiei Roşiori Nord din STFC Craiova, ca urmare a deciziei de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr.A1/7268 emisă de intimată la data de 25.07.2013 şi a actului adiţional nr.S13/1289/31.07.2013, subsecvent deciziei de încetare a suspendării.

Cum pe durata suspendării contractului relaţiile salariat – angajator cu privire la drepturi şi obligaţii, altele decât cele prevăzute la art.49 alin.2 din Codul muncii, nu încetează, consideră apelantul că intimata avea obligaţia de a-i păstra postul de manevrant vagoane din cadrul staţiei Bucureşti Griviţa până la clarificarea situaţiei sale, cel mult postul său putea fi ocupat de un alt salariat doar pe perioada suspendării.

Criticile de nelegalitate şi netemeinicie formulate de apelanta – intimată S.N.T.F.C. „CFR Călători” SA – STFC Bucureşti privitor la hotărârea tribunalului sunt următoarele:

- A fost greşit obligată unitatea la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în perioada 18.03.2013 – 01.08.2013 deoarece din data de 18.03.2013 şi până la 21.07.2013, contestatorul a fost în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, încasând de la societate suma de 454 lei şi din bugetul FNUASS suma de 6.041 lei.

26

A arătat apelanta că, potrivit art.50 din Codul muncii, concediul medical constituie cauză de suspendare de drept a contractului individual de muncă, iar art.49 alin.5 din cod, stabileşte că de fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului de muncă intervine o cauză de încetare de drept a contractului, cauza de încetare de drept prevalează.

A precizat partea că a depus în dosarul tribunalului certificatele de concediu medical, care însă nu au fost avute în vedere de instanţă.

- Într-o altă critică, apelanta a susţinut că măsura suspendării contractului individual de muncă a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale. Faptele pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva salariatului – infracţiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art.254 Cod penal, infracţiunea de dare de dare de mită în formă continuată prevăzută de art.255 alin.1 Cod penal şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art.323 alin.1 şi 2 Cod penal sunt incompatibile indiferent de funcţia pe care o ocupa contestatorul la momentul emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă. Subliniază că art.52 alin.1 lit.a şi b din Codul muncii reglementează două situaţii distincte pentru suspendarea contractului individual de muncă, că situaţia da la litera b nu face obiectul cauzei.

Astfel, societatea a îndeplinit prima condiţie impusă de art.52 alin.1 lit.a formulând plângere prealabilă împotriva contestatorului.

- În fine, a precizat că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect întrucât prin decizia nr.A1/7268/25.07.2013 efectele deciziei contestate au încetat din data de 01.08.2013. Intimatul – contestator şi-a desfăşurat activitatea de atunci în cadrul STFC Craiova, în baza actului adiţional S13/1289/31.07.2013 încheiat prin acordul părţilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, apelanta – intimată SNTFC „ CFR Călători” SA a formulat următoarele apărări:

Apelantul – contestator a formulat către societate cerere pentru încetarea suspendării contractului individual de muncă. Cererea a primit aviz favorabil, fiind emisă decizia nr.A1/7268/25.07.2013, prin care încetează cu data de 01.08.2013, suspendarea contractului de muncă.

27

În data de 31.07.2013 a fost încheiat cu acordul părţilor actul adiţional nr.S13/1289 la contractul individual de muncă, conform căruia activitatea se va desfăşura la SNTFC „CFR Călători” SA – STFC Craiova. Actul adiţional a fost asumat şi necontestat de către apelantul – contestator. Acţiunea a rămas fără obiect, decizia de suspendare a contractului individual de muncă fiind revocată de angajator.

Apelantul – contestator a formulat întâmpinare în termen legal, arătând că deşi între 18.03.2013 şi 21.07.2013 a fost în concediu medical, decizia contestată a produs efecte în această perioadă faţă de celelalte drepturi ce i se cuveneau prin contractul colectiv de muncă: autorizaţie de călători gratuită, permise de călători CFR, prime, zile de concediu de odihnă.

Suspendarea din funcţie poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite două condiţii, respectiv dacă s-a formulat plângere penală împotriva salariatului iar faptele imputate prin plângere îl fac incompatibil cu exerciţiul funcţiei pe care o deţine. Deşi a încheiat cu unitatea actul adiţional nr.A1/259/21.01.2013 prin care a acceptat modificarea locului şi felului muncii pentru a nu fi incompatibil cu funcţia ocupată datorită presupuselor fapte penale, societatea a formulat plângere penală şi a emis decizia de suspendare a contractului individual de muncă.

Formulează apoi critici faţă de soluţia instanţei privitor la viciile de formă ale deciziei contestate.

Prin decizia nr. 970/04.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis apelurile declarate de apelantul-contestator R.G., şi apelanta-intimată S.N.T.F.C. CFR Călători SA - STFC Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr.491 din 04 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3303/109/2013; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a anulat decizia de suspendare nr.S1/350 din 18 martie 2013 şi a redus perioada de acordare a despăgubirilor la 21.07.2013-01.08.2013. A menţinut în rest sentinţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin decizia contestată, emisă sub nr.S1/350/18.03.2013, unitatea SNTFC „CFR Călători” SA – STFC Bucureşti a suspendat contractul individual de muncă al contestatorului R.G. începând cu data de 18.03.2013.

28

Decizia a fost lipsită de efecte în perioada 18.03.2013 – 20.07.2013, suspendarea raporturilor de muncă având o altă cauză, care operează de drept, conform art.50 alin.1 lit.b din Codul muncii, şi anume concediul pentru incapacitate temporară de muncă.

Au fost depuse la dosar certificatele medicale eliberate contestatorului pentru această perioadă - filele 83 şi următoarele din dosarul tribunalului – acte purtând viza plătitorului, contestatorul a confirmat prin întâmpinarea faţă de apelul unităţii, la fel pontajul a demonstrat faptul că între 18.03.2013 şi 20.07.2013 s-a aflat în concediu medical şi a încasat indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.

Din data de 21.07.2013 şi până la momentul 01.08.2013, de la care unitatea a stabilit prin decizia nr.A1/7268/25.07.2013, încetarea suspendării dispuse prin decizia nr.S1/350/18.03.2013, aceasta din urmă decizie a produs efecte.

Decizia nr.S1/350/18.03.2013 a fost pusă în aplicare de unitate dovadă fiind extrasul din REVISAL privitor la contestator, în care, pentru perioada 21.07.2013 – 01.08.2013, este menţionată suspendarea raporturilor de muncă având drept temei plângerea penală formulată împotriva salariatului – filele 56-58 din dosarul din apel. Aceasta înseamnă că prezenta contestaţie nu a rămas fără obiect, decizia atacată producând efecte în perioada 21.07.2013-01.08.2013, tribunalul procedând corect la examinarea legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Suspendarea contractului individual de muncă al salariatului întemeiată pe dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b din Codul muncii, cum s-a dispus prin decizia contestată, poate avea loc dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: formularea de către angajator a plângerii penale împotriva salariatului, aspect necontestat în apel şi incompatibilitatea faptelor pentru care s-a formulat plângerea penală cu funcţia deţinută de salariat.

Dacă faptele ce se solicită a fi cercetate penal sunt sau nu incompatibile cu funcţia deţinută de salariat la momentul suspendării raporturilor de muncă rezultă din conţinutul plângerii penale. În aceasta se arată că salariatul R.G., având funcţia de conductor tren şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a primit sume de bani de la călători frauduloşi pe trenurile pe care îşi desfăşurat activitatea, în

29

scopul de a nu-şi îndeplini îndatoririle de serviciu privind verificarea documentelor de călătorie, a dat sume de bani organelor de control pentru ca acestea să nu-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu legat de acelaşi control al legitimităţilor de călătorie.

Suspendarea prevăzută de art.52 din cod, - măsură lăsată la aprecierea angajatorului căci aceasta poate fi luată, potrivit termenilor utilizaţi la redactarea textului – trebuie să opereze, dacă este dispusă, ca măsură de protecţie a unităţii faţă de pericolul extinderii, prin intermediul exercitării funcţiei sau a profesiei a consecinţelor periculoase ale faptei, faptelor penale.

De la momentul la care a fost anunţată asupra efectuării cercetărilor penale în legătură cu faptele mai sus menţionate – 15.11.2012 – şi până la cel la care a formulat plângerea penală – 14.03.2013 – unitatea a procedat însă, pe baza acordului părţilor, la modificarea funcţiei contestatorului din conductor tren în manevrant vagoane – conform actului adiţional nr.259/21.01.2013 aflat la fila 48 din dosarul tribunalului.

Rezultă că la data suspendării contractului de muncă al salariatului, acesta nu mai îndeplinea funcţia de conductor tren, cu privire la care fusese formulată plângerea penală, iar incompatibilitatea acestui angajat cu funcţia de manevrant vagoane în sensul că prin atribuţiile de serviciu legate de manevrarea vagoanelor s-ar agrava consecinţele faptelor denunţate, nu rezultă.

Ca urmare, măsura suspendării raporturilor de muncă pentru formularea plângerii penale este neîntemeiată, consecinţa fiind aceea a anulării deciziei contestate.

Repunerea în situaţia anterioară emiterii acestei decizii urmează să ţină seama de perioada în care măsura desfiinţată a produs efecte şi de situaţia salariatului, rezultat al voinţei liber exprimate.

Prin actul adiţional nr.S13/1289/31.07.2013 la contractul individual de muncă, părţile litigiului au convenit, începând cu data de 01.08.2013, de la care unitatea a stabilit, prin decizia nr.A1/7268/25.07.2013 încetarea efectelor deciziei nr.S1/350/18.03.2013, modificarea locului de muncă al contestatorului la STFC Craiova. Numai în lipsa unui astfel de acord repunerea în situaţia anterioară opera în sensul reluării funcţiei de manevrant vagoane la STFC Bucureşti.

30

Despăgubirile rezultând din aplicarea sancţiunii nulităţii nu pot viza decât perioada în care decizia anulată a produs efecte iar acordarea celorlalte drepturi prevăzute de negocierea colectivă nu poate avea ca temei desfiinţarea actului atacat.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a anulat decizia de suspendare nr.S1/350 din 18 martie 2013 şi a redus perioada de acordare a despăgubirilor la 21.07.2013-01.08.2013. A menţinut în rest sentinţa.

7. Reconstituirea vechimii în muncă. Instanţa competentă.

Art. 279 alin. 2 Codul muncii

Dovada vechimii în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se face în carnetul de muncă.

După abrogarea Decretului nr.92/1976, în lipsa carnetului de muncă, vechimea se poate reconstitui la cererea persoanei interesate de către instanţa competentă să soluţioneze conflictele de muncă, potrivit art.279 alin.2 Codul muncii, chiar dacă perioada se situează în intervalul de timp în care era în vigoare Decretul nr.92/1976.

(Decizia civilă nr.1026/11.11.2014)

La data de 15 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a înregistrat cererea formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu S.C. C S.A. Bălceşti, prin lichidator Coreli IPURL, Comuna Băleşti prin Primar şi CJP Vâlcea, solicitând reconstituirea vechimii în muncă şi recunoaşterea acesteia pentru perioada în care a fost angajat în calitate de muncitor ziler în perioada 1967-1989.

În motivarea cererii, a arătat reclamantul că în perioada 1967-1989 a lucrat ca muncitor ziler la IAS Tg Jiu în comuna Bălceşti, judeţul Gorj. În perioada indicată a fost muncitor sezonier şi lucra între lunile martie/aprilie-noiembrie minim 8 luni pe an. Pentru această perioadă de minim 23 de ani nu i-a fost întocmit un contract de muncă şi în mod implicit un carnet de muncă.

31

În urma cercetărilor făcute de SC C S.A., aceasta i-a eliberat adeverinţa nr.27 din 7.06.2005, prin care se statua că între lunile aprilie-noiembrie din perioada 1967-1987, a lucrat la IAS Tg Jiu şi i s-au reţinut şi virat contribuţiile conform legislaţiilor în vigoare.

În drept şi-a întemeiat acţiunea pe Decretul nr.92/1976.

Prin sentinţa civilă nr.829 din 18 iunie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de reclamant şi a dispus reconstituirea vechimii în muncă a acestuia pe perioada 1967-1989, muncă desfăşurată ca ziler la IAS Tg.Jiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Conform adeverinţei nr.27 din 7.06.2005 eliberată de S.C. C. S.A. Bălceşti, între lunile aprilie-noiembrie din perioada 1967-1987, reclamantul a lucrat la IAS Tg-Jiu şi i s-au reţinut şi virat contribuţiile conform legislaţiei în vigoare de la momentul respectiv.

Din adresa nr.24 din 21.03.2005, a reieşit că fostul IAS Tg-Jiu recruta forţă de muncă în fiecare an din comuna Cernişoara, judeţul Vâlcea şi i s-a recomandat reclamantului să se adreseze la DMSSF Vâlcea pentru reconstituirea vechimii în muncă.

Reclamantul s-a adresat la DMSSF Vâlcea în vederea reconstituirii vechimii în muncă, a formulat şi o acţiune în instanţă în acest sens, însă cererea sa a fost respinsă în mod irevocabil de Tribunalul Vâlcea prin decizia civilă nr.635/R din 26 aprilie 2007, pe considerentul lipsei calităţii procesuale pasive a DMSSF Vâlcea.

Pârâtele S.C. C S.A. prin lichidator judiciar şi CJP Vâlcea au formulat întâmpinări prin care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive, iar prin încheierea de şedinţă din 31 ianuarie 2014 au fost respinse aceste excepţii.

În cauză a fost audiat şi martorul G.A., care a declarat atât în faţa instanţei cât şi în faţa notarului public că a lucrat circa 23 de ani câte 8-9 luni pe an cu reclamantul în perioada anilor 1967-1990, salariul încasat fiind între 8000 şi 15000 lei în perioada anilor 1987-1990.

Faţă de probatoriul administrat, s-a constatat că reclamantul a desfăşurat activitate în perioada 1967-1989 ca ziler la IAS Tg-Jiu, 8-9 luni pe an, motiv pentru care a fost

32

admisă cererea reclamantului şi s-a dispus reconstituirea vechimii în muncă pentru această perioadă.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta CJP Vâlcea, criticând soluţia pentru nelegalitate, după cum urmează:

În mod greșit instanța nu s-a pronunțat pe nicio excepție invocata de către parata si in mod greșit nu a ținut seama ca parata nu are calitate procesuala pasiva in acest litigiu, întrucât, potrivit art. 153 din Legea 263/2010, apelanta are calitate in litigiile cu obiect contestare decizie pensionare si nu in litigii de reconstituire a vechimii de munca.

Instanța nu s-a pronunțat asupra excepției necompetentei materiale, deși parata a invocat faptul ca litigiu privind reconstituirea vechimii in munca este de competenta judecătoriei si nu a tribunalului.

Pentru aceste motive se solicita admiterea apelului, desființarea sentinței si trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Prin întâmpinarea formulata, intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul ca instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor prin încheiere de ședința, iar parata are calitate procesuala pasiva, întrucât s-a solicitat si recunoașterea vechimii in munca, cu scopul de a beneficia de stabilirea punctajului mediu anual, in funcție de vechimea stabilita.

Prin decizia nr. 1026/11.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta CJP Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr.829 din 18 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.6294/90/2013.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Contrar susținerilor apelantei, prima instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către parata, prin încheierea de ședința din data de 31.01.2014, prin care a respins aceste excepții.

Cu privire la excepția necompetentei materiale, s-a constatat că în mod corect a fost respinsă de către instanţă.

Astfel, potrivit disp. art. 279 alin.(1 ) şi (2) din Codul muncii: „(1) Vechimea în muncă stabilită până la 31.12.2010 se probează cu carnetul de muncă. (2) După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită până la

33

data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de muncă”.

Cum cererea în cauză a fost formulată după data abrogării Decretului 92/1976 şi cum competenţa de soluționare a conflictelor de munca revine tribunalului în prima instanţă, în mod corect instanța de fond a apreciat ca este competenta material să soluţioneze cauza.

Cea de-a doua excepție, privind lipsa calităţii procesuale pasive, nu a fost reținută.

Astfel, prin sentința atacata, instanța a dispus reconstituirea vechimii în muncă a reclamantului D.D., pe perioada 1967-1989, muncă desfăşurată ca ziler la IAS Tg. Jiu.

Apelanta CJP Vâlcea nu a fost obligată prin dispozitiv faţă de reclamant, iar chemarea sa în judecată este justificată pentru a se putea invoca opozabilitatea hotărârii fata de parata în ce privește recunoaşterea vechimii în muncă reconstituită pe această cale, în situaţia unui eventual litigiu decurgând din aplicare dispoziţiilor cu privire la drepturile de pensie ale reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, constatând ca nu sunt întemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art. 480 C.p.c., Curtea a respins ca nefondat apelul.

8. Plata drepturilor salariale personalului didactic din învăţământul preuniversitar de stat, calculate în raport de prevederile OG nr.15/2008, aprobată prin Legea nr.221/2008, după intrarea în vigoare a Legii nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea acestora personal.

O.G. nr. 15/2008 privind creşterile salariale personalului din învăţământ

Art. 9 alin. 3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publiceLegea nr. 63/2011, privind încadrarea şi salarizarea

personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

Coeficientul de multiplicare reglementat de O.G. nr. 15/2008, privind creşterile salariale personalului din

34

învăţământ a reprezentat o valoare cu care s-a majorat salariul de bază, fiind parte componentă a acestuia.

Potrivit art.9 al.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice majorările salariilor de bază se stabilesc anual prin legi speciale.

Prin Legea nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ a fost reglementat cuantumul brut al salariului de încadrare avut în vedere la calculul drepturilor acestui personal.

Cuantumul brut al salariului de încadrare reglementat de Legea nr. 63/2011, a stat la baza calculului drepturilor salariale personalului din învăţământ şi pentru perioada 2013 – 2014, fiind diferit de acela prevăzut prin actele normative anterioare intrării în vigoare a acestei legi.

(Decizia civilă nr. 1062/17.11.2014)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlce, reclamantul SPIP Vâlcea, pentru membrii săi de sindicat, a chemat în judecată pârâta Liceul C.B. Horezu, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate membrilor de sindicat, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, începând cu data de 13 mai 2011 şi până la pronunţarea sentinţei în prezenta cauză, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie la data efectivă a plăţii.

În motivarea cererii, s-a arătat că Tribunalul Vâlcea a admis acţiunile formulate de organizaţia lor şi a obligat unităţile de învăţământ la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii 221/2008, pentru aprobarea OG nr. 15/2008, începând cu 01 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie, la data efectivă a plăţii, sentinţele fiind menţinute de Curtea de Apel Piteşti.

Instanţa de judecată a constatat astfel că membrii săi de sindicat, care îndeplinesc funcţii didactice de predare şi

35

instruire/pregătire practică şi funcţii didactice auxiliare, trebuiau să beneficieze, pentru perioada 01 octombrie 2008- 31 decembrie 2009, de dispoziţiile Legii nr. 221/2008, prin care s-a aprobat ca, începând cu data de 01 octombrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru salariile personalului didactic să fie 400 lei.

Legea nr. 221/2008 a fost declarată constituţională în cadrul controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea Guvernului, iar prin decizia nr. 1093/15.10.2008, Curtea Constituţională a constatat că această lege este constituţională.

Soluţia instanţei învestite cu soluţionarea litigiului de muncă a fost confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3/04.04.2011, a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia respectivă este obligatorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Acelaşi sistem de calcul trebuie aplicat şi ulterior datei de 01.01.2010, astfel încât salariile să fie la acelaşi nivel cu cele din decembrie 2009. În acest sens, s-a statuat şi prin decizia nr. 11/08.10.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Deci, atât Curtea constituţională, prin decizia nr. 877/28.06.2011, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 11/08.10.2012, au statuat că, la data de 01.01.2010, reîncadrarea şi salarizarea personalului didactic trebuiau făcute conform coeficienţilor şi salariilor avute în plată la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu Legea nr. 221/2008.

În raport de prevederile art. 3307 din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul obligatoriu al deciziei nr. 11/2012, se impunea acordarea drepturilor nu doar până la data de 31.12.2010, ci şi ulterior, mai ales în condiţiile în care au fost în vigoare prevederi legale similare celor cuprinse în Legea nr. 330/2009 - art. 3 lit. c şi art. 7 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 şi art. 1 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

A rezultat deci, fără putinţă de tăgadă, faptul că salariul de bază pe anul 2011 nu putea fi mai mic decât cel

36

cuvenit salariaţilor din sistemul public, în baza actelor normative constituţionale şi a hotărârilor judecătoreşti, în luna decembrie 2009, diminuat conform dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 şi majorat cu 15%, potrivit Legii 285/2010.

A fost însă nevoie de intervenţia instanţei pentru a acorda membrilor de sindicat reprezentaţi drepturile salariale cuvenite în baza Legii nr. 221/2008, în anul 2010 şi în anul 2011, instanţa pronunţându-se însă numai până la data de 12 mai 2011 inclusiv.

Reclamantul a mai arătat că, în opinia membrilor de sindicat, salariile trebuiau calculate în raport de o valoare a coeficientului de multiplicare 1,000 de lei 400 lei, conform Legii 221/2008, şi ulterior datei de 12 mai 2011, pentru mai multe motive.

În primul rând, conform prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea 285/2010, raportate la cele ale art. 3 şi art. 30 din Legea nr. 330/2009 şi la Legea nr. 221/2008, în tot cuprinsul anului 2011, salariile personalului didactic şi didactic auxiliar trebuiau calculate prin aplicarea valorii de 400 lei a coeficientului de multiplicare.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte anul 2012, în materia salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă Legea nr. 283/2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, respectiv articolul unic pct. II 2 din aceasta.

Faţă de faptul că membrii de sindicat şi-au păstrat calitatea de cadre didactice auxiliare şi faţă de economia dispoziţiilor Legii nr. 63/2011, este evident că trebuie să beneficieze şi în anul 2012 de calculul salariilor prin aplicarea Legii nr. 221/2008, în raport de prevederile Legii 283/2011.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte anul 2013, în materia salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă OUG nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, în raport de care este evident că reclamanţii trebuiau să beneficieze şi în anul 2013 de calculul salariilor prin aplicarea Legii 221/2008.

În al patrulea rând, în anul 2014, în materia salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă OUG 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din

37

fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, din care rezultă că reclamanţii trebuie să beneficieze şi în anul 2014 de calcul salariilor prin aplicarea Legii nr. 221/2008.

Prin sentinţa nr. 848/20.06.2014, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul SPIP Rm. Vâlcea, în numele membrilor săi de sindicat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din tabelul nominal depus la dosar, reclamanţii, reprezentaţi de Sindicatul Personalului din Învăţământul Preuniversitar Vâlcea, au fost salariaţii pârâtei în perioada solicitată (începând cu data de 13 mai 2011) şi nu au beneficiat de plata salariului calculat conform Legii nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ.

Este adevărat că, în perioada 01 octombrie 2008-12 mai 2011, aşa cum s-a statuat în practica judiciară, în baza mai multor decizii ale Curţii Constituţionale a României, a deciziilor nr.3/2011 şi nr.11/2012, pronunţate în recursuri în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispoziţiilor art.30 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art.5 alin.6 din OUG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar şi art.1 alin.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, salariul personalului din învăţământ a fost calculat în funcţie de valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 de 400,00 lei, stabilită de Legea nr.221/2008.

Însă, începând cu data de 13 mai 2011 a intrat în vigoare Legea nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care a reglementat un nou sistem de salarizare a personalului din învăţământ şi a abrogat dispoziţiile legale anterioare din această materie.

Astfel, potrivit art.1 din acest act normativ: Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la 31 decembrie 2011, personalul didactic şi didactic auxiliar din

38

învăţământ beneficiază de drepturile de natură salarială stabilite în conformitate cu anexele la prezenta lege.

Cuantumul brut al salariilor de încadrare pentru personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este cel prevăzut în anexele nr. 1, 2, 3a şi 3b, după caz.

Indemnizaţiile de conducere specifice sunt prevăzute în anexa nr. 4.

Sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul prevăzut la alin. (1), precum şi metodologia de calcul al acestora sunt prevăzute în anexa nr. 5.

Cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare prevăzute de prezenta lege se calculează în funcţie de salariile de încadrare prevăzute în anexele nr. 1, 2, 3a sau 3b, după caz, în conformitate cu metodologia prevăzută în anexa nr. 5, cu luarea în considerare a indemnizaţiei de conducere prevăzută în anexa nr. 4, dacă este cazul.

Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.

Dispoziţiile art. 8, 9, 12 şi 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi cele ale art. 22, 25 - 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice se aplică în mod corespunzător şi pentru personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, salarizat potrivit prevederilor prezentei legi.”

De asemenea, potrivit art.6 din Legea nr.63/2011: „Orice alte dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se abrogă.”

Aşadar, în perioada 13 mai 2011-31 decembrie 2011, în mod corect reclamanţii au fost salarizaţi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.63/2011 şi cu anexele la această lege, iar nu potrivit dispoziţiilor Legii nr.221/2008, care a fost abrogată de art.6, citat anterior.

Pentru anul 2012, salarizarea personalului din învăţământ s-a făcut în temeiul Legii nr.283/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a

39

Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, care a introdus art. II, care, la art.1 alin.3, 4 şi 5, prevede că:

„În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Începând cu luna ianuarie 2012, în ceea ce priveşte salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011.

În anul 2012, prevederile art. 12 din anexa nr. II, cap. I lit. B - Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ, la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, nu se aplică.”

Deci, şi în anul 2012, salarizarea personalului din învăţământ s-a făcut corect, în baza Legii nr.63 /2011, la dispoziţiile căreia s-a făcut trimitere în mod expres chiar în cuprinsul actului normativ care a reglementat salarizarea personalului bugetar pentru intervalul 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2012. Nu există nicio prevedere legală care să justifice salarizarea reclamanţilor, în anul 2012, potrivit dispoziţiilor Legii nr.221/2008, act normativ care a fost abrogat începând cu data de 13 mai 2012.

În anul 2013, au fost menţinute dispoziţiile referitoare la salarizarea personalului bugetar, inclusiv a personalului din învăţământ, valabile pentru anul 2012.

În acest sens, în art.2 din OUG nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare s-a dispus că: „Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind

40

reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”

Dispoziţiile legale citate anterior au menţionat în mod expres că în anul 2013 se aplică prevederile art. art. 1 alin. (4) şi (5) ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, care fac trimitere la salarizarea personalului din învăţământ în conformitate cu prevederile Legii nr.63/2011, astfel că salarizarea reclamanţilor s-a făcut în mod corect şi pentru intervalul 1 ianuarie 2013-31 decembrie 2013. Nici pentru această perioadă nu există vreo justificare legală pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr.221/2008, abrogată încă din 13 mai 2011.

În mod asemănător, pentru anul 2014, există prevederi exprese care stabilesc modul de calcul al salariilor personalului din învăţământ în raport de criteriile introduse prin Legea nr.63/2011, iar nu de coeficientul de multiplicare stabilit de Legea nr.221/2008, care nu mai era în vigoare, respectiv cele ale art. 1 alin.3 şi 4 din OUG nr.103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, potrivit cărora:

„În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Împotriva hotărârii a formulat apel sindicatul pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că, în mod greşit instanța de fond a reţinut dreptul reclamanţilor la majorarea cu coeficientul reglementat de OG nr.15/2008, aprobată prin Legea nr.221/2008, numai până la data intrării în vigoare a Legii nr.63/2011.

Prin decizia nr. 1062/17.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul SPIP Vâlcea.

41

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Personalului didactic din învăţământul preuniversitar le-a fost recunoscut dreptul la plata unui salariu calculat şi în raport de prevederile OG nr.15/2008, privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, aprobată prin Legea nr.221/2008, începând cu data de 01.01.2010, potrivit dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.6 din OUG nr.1/2010 şi art.30 din Legea nr.330/2009, prin decizia nr.11/2012, pronunţată într-un recurs în interesul legii.

Sindicatul, pentru reclamanţi, a solicitat plata drepturilor salariale în raport de prevederile OG nr.15/2008 şi după intrarea în vigoare a Legii nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că după intrarea în vigoare a actului normativ evocat şi până la 31.12.2011, personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ beneficiază de drepturi salariale stabilite în conformitate cu anexele la lege.

Soluţia instanţei de fond este una corectă, pentru argumentele ce urmează:

Succesiunea unor acte normative în legătură cu drepturile salariale personalului plătit din fondurile publice, inclusiv personalului din învăţământul preuniversitar de stat a dat naştere unor litigii în legătură cu modul de calcul al drepturilor salariale.

Practica judiciară neunitară a fost prilejul pronunţării deciziei nr.11/2012, în recursul în interesul legii de către înalta curte de Casaţie şi Justiţie care a dezlegat în drept modul cum se vor calcula salariile personalului didactic şi auxiliar din învăţământul preuniversitar, începând cu data de 01.01.2010.

Dezlegarea în drept a instanţei supreme are un caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, potrivit art.517 Cod procedură civilă, până la o reglementare juridică nouă în ceea ce priveşte aceleaşi drepturi.

Cuantumul brut al salariilor de încadrare personalului didactic şi didactic auxiliar, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.63/2011 a fost reglementat în

42

anexele nr.1, 2, 3a şi 3b, iar metodologia de calcul în anexa nr.5 la acest act normativ.

Potrivit art.2 din anexa nr.5 privind metodologia de calcul la actul normativ evocat salariul brut al personalului didactic se compune din salariul de bază prevăzut în anexele 1 şi 2 la care sunt adăugate: sporuri, indemnizaţii, precum şi alte drepturi salariale prevăzute de lege.

Coeficientul de multiplicare la care se referă OG nr.15/2008, privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, a reprezentat o valoare cu care s-a majorat salariile de bază ale acestui personal stabilite anterior prin OUG nr.68/2004, aşa cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.6/2005.

Din aceste reglementări rezultă că valoarea coeficientului a reprezentat o parte componentă a salariului de bază recunoscut în plată personalului didactic şi didactic auxiliar începând cu data de 01.01.2010 şi până la data la care legiuitorul a reglementat o altă metodologie de calcul.

Potrivit art.9 alin.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în cadrul legilor speciale de salarizare anuale se stabilesc majorările salariilor de bază.

Prin Legea nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ au fost reglementate în anexele 1, 2, 3a şi 3b, cuantumul brut al salariilor de încadrare care vor fi avute în vedere la calculul drepturilor ce se cuvin acestui personal începând cu data intrării în vigoare a actului normativ prin care legiuitorul a stabilit o metodologie nouă de calcul.

Legiuitorul a făcut referire expresă cu privire la cuantumul brut al salariilor de încadrare al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor elementelor sistemului de salarizare pentru personalul didactic şi didactic auxiliar în sensul că acesta se va menţine la acelaşi nivel şi pentru anii 2013 – 2014, aşa cum este reglementat prin Legea nr.63/2011.

Din toate aceste reglementări a rezultat în mod neîndoielnic că pentru personalul didactic şi didactic auxiliar în anul 2011, calculul salariilor se va face numai după metodologia şi în raport de drepturile prevăzute în Lege anr.63/2011, aşa după cum în mod corect a reţinut şi prima

43

instanţă, Curtea păstrând sentinţa prin respingerea apelului ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

9. Opoziţia creditorilor sociali sau a altor persoane interesate împotriva Hotărârii generale a asociaţilor de transferare a părţilor sociale.

Art. 202 alin. 2 şi 24 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată

Orice persoană prejudiciată prin Hotărârea de transmitere a părţilor sociale poate să formuleze opoziţie prin care să solicite obligarea societăţii sau a asociaţilor la repararea prejudiciului sau obligarea asociatului care intenţionează să-şi cedeze părţile sociale la plata daunelor civile, potrivit art.202 alin.24 din Legea nr.31 republicată privind societăţile.

Admiterea opoziţiei presupune dovada unui prejudiciu cert urmare a transmiterii părţilor sociale cu consecinţa răspunderii societăţii sau a asociaţilor după caz nu şi anularea hotărârii adoptată în condiţiile art.202 alin.2 din Legea nr.31/1990.

(Decizia civilă nr.1129/24.11.2014)

Asupra apelului de faţă, constată că la data de 03.12.2013, ORC Argeş a înaintat acestei instanţe opoziţia nr.107113/23.11.2013, formulată de DGFP Ploieşti, reprezentată de AFP Argeş împotriva Hotărârii nr.1/23.10.2013 privind transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii a S.C. TMS SRL, împreună cu toate documentele.

În motivarea opoziţiei, DGFP Ploieşti reprezentată de AFP Argeş, a arătat că prin hotărârea atacată asociatul unic Solomon Ionel a hotărât retragerea sa din societate şi descărcarea din funcţia de administrator, cesionarea părţilor sociale către domnul S.D. şi continuarea activităţii societăţii cu asociat unic şi administrator în persoana celui din urmă.

Organul fiscal a arătat că aceste operaţiuni s-au efectuat fără a se avea în vedere că societatea înregistra obligaţii la bugetul consolidat al statului în sumă de 292.954 lei, neconcordanţe din declaraţia 390 şi 394.

Organul fiscal a mai arătat că cesiunea părţilor sociale reprezintă dispariţia asociatului societăţii ca subiect de

44

drept cu consecinţa imposibilităţii de a fi tras la răspundere faţă de neexecutarea obligaţiilor fiscale existente la data cesiunii.

De asemenea, organul fiscal a considerat că prin cesionarea părţilor sociale debitorii obligaţiilor fiscale se pot considera descărcaţi de aceste obligaţii, iar asociaţii societăţii nu mai pot fi urmăriţi în condiţiile legii.

Asociatul societăţii se consideră a fi în culpă pentru neplata obligaţiilor bugetare în termen legal, iar hotărârea de cesionare a părţilor sociale determină o situaţie de imposibilitate a încasării obligaţiilor restante.

Organul fiscal a făcut referire şi la disp.art.2731 din Legea nr.31/1990 R ce prevăd atragerea răspunderii organelor de conducere şi obligarea acestora la acoperirea obligaţiilor neachitate.

În final, s-a solicitat admiterea opoziţiei şi obligarea societăţii, respectiv a asociatului acesteia, la repararea prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului în sumă de 292.954 lei.

Prin sentinţa nr. 63/CC/12.03.2014, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea de opoziţie formulată de reclamantă, reţinând următoarele:

În fapt, prin Hotărârea nr.1/23.10.2013, asociatul unic al S.C. T.M.S. SRL a hotărât retragerea din societate şi cooptarea în calitate de asociat unic a domnului S.D., cesionarea părţilor sociale către acesta, renunţarea la calitatea de administrator a lui S.I. şi numirea în această calitate a noului asociat.

Asociatul unic a solicitat, prin cerere de depunere şi menţionare acte, publicarea hotărârii de cesionare părţi sociale în Monitorul oficial şi prin rezoluţia nr. 15744/28.10.2013, dată de directorul ORC Argeş, a fost admisă cererea şi s-a dispus publicarea acestei hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

La data de 02.12.2013 DGFP Ploieşti reprezentată de AFP Argeş, a formulat în condiţiile art.62 din Legea nr.31/1990, opoziţie împotriva hotărârii nr.1/23.10.2013, având în vedere faptul că societatea înregistra obligaţii bugetare în sumă de 292.954 lei.

Potrivit art.202 alin.23 din Legea nr.31/1990 R: „Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la transmiterea părţilor sociale

45

pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale. Dispoziţiile art.62 se aplică în mod corespunzător.”

Faţă de aceste prevederi se constată că pentru a formula o cerere de opoziţie împotriva unei hotărâri prin care se dispune cesionarea părţilor sociale partea trebuie să îşi dovedească prejudiciul cauzat prin această operaţiune.

Operaţiunea de transmitere a părţilor sociale între asociaţi este prevăzută la art.202 alin.1 din Legea nr.31/1990 R, iar la alin.2 se permite transmiterea de părţi sociale către persoane din afara societăţii numai dacă a fost aprobată de asociaţi, reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.

În cauza de faţă, transmiterea părţilor sociale s-a efectuat de către asociatul unic ce deţinea 20 părţi sociale în valoare totală de 200 lei.

Prejudiciul invocat de către organul fiscal, în lipsa oricăror alte dovezi administrate în faţa instanţei, îl reprezintă datoria bugetară a societăţii în sumă de 292.954 lei.

Având în vedere hotărârea de cesionare a părţilor sociale, întregul pasiv al societăţii se preia de către asociatul cesionar, respectiv persoana fizică S.D., inclusiv datoria bugetară despre care a făcut vorbire organul fiscal.

În acest fel, noul asociat unic preia obligaţia de acoperire a datoriei bugetare şi de aici rezultă că operaţiunea legală de transmitere a părţilor sociale către o persoană din afara societăţii nu poate fi considerată prejudiciabilă faţă de organul fiscal în lipsa unor dovezi în acest sens.

Chiar şi în lipsa acestei menţiuni din hotărâre, organul fiscal nu a justificat în niciun fel prejudiciul încercat printr-o operaţiune prevăzută de legea cadru a societăţilor comerciale, mai ales că debitorul obligaţiei fiscale este societatea, iar nu asociatul unic şi aceasta, potrivit aceleiaşi hotărâri, îşi continuă activitatea.

Astfel, organul fiscal poate urmări societatea în acoperirea datoriei fiscale indiferent de modificarea acţionariatului acesteia.

Întrucât organul fiscal nu a dovedit elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale în cauză, în sensul

46

identificării unei fapte culpabile (fapta de cesionare a părţilor sociale este legală), a unei vinovăţii a asociatului unic în săvârşirea unei fapte culpabile, a unui raport de cauzalitate între fapta culpabilă şi un prejudiciu adus organului fiscal, precum şi a prejudiciului cert, actual şi născut, instanţa a respins opoziţia. ca nefondată.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta D.G.F.P. Ploieşti , reprezentată de AJFP Argeş, pentru motive de nelegalitate în sensul că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art.202 alin.23 din Legea nr.31/1990, atunci când a reţinut lipsa prejudicierii apelantei prin decizia asociatului unic de cesionare a părţilor sociale către alte persoane.

Prin actul cesiunii, apelanta nu mai poate valorifica dreptul de creanţă împotriva asociatului unic iniţial care şi-a pierdut această calitate.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat nulitatea apelului care nu a fost depus la Tribunalul Specializat, iar pe fond respingerea acestuia, cu argumentul că instanţa de fond a reţinut în mod corect lipsa oricărui prejudiciu în dauna apelantei prin actul cesiunii părţilor sociale.

Prin decizia nr. 1129/24.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia i civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta DGRFP, reprezentată de AJFP Argeş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Hotărârea nr.1 din 23.10.2013, asociatul unic Solomon Ionel s-a retras din societate în favoarea lui S.D. căruia i-a cesionat în totalitate cotele părţi deţinute din capitalul social în valoare totală de 200 lei.

Odată cu actul de cesiune a renunţat şi la calitatea de administrator şi reprezentant al societăţii.

Potrivit art.202 alin.23 din Legea nr.31/1990 republicată, privind societăţile, orice persoană prejudiciată prin hotărârea asociaţilor prin care s-au transmis părţi sociale au dreptul să formuleze opoziţie la actul de transfer solicitând instanţei să oblige după caz societatea sau asociaţii la repararea pagubei cauzată.

Opoziţia reglementată de lege în favoarea creditorilor presupune existenţa unui prejudiciu cert, în dauna acestora dinainte, cauzat prin actul de transmitere a părţilor sociale.

47

Prin cererea de opoziţie, apelanta a invocat existenţa unui creanţe în sumă de 292.954 lei.

Creanţa potrivit declaraţiilor invocate în cererea de chemare în judecată este anterioară actului de cesiune a părţilor sociale, iar în legătură cu aceasta, apelanta trebuia să dovedească imposibilitatea valorificării ca urmare a transmiterii părţilor sociale către un alt asociat.

Transmiterea părţilor sociale în valoare de 200 lei către un alt asociat nu a fost de natură să creeze niciun prejudiciu în dauna interesului apelantei, aceasta având posibilitatea să uzeze de mijloacele legale împotriva societăţii sau asociatului unic pentru valorificarea creanţei.

Lipsa prejudiciului a fost apreciată corect de către instanţa de fond atunci când a respins opoziţia, argumente în raport de care s-a păstrat sentinţa şi s-a respins apelul, în baza art.480 Cod procedură civilă.

10. Contestaţia privind tergiversarea procesului civil. Motivul nerespectării regulilor stabilirii primului termen de judecată în cauzele urgente.

Art. 522 din Noul Cod de Procedură Civilă

Contestaţia privind tergiversarea procesului este remediul procesual de înlăturare a cauzelor de natură să încalce dreptul şi soluţionarea procedurii într-un termen optim şi previzibil.

Potrivit art.522 alin.4 NCPC se poate formula contestaţia şi în cazul în care instanţa a socotit obligaţia de a soluţiona cauza în termenul optim şi previzibil prin neluarea măsurilor sau neîndeplinirea din oficiu a termenelor procedurale urmare soluţionării litigiului în acest termen.

Fixarea termenului în judecată într-o cauză urgentă fără a se ţine seama de regulile procedurale potrivit cu care trebuie judecată în acest regim şi cu precădere este de natură să încalce dreptul la soluţionarea procesului în termen optim şi previzibil singurul remediu procesul fiind contestaţia reglementată de art.522 NCPC.

(Decizia civilă nr. 1343/03.11.2014)

48

La data de 19.09.2014, A.A. a formulat contestație privind tergiversarea procesului, întemeiată pe disp. art. 522 alin. 1 şi 2 pct. 4 NCPC şi art. 6 din CEDO, susținând în esenţă că, la Tribunalul Argeş, se tergiversează soluționarea dosarului nr. 7171/280/2013, având ca obiect contestație la executare. Arata contestatoarea că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei la data de 28.08.2014, şi i s-a fixat o data de recomandare la 16.12. 2014, deşi cererea trebuia analizata „de îndată” aşa cum prevede art. 200 din NCPC.

Prin încheierea din 23 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Argeş, a fost respinsa ca neîntemeiată contestația, instanţa reținând in esenţă că, raportat la obiectul cauzei, „ contestație la executare” nu se poate retine ca s-au încălcat disp. art. 201 alin. 5 din NCPC, deoarece speța nu se încadrează in noțiunea de cazuri urgente.

Împotriva aceste încheieri a formulat plângere contestatoarea susținând în esenţă că în mod greşit s-a reținut că speța nu se încadrează în noțiunea de „procese urgente” deşi disp. art. 716 alin. 3 din NCPC prevede că, „.. judecarea contestației se face de urgenţă şi cu precădere”.

Prin decizia nr.1343/03.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis plângerea formulată de petenta A.A., împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş; a anulat încheierea şi a trimis cauza la Tribunalul Argeş pentru stabilirea termenelor procedurale cu respectarea caracterului "urgent" al cauzei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Cuza înregistrată la Tribunalul Argeş, în care s-a

formulat contestație privind tergiversarea procesului are ca obiect „ contestație la executare”.

Potrivit art. 522 din Noul C. proc. civ.: "(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

49

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Deci, art. 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea "Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.

Art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ., precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia.

Motivul prevăzut la pct. 4 al art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. priveşte în exclusivitate propria conduită a instanţei, indiferent de conduita în proces sau în legătură cu procesul a celorlalţi participanţi.

Însă, ceea ce caracterizează, toate cazurile prevăzute de art. 522 din Noul C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

 În acest context, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în

50

situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

În prezenta cauză, în mod greşit prima instanţă a reţinut că procesul nu poate fi încadrat în noțiunea de „cazuri urgente” deşi art. 716 alin. 3 din NCPC statuează caracterul urgent al acestei pricinii.

În atare situaţie, de la înregistrarea dosarului pe rolul tribunalului, respectiv 28.08.2014, trebuiau dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil, având in vedere caracterul urgent al contestației la executare.

Fixarea unui termen de recomandare la abia la data de 16 dec. 2014, data de la care începe pregătirea judecații caii de atac, etapă ce presupune noi termene, fără a se avea in vedere caracterul urgent al pricinii, atrage incidenta art. 522 alin. 4 din NCPC, mai sus amintit.

Astfel, Curtea, în opinie majoritară, a constatat că, în mod greşit Tribunalul Argeş a apreciat că în cauză nu este vorba de vreo tergiversare a procesului.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 525 din Noul C. proc. civ., Curtea a apreciat plângerea ca întemeiată şi a admis-o, cu consecinţa anulării încheierii din 23 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Argeş.

Cauza a fost trimisă la acelaşi tribunal pentru stabilirea termenelor procedurale cu respectarea caracterului „urgent„ al cauzei.

11. Legalitatea menţiunilor cuprinse în adeverinţa eliberată de angajator potrivit Anexei 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Anexa 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice

În baza documentelor verificabile aflate în arhiva angajatorului se eliberează adeverinţă cuprinzând elementele necesare stabilirii şi calculării dreptului la pensie în favoarea asiguratului.

51

Pentru valabilitatea şi corectitudinea actului eliberat, fostului angajator îi revine toată responsabilitatea, potrivit anexei nr.14 la normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Faţă de această menţiune a fost prezumată legalitatea datelor, astfel că până la înscrierea în fals acestea nu pot fi cenzurate.

(Decizia civilă nr.1218/4.12.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 05.08.2013, N. E. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.319324/27.06.2013, emisă de C.J.P. Argeş, solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei să-i emită o nouă decizie de pensie, prin care să-i valorifice activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă, dovedită cu menţiunile din carnetul de muncă precum şi cu adeverinţa nr.43/24.01.2013 emisă de SC C. SA.

În motivare, contestatoarea a arătat că prin decizia contestată i s-a stabilit o pensie de asigurări sociale de 693 lei, pentru un stagiu de cotizare realizat în sistemul public în condiţii normale de muncă de 35 de ani, 9 luni şi 13 zile.

La stabilirea stagiului de cotizare, în mod nelegal nu a fost avută în vedere perioada în care a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform menţiunilor din carnetul de muncă şi din adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de angajator.

A susţinut contestatoarea că, întrucât din menţiunile carnetului de muncă şi din adeverinţa eliberată de angajator, rezultă că în perioada 09.03.1974-02.11.1992 a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% şi a contribuit corespunzător la bugetul asigurărilor sociale de stat, nu consideră corect să nu-i fie valorificată această perioadă ca atare.

La data de 27.03.1994, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.1 NCPC, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare în temeiul art.205 NCPC, prin care a solicitat respingerea contestaţiei motivat de faptul că perioada 09.03.1974-02.11.1992 nu a fost luată în calculul stagiului de cotizare realizat în grupa a II-a de muncă, deoarece prin natura activităţii desfăşurate de contestatoare în această

52

perioadă,m aceasta nu putea să lucreze în procent de 100% din timpul efectiv în condiţii nocive, grele sau periculoase.

A susţinut intimata că activitatea desfăşurată de contestatoare, în funcţia de primitor distribuitor-lucrător comercial, nu este prevăzută în reglementările legale privind încadrarea în grupele superioare de muncă întrucât nu se încadrează în categoria celor cu condiţii deosebite de muncă.

Conform prevederilor HG nr.1223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionării, a unor locuri de muncă sau activităţi din construcţii-montaj, legiuitorul explicitează indubitabil categoria de beneficiari care întrunesc condiţiile necesare pentru a beneficia de grupă de muncă superioară.

Contestatoarea a depus la dosar, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.2 NCPC, răspuns la întâmpinare prin care a invocat şi dispoziţiile deciziei nr.19/2012 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe.

Prin sentinţa nr.989 din 29 mai 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de contestatoare, a anulat decizia nr.319324/27.06.2013 emisă de intimată, a obligat intimata să emită contestatoarei o nouă decizie prin care, la determinarea drepturilor de pensie să ia în considerare şi activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă în perioada 09.03.1974-02.11.1992, conform adeverinţei nr.43/24.01.2013 emisă de SC C. SA şi să-i achite diferenţele de drepturi de pensie rezultate începând cu data de 01.02.2013, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 400 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatoarea este beneficiara unei pensii pentru munca depusă şi limită de vârstă începând cu data de 13.10.2009.

Prin cererea înregistrată sub nr.32831/29.01.2013 contestatoarea a solicitat recalcularea drepturilor de pensie în raport de adeverinţa nr.43/24.01.2013.

Urmare acestei cereri intimata a emis decizia nr.319324/27.06.2013 prin care a respins cererea de recalculare a drepturilor de pensie, întrucât potrivit menţiunilor din adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. SA, contestatoarea a desfăşurat activitate în perioada 09.03.1974-02.11.1992 în funcţia de primitor-distribuitor – lucrător comercial, activitate care nu se regăseşte

53

reglementată de HG nr.1223/1990.Potrivit menţiunilor existente în carnetul de muncă al

contestatoarei la poziţia 31, în perioada 09.03.1974 – 02.11.1992 aceasta a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform Ordinului nr.50/1990, art.3, Anexa 2, poz.94.

Această situaţie este confirmată şi de adeverinţa nr.43/24.01.2013 /fila 7) emisă de SC Coremi SA, din care rezultă că în perioada 09.03.1974 – 02.11.1992 contestatoarea, având funcţia de primitor distribuitor – lucrător comercial, a fost încadrată în grupa a II-a de muncă în procent de 100% conform adresei DMPS Argeş nr.3299/21.10.1996, Decizia nr.118/19.11.1995, HG nr.1223/1990 şi Ordinul nr.50/1990, anexa 2, art.3, poz.94.

În raport de situaţia de fapt mai sus menţionată, aşa cum rezultă din conţinutul adeverinţei emise de angajator, precum şi din carnetul de muncă al contestatoarei, instanţa a apreciat că nu poate fi contestată legalitatea încadrării contestatoarei în grupa a II-a de muncă.

De vreme ce carnetul de muncă al contestatoarei, precum şi adeverinţa nr.43/24.01.2013 atestă, sub semnătura angajatorului, faptul că aceasta a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% în perioada 09.03.1974-02.11.1992, iar aceste înscrisuri nu au fost anulate, ele sunt considerate valabile, iar menţiunile pe care le cuprind trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel pârâta C.J.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.466-482 NCPC, pentru următoarele considerente:

- în mod eronat s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a admis acţiunea formulată de către intimata-contestatoare prin luarea în considerare a activităţilor considerate în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, atâta vreme cât aceste adeverinţe nu au fost eliberate conform Anexei 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, în sensul că nu au existat proces-verbal, decizie, tabele, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatelor, privind încadrarea în grupele de muncă;

- nu s-a ţinut cont de faptul că, raportat la adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. SA, prin care se certifică că în perioada 09.03.1974-02.11.1992, intimata-reclamantă a

54

desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă în meseria de primitor-distribuitor – lucrător comercial, care nu se regăseşte în activitatea reglementată de HG nr.1223/1990.

Intimata-reclamantă prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că prin apelul formulat apelanta nu a arătat în mod concret care sunt motivele de nelegalitate ale sentinţei apelate şi că nu a făcut decât să reia toate apărările formulate în întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, iar pe de altă parte, se arată că adeverinţa eliberată aceasta conţine toate elementele prevăzute în HG nr.1223/1990 şi că există menţiuni în carnetul de muncă cu privire la activitatea desfăşurată de către intimata-reclamantă atât în grupa a II-a de muncă; mai mult decât atât, temeiul legal al încadrării în grupa a II-a de muncă îl reprezintă şi Ordinului Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale nr.50/1990, Anexa II, art.3 poziţia 10.

Prin decizia nr. 1218/04.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă CJP Argeş, fiind obligată să plătească intimatei-reclamante suma de 626 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală deoarece prin adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. S.A. se atestă că într-o anumită perioadă intimata-reclamantă, în perioada 09.03.1974-02.11.1992 a fost încadrată în funcţia de primitor-distribuitor şi lucrător comercial în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform nominalizării efectuate prin adresa DMPS Argeş nr.3299/1996 şi decizia nr.118/1995.

Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă l-a reprezentat HG nr.1223/1990 contrar susţinerilor apelantei-pârâte din cuprinsul motivelor de apel, precum şi Ordinului nr.50/1990, Anexa II, art.3 poziţia 10, cu menţiunea că intimata-reclamantă şi-a desfăşurat activitatea în mod concret la depozitul central de materiale care se afla în incinta Platformei Petrochimice Piteşti.

Ca atare, susţinerile apelantei în sensul că adeverinţa nr.43/2013 eliberată de SC C. SA nu este eliberată conform Anexei nr.14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, sunt nefondate şi exced cadrului procesual în cauză.

Pe de altă parte, încadrarea în grupa a II-a de muncă

55

a constituit-o Ordinul nr.50/1990, Anexa II art.3 poziţia 10, însă cu privire la acest aspect, apelanta-pârâtă nu a contestat desfăşurarea activităţii de către intimata-reclamantă în această grupă de muncă, recunoscând că în ceea ce priveşte acest aspect există menţiuni şi în cartea de muncă a reclamantei.

În fine, în mod legal instanţa de fond a reţinut că nu poate fi contestată legalitatea menţiunilor inserate de către fostul angajator în cuprinsul adeverinţei, care fac dovada până la înscrierea în fals, iar instanţa de judecată nu are legalitatea şi oportunitatea de a le cenzura sub acest aspect, situaţie faţă de care, în mod legal, s-a reţinut că cele două adeverinţa poate fi valorificată conform dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art.480 şi următoarele NCPC, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă şi în baza dispoziţiilor art.453 Noul Cod de procedură civilă a obligat pe apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 626 lei, cheltuieli de judecată.

12. Condiţia nerecuperării debitelor constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii – lipsa culpei debitorului.

Art. 2 din Legea nr.125/2014

Debitele constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii sau care urmează a fi stabilite până la data intrării în vigoare a Legii nr.125/2014, privind scutirea de la plată, nu se vor mai recupera de către Casele teritoriale de pensii.

Pentru a beneficia de scutirea la plată a sumelor încasate necuvenit cu titlu de pensie, debitele nu trebuie să aibă drept cauză culpa debitorului potrivit art.2 din Legea nr.125/2014, privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii.

Operaţiunea juridică săvârşită din oficiu de către casa teritorială de pensii de trecere a pensionarului de la o categorie de pensie la alta cu depăşirea termenelor prevăzute de lege exclude culpa debitorului.

(Decizia civilă nr.1261/09.12.2014)

56

Prin cererea înregistrată la data de 20.07.2013, contestatorul K. Gh. a formulat contestaţie împotriva deciziei de debit nr.274182/15.07.2013 emisă de CJP Argeş, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei şi exonerarea de plata sumei de 1099 lei.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în luna ianuarie 2013 a primit pensie în cuantum de 324 lei, în februarie 2013 a primit 248 lei, iar în lunile martie şi aprilie a primit mai puţin de 408 lei.

Contestatorul a susţinut că nu este moral şi legal ca o persoană cu venituri atât de mici să fie obligată să plătească pentru greşelile făcute de către persoanele competente să-i aducă la cunoştinţă drepturile de care beneficiază.

La data de 2.04.2014, pârâta C.J.P. Argeş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că prin decizia nr.274182/04.03.2005 a C.J.P. Argeş, contestatorul a fost înscris la pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, gradul I de invaliditate, începând cu data de 22.12.2004. Acest grad de invaliditate a fost menţinut până la data de 1.01.2013, când medicul expert al asigurărilor sociale, prin decizia nr.5376/05.12.2012, a procedat la încadrarea contestatorului în gradul II de invaliditate. Decizia medicală nr.5376/5.12.2012 a fost înlocuită de decizia medicală nr.21/7.02.2013, contestatorul fiind încadrat din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate. În baza acestei decizii medicale, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a emis decizia nr.274182/22.06.2013 privind acordarea pensiei de invaliditate gradul III, începând cu data de 01.01.2013, iar această decizie a rămas definitivă ca urmare a faptului că nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege.

Prin decizia nr.274182/15.07.2013, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a constatat că s-a plătit şi încasat necuvenit de către contestator suma totală de 1099 lei, aferent perioadei 1.01.2013 – 1.08.2013.

Prin sentinţa civilă nr.1067/4 iunie 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia de debit nr.274182/15.07.2013 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Argeş.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

57

Prin decizia nr.274182/4.03.2005 a C.J.P.Argeş contestatorul a fost înscris la pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, gradul I de invaliditate, începând cu data de 22.12.2004. Acest grad de invaliditate a fost menţinut până la data de 01.01.2013, deoarece prin decizia nr.274182/22.06.2013 a C.J.P.Argeş, s-a procedat la încadrarea contestatorului în gradul III de invaliditate, ca urmare a emiterii deciziei medicale nr.21/7.02.2013.

Având în vedere dispoziţiile art.78 alin.(1) şi (3) din Legea nr.263/2010, cât şi faptul că prin decizi medicală nr.21/7.02.2013 s-a modificat gradul de invaliditate al contestatorului, din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate, pârâta a emis decizia nr.274182/22.06.2013, prin care contestatorului i s-au stabilit drepturile de pensie de invaliditate - gradul III - începând cu data de 1.01.2013, în cuantum de 251 lei. Această decizie a rămas definitivă, întrucât nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege.

Ca urmare a emiterii deciziei nr.274182/22.06.2013, pârâta a emis decizia nr.274182/15.07.2013 prin care a dispus constituirea în sarcina contestatorului a debitului în sumă de totală de 1099 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit pe perioada 1.01.2013-1.08.2013.

Potrivit art.47 din Legea nr.5/2013 legea bugetului de stat pe anul 2013: „În anul 2013, nivelul indemnizaţiei sociale pentru pensionari, prevăzută de O.U.G.nr.6/2009 privind instituirea pensiei sociale minim garantate, aprobată prin Legea nr.169/2009, este de 350 lei”.

La art.2 alin (1) din O.U.G.nr.6/2009 se prevede că: „Beneficiază de pensie socială minim garantată pensionarii sistemului public de pensii cu domiciliul în România, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă nivelul cuantumului pensiei, cuvenit sau aflat în plată, se situează sub nivelul pensiei sociale minim garantate”.

Potrivit fişei de debit, anexă a deciziei contestate, rezultă că pentru perioada ianuarie 2013-iulie 2013 diferenţa de pensie încasată necuvenit de către contestatoare este de 157 lei lunar, rezultând o sumă totală de 1099 lei încasată necuvenit, ci nu o sumă totală încasată necuvenit de 406 lei (408 lei-350 lei =58 lei/lună) aşa cum ar fi fost corect potrivit chiar susţinerilor pârâtei.

De altfel, din cupoanele de pensie aferente lunilor ianuarie şi februarie 2013 rezultă că reclamantul a încasat o

58

pensie de 324 lei, respectiv de 248 lei, ci nu de 408 lei, aşa cum susţine pârâta prin întâmpinare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal pârâta criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia de debit, deşi dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna următoare celei în care s-a emis decizia medicală asupra capacităţii de muncă, emisă în urma revizuirii medicale, iar dreptul la pensie de invaliditate al intimatului s-a modificat din gradul I de invaliditate în gradul II de invaliditate, începând cu data de 1.01.2013, iar prin decizia emisă la 7.02.2013, intimatul a fost încadrat din gradul I în gradul III de invaliditate, decizie rămasă definitivă prin necontestare.

Plata necuvenită a sumei de 1.099 lei către intimat a fost generată de schimbarea de grad de invaliditate din I în III, conform deciziei nr.21/7.02.2013, astfel că în temeiul art.179 din Legea nr.263/2010 s-a constituit debitul în sarcina intimatului.

Prin decizia nr. 1261/09.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimata C.J.P. ARGEŞ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost beneficiarul unei pensii de invaliditate urmare cererii formulată la C.J.P. Argeş la data de 22.12.2004, conform deciziei asupra capacităţii de muncă nr.5228/9.12.2004, emisă de C.E.M.R.C.M. din care rezultă că a fost înscris în gradul I de invaliditate.

Prin decizia emisă la 4.03.2005 de pârâtă, contestatorul a fost înscris la pensie de invaliditate de gradul I în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.19/2000 începând cu data de 22.12.2004.

Prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr.5376/5.12.2012, emisă de C.E.M.R.C.M. Câmpulung din cadrul C.J.P. Argeş contestatorul a fost încadrat din gradul I de invaliditate în gradul II de invaliditate, iar prin decizia nr.274182/21.01.2013 emisă de pârâtă, conform dispoziţiilor Legii nr.263/2010, dreptul la pensie de invaliditate al contestatorului s-a modificat din gradul I în gradul II de invaliditate începând cu 1.01.2013.

Împotriva deciziei emisă la 5.12.2012, contestatorul

59

a formulat contestaţie, iar prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr.21/7.02.2013 emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Bucureşti a fost încadrat din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate.

Această ultimă decizie a rămas definitivă prin necontestare, iar prin decizia nr.274182/22.06.2013, s-a modificat dreptul la pensie al contestatorului din gradul I de invaliditate în gradul III începând cu data de 1.01.2013, decizie rămasă de asemenea definitivă prin necontestare, astfel că la data de 15.07.2013 a fost emisă decizia nr.274182 pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit pe perioada 1.01.2013-1.08.2013, respectiv suma totală de 1.099 lei.

Plata necuvenită a sumei de 1.099 lei aferentă perioada 1.01.2013-1.08.2013, generată de schimbarea de grad de invaliditate din I în III, conform deciziei emisă la data de 7.02.2013 de Comisia Medicală de Contestaţii Bucureşti s-a făcut din oficiu de către intimată în condiţiile în care aceasta cunoştea deja de decizia anterioară prin care i se modificase gradul de invaliditate.

Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensie, sumele încasate necuvenit de către pensionarii aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii nu se mai recuperează dacă acestea nu au drept cauză culpa debitorului.

Din textul de lege enunţat rezultă că legea are incidenţă numai asupra acelor debite create în sistemul public de pensii în sarcina pensionarilor până la data intrării în vigoare a actului normativ evocat, iar cauza lor să excludă culpa debitorului.

Decizia de debit intră sub incidenţa Legii nr.125/2014 pentru motivul că debitul în sumă de 1.099 lei era stabilit la data intrării în vigoare a legii, iar calculul acestuia nu-i este imputabil contestatorului.

Potrivit art.136 din H.G. nr.257/2011 privind normele de aplicare a Legii nr.263/2010, în lipsa cererii contestatorului care a fost beneficiarul pensiei de invaliditate de gradul I de a fi trecut la pensia de invaliditate de gradul III, această operaţie a fost efectuată din oficiu la data de 22.06.2013 de către casa judeţeană de pensii, începând cu data de 1.01.2013.

Odată cu trecerea contestatorului la o altă categorie de pensie de invaliditate şi stabilirea cuantumului diminuat al acesteia, trebuia să înceteze plata pensiei de invaliditate de

60

gradul I, începând cu data de 1.01.2013, însă C.JP Argeş a emis decizia de modificare a pensiei de invaliditate la data de 22.06.2013, perioadă în care într-adevăr contestatorul a încasat o pensie de invaliditate mai mare, respectiv cea corespunzătoare gradului I de invaliditate.

Operaţia juridică săvârşită din oficiu de trecere a contestatorului de la pensie de invaliditate de gradul I la cea de gradul III, începând cu data de 1.01.2013 şi emiterea deciziei nr.274182 la un interval mai mare de timp, respectiv la 22.06.2013 a fost de natură să creeze debitul în sumă de 1.099 lei, fără concurenţa culpei debitorului.

Debitorul-intimat nu a avut posibilitatea să cunoască operaţiile de calcul şi cuantumul sumelor rezultate, cu atât mai mult cu cât actele au fost efectuate din oficiu de către intimată, iar rezultatul sumelor reprezentând cuantumul pensiei şi debitul comunicat la o dată ulterioară.

Rămânerea în pasivitate a apelantei de la data de 1.01.2013 şi până la data de 15.07.2013, când a emis decizia de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, a dat posibilitatea contestatorului să încaseze sume nejustificate fără ca aceasta de pe urmă să poată aprecia asupra cuantumului, este de natură să conducă la concluzia potrivit cu care debitul nu are drept cauză culpa debitorului şi pe cale de consecinţă, în baza art.1 şi 2 din Legea nr.125/2014, trebuie să fie scutit de plata acestuia.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

13. Răspunderea salariatului de a mai presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile de formare profesională.

Art. 198 Codul munciiArt. 272 Codul muncii

Participarea la formarea profesională se face la iniţiativa angajatorului sau a salariatului; manifestarea de voinţă în acest sens fiind concretizată prin acte adiţionale la contractul individual de muncă.

Prin actul adiţional se prevede durata obligaţiei debitorului de a presta muncă în favoarea angajatorului

61

cu consecinţa suportării cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională în cazul în care refuză executarea acestei obligaţii.

(Decizia civilă nr. 1266/10.12.2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 01.04.2013, reclamanta S.C. IMUC S.A. în contradictoriu cu pârâtul I.S.I. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 12.153,3 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei cu titlu de costuri de formare profesională şi licenţa obţinute de acesta, cu cheltuieli de judecată.

Motivând acţiunea reclamanta a arătat, în esenţă, că în calitate de angajat al său şi în baza unui contract şi a unui act adiţional prin care îşi lua angajamentul să urmeze cursul de pregătire profesională şi să rămână angajatul societăţii timp de trei ani, pârâtul a beneficiat efectiv de aceste cursuri, însă atunci când a trebuit să susţină examenul acesta nu s-a mai prezentat la serviciu deloc, ceea ce a condus la absenţe nemotivate, la desfacerea disciplinară a contractului de muncă şi demersuri de recuperare a prejudiciului cauzat prin beneficierea de instruire şi nerespectarea clauzei de fidelitate.

Prin întâmpinarea formulată la data de 04.02.2014, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii în răspundere patrimonială formulată de fosta angajatoare, ca lipsită de interes, nefondată şi neîntemeiată, motivând următoarele:

A fost angajat al reclamantei, ca muncitor necalificat, având încheiat contract individual de muncă pe durată de câte trei luni, începând cu 19.04.2012, prelungit periodic, până la data de 19.11.2012 când prin actul adiţional nr.4/13.11.2012 contractul s-a modificat din contract pe perioadă determinată în contract pe perioadă nedeterminată, după ce mai înainte, anume la data de 11.06.2012, a fost constrâns moral, sub ameninţarea pierderii locului de muncă, să încheie un alt act adiţional prin care reclamanta se obliga să-l formeze profesional pentru a obţine funcţia/meseria de sudor electric, iar pârâtul, să nu aibă timp de 3 ani iniţiativa încetării contractului de muncă - situaţie în care trebuia să suporte costurile ocazionate de formarea sa profesională.

După data de 11.06.2012 i-a fost înmânat contractul de pregătire profesională care prevedea o perioadă de pregătire de 4 luni din care nu a fost pregătit nicio zi pentru meseria de sudor, nici teoretic, nici practic, astfel că obligaţiile

62

prevăzute în contract în sarcina reclamantei, de a presta serviciile de pregătire profesională, de a asigura resursele umane, materiale etc., de a asigura finalizarea procesului de formare profesională, nu au fost respectate – programul de şcolarizare neexistând în fapt.

Dezinteresul total al angajatorului faţă de angajaţii săi l-a determinat pe pârât să solicite la data de 29.01.2013 suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă determinată, în speranţa de a găsi un loc de muncă care să ofere satisfacţii profesionale şi materiale, moment în care i s-a adus la cunoştinţă că trebuie să susţină examenul de obţinere a calificării de sudor.

S-a mai arătat că determinarea costurilor cursurilor de formare profesională a fost făcută prin contractul încheiat la data de 11.06.2012, în baza unei calculaţii stabilite cu un an înainte de a fi propus pârâtul pentru şcolarizare, fără a putea fi cunoscute exact cheltuielile ce se vor efectua.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.946/28.05.2014, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, obligând-o şi la plata cheltuielilor de judecată, potrivit considerentelor ce vor fi menţionate în continuare:

Pârâtul I.S.I. a fost salariatul reclamantei SC IMUC SA, având funcţia de muncitor necalificat, conform contractului individual de muncă nr.1925/17.04.2012, până la data de 01.03.2013, când raporturile de muncă au încetat prin concedierea disciplinară a pârâtului, constatată prin decizia nr.114/01.03.2013.

Prin actul adiţional nr.16 încheiat la data de 11.06.2012, reclamanta s-a obligat să îl formeze profesional pe pârât, urmând ca după terminarea stagiului profesional acesta să fie calificat în meseria de sudor. Art.2 al acestui act adiţional condiţionează această calificare de promovarea examenului final, iar art.4.2 stabileşte obligaţiile beneficiarului cursurilor printre care se află şi cea potrivit căreia timp de trei ani de la terminarea cursurilor şi de la obţinerea noii calificări să nu aibă iniţiativa încetării contractului de muncă.

La data de 27.07.2012 s-a încheiat între părţi Contractul de formare profesională în baza căruia s-au demarat cursurile începând cu data de 01.08.2012, pentru o perioadă de 4 luni, conform art.3, şi care la art.4 pct.B lit.a reglementează situaţia în care beneficiarul pierde dreptul de a susţine examenul de promovare.

63

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata unor cheltuieli pe care reclamanta susţine că le-a realizat în legătură cu pregătirea profesională a pârâtului, în condiţiile în care în perioada 01.08.2012 – 05.12.2012, acesta a urmat un curs de formare profesională pentru obţinerea calificării de sudor.

Potrivit art.198 alin.1 C. muncii, salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, din iniţiativa angajatorului, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional. Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin.(1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

Conform art.272 Codul muncii, angajatorul trebuie să dovedească, atât efectuarea cursurilor de formare profesională pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, cât şi prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încetării contractului individual de muncă din vina salariatului, care constă în cheltuielile ocazionate cu formarea profesională a acestuia.

Or, angajatorul nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de şcolarizare efectuate de firmă pentru pregătirea salariatului. Actul adiţional nr.16/11.06.2012 la contractul individual de muncă, invocat de reclamantă, privind suma de 11.433,30 lei, conform calculaţiei nr.6050/05.12.2012, nu reprezintă dovada suportării în mod efectiv a cheltuielilor de şcolarizare de către reclamantă

De altfel, reclamanta nu a realizat dovada că în speţa dedusă judecăţii cursul la care a participat pârâtul, desfăşurat în cadrul societăţii-reclamante, se circumscrie noţiunii de formare profesională, în sensul dispoziţiilor art.192-193 Codul muncii şi O.G. nr.129/2000 privind formarea profesională, întrucât nu a fost organizat de un furnizor de servicii de formare profesională autorizată.

Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art.453 C.pr.civ. a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârât în sumă de 700 lei.

64

Prin opinia separată formulată, asistenţii judiciari au arătat că se impune admiterea acţiunii reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei solicitate prin acţiune, faţă de disp. art.196-198 Codul muncii şi probele administrate în cauză, pârâtul nerespectându-şi obligaţiile asumate prin contractul de formare profesională şi actul adiţional nr.16/11.06.2012.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta S.C. IMUC S.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit disp. art.466-482 Cod procedură civilă, solicitând admiterea apelului şi în principal, desfiinţarea sentinţei şi admiterea pe fond a acţiunii, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

În motivarea apelului reclamanta a arătat, în esenţă, după reluarea situaţiei de fapt, următoarele:

- deşi nu a fost sesizată cu stabilirea atestării societăţii reclamante privind cursurile de formare profesională, instanţa şi-a motivat hotărârea pe acest aspect;

- reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, prin disp. art.272 Codul muncii, făcând dovada pretenţiilor sale cu înscrisurile depuse la dosar, interpretate greşit de instanţa de fond;

- în cauză sunt aplicabile, faţă de situaţia de fapt stabilită, disp. art.196 şi următoarele Codul muncii, potrivit cărora pârâtul, care a fost de acord cu iniţiativa reclamantei, a semnat actul adiţional şi contractul de formare profesională şi, ulterior, a avut iniţiativa încetării contractului de muncă, trebuie să suporte cheltuielile de şcolarizare făcute de reclamantă cu pregătirea acestuia.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în cauză, deşi i s-a pus în vedere această obligaţie.

Prin decizia nr. 1266/10.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamanta S.C. IMUC S.A. şi a schimbat sentinţa, în sensul că admite acţiunea şi obligă pe pârât la plata sumei de 12.153,3 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Deşi prin acţiunea sa, reclamanta a invocat în drept, doar disp. art.254 Codul muncii, privind răspunderea patrimonială a salariaţilor, este evident că, după scopul urmărit de reclamantă, respectiv recuperarea de la pârât a

65

cheltuielilor de şcolarizare a acestuia, instanţa de fond trebuia să faţă aplicarea în cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută, a disp. art.196-198 Codul muncii.

Mai mult, instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a disp. art.198 Codul muncii, precum şi a disp. art.272 Codul muncii.

În acest sens, trebuie reţinut că deşi iniţiativa formării profesionale a aparţinut reclamantei, pârâtul a acceptat această iniţiativă, semnând atât contractul de formare profesională cât şi actul adiţional la acesta, asumându-şi astfel atât obligaţia de fidelitate faţă de societatea reclamantă, cât şi cuantumul cheltuielilor de şcolarizare, iar ulterior acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

În aceste condiţii, în mod greşit s-a reţinut că societatea angajatoare nu a dovedit efectuarea cursurilor de formare profesională, pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege şi de actele bilaterale semnate de ambele părţi şi nici a cuantumului acestor cheltuieli.

Cuantumul cheltuielilor solicitate de reclamantă prin acţiune este cel de 11.433,30 lei, menţionat în actul adiţional nr.16/11.06.2012, acceptat de pârât prin semnarea actului adiţional respectiv, la care se adaugă contravaloarea celor două certificate TUV, respectiv autorizaţii de sudor, aflate la dosar, în copie la filele 64 şi 65, eliberate pentru pârât şi achitate de reclamantă, în valoare de 435,2 lei fiecare.

Faţă de actele depuse la dosar de către reclamantă, care a respectat astfel disp. art.272 Codul muncii, revenea pârâtului obligaţia de a-şi dovedi apărările formulate la fond prin întâmpinarea formulată în cauză, ceea ce nu s-a întâmplat, iar în apel acesta nu a formulat întâmpinare.

În consecinţă, Curtea, în baza art.480 al.2 Cod procedură civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că, în baza art.254 rap. la art.196-198 Codul muncii, a admis acţiunea de faţă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 12.153,3 lei despăgubiri, reprezentând cheltuieli de şcolarizare.14. Contestaţia în anulare – omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.

Art. 318 Cod procedură civilă

66

Argumentele recurentului de susţinere a soluţiei casării hotărârii cu trimitere spre rejudecare au legătură cu motivul de nelegalitate invocat.

Pentru verificarea condiţiei de anulare a hotărârii irevocabile potrivit art.318 teza a II-a Cod procedură civilă se are în vedere numai motivul de nelegalitate invocat nu şi argumentele justificării soluţiei instanţei de control judiciar după admiterea acestui motiv.

(Decizia civilă nr. 1403/8.12.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 02.12.2014, contestatoarea K.D.D. a solicitat anularea deciziei nr.1229/25.09.2014, pronunţată în recurs în contradictoriu cu Primăria Comunei Răteşti, M.N. şi O.C.P.I. Argeş, pentru motivul prevăzut de art.318 teza I Cod procedură civilă.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că decizia nr.410/18.12.2013 pronunţată în apel de către Tribunalul Argeş a fost criticată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă şi art.105 alin.2, din acelaşi cod, în sensul că la pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere un raport de expertiză nul, ca urmare a efectuării acestuia fără încunoştinţarea părţilor de către expert, în condiţiile art.208 Cod procedură civilă.

A fost criticată hotărârea şi pentru motivul prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, fiindcă aceasta nu cuprinde motivele care justifică soluţia pronunţată sau motivele instanţei sunt contradictorii, ceea ce echivalează cu neevocarea fondului.

Pentru motivul de nelegalitate invocat s-a solicitat casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în condiţiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă, pentru refacerea raportului de expertiză cu respectarea regulilor procedurale privitoare la citarea părţilor, la deplasarea expertului la faţa locului în vederea identificării imobilului, dar şi pentru a se avea în vedere înscrisurile noi, respectiv documentaţia care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a terenului proprietatea reclamantei.

Soluţionând recursul, instanţa a reţinut urmare a unei greşeli materiale că părţile au fost legal citate la efectuarea raportului de expertiză şi nu a analizat motivele de nelegalitate ce echivalau cu necercetarea fondului şi, pe cale

67

de consecinţă, impunea soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.

Prin întâmpinare, intimata M.N. a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, pentru argumentele că instanţa de recurs a cercetat roate motivele de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel, iar greşelile invocate de către contestatoare nu întrunesc condiţiile la care se referă art.318 teza I Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 1403/08.12.2014, cu majoritate, Curtea de Apel Piteşti a respins contestaţia în anulare formulată de K.D.D., împotriva deciziei civile nr.1229 din 25 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.1493/828/2008 şi a obligat contestatoarea să-i plătească intimatei M.N. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:

În recursul formulat împotriva deciziilor civile nr.410/18.12.2013 şi decizia nr.129/19.02.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, recurenta – pârâtă K.D.D. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, referitor la sancţiunea nulităţii raportului de expertiză efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art.208 din acelaşi cod privind citarea părţilor.

Instanţa de recurs a reţinut analizând acest motiv de nelegalitate că raportului de expertiză i-a fost ataşată recipisa de confirmare a scrisorii recomandată trimisă pârâtei – recurente.

De asemenea s-a reţinut că pentru efectuarea raportului de expertiză, expertul Tănase Iulian s-a deplasat la locul situării terenului în cauză în data de 04.11.2013, din eroare în cuprinsul lucrării fiind menţionată ca dată a convocării 04.10.2013. La efectuarea lucrării a fost prezent soţul pârâtei şi expertul consilier K.P. asigurându-i posibilitatea de a da explicaţii şi lămuriri expertului cauzei pentru identificarea imobilului.

Curtea a concluzionat că motivul de nelegalitate invocat nu este fondat, fiind respectate dispoziţiile art.208 Cod procedură civilă pentru citarea părţilor la efectuarea raportului de expertiză tehnică.

Menţiunea instanţei de recurs în legătură cu data convocării părţilor de către expert pentru efectuarea raportului

68

de expertiză a fost apreciată de către contestatoare ca fiind rezultatul unei greşeli materiale în sensul la care se referă art.318 teza I Cod procedură civilă.

Potrivit art.318 teza I Cod procedură civilă, poate să fie retractată o hotărâre pronunţată în recurs când dezlegarea căii de atac este rezultatul unei greşeli materiale.

Noţiunea de greşeală materială reglementată ca motiv pentru contestaţia în anulare se referă la acele greşeli involuntare şi evidente urmare a confundării unor elemente importante aflate la dosarul cauzei de către instanţa de recurs de natură să conducă la o soluţie greşită, această noţiune fiind diferită de aceea prevăzută de art.281 Cod procedură civilă, dar şi de noţiunea de greşeală de judecată.

Instanţa de recurs nu a confundat involuntar data la care părţile au fost citate pentru efectuarea raportului de expertiză tehnică în cauză, ci dimpotrivă a lămurit o astfel de confuzie pe care a făcut-o expertul în lucrarea sa atunci când a stabilit că data convocării a fost pentru 04.11.2013, ci nu data de 04.10.2013, cum în mod eronat s-a menţionat în lucrare.

Cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare întemeiat pe dispoziţiile art.318 teza a II-a Cod procedură civilă este de asemenea nefondat, fiindcă instanţa de recurs a cercetat motivele de nelegalitate invocate de către pârâta – recurentă, cu privire la deciziile evocate.

În motivarea contestaţiei s-a arătat într-un mod general că instanţa de recurs nu a cercetat motivele de casare invocate. În legătură cu această argumentaţie s-a mai precizat că recurenta – pârâtă a solicitat casarea deciziei în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, pentru ca instanța să dispună efectuarea unui alt raport de expertiză, cu citarea legală a părţilor, efectuarea unei lucrări noi fiind necesară ca urmare înscrisurilor pe care expertul nu le-a avut în vedere iniţial.

Motivarea necorespunzătoare a soluţiei pronunţată în apel echivalând cu o necercetare a fondului, reprezenta un alt motiv de casare a deciziei cu trimitere spre rejudecare potrivit susţinerii recurentei.

Retractarea hotărârii pronunţată în recurs este permisă în condiţiile extraordinare la care se referă art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, numai dacă instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

69

modificare sau de casare a hotărârii, iar urmare a acestei omisiuni a respins recursul sau l-a admis numai în parte.

Contestatoarea a precizat că instanţa de recurs a ignorat susţinerile din cadrul primei critici aceasta referindu-se la motivul de nelegalitate al expertizei efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art.208 Cod procedură civilă de natură să atragă după sine sancţiunea nulităţii potrivit art.105 alin.2 din acelaşi cod, precum şi soluţia casării în raport de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.

Primul motiv de nelegalitate nu a fost omis de către instanţa de recurs, fiindcă însăşi contestatoarea recunoaşte că s-a analizat acest motiv, însă soluţia este rezultatul unei greşeli materiale, potrivit art.318 teza I Cod procedură civilă.

Contestatoarea nu poate să susţină pe de o parte analiza motivului, chiar şi cu consecinţa unei greşeli materiale, iar pe de altă parte, omisiunea cercetării acestuia, în sensul reglementat de art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, ce presupune lipsa oricărei cercetări.

O altă omisiune invocată de către contestatoare este aceea în legătură cu soluţia casării pentru omisiunea expertului de a se deplasa la locul situării terenului dar şi pentru necesitatea refacerii lucrării având în vedere înscrisurile noi.

Instanţa de recurs analizând legalitatea raportului de expertiză s-a referit la deplasarea expertului la locul situării terenului la data de 04.11.2013.

Descoperirea unor înscrisuri noi pe care expertul nu le-a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză nu poate să constituie motiv de nelegalitate a acestei lucrări potrivit art.105 alin.2 Cod procedură civilă şi motiv de refacere a lucrării, judecătorul manifestând rol activ în aflarea adevărului, potrivit art.129 alin.5, pe care recurenta nu l-a invocat ca motiv de nelegalitate în recurs.

De asemenea, instanţa a cercetat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, reţinând că tribunalul în apel a motivat soluţia pronunţată şi a respectat condiţiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

Argumentele recurentei de susţinere a soluţiei casării deciziei cu trimitere spre rejudecare în condiţiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă, sunt în legătură cu motivul de casare reglementat de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, astfel că pentru aprecierea îndeplinirii condiţiilor contestaţiei

70

în anulare reglementată de art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, instanţa va avea în vedere numai analiza acestui motiv, ci nu argumentele invocate în sprijinul soluţiei casării, pe care instanţa de recurs le va primi s-au le va înlătura motivat.

Pentru toate aceste argumente, contestaţia în anulare a fost apreciată ca nefondată, fiind respinsă cu această menţiune, iar ca urmare a culpei sale procesuale, contestatoarea a fost obligată în baza art.274 Cod procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată, intimatei M.N.

71

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

COMERCIAL

1. Deschiderea procedurii insolvenţei. Actele care trebuie să însoţească cererea debitorului.

Art.27 şi următoarele din Legea nr.85/2006

Curtea a reţinut că debitoarea a investit instanţa de judecată - judecător sindic - cu cerere privind deschiderea procedurii generale insolvenţă, în temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că se află în imposibilitate de a mai achita datoriile curente, sens în care a depus actele prevăzute de art.28 din actul normativ precitat.

Într-adevăr, art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, prevede că cererea debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte:(...) lit. h) „o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan , prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin.2, se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate”.

Totodată, la lit. i) a aceluiaşi articol, se prevede că cererea va fi însoţită de „o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii”.

Astfel, din interpretarea celor două texte de lege enunţate, curtea constată că actul normativ se referă la două situaţii distincte privind forma de exprimare a intenţiei debitorului în ceea ce priveşte reorganizarea.

Prin urmare, manifestarea voinţei debitoarei nu trebuie exprimată în mod expres în cererea introductivă, legea necondiţionând această cerinţă de conţinutul

72

cererii, ci trebuie să se regăsească în actele, declaraţiile ce se anexează cererii de declarare a stării de insolvenţă.

(Decizia nr. 341/A-C/02 Octombrie 2014)

Prin cererea înregistrată la 23.12.2013, debitoarea SC BPS SRL Câmpulung a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună deschiderea procedurii insolvenţei faţă de aceasta, în temeiul art.27 şi următoarele din Legea nr.85/2006.

În motivarea cererii a arătat că datorită crizei economice generalizate a fost în imposibilitate să onoreze debitele curente pe fondul micşorării drastice a consumului pe piaţa produselor alimentare băuturi şi tutun, ce fac obiectul activităţii sale. A mai susţinut că nu a mai fost supusă procedurii reglementate de Legea nr.85/2006 în ultimii 5 ani şi că datoriile sale curente depăşesc posibilităţile financiare la data sesizării instanţei.

În temeiul art.11 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006 a solicitat numirea în calitate de lichidator judiciar a practicianului RP IPURL.

Tribunalul Specializat Argeş, prin încheierea din 27.01.2014, a admis cererea debitoarei şi, în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă faţă de aceasta, a numit administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual Practician în Insolvenţă RP IPURL, cu atribuţiile prev. de art.20 şi o retribuţie lunară de 500 lei cu TVA, a ridicat dreptul de administrare al debitoarei pe perioada de observaţie, a dispus notarea în cartea funciară a hotărârii luate, a fixat termene pentru depunerea declaraţiilor de creanţă, formularea eventualelor contestaţii şi soluţionarea acestora şi termen în continuare la 24.02.2012.

Astfel, instanţa de fond – judecător sindic a reţinut că debitoarea a depus la dosar înscrisurile prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006, din care a rezultat că aceasta se află în stare de încetare de plăţi, că nu a mai fost supusă procedurii insolvenţei în ultimii 5 ani şi că asociatul unic – administrator statutar nu şi-a declarat intenţia de reorganizare şi nu s-a angajat să depună un plan de reorganizare.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că păstrarea dreptului de administrare nu este legată de admiterea unui

73

plan de reorganizare, ci doar de manifestarea intenţiei debitorului în acest sens ori faţă de lipsa acestei manifestări a apreciat că se impune ridicarea dreptului de administrare al debitoarei conform art.47 din Legea insolvenţei.

Pe cale de consecinţă, judecătorul sindic a dispus şi măsurile imediate prevăzute de lege vizând etapele procedurale de lichidare a pasivului debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel în termen legal de către debitoare prin administratorul statutar RN, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în mod greşit instanţa de fond a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei, cu consecinţa ridicării dreptului său de administrare, cu toate că aceasta a depus la dosar o listă a activităţilor pe care înţelege să le desfăşoare în vederea reorganizării activităţii.

Ca atare, se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus ridicarea dreptului de administrare, împrejurare faţă de care debitoarea este în imposibilitate practică de a desfăşura activitatea pe perioada de observaţie şi totodată de a depune un plan de reorganizare.

În fine, a susţinut că manifestându-şi intenţia de reorganizare prin lista anexă prevăzută de art.28 din Legea nr.85/2006, instanţa de fond nu a observat această solicitare, procedând la deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

În concluzie a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a încheierii, în sensul deschiderii procedurii generale de insolvenţă şi menţinerii dreptului de administrare.

Curtea, examinând apelul, prin prisma criticilor aduse, în raport de dispoziţiile legale în vigoare în materie, a reţinut că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Astfel, în speţă, Curtea a reţinut că debitoarea a investit instanţa de judecată - judecător sindic - cu cerere privind deschiderea procedurii generale insolvenţă, în temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că se află în imposibilitate de a mai achita datoriile curente, sens în care a depus actele prevăzute de art.28 din actul normativ precitat.

Într-adevăr, art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, prevede că cererea debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte:(...) lit. h) „o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de

74

reorganizare, conform unui plan , prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin.2, se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate”.

Totodată, la lit. i) a aceluiaşi articol, se prevede că cererea va fi însoţită de „o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii”.

Astfel, din interpretarea celor două texte de lege enunţate, curtea constată că actul normativ se referă la două situaţii distincte privind forma de exprimare a intenţiei debitorului în ceea ce priveşte reorganizarea.

Prin urmare, manifestarea voinţei debitoarei nu trebuie exprimată în mod expres în cererea introductivă, legea necondiţionând această cerinţă de conţinutul cererii, ci trebuie să se regăsească în actele, declaraţiile ce se anexează cererii de declarare a stării de insolvenţă.

În contextul punctual relevat, se constată că între înscrisurile depuse de debitoare, anexate cererii introductive, există declaraţia debitoarei dată în forma regăsită la lit. i) a art.28 din Legea nr.85/2006, în care se precizează modalităţile pe care debitoarea le are în vedere pentru reorganizarea activităţii sale, astfel cum sunt nominalizate în lista activităţilor curente aflate la dosarul de fond, concluzionându-se că aceasta şi-a manifestat intenţia de a identifica oportunităţi pentru continuarea activităţii sale.

Curtea a constatat aşadar că reprezentantul debitoarei a dovedit omisiunea de a menţiona în mod expres în cerere intenţia acesteia, coroborată cu absenţa de la dezbateri la momentul luării în discuţie a cererii sale, astfel că prin ridicarea dreptului de administrare nu mai există posibilitatea de se realiza obiectivul propus, or scopul legii nu este acela de a se declanşa automat procedura falimentului şi lichidarea patrimoniului debitoarei.

Totodată, observând şi poziţia lichidatorului judiciar, în sensul existenţei unor posibilităţi reale de redresare a debitoarei, ca urmare a demersurilor făcute de administratorul statutar al acesteia în sensul găsirii oportunităţilor necesare redresării activităţii, se apreciază ca întemeiată solicitarea apelantei.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în temeiul art.480 NCPC a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa şi a

75

înlăturat din aceasta menţiunea privind ridicarea dreptului de administrare al debitorului, menţinând sentinţa sub aspectul celorlalte măsuri dispuse de judecătorul sindic.

2. Acţiunea în anulare fundamentate pe art. 80 alin (1) lit.c) din Legea nr. 85/2006. Necesitatea îndeplinirii condiţiei privitoare la complicitatea terţului dobânditor, pentru situaţia actelor juridice cu titlu oneros.

Art. 80 alin (1) lit.c) din Legea nr. 85/2006

În cazul acţiunii în anulare fundamentate pe art. 80 alin (1) lit.c) din Lege, condiţia privitoare la complicitatea terţului dobânditor, pentru situaţia actelor juridice cu titlu oneros, nu este necesară în toate situaţiile.

Acţiunea în anulare nu va putea conduce decât la desfiinţarea totală a actului atacat pe această cale, anularea constituind mijlocul juridic de reparare a prejudiciului cauzat creditorilor prin încheierea actului fraudulos. Raţiunea instituirii de legiuitor a acestor dispoziţii a constat în ideea de a pune la dispoziţia participanţilor la procedură pârghiile menite să asigure si să dea eficienţă principiului maximizării averii debitoarei destinate stingerii pasivului și a egalităţii de şanse a creditorilor în privinţa recuperării creanţelor invocate asupra masei credale.

Art. 80 alin (1) lit.c) din Lege [nu face deosebire între actele frauduloase încheiate de debitor cu titlu oneros sau gratuit, actele vizate de aceste prevederi fiind acte săvârşite cu rea-credinţă în dublu scop, acela de a leza drepturile creditorilor ori a eluda legea si pentru obţinerea unui profit pentru debitor sau altă persoană. Frauda poate fi săvârşită în două modalităţi, cu complicitatea terţei persoane ori de însuşi debitorul singur.

Pentru prima ipoteză, când este îndeplinită și cerinţa complicităţii terţului dobânditor, actul juridic atacat pe această cale va fi lovit de nulitate, cauza de ineficacitate a acestuia fiind legată de caracterul ilicit al cauzei. Scopul mediat, adică motivul determinant al perfectării actului juridic, se circumscrie intenţiei părţilor de a vida

76

averea debitorului de o parte din activele sale, micşorând astfel gajul general al creditorilor. Condiţia lezării drepturilor creditorilor în această situaţie este evident împlinită.

O astfel de nulitate absolută nu va fi susceptibilă de confirmare si ea va conduce sub aspectul restabilirii situaţiei anterioare la regulile aplicabile în materia plăţii nedatorate. În astfel de cauze, se porneşte de la prezumţia de fraudă, prezumţie care priveşte transferurile debitorului, acestuia și cocontractantului său revenindu-le sarcina răsturnării ei prin mijloace de probă specifice.

Astfel, lichidatorul judiciar nu trebuie să dovedească faptul ilicit, ci acesta trebuie să dovedească cumulativ încheierea actului în perioada suspectă și, totodată, faptul că actul a fost încheiat în condiţii suspecte, care exced activităţilor curente.

Dacă în cadrul unor relaţii comerciale care exced cadrului insolvenţei astfel de tranzacţii sunt perfect legale, din momentul în care se deschide procedura insolvenţei, orice transferuri trebuie supuse unei verificări riguroase. Ar fi imposibil de dovedit intenţia frauduloasă în lipsa unor prezumţii.

(Decizia nr. 3864/R-COM/06 Octombrie 2014)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.03.2012 reclamanta AI SPRL în calitate de administrator judiciar al debitoarei Uzina Mecanică SA, în contradictoriu cu pârâtele SC Uzina Mecanica B SA, prin administrator special CF şi SC P SA a solicitat, potrivit dispoziţiilor art.46 şi 49 din Legea 85/2006, constatarea nulităţii facturii *** şi a tuturor actelor subsecvente, respectiv operaţiunile de compensare a datoriilor reciproce concretizate prin Ordinele de compensare seria *** nr. *** şi nr. *** cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii de către pârâta P SA în averea debitoarei a bunurilor ce au făcut obiectul vânzării, respectiv „linia electrică aeriană de medie tensiune ca racord de rezervă din LEA 20 kv C-PAL B cu o lungime de 1,9 km, linia subterană de medie tensiune de 20 kv cu o lungime de 75 m, aferentă liniei PAL-C, celula de medie tensiune şi punctul de măsură aferent intrare PAL B, celula de medie tensiune plecare spre TRAFO 41.000 kva, linie electrică

77

subterană de 200m şi punct TRAFO 1000kVA.” În subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art.79 şi 80 alin.1 lit.b) şi c) din Legea 85/2006, s-a solicitat anularea facturii fiscale sus-menţionate şi a tuturor actelor subsecvente şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În motivare cererii s-a arătat că în data de 04.11.2011 debitoarea Uzina Mecanică SA a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei pentru datorii de 9.000.000 lei, cerere admisă prin sentinţa 2180/09.11.2011 a Tribunalului Vâlcea. De asemenea s-a mai susţinut de către reclamantă că societatea pârâtă P SA asigura serviciile de pază a debitoarei, având o creanţă anterioară deschiderii procedurii de circa 120.000 lei, pentru care a fost emis un bilet la ordin avalizat în nume personal şi de directorul societăţii-MI. S-a mai menţionat de către practicianul în insolvenţă că, după data deschiderii procedurii, pârâta P SA, în scopul stingerii creanţei sale prin compensare, a propus debitoarei să cumpere activul descris anterior, sub ameninţarea executării biletului la ordin faţă de directorul debitoarei şi retragerea personalului de pază. De asemenea, s-a arătat că la cererea aceleiaşi societăţi a fost înregistrat, la aceeaşi dată, şi Raportul de evaluare nr.220 întocmit de PMA, raport prin care s-a stabilit un preţ derizoriu.

La data de 6.06.20912 pârâta P SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că între debitoare şi pârâtă au existat raporturi contractuale din anul 2008, raporturi în baza cărora s-a născut o creanţă de 103.848,20 lei, aşa cum s-a arătat şi în notificarea din data de 21.04.2011, iar propunerea de vânzare a liniei PAL C a venit din partea administratorului debitoarei, MI, care a menţionat că linia nu mai era în folosinţă, deoarece debitoarea se alimenta prin încă două linii. S-a mai susţinut de către pârâtă că întrucât creanţa nu a fost achitată, pârâta a introdus cerere de emitere a ordonanţei de plată, conform OUG nr. 119/2007, debitoarea solicitându-i să renunţe la judecată, fiind emis biletul la ordin ***, prezentat unităţii bancare, bilet nul, condiţii în care suma nu a putut fi încasată. În aceste condiţii, a fost emisă Notificarea ***, prin care se anunţa rezilierea contractului de pază, situaţia faţă de care debitoarea a propus vânzarea în contrapartidă a activului Linie PAL C cu anexele

78

sale, propunere cu care pârâta a fost de acord, deoarece societatea O C SA, la care avea datorii societatea pârâtă, era dispusă să închirieze sau să cumpere acest activ. Pârâta a precizat că a luat cunoştinţă de Raportul de evaluare la data de 27.10.2011, astfel că s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare ***, la preţul negociat de 131.379,97 lei. S-a mai susţinut de către pârâtă că prin Acordul nr.***, se stabilise că în caz de faliment/insolvenţă debitoarea putea utiliza acest bun, în condiţii de necesitate, iar prin vânzarea acestui bun, debitoarea a fost degrevată de cheltuieli pe care nu le mai putea oricum suporta. De asemenea, s-a subliniat că activul vândut nu mai era folosit din anul 2008, dată de la care nu a mai fost efectuată nicio revizie, condiţii în care bunul nu a fost vândut în scop fraudării celorlalţi creditori, cedarea activului către pârâtă permiţând continuarea furnizării serviciilor de pază armate, esenţiale pentru buna funcţionare a societăţii debitoare. S-a mai precizat de către pârâtă că valoare de expertiză a fost stabilită la suma de 23.741 lei, valoare egală cu valoarea amortizării bunului în 20 de ani, pentru o chirie de 100 lei/lună, iar preţul oferit de pârâtă era de 5,53 ori mai mare decât valoarea estimată.

La data de 18.09.2012 reclamanta AI SPRL a precizat cererea de chemare în judecată solicitându-se în principal şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ***, iar în subsidiar anularea acestui contract, faţă de apărările din întâmpinarea depusă, în care a fost menţionat acest înscris, act înregistrat numai de către societatea pârâtă, iar nu şi de către debitoare.

În motivarea cererii precizatoare s-a arătat că astfel cum rezultă din declaraţia dată de MI rezultă că la data încheierii tranzacţiei au fost încheiate numai Procesul-verbal de predare-primire *** şi Acordul dintre părţi ***. În plus, în cuprinsul facturii fiscale nu este menţionat contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce dovedeşte că la acea dată nu exista contractul sus-menţionat.

Prin sentinţa nr. 3332/11.06.2014 a Tribunalul Vâlcea - Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de către reclamantă; s-a dispus anularea Contractului de vânzare-cumpărare *** şi a Facturii fiscale ***, precum şi a actelor subsecvente: Ordinele de compensare *** şi ***; s-a dispus restituirea către debitoare a liniei electrice aeriene, prevăzute în art. II din contractul de

79

vânzare-cumpărare sus-menţionat; a obligat pe pârâta P SA la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea hotărârii s-a arătat că prin sentinţa nr.2180/09.11.2011 a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de societatea debitoare Uzina Mecanica B SA, la cererea debitoarei, înregistrată la data de 04.11.2011. De asemenea s-a mai reţinut că societatea debitoare este o unitate de producţie cu obiect de activitate-fabricarea armamentului şi muniţiei, condiţii în care anterior deschiderii procedurii a încheiat cu societatea pârâtă P SA Contractul de prestări servicii de pază şi ordine ***, durata contractului fiind prelungită prin acte adiţionale. La data deschiderii procedurii prelungirea duratei contractului fusese efectuată prin Actul adiţional ***(cu 12 luni începând cu data de 01.01.2011). De asemenea s-a mai constatat că societatea pârâtă şi-a prestat serviciile conform contractului sus-menţionat, pentru plata cărora au fost emise facturi fiscale, la data de 21.04.2011 societatea debitoare înregistrând restanţe în achitarea contravalorii serviciilor prestate în cuantum de 122.830,97 lei, conform operaţiunilor de compensare, cuprinse în actele depuse la dosar. De asemenea s-a mai constatat de instanţa de fond că părţile în litigiu au hotărât stingerea creanţei prin compensare, fiind depus la dosar Contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la societatea pârâtă sub numărul ***, act semnat de reprezentanţii legali ai celor două societăţi, şi anume de MI, în calitate de director economic al debitoarei şi de PA, în calitate de director general al societăţii pârâte, precum şi factura fiscală înregistrată sub numărul ***, Procesul-verbal de predare-primire înregistrat sub numărul ***, Acordul între părţi înregistrat sub numărul *** şi, ulterior, Ordinele de compensare *** şi ***.

S-a mai reţinut de asemenea de către instanţa de fond că actele mai sus menţionate au vizat vânzarea de către societatea debitoare, cu preţul de 131.379,97 lei, a racordului medie tensiune compus din: LEA 1,9 KM PAL C.(compusă din 13 stâlpi beton TCP 15006 şi 10 stâlpi beton de TC 15014, conductori 3x1,9 km, 2 separatori şi 3 descărcători); LES 75 M, aferentă liniei, celulă intrare linie, celulă plecare linie la TRAFO 1000KVA tâmplărie şi linie electrică subterană de 200m şi punct TRAFO 1000 KVA.

80

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art.46 şi 49 din Legea 85/2006, instanţa a constatat că, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a facturii fiscale, a Procesului-verbal de predare-primire şi a Acordului ***, la o dată ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare Uzina Mecanică B SA, prin sentinţa nr. 2180/09.11.2011, mai precis la data de 10.11.2011. S-a mai precizat că deşi reclamanta a susţinut antedatarea actelor sus-menţionate, din ansamblul probelor administrate în cauză nu rezultă faptul că aceste înscrisuri ar fi fost încheiate la data de 10.11.2011, în mod neîndoielnic, întrucât declaraţia martorului IM sunt subiective. Instanţa de fond a reţinut existenţa unei discrepanţe vădite între cele două prestaţii, întrucât, aşa cum reiese atât din expertiza tehnică întocmită de către expertul MI, cât şi de către expertul CG, linia aeriană ce a constituit obiectul vânzării-cumpărării nu poate fi separată şi partajată de reţeaua electrică principală ce alimentează societatea debitoare, în condiţiile în care aceasta reprezintă una dintre cele trei surse ce alimentează societatea, mai precis o sursă de rezervă care asigură funcţionarea în condiţii de siguranţă a debitoarei, care are ca obiect fabricarea armamentului şi muniţiei. Faţă de această împrejurare, a arătat tribunalul, nu se poate stabili gradul în care piaţa ar putea recunoaşte valoarea acestui activ şi nici gradul de vandabilitate a unui asemenea activ, în condiţiile funcţionării societăţii debitoare şi desfăşurării activităţii potrivit obiectului său de activitate. Prin urmare, s-a concluzionat de instanţa de fond că debitoarea a vândut un activ, cu valoare patrimonială, dar al cărui preţ de circulaţie nu putea fi stabilit la data perfectării actului de vânzare-cumpărare, însă disproporţia vădită dintre cele două prestaţii constă în faptul înstrăinării de către debitoare a unui activ indispensabil desfăşurării în condiţii de maximă siguranţă a activităţii debitoarei, debitoarea fiind un consumator de gradul I, ce nu suportă nicio întrerupere în alimentarea cu energie electrică, conform Avizului tehnic de racordare ***. S-a mai considerat de instanţa de fond că acordul încheiat între părţi *** nu este de natură a asigura desfăşurarea corespunzătoare a activităţii debitoarei, atât timp cât modalitatea de exploatare a liniei aeriene vândute este la discreţia P. SA, în calitatea sa de proprietar. S-a concluzionat de instanţa de fond că actul săvârşit de către debitoare conduce prin el însuşi la destabilizarea bunului mers

81

al societăţii al societăţii, fiind un act lezionar încheiat de societatea debitoare în perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenţei, fiind astfel îndeplinite condiţiile art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006. În ce priveşte incidenţa art.80 alin (1) lit.c) din Legea nr.85/2006 s-a reţinut de instanţa de fond că pe fondul lipsei lichidităţilor debitoarei, situaţie cunoscută de ambele părţi contractante, a avut loc înstrăinarea unui activ important pentru desfăşurarea activităţii debitoarei, aşa cum s-a descris mai sus, astfel că ambele părţi au urmărit satisfacerea preferenţială a creditoarei P SA, în detrimentul celorlalţi creditori, fiind cunoscută lipsa lichidităţilor societăţii Uzina Mecanică B, în condiţiile în care debitoarea nu achitase contravaloarea prestaţiilor executate de către pârâtă, începând cu luna august 2010, aşa cum reiese din operaţiunea de compensare consemnată în actul depus la fila 16 dosar.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost formulat recurs de către pârâta SC P SA solicitându-se admiterea acestuia, desfiinţarea în întregime a sentinţei nr. 3332/11.06.2014 şi pe fond respingerea acţiunii, aşa cum a fost precizată, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivare recurenta a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de fond a admis o cerere depusă după prima zi de înfăţişare, intitulată „Precizare a acţiunii în anulare”., în condiţiile în care la data de 6.06.2012 a fost prima zi de înfăţişare, iar la acest termen nu s-a solicitat un nou termen de judecată de către reclamantă pentru modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată, iar la data de 18.09.2012, pentru termenul din 26.09.2012 s-a depus acel înscris, intitulat „Precizare la acţiune”, prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii altor acte decât cele indicate prin cererea de chemare în judecată. S-a mai arătat de către recurentă că s-a realizat o greşită aplicare a legii întrucât disproporţia de prestaţii, invocată ca motiv de instanţa de fond, este de fapt leziunea, ca viciu de consimţământ, care nu poate exista şi nu poate fi invocată decât de către persoana fizică, fără capacitate deplină de exerciţiu. De asemenea s-a precizat de către recurentă că instanţa de fond prezintă o motivare contradictorie, întrucât, după ce vorbeşte despre disproporţia dintre contraprestaţii, arată că valoarea liniei electrice aeriene nu poate fi stabilită, iar această imposibilitate ar fi şi explicaţia discrepanţei între

82

contraprestaţii. S-a mai arătat de către recurentă că demersurile efectuate în vederea recuperării sumelor de bani datorate de debitoare au fost cele prevăzute de lege în vederea recuperării datoriilor, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. *** şi toate actele subsecvente acestuia au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, fără încălcări ale legii şi fără a exista vicii de consimţământ. Cu privire la expertiza efectuată în cauză, recurenta arată că aceasta a fost realizată de o persoană care nu avea calitatea de evaluator autorizat, astfel că nu putea fi luată în seamă la pronunţarea hotărârii.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea a constatat următoarele:

În ce priveşte critica de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art.132 c. proc. civ., Curtea a reţinut că este neîntemeiată pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 132 alin. 1 din C.proc.civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii. Din interpretarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 129 - 130 şi art. 132 din C.proc.civ. rezultă, într-adevăr, că modificarea unei acţiuni nu se poate face decât la prima zi de înfăţişare sau în cadrul termenului acordat de instanţă în acest scop, în formele prescrise de lege. Dispoziţiile art.132 alin 1 c.proc.civ privesc inclusiv cererile de întregire a cererii de chemare în judecată, respectiv acele cereri care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt . Potrivit art.134 c.proc.civ. este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile legal citate, pot pune concluzii. A se pune concluzii în sensul art.134 c.proc.civ., înseamnă că partea este în măsură să-şi exprime poziţia, punctul de vedere în legătură cu orice aspect din procesul respectiv. Nu pot fi puse concluzii dacă una din părţi a formulat o cerere de lipsă de apărare pe care instanţa a admis-o; dacă părţile nu au fost legal citate; dacă cererea de chemare în judecată şi înscrisurile nu au fost comunicate pârâtului etc. În plus, trebuie precizat că întrucât normele prevăzute de art.132 c.proc.civ. au caracter dispozitiv, reclamantul ar putea să-şi modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare, dacă pârâtul consimte expres sau tacit. Tocmai datorită acestui caracter al normelor, obiecţiunile privitoare la

83

modificarea acţiunii după prima zi de înfăţişare nu pot fi făcute direct în calea de atac, faţă de dispoziţiile art.108 alin (3) , astfel că partea adversă trebuie să invoce până la următorul termen de judecată, tardivitatea modificării sub sancţiunea decăderii [în acelaşi sens: TS, s.civ., dec.nr.1099/1970, în I.Mihuţă, Repertoriu II, p.360].

În speţă, din analiza actelor dosarului rezultă că la termenul din 25 aprilie 2012 s-a dispus amânarea cauzei pentru lipsă de apărare la solicitarea recurentei-pârâte SC P. SA, iar la termenul din data de 6.06.2012 s-a dispus amânarea pentru a se compunica copii de pe întâmpinare şi înscrisuri către reclamant, astfel că niciunul din aceste două termene nu reprezenta prima zi de înfăţişare în accepţiunea art.134 c.proc.civ. De asemenea este de remarcat că la data de 18.09.2012 s-a depus precizarea acţiunii în nulitate, astfel că au fost respectate dispoziţiile art.132 alin (1) c.proc.civ. În plus, este de remarcat că la termenul din data de 7.11.2012 reprezentantul recurentei-pârâte nu a invocat faptul că modificarea cererii ar fi fost tardivă, astfel că a recurenta a decăzut din dreptul de a invoca acest aspect, neputând fi invocat pentru prima dată în faza recursului.

În ce priveşte critica de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art.80 alin (1) lit.b) din Legea nr.85/2006 Curtea a reţinut că este de asemenea neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art.80 alin (1) lit.b) din Legea nr.85/2006 poate face obiectul acţiunii în nulitate transferurile dreptului de proprietate realizate către terţe persoane prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită. Două raţiuni justifică anularea actelor într-o asemenea ipoteză: principiul ordonării rangului creditorilor, care guvernează procedura insolvenţei, este contrazis de contractele dezechilibrate iar dezechilibru este un indiciu că acel partener contractual şi-a creat o situaţie privilegiată. De subliniat că sunt vizate de textul legal nu orice acte juridice încheiate de debitor, ci numai acelea care reprezintă operaţiuni cu bunuri imobile, în acest din urmă caz numai cu condiţia ca bunul să facă parte din fondul de comerţ. Actele vizate de acest text trebuie să fie acte cu caracter comutativ şi lezionare (disproporţie vădită între contraprestaţii), iar nu orice acte în care disproporţia de valoare între contraprestaţii este lipsită de echivalenţă. De asemenea trebuie menţionat că

84

nu trebuie confundată acţiunea în nulitate prevăzută de art.80 din Legea nr.85/2006 cu acţiunea în anulare pentru leziune viciu de consimţământ, deoarece pentru admiterea primei nu are relevanţă existenţa vicierii consimţământului, ci numai aspectul pur obiectiv-disproporţia de valoare între contraprestaţii. Aşadar nu prezintă relevanţă juridică dacă debitorul a încheiat actul juridic în cunoştinţă de cauză sau nu. În procedura insolvenţei, judecătorul are o marjă de apreciere foarte largă, în sensul că şi o subevaluare oarecare poate duce la anulare, caracterul „vădit” al disproporţiei, avut în vedere de lege funcţionează nu neaparat în sens cantitativ (cuantumul disproporţiei), ci mai degrabă în sensul că ceea ce trebuie să dovedească este faptul disproporţiei. Deseori în practica judiciară se verifică dacă preţul a fost plătit în realitate (chiar şi printr-o expertiză contabilă, fiind vorba, de regulă, de societăţi comerciale părţi la actul de înstrăinare), iar cerinţa subevaluării se verifică fie din înscrisuri, dacă rezultă clar, fie trebuie dispusă o expertiză tehnică judiciară pentru determinarea preţului de piaţă.

În speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond , în raport de probatoriul administrat că există o disproporţie vădită între contraprestaţii. În prealabil este de subliniat că nu se poate invoca pentru prima dată în faza recursului, necompetenţa expertului, întrucât potrivit art.105 alin (2) c.proc.civ., raportat la art.108 alin (3) c.proc.civ. raportat la art.103 c.proc.civ., necompenţa unui expert trebuie invocată sub sancţiunea decăderii până la prima zi de înfăţişare ce a urmat după respectiva neregularitate. Or, este de observat că nici la termenul din data de 27.03.2013 şi nici la următorul termen de judecată, recurenta , deşi a beneficiat de asistenţă calificată, nu a înţeles să invoce faptul că expertul desemnat nu avea competenţa de a soluţiona obiectivele stabilite de instanţă. În consecinţă, recurenta este decăzută din dreptul a invoca acest aspect pe calea recursului. În ce priveşte modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de fond Curtea reţine că este corectă având în vedere că prin expertiza MI s-a stabilit că reţeaua electrică vândută nu poate fi partajată, fără ca alimentarea cu energie electrică, în condiţii de siguranţă sporită a UM B SA, să fie afectată. În plus, din conţinutul raportului de expertiză realizat de expert CG rezultă că valoarea de piaţă a instalaţiilor vândute este de 342.586 lei. În mod corect instanţa de fond a dat eficienţă acestor expertize

85

în condiţiile în care evaluatorul PMA, nu avea specialitatea în domeniul electromagnetică sau energetică şi îşi spusese părerea prin raportul de evaluare, înregistrat sub nr.220/10.11.2011. În plus, astfel cum rezultă din analiza raportului de verificare depus de MAP rezultă că acesta nu a stabilit o valoare a activului în litigiu, precizând că aceasta va face obiectul unei lucrări separate.

În ce priveşte critica de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art.80 alin (1) lit.c) din Legea nr.85/2006 Curtea reţine că este de asemenea neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În cazul acţiunii în anulare fundamentate pe art. 80 alin (1) lit.c) din Lege condiţia privitoare la complicitatea terţului dobânditor, pentru situaţia actelor juridice cu titlu oneros, nu este necesară în toate situaţiile. Acţiunea în anulare nu va putea conduce decât la desfiinţarea totală a actului atacat pe această cale, anularea constituind mijlocul juridic de reparare a prejudiciului cauzat creditorilor prin încheierea actului fraudulos. Raţiunea instituirii de legiuitor a acestor dispoziţii a constat în ideea de a pune la dispoziţia participanţilor la procedură pârghiile menite să asigure si să dea eficienţă principiului maximizării averii debitoarei destinate stingerii pasivului și a egalităţii de şanse a creditorilor în privinţa recuperării creanţelor invocate asupra masei credale. Art. 80 alin (1) lit.c) din Lege [nu face deosebire între actele frauduloase încheiate de debitor cu titlu oneros sau gratuit, actele vizate de aceste prevederi fiind acte săvârşite cu rea-credinţă în dublu scop, acela de a leza drepturile creditorilor ori a eluda legea si pentru obţinerea unui profit pentru debitor sau altă persoană. Frauda poate fi săvârşită în două modalităţi, cu complicitatea terţei persoane ori de însuşi debitorul singur. Pentru prima ipoteză, când este îndeplinită și cerinţa complicităţii terţului dobânditor, actul juridic atacat pe această cale va fi lovit de nulitate, cauza de ineficacitate a acestuia fiind legată de caracterul ilicit al cauzei. Scopul mediat, adică motivul determinant al perfectării actului juridic, se circumscrie intenţiei părţilor de a vida averea debitorului de o parte din activele sale, micşorând astfel gajul general al creditorilor. Condiţia lezării drepturilor creditorilor în această situaţie este evident împlinită. O astfel de nulitate absolută nu va fi susceptibilă de confirmare si ea va conduce sub aspectul restabilirii situaţiei anterioare la regulile

86

aplicabile în materia plăţii nedatorate. În astfel de cauze, se porneşte de la prezumţia de fraudă, prezumţie care priveşte transferurile debitorului, acestuia și cocontractantului său revenindu-le sarcina răsturnării ei prin mijloace de probă specifice. Astfel, lichidatorul judiciar nu trebuie să dovedească faptul ilicit, ci acesta trebuie să dovedească cumulativ încheierea actului în perioada suspectă și, totodată, faptul că actul a fost încheiat în condiţii suspecte, care exced activităţilor curente. Dacă în cadrul unor relaţii comerciale care exced cadrului insolvenţei astfel de tranzacţii sunt perfect legale, din momentul în care se deschide procedura insolvenţei, orice transferuri trebuie supuse unei verificări riguroase. Ar fi imposibil de dovedit intenţia frauduloasă în lipsa unor prezumţii.

În speţă, în mod corect a apreciat judecătorul sindic că sunt îndeplinite şi cerinţele art.80 alin (1) lit.c) din Legea nr.85/2006. Astfel nu se poate reţine apărarea recurentei conform căreia nu ar fi existat o intenţie de fraudare din partea sa ca urmare a realizării compensării creanţelor între cele două părţi. În acest sens este de subliniat că dispoziţiile art.52 din Legea nr.85/2006 permit compensarea în condiţiile în care sunt îndeplinite toate condiţiile la data deschiderii procedurii, adică în speţă la data de 9.11.2011. În plus, operaţiunea juridică a compensării trebuie realizată după data deschiderii procedurii sub controlul şi cenzura judecătorul sindic, conform art.11 din Legea nr.85/2006, astfel că o operaţiune de compensare realizată de către părţi după data începerii procedurii este lipsită de efecte juridice. Or, potrivit art.5 alin final din Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin HG nr.685/1999, data stingerii datoriilor reciproce este reprezentat de data ordinului de compensare, adică data de 16.11.2011, când era deschisă procedura insolvenţei , iar părţile nu mai puteau realiza în mod valabil acte de compensare între acestea. Faptul părţilor de a compensa creanţele după data deschiderii procedurii nu reprezintă decât o expresie a interesului recurentei SC P SA de a-şi satisface creanţele, în mod preferenţial, cu încălcarea principiului concursual al creditorilor în , incident în cadrul procedurii insolvenţei. În plus, Curtea reţine că recurenta a cunoscut că debitoarea este în stare de insolvenţă, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a activului în

87

litigiu, în condiţiile în care potrivit facturilor fiscale depuse rezultă că debitoarea nu a achitat o perioada de mai mult de 90 zile aceste facturi, situaţie în care insolvenţa se prezumă conform art.3 pct.1 din Legea nr.85/2006.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 c.proc.civ. a respins recursul ca nefondat.

3. Condiţiile care trebuie să fie întrunite pentru a se putea dispune deschiderea procedurii insolvenţei.

Art. 32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006 rezultă că una din condiţiile pentru a se dispune deschiderea procedurii insolvenţei este aceea ca debitoarea să se afle într-o stare de insolvenţă.

Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a) [art. 5 pct. 29 NLPI – n.n.], a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile [în prezent 60 de zile – n.n.,] de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile.

Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei

88

asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori.

Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.

Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează.

(Decizia nr. 410/A-C/10 Noiembrie 2014)

Constată că prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş la data de 12.02.2014 debitoarea NB SRL – prin reprezentant, a solicitat deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă şi desemnarea unui lichidator judiciar, în conformitate cu art.11 pct.1 lit. c) din Legea nr.85/2006. În motivarea cererii, debitoarea a arătat că societatea se află în stare de insolvenţă, că societatea nu a funcţionat niciodată şi a solicitat suspendarea deciziei nr.***, emisă de AFM Curtea de Argeş, până la soluţionarea cererii de lichidare a societăţii.

Prin sentinţa nr. 59/CC/10.03.2014 a Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea debitoarei, reţinând că, potrivit art. 1 alin. 2 lit. d) din Legea nr.85/2006 procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în starea de insolvenţă care nu au prezentat documentele prevăzute de art.28 alin.1 lit. a) – f) şi h) în termenul prevăzut de lege. Totodată, s-a reţinut că debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune declaraţiile prevăzute de art. 28 lit. j) şi k) din legea insolvenţei, având în vedere că fără depunerea actelor

89

contabile şi a titlurilor executorii, precum şi a listei creditorilor nu se poate dovedi starea de insolvenţă. Instanţa a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr.85/2006.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel debitoarea NB SRL, în temeiul art. 476 – 482 NCPC, solicitând desfiinţarea sentinţei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 28 din Legea nr.85/2006, având în vedere că debitoarea s-a conformat dispoziţiilor din citaţia trimisă de instanţă la data de 25.02.2014 şi a depus înscrisurile prevăzute de art. 28 pentru termenul de judecată din data de 10.03.2014. S-a mai arătat de către apelantă că în concluziile scrise depuse la dosarul de fond a arătat că nu are unele acte ale firmei, întrucât societatea nu a avut activitate nici în fapt şi nici scriptic, însă judecătorul - sindic a analizat sumar situaţie, respingând acţiunea.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006 rezultă că una din condiţiile pentru a se dispune deschiderea procedurii insolvenţei este aceea ca debitoarea să se afle într-o stare de insolvenţă. Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a) [art. 5 pct. 29 NLPI – n.n.], a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile [în prezent 60 de zile – n.n.,] de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor

90

băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori. Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează.

În speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei stări de insolvenţă, nefiind astfel îndeplinită o condiţie necesară pentru a se putea dispune deschiderea procedurii de insolvenţă. Din motivarea cererii de chemare în judecată şi din probele administrate nu rezultă existenţa unei stări de insolvenţă, ci doar o imposibilitate de conlucrare între administratorii societăţii, pentru care există alte remedii procesuale, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unor creanţe neachitate în termen , precum şi insuficienţa resurselor în vederea achitării respectivelor creanţe.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 NCPC, Curtea a respins apelul ca nefondat.

91

4. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor. Prezumţia relativă de fraudă în dauna creditorilor.

Art. 79, art. 80 şi art. 85 din Legea nr.85/2006

Curtea a reţinut că potrivit art.79 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

De asemenea, potrivit art.80 alin.1 lit. a) din acelaşi act normativ, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Prevederile art.79 din Legea insolvenţei au în vedere ipoteza generală în care părţile contractante încheie acte cu scopul fraudării intereselor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, iar textul următor reglementează ipoteze în care se poate solicita anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, fără a impune obligatoriu condiţia fraudei, ipotezele prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 nefiind în mod obligatoriu cazuri particulare de aplicare a art.79 din acelaşi act normativ.

Totodată, conform art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, şi care nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.

Faţă de prevederea legală menţionată, rezultă că prezumţia de fraudă funcţionează în privinţa debitorului ajuns în insolvenţă, fără ca aceasta să se aplice şi cu privire la terţul dobânditor prin contractul a cărui nulitate se invocă.

92

Ca atare, pentru desfiinţarea contractului este necesar ca acesta să se supună ipotezei legale, respectiv să fie încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii şi să fie încheiat fraudulos de debitor, în dauna drepturilor creditorilor.

Este susceptibil de anulare şi transferul de drepturi patrimoniale realizat cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă.

(Decizia nr. 4613/R-COM/13 Noiembrie 2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 23.04.2013 reclamantul Societatea Profesională EI SPRL, în calitate de lichidator judiciar al ER SRL a chemat în judecată pe pârâta RA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele: 1.anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2009 între debitoarea ER SRL, în calitate de vânzătoare şi RA în calitate de cumpărătoare, prin care debitoarea a transferat dreptul său de proprietate asupra terenului fără a primi preţul vânzării, ca fiind operaţiune frauduloasă, efectuată în dauna drepturilor creditorilor în cei trei ani anteriori datei deschiderii procedurii insolvenţei; 2.repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea către debitoare a imobilului teren, astfel cum a fost identificat mai sus sau a echivalentului bănesc al acestuia.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 2009 societatea debitoare a înstrăinat către pârâta RA un teren.

În cadrul analizării documentelor avute la dispoziţie, reclamantul a constatat faptul că societatea debitoare nu a încasat contravaloarea terenului care face obiectul acestei înstrăinări.

Au fost invocate în susţinerea acţiunii dispoziţiile art.79 şi 80 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006, precizând că sunt îndeplinite condiţiile în vederea anulării transferului dreptului de proprietate asupra terenului înstrăinat fără a exista o contraprestaţie corespunzătoare.

La data de 27.06.2013 pârâta RA a formulat întâmpinare, invocând pe această cale excepţia tardivităţii introducerii acţiunii formulată de reclamant.

A susţinut în acest sens că termenul limită pentru depunea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006 trebuia să fie 09.02.2013, având în vedere

93

încheierea pronunţată de judecătorul sindic la data de 22.12.2011.

Prin sentinţa nr. 90/30 Ianuarie 2014, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea aşa cum a fost precizată de către reclamanta Societatea Profesională EI SPRL Filiala Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar a debitoarei S.C. ER SRL, împotriva pârâtei RA.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin încheierea pronunţată la data de 22.12.2011 instanţa a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva debitoarei.

Totodată a desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu pe LIC SPRL, a stabilit termene limită pentru depunerea declaraţiilor de creanţă, precum şi pentru întocmirea tabelelor preliminar şi definitiv de creanţă şi a rapoartelor de activitate.

Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 29.03.2012 instanţa a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar LIC SPRL cu E Filiala Bucureşti SPRL, în baza dispoziţiilor art.19 alin.2 din Legea nr.85/2006.

Prin încheierea pronunţată la data de 04.04.2013 şi la solicitarea lichidatorului judiciar, instanţa a luat act de fuziunea SP EI SPRL Filiala Bucureşti cu E Filiala Bucureşti SPRL, prin absorbţia acesteia din urmă.

Cu privire la excepţia invocată, prin încheierea pronunţată la data de 10.10.2013 instanţa a dispus respingerea acestei excepţii a tardivităţii introducerii cererii, excepţie invocată de pârâtă.

La data de 03.10.2013 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare la cererea de chemare în judecată, solicitând pe această cale anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. *** la BNP EDC şi respectiv, readucerea acestui bun în patrimoniul societăţii debitoare.

Cu privire la această cerere, în probaţiune reclamanta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, expertiză contabilă, precum şi orice alte probe căror necesitate va reieşi din dezbateri, dar ulterior nu a persistat în solicitarea şi administrarea acestor probe.

La termenul de judecată din data de 28.11.2013 instanţa a admis proba cu înscrisurile aflate la dosar, precum şi proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului ce face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se

94

solicită la valoarea de circulaţie a acestuia la momentul încheierii tranzacţiei, dar ulterior a decăzut partea din această probă întrucât nu a achitat onorariul expertului desemnat în cauză.

Faţă de această situaţie, precum şi de împrejurarea că în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ***, se menţionează că preţul vânzării a cărei nulitate se solicită a fost achitat în întregime de către cumpărătoarea RA, din surse proprii şi a fost primit integral de către vânzătoarea SC ER SRL, prin reprezentant, la data autentificării contractului, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel EI SPRL Filiala Bucureşti - în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC ER SRL.

În motivare se arată că sentinţa este criticabilă, deoarece a reţinut doar faptul că potrivit contractului de vânzare-cumpărare preţul a fost achitat, fără a analiza temeinicia şi legalitatea acţiunii, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006.

Se susţine că actul se încadrează în prevederile art.79 din lege, care se referă la act fraudulos încheiat în cei trei ani anterior deschiderii procedurii, care este păgubitor pentru creditori.

Se susţine că în ipoteza îndeplinirii condiţiilor art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, prezumţie care poate fi răsturnată de către debitor.

Din atitudinea părţilor contractante din contractul a cărui nulitate se solicită, rezultă că acestea au acţionat în frauda intereselor creditorilor pentru a diminua gajul general al acestora, neavând în vedere plata reală a preţului.

Debitoarea a înstrăinat terenul fără a se asigura de încasarea contravalorii, neefectuând niciun demers în vederea recuperării sumei restante cu titlu de preţ al tranzacţiei, contractul încadrându-se în prevederile art.79 din Legea nr.85/2006.

Preţul nu apare în evidenţele contabile ca fiind încasat în conturile bancare ale societăţii ceea ce atestă faptul că plata nu a fost niciodată efectuată, transferul proprietăţii realizându-se gratuit.

95

Conform O.G. nr.15/1996 o societate nu poate primi numerar mai mult de 5.000 lei pe zi, astfel că ER S.R.L. nu avea cum să primească întregul preţ al vânzării, decât prin transfer bancar în cont.

Obligaţia de evidenţiere a sumei încasate în registrele şi documentele contabile aparţine societăţii vânzătoare, însă nu se poate susţine că eroarea aparţine exclusiv acesteia în condiţiile în care pârâta nu a putut face dovada achitării preţului.

Menţiunea cu privire la plata preţului este doar o consemnare de către notar a declaraţiilor părţilor, fără a atesta faptul că plata s-a realizat în faţa notarului care a autentificat actul. Contractul nu poate ţine loc de chitanţă în vederea dovedirii achitării preţului, astfel că este lovit de nulitate, deoarece a fost făcut în frauda creditorilor.

Pârâta RA a fost încadrată cu contract individual de muncă la debitoarea ER în perioada aprilie2008 – august 2010, rezultând astfel o legătură între societatea debitoare şi pârâtă.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.La termenul de judecată din 13.11.2014, în temeiul

art.84 Cod procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, în forma în vigoare la data sesizării instanţei în dosarul de insolvenţă, faţă de prevederile Legii nr.76/2012, Curtea a calificat recurs calea de atac.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriului administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă la 27.06.2013, pârâta a ridicat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în temeiul art. 81 din L.nr.85/2006.

Excepţia a fost soluţionată prin încheierea din 10.10.2013, Tribunalul reţinând că, deşi termenul prevăzut de art. 81 alin. 1 din Legea nr.85/2006 nu a fost respectat, acţiunea se încadrează în termenul prevăzut de text în teza finală, respectiv 16 luni de la data deschiderii procedurii.

Curtea a constatat mai întâi că faţă de soluţia pronunţată cu privire la excepţie, nu s-a formulat cale de atac, astfel că instanţa nu este învestită cu soluţionarea acestora, ţinând seama de limitele învestirii sale prin cererea de recurs şi de titularul recursului, impunându-se analiza soluţiei de fond.

96

În al doilea rând, curtea a reţinut că cererea a fost formulată la 23.04.2013, deşi potrivit art. 81 alin. 1 din L. nr. 85/2006 acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.

În cauză, termenul de depunere a raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a fost stabilit expres, prin încheierea de deschidere a procedurii din 22.12.2011, la 9.02.2012, ceea ce face ca acţiunea depusă la 23.04.2013, să fie formulată cu depăşirea termenului de un an prevăzut de art. 81 alin.1 din L. nr. 85/2006.

Însă, faţă de limitele învestirii instanţei curtea nu poate reţine tardivitatea cererii, astfel că se impune analizarea acesteia pe fond.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe prevederile art.79, art.80 şi art.85 din Legea nr.85/2006, invocându-se incidenţa art.80 alin.1 lit.a) din lege, potrivit cu care administratorul poate introduce acţiuni la judecătorul sindic pentru anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Curtea a reţinut că reclamanta invocă fraudarea intereselor terţilor creditori prin diminuarea patrimoniului societăţii cu consecinţa imposibilităţii recuperării creanţelor deţinute împotriva debitoarei, prin faptul că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. *** a avut în realitate caracter gratuit, nefiind o vânzare, de vreme ce preţul stabilit de părţi nu a fost efectiv achitat de către cumpărător.

Curtea a reţinut că potrivit art.79 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

De asemenea, potrivit art.80 alin.1 lit.a) din acelaşi act normativ, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru

97

anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Prevederile art.79 din Legea insolvenţei au în vedere ipoteza generală în care părţile contractante încheie acte cu scopul fraudării intereselor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, iar textul următor reglementează ipoteze în care se poate solicita anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi, fără a impune obligatoriu condiţia fraudei, ipotezele prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 nefiind în mod obligatoriu cazuri particulare de aplicare a art.79 din acelaşi act normativ.

Totodată, conform art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, şi care nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.

Faţă de prevederea legală menţionată, rezultă că prezumţia de fraudă funcţionează în privinţa debitorului ajuns în insolvenţă, fără ca aceasta să se aplice şi cu privire la terţul dobânditor prin contractul a cărui nulitate se invocă.

Ca atare, pentru desfiinţarea contractului este necesar ca acesta să se supună ipotezei legale, respectiv să fie încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii şi să fie încheiat fraudulos de debitor, în dauna drepturilor creditorilor.

Este susceptibil de anulare şi transferul de drepturi patrimoniale realizat cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă.

În cauză, Curtea a constatat că procedura insolvenţei a fost deschisă prin încheierea din 22.12.2011, urmare a unei cereri formulate de către debitoare la data de 12.12.2011.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.***, debitoarea, prin reprezentant legal, a înstrăinat către RA terenul intravilan în suprafaţă de 502 mp, cu locuinţă în suprafaţă de 124 mp, nr. cadastral ***, din localitatea P., judeţul Ilfov.

Curtea a reţinut că în contract se menţionează achitarea preţului în întregime de către cumpărătoare, din resurse proprii şi primirea integrală de către vânzătoare, prin reprezentant, la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

98

Aceeaşi clauză contractuală arată expres că declaraţia în discuţie serveşte drept „chitanţă autentică, descărcătoare de primire a sumei de bani, reprezentând întregul preţ al vânzării”.

Ca o consecinţă a acesteia, părţile au arătat în contract că la data autentificării înscrisului se transmite şi proprietatea, posesia şi folosinţa bunului imobil, fără nicio altă formalitate.

Faţă de această menţiune, nu se poate reţine punctul de vedere exprimat de către recurenta-reclamantă în sensul neplăţii preţului cu consecinţa încadrării ipotezei analizate în prevederile art.80 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006.

Într-adevăr, din perspectiva valorii probatorii a actului autentic, atare clauză nu se încadrează în categoria celor care atestă constatări făcute prin proprii simţuri de către agentul instrumentator, în speţă notarul public şi care au valoare probatorie până la înscrierea în fals, potrivit art.1173 alin.final Cod civil anterior raportat la art.180 Cod procedură civilă.

Clauza apare în contract ca urmare a constatării declaraţiilor făcute de părţi cu ocazia autentificării actului de înstrăinare, însă nu se poate nega valoarea sa probatorie, solicitându-se suplimentar o altă dovadă care să susţină efectuarea plăţii, deoarece potrivit art.1173 alin.1 Cod civil anterior, aplicabil în cauză, “actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”, iar conform art.1174 alin.1 din acelaşi act normativ, „actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect.”

În raport de aceste prevederi legale nu se poate pretinde părţilor efectuarea unei dovezi suplimentare faţă de clauza contractuală, iar pe de altă parte, Curtea a reţinut ca relevant faptul că preţul nu a fost plătit în cont ci a fost primit prin reprezentantul societăţii vânzătoare KMV, persoană fizică, la data autentificării contractului, astfel că nu se poate susţine incidenţa O.G. nr.15/1996, cu modificările ulterioare, referitor la plafonul zilnic de numerar.

99

Prin urmare, nu se poate reţine caracterul gratuit al actului de transfer efectuat la nivelul anului 2009 şi incidenţa art.80 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006.

În ce priveşte condiţia fraudei impusă de art.79 din Legea nr.85/2006, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, de vreme ce şi în ipoteza funcţionării prezumţiei de fraudă în sarcina debitoarei, este necesar să se dovedească faptul că terţul dobânditor a intenţionat, alături de debitoare, fraudarea drepturilor creditorilor acesteia, în acest caz prezumţia nefiind extinsă.

Existenţa raporturilor de muncă între vânzătoare şi cumpărătoarea RA, inclusiv în perioada în care s-a încheiat actul de vânzare cumpărare nu are relevanţă, nefiind oprită vânzarea între angajat şi angajator, în cauză nefiind incidentă nicio ipoteză din cele reglementate de art. 1308-1309 C.civ.

Ca atare, Curtea a constatat că în cauză nu s-a efectuat nicio dovadă cu privire la frauda operată de părţi în dauna creditorilor, aspectul invocat referitor la faptul că preţul stabilit nu ar fi fost în realitate plătit, neputând fi reţinut faţă de clauzele contractuale şi de dispoziţiile art.1174 Cod civil anterior.

Lipsa unei menţiuni în contabilitatea debitoarei cu privire la încasarea preţului, nu se poate răsfrânge asupra cocontractantului dobânditor, aplicarea art.79 din Legea nr.85/2006 fiind condiţionată de efectuarea dovezii cu privire la fraudă, pentru care legea facilitează situaţia reclamantului numai în ce priveşte prezumţia relativă instituită în raport cu debitoarea.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, Curtea a respins recursul ca nefondat.

5. Justa despăgubire acordată reclamanţilor pentru prejudiciul material suferit în urma afectării exerciţiului dreptului de proprietate al acestora.

Art. 480 din Codul civilArt. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO

Curtea a reţinut că, în vederea asigurării unei reparaţii integrale, în mod corect expertul a calculat şi lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor

100

agricole, principiul general fiind că, urmarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare prin acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar şi a prejudiciului nerealizat.

Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o justă despăgubire în sumă de 386.886 lei, pentru prejudiciul material suferit, întrucât prin activitatea desfăşurată de pârâte le-a fost afectat exerciţiul dreptului de proprietate, reglementat de art.480 din Codul civil, fără justificarea aceste ingerinţe cu respectarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, este corectă.

Tot astfel a apreciat în legătură cu prejudiciul nepatrimonial constând în suferinţele psihice produse prin disconfortul datorat limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate, cât şi cel specific procesului de strămutare eventual.

Stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, constituie o operaţiune ce presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalenţă între suferinţa morală şi o anumită sumă de bani, în situaţia dată instanţa având însă în vedere criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, mărimea şi intensitatea în care au fost afectate şi cum au fost percepute de reclamanţi.

Însă, spre deosebire de despăgubirile materiale, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, să aprecieze pe baza unui minim de argumente şi indicii, o sumă globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.

(Decizia nr. 424/A-C/18 Noiembrie 2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 15 aprilie 2011, reclamanţii GG şi GM au chemat în judecată pe pârâtele SNS S.A. Bucureşti şi SNS S.A. Bucureşti-Sucursala Exploatarea Minieră Rm.Vâlcea şi au solicitat să fie obligate să le plătească despăgubiri civile reprezentând contravaloarea gospodăriei lor

101

(casă şi teren) situată în oraşul O.M., judeţul Vâlcea, afectată de extracţia sării din sondele *** şi ***, evaluate provizoriu la suma de 100.000 euro echivalent în lei la data plăţii, precum şi daune morale evaluate provizoriu în sumă de 2.000 lei, iar ulterior la 30.000 lei.

În motivare, au susţinut că deţin la adresa menţionată o gospodărie compusă din două construcţii, una cu 3 camere, bucătărie, baie şi hol de circa 90 mp. şi alta cu 2 camere, baie şi bucătărie, de circa 70 mp., precum şi anexe gospodăreşti constând în fânar de circa 28 mp., toaletă, fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită de circa 35 mp. şi teren intravilan în suprafaţă de 5.512 mp. din care curţi-construcţii de 585 mp., teren arabil în suprafaţă de 1.074 mp., teren livadă în suprafaţă de 3.734,75 mp. şi teren neproductiv în suprafaţă de 120 mp., care este grav afectată din cauza exploatării de către pârâte a sării, prin sonde de saramură 425 şi 426.

Reclamanţii au mai arătat că datorită situaţiei expuse, autorităţile locale au înregistrat zona UTR 10 ca reprezentând riscuri naturale sau antropice şi au interzis edificarea pe viitor a unor construcţii cu destinaţie de locuit, iar studiile de specialitate efectuate au relevat iminenţa prăbuşirii cavernelor create în urma exploatării sării.

Aşa fiind, dreptul lor de proprietate se află sub semnul incertitudinii, după cum integritatea lor fizică şi psihică este pusă în pericol, impunându-se ca pârâtele să le repare corespunzător prejudiciul material şi moral creat prin degradarea bunurilor descrise şi afectarea unei convieţuiri paşnice normale.

Pârâta SNS Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Rm. Vâlcea prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acţiunii susţinând în esenţă că, deşi în perioada 16-18 februarie 2011 a efectuat lucrări de tăieri şi perforări coloane la sondele din Câmpul ***, nu s-a făcut dovada că gospodăria reclamanţilor a fost afectată substanţial aşa cum pretind, constatându-se fisuri minore la nivelul pereţilor şi tavanului din lemn şi tasări ale bordurii de beton din jurul casei, a căror cauză urmează să fie stabilită prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Urmarea sesizării adresată de reclamanţi împreună cu alţi locuitori din zonă, pârâtele au elaborat un document prin care au trasat măsuri ce au fost aduse la îndeplinire, în sensul că pe proprietatea acestora au montat repere topo la

102

elevaţia casei şi în curte, pentru a determina eventualele tasări şi deplasări de teren şi a concluziona trimestrial asupra acestora.

Totodată, în colaborare cu Universitatea Bucureşti se urmăreşte realizarea unei documentaţii intitulată „Studiul privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi a documentaţiei pentru închiderea sondelor cu rezerva epuizată din Câmpul *** de sonde”, iar în funcţie de concluziile acesteia în sensul că terenul respectiv nu este stabil sau prezintă alte riscuri, se va întocmi un program eşalonat de strămutare a locatarilor printre care şi reclamanţii.

În aceeaşi ordine de idei, pârâtele au susţinut că până în prezent nu există niciun indiciu din care să rezulte că zona în care este amplasată proprietatea reclamanţilor se află în pericol de prăbuşire iminentă, aşa cum au arătat aceştia şi că deosebit, nu au explicat în mod clar, concret, în ce constau pretinsele degradări ale imobilelor ce le aparţin, după cum nu au produs nici dovezi.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.2858/9 mai 2014 a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat pe pârâte să plătească reclamanţilor suma de 386.886 lei despăgubiri civile, 10.000 lei daune morale, 2.630 lei cheltuieli de judecată, precum şi suma de 7.980 lei către stat.

Ca să pronunţe această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt proprietarii unei gospodării situată în O.M., judeţul Vâlcea constituită din două construcţii, una compusă din 3 camere, bucătărie, baie, hol de circa 90 mp. şi alta compusă din 2 camere, baie, bucătărie, de circa 70 mp., anexe gospodăreşti, (fânar cu o suprafaţă de circa 28 mp., toaletă şi fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită de circa 35 mp.), precum şi teren intravilan în suprafaţă de 5.512 mp., din care curţi-construcţii 582 mp., teren arabil 1.074 mp., teren livadă 3.734,75 mp. şi teren neproductiv 120 mp.

Din probele administrate în cauză, cu referire la sesizările adresate de reclamanţi pârâtelor şi instituţiilor statului, cercetările la faţa locului, depoziţia martorului audiat de instanţă, rezultă că proprietatea reclamanţilor a fost afectată de exploatarea sării de către pârâte.

În acest sens s-a concluzionat şi prin lucrarea denumită „Studiu privind asigurarea capacităţii de producţie a

103

sării în soluţie şi a documentaţiei pentru închiderea sondelor cu rezerva epuizată din Câmpul *** de sonde” întocmită de Universitatea Bucureşti, care a stabilit în privinţa sondelor ***, *** şi ***, că prezintă valori scăzute ale factorilor de siguranţă în planşele tavanelor şi a propus încetarea exploatării sondei 425 şi menţinerea închisă a sondelor *** şi ***.

Privitor la impactul exploatării sării în Câmpul *** asupra imobilelor din zonă, inclusiv cele proprietatea reclamanţilor, instanţa a reţinut şi concluziile studiului „Fundamentarea zonelor de risc în exploatarea sării din oraşul O.M.”, redactat de profesor doctor inginer FZ, specialist în materie şi raportul de expertiză în domeniul geologic, din care rezultă că proprietatea reclamanţilor este afectată în totalitate, consecinţa activităţii exploatării sării care continuată, poate conduce la prăbuşirea bolţilor de echilibru ale sondelor ***, *** şi ***.

Faţă de cele arătate, instanţa a înlăturat susţinerile pârâtelor în apărare potrivit cărora, reclamanţii nu au făcut dovada degradărilor în discuţie şi nici a cauzei acestora, constând în exploatarea sării în Câmpul ***.

Referitor la cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin, a avut în vedere expertiza specialitatea construcţii efectuată de expert CM, în varianta ce cuprinde şi răspunsul la obiecţiuni, prin care pe baza metodei standard şi a metodei costurilor segregate, valoarea construcţiilor s-a apreciat la suma de 140.788 lei.

În privinţa terenurilor a ţinut cont de expertiza întocmită de expertul agronom TV varianta I, prin care s-a stabilit o valoare de piaţă a terenurilor, pomilor fructiferi şi culturilor de câmp degradate de 246.098 lei.

Instanţa a dat eficienţă variantei I-a din raportul de expertiză în considerarea încheierii nr. 6615/12 aprilie 2006 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, a contractului de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţă de 5.512,01 mp. şi a extrasului de carte funciară pentru informare din data de 10 septembrie 2012, din care rezultă că întreaga suprafaţă de teren este situată în intravilanul localităţii şi din această perspectivă, a reţinut opozabilitatea faţă de terţi a înscrierilor în cartea funciară potrivit art. 21 din Legea nr.7/1996.

De asemenea a motivat că în evidenţele autorităţilor publice locale, întreaga suprafaţă de teren figurează în

104

intravilanul localităţii, conform certificatului de atestare fiscală din data de 19 decembrie 2011.

Aşa fiind a apreciat că în lipsa unei dovezi privind finalitatea procedurii de aprobare a PUG pentru oraşul O.M., potrivit art.471 din Legea nr.350/2001 şi a comunicării hotărârii însoţită de documentaţia de aprobare a PUG şi PUZ către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în vederea actualizării din oficiu a destinaţiei imobilelor înregistrate în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, nu se poate ţine cont că potrivit PUZ Oraşul O.M. aprobat de Consiliul Local la data de 11 mai 2011, suprafaţa totală de 5.512,01 mp. se compune din teren intravilan 4.458,76 mp. şi teren extravilan 1.053,25 mp.

Pârâtele SNS SA - Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea au declarat apel împotriva sentinţei de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea legii şi interpretarea greşită a probelor administrate în cauză.

În dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că în pofida susţinerilor reclamanţilor, nu există niciun studiu din care să rezulte că în zona în care este amplasată proprietatea acestora, în viitorul apropiat va avea loc o prăbuşire iminentă a cavernelor formate în urma exploatării sării.

Deosebit, au susţinut că aprecierea potrivit căreia, terenul agricol ce le aparţine este afectat de exploatarea sării, s-a fundamentat pe proba cu expertiza întocmită de expert TV care, depăşind limitele obiectivelor trasate, referitoare la identificarea şi evaluarea acestuia, a calculat în plus lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor agricole, care nu au fost atacaţi de saramură şi a evaluat terenul neproductiv, care nu are nicio valoare.

În consecinţă, nu s-a făcut dovada că producţia agricolă de fructe şi legume de pe terenul reclamanţilor este afectată de activitatea pe care o desfăşoară pârâtele în zonă, din conţinutul înscrisului intitulat „Studiul privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi al documentaţiei pentru închiderea sondelor cu rezervă epuizată din Câmpul *** de sonde”, precum şi din PUZ Oraş O.M., rezultând că poate fi folosit în mod normal.

Tot astfel, instanţa de fond a dat greşit eficienţă probei cu expertiza în construcţii, care a estimat valoarea de înlocuire a acestora, în cazul în care zona nu este stabilă şi

105

există un risc iminent ce impune strămutarea imediată, deşi potrivit Cap. 6 Impactul continuării procesului de exploatare asupra zonelor de locuit (...) din Studiul menţionat, precum şi din cuprinsul lucrării Fundamentarea zonelor de risc în exploatarea sării în oraşul O.M., aparţinând prof. dr. ing. FZ, rezultă că nu există elemente care să justifice declanşarea unor fenomene specifice de instabilitate în perioada următoare.

În aceeaşi ordine de idei, au mai susţinut că sunt nerelevante concluziile raportului de expertiză specialitatea geologie, deoarece expertul nu are cunoştinţele necesare în materie şi a exprimat doar un punct de vedere cu privire la situaţia existentă în zonă, presupunând că efectul prăbuşirii bolţilor cu echilibru poate crea la suprafaţă zone de instabilitate, scufundare şi alunecare. Tot astfel, expertul a menţionat că nu poate aprecia cu exactitate când se va produce prăbuşirea la cele trei sonde, ***,*** şi *** dar este posibilă producerea unui efect în lanţ, în care să fie antrenate cel puţin două dintre acestea.

Au mai arătat că instanţa nu a fost preocupată să solicite reclamanţilor dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate pe terenul acestora.

Şi, în fine, pârâtele au susţinut că din ansamblul probelor administrate, nu rezultă că reclamanţii au suferit un prejudiciu nepatrimonial, constând în suferinţe psihice produse prin disconfortul generat atât de limitările exercitării dreptului de proprietate, cât şi cele specifice procesului de strămutare, pentru a beneficia de daune morale în sumă de 10.000 lei.

Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei, pe care au criticat-o sub aspectul omisiunii de a le acorda şi suma de 62.401 lei despăgubiri civile, reprezentând diferenţa de valoare între suma stabilită iniţial prin raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar CM şi suma stabilită în răspunsul la obiecţiunile formulate, precum şi privitor la cuantumul despăgubirilor morale acordate în sumă de 10.000 lei, care nu este de natură a restabili dezechilibrul psihic.

Analizând împreună criticile aduse atât de reclamanţi cât şi de pârâte sentinţei, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea reţine următoarele:

Reclamanţii deţin în proprietate, conform actului de vânzare-cumpărare depus la dosar, în zona de influenţă a sondelor ***, *** şi ***, Câmpul *** ce aparţin pârâtelor, o

106

gospodărie situată în oraşul O.M. compusă din 2 construcţii, una cu 3 camere, bucătărie, baie şi hol în suprafaţă de cca.90 mp. şi alta cu 2 camere, baie şi bucătărie de cca.70 mp., precum şi anexe gospodăreşti (fânar 28 mp., toaletă, fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită-35 mp.), teren intravilan de 5.512 mp., din care curţi-construcţii 585 mp., teren arabil 1.074 mp., teren livadă 3.734,75 mp. şi teren neproductiv de 120 mp.

Din probele administrate în cauză, cu referire la raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea geologie resurse minerale, Studiul pentru asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie la O.M. judeţul Vâlcea, realizat de Universitatea Bucureşti, Departamentul de cercetare de „Geologie şi Geofizică Ambientală” şi depoziţiile martorilor audiaţi, rezultă că activitatea de exploatare a sării în zona respectivă, determină riscul de prăbuşire şi scufundare.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză menţionat, proprietatea reclamanţilor se află situată în zona de risc 3a, pentru care se apreciază că scufundările vor creşte în perioada următoare, construcţiile acestora prezentând crăpături şi deplasări datorate mişcării terenului, atât în plan vertical, cât şi în plan orizontal, fiind afectate în totalitate.

Prin urmare, contrar susţinerii pârâtelor în apel, potrivit cărora activitatea pe care o desfăşoară nu a afectat bunurile reclamanţilor, din cuprinsul probelor administrate rezultă în mod cert că gospodăria acestora constând în construcţii, teren, producţie agricolă a fost degradată în totalitate din această cauză.

Deosebit, analizând şi explicând în detaliu fenomenul produs în zonă, Studiul evocat a stabilit că prin continuarea exploatării la sondele *** şi *** se va accelera procesul de degradare şi a propus încetarea activităţii acestora, deoarece planşeul de sare din tavanul cavernelor create, prezintă riscuri de instabilitate.

Aşadar, indiscutabil s-a făcut dovada unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, precum şi a prejudiciilor suferite de reclamanţi şi a legăturii de cauzalitate dintre cele două elemente ale răspunderii civile, de natură a conduce la angajarea acesteia în sarcina pârâtelor.

Deosebit, din raportul de expertiză agricolă, se desprinde că datorită concentraţiilor de săruri (40 cm. adâncime), produse prin revărsările de la sondele nr. *** şi ***

107

în anul 2009, solul este afectat în profunzime, producţia agricolă fiind compromisă, cu referire la pomi fructiferi, culturi furajere etc.

Fiind astfel dovedită cauza pagubelor materiale produse reclamanţilor, identificate prin cele două rapoarte de expertiză, a fost stabilit de asemenea cuantumul despăgubirilor în sumă de 140.788 lei pentru construcţii, prin aplicarea metodei standard şi a metodei costurilor segregate de evaluare şi în sumă de 246.078 lei, pentru terenuri şi culturile agricole degradate, apreciate la valoarea de piaţă.

În privinţa statuărilor din raportul de expertiză agricolă, criticate în apel, Curtea a reţinut că, în vederea asigurării unei reparaţii integrale, în mod corect expertul a calculat şi lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor agricole, principiul general fiind că, urmarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare prin acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar şi a prejudiciului nerealizat.

Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o justă despăgubire în sumă de 386.886 lei, pentru prejudiciul material suferit, întrucât prin activitatea desfăşurată de pârâte le-a fost afectat exerciţiul dreptului de proprietate, reglementat de art.480 din Codul civil, fără justificarea aceste ingerinţe cu respectarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, este corectă.

Tot astfel a apreciat în legătură cu prejudiciul nepatrimonial constând în suferinţele psihice produse prin disconfortul datorat limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate, cât şi cel specific procesului de strămutare eventual.

Stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, constituie o operaţiune ce presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalenţă între suferinţa morală şi o anumită sumă de bani, în situaţia dată instanţa având însă în vedere criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, mărimea şi intensitatea în care au fost afectate şi cum au fost percepute de reclamanţi.

Însă, spre deosebire de despăgubirile materiale, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care

108

în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, să aprecieze pe baza unui minim de argumente şi indicii, o sumă globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.

În considerarea celor expuse, în cauză, judecătorul fondului a determinat corect întinderea prejudiciului moral creat reclamanţilor prin fapta culpabilă a pârâtelor, la suma de 10.000 lei.

În concluzie, faţă de toate cele arătate, întrucât a rezultat că sentinţa apelată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea legii, fiind întemeiată pe probele administrate, apelurile au fost respinse ca nefondate.

CONTENCIOS

6. Recunoaşterea existenţei unui echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Legii nr.118/2010 Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874

din 25 iunie 2010

Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizaţiei sau soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare şi reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Recunoscând statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare a măsurilor şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor sunt justificate de interesul public, Curtea a reţinut că, în această speţă, faţă de jurisprudenţa sa, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, iar statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul

109

echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Ca atare, în cazul de faţă, se constată că proporţionalitatea măsurii în raport de scopul legitim urmărit este îndeplinită.

(Decizia nr. 3721/R-CONT/ 01 octombrie 2014)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 28.03.2013, reclamanta IGV , a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Ş., solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri, reprezentând diferenţa de salariu acordat anterior apariţiei Legii nr.118/2010 şi salariul actual, începând cu data de 3.07.2010 şi menţinerea acestui drept salarial în continuare, sume actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.770/21.03.2014 a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, la data de 18.04.2014 a declarat recurs reclamanta IGV , prin care în temeiul art.488-498 Cod procedură civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile şi pe fond admiterea cereri, în subsidiar solicită casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond.

În criticile formulate se arată că a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Ş., în calitate de angajator, pentru a fi obligat la calcularea, alocarea şi plata drepturilor salariale neacordate, reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit, stabilit prin Legea nr.330/2009 şi salariul efectiv încasat în perioada iulie-decembrie 2010 şi în continuare, sume actualizate cu rata inflaţiei.

Recurenta critică soluţia instanţei de fond prin faptul că luând în calcul data introducerii acţiunii se poate observa că salariul pentru o perioadă anterioară reprezintă un „bun”. Mai mult, diminuarea drepturilor salariale nu a condus la diminuarea timpului de lucru sau compensarea graduat cu timp liber astfel încât să se echilibreze timpul lucrat efectiv cu salariul primit diminuat.

Arată că trebuie reţinut că instanţa de fond deşi motivează că prevederile Legii nr.118/2010 au aplicabilitate

110

doar pentru viitor, consideră recurenta că nu puteau formula contestaţie doar salariaţii angajaţi după această dată în virtutea principiului menţionat mai sus, şi anume că aceştia au acceptat angajarea pe salariul respectiv, astfel că ceilalţi sunt discriminaţi fiindu-le încălcat dreptul de proprietate prevăzut art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; nu este relevant în cauză raportarea la Hotărârea din 8.11.2005 pronunţată în cauza Kechko c.Ucrainei, deoarece aceasta face referire la anumite sporuri anexă la salariul de bază şi nicidecum la însăşi salariul de bază cum este acţiunea de faţă.

La pronunţare pentru o practică judiciară unitară, instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere soluţiile pronunţate în dosarele similare depuse de salariaţii altor primării, fie individual, fie prin intermediul sindicatului unde sunt afiliate.

De asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că există autorităţi administrative locale care nu au suferit dezechilibre bugetare de natură a diminua salariile angajaţilor săi, cu scopul de a restabili echilibrul financiar şi bugetar, în acest sens observându-se că bugetul local pe anul 2010 a fost aprobat cu sumele necesare achitării drepturilor salariale în integralitatea lor. Acesta este şi cazul Primăriei Ştefăneşti care şi la această dată după apariţia O.G. nr.77/2013, prin care s-au mai redus posturi a mai rămas cu deficit de personal, respectiv la această dată are 30 posturi vacante, deci dispune de sumele necesare achitării drepturilor salariale respective.

La data de 11.06.2014, intimata Primăria Ş. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Se arată că reclamanta este funcţionar public şi astfel a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii sechestrului bugetare, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale.

Faptul că la nivel naţional au fost puse în aplicare de către toţi ordonatorii de credite dispoziţiile Legii nr.330/2009 şi dispoziţiile Legii nr.118/2010, nu poate echivala cu încălcarea Constituţiei sau CEDO, atâta timp cât nu au fost declarate neconstituţionale.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

111

Prin dispoziţia nr.120/4.02.2010, reclamanta-recurentă a fost reîncadrată din funcţia de funcţionar public în funcţia de execuţie inspector-secretariat, gradul „asistent” treapta 3 în cadrul Serviciului Secretariat-relaţii cu publicul.

Prin dispoziţia nr.738/30.07.2010, s-a dispus începând cu data de 3.07.2010 diminuarea drepturilor salariale cu 25% pentru funcţiile publice, personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al Primarului Oraşului.

Prin urmare, Curtea reţine că reclamanta are calitatea de funcţionar public-persoană plătită din fonduri publice în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, art.48 pct.9 şi ale O.U.G. nr.1/2010, astfel că făcând parte din această categorie de personal a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.

Criticile aduse în recurs vizează, în principal, conformitatea normei interne cu dispoziţiile supranaţionale, în special cele ale Protocolului adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum au fost interpretate de către Curtea de la Strasbourg şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.17).

De asemenea, criticile trebuie raportate la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care a fost analizată pe larg conformitatea măsurii dispuse prin reducerea salariilor personalului bugetar cu 25%, cu scopul urmărit, dat de necesitatea menţinerii democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

În acest context, Curtea constată că în privinţa stabilirii salarizării personalului plătit din fondurile publice, este incident principiul determinării prin lege, spre deosebire de angajaţii din mediul privat, ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă, negociat.

Curtea Constituţională a reţinut în decizia nr.847/25 iunie 2010, că angajaţii din domeniul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul privat, depinzând, pentru fondurile din care sunt alimentate indemnizaţiile sau soldele, de bugetul public naţional, respectiv de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget.

Prin urmare, este permisă intervenţia statului în raportul de serviciu al funcţionarilor, în sensul modificării unui

112

element de bază al respectivului raport - salariul, deoarece salarizarea personalului plătit din fondurile publice se realizează numai prin lege.

Potrivit art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt ţinute să respecte legea de drept material sau procesual, singura situaţie pentru ca o dispoziţie legală internă să nu fie aplicată fiind aceea în care dispoziţia intră în contradicţie cu norma constituţională sau nu este în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ori cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, situaţie în care au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20 din Constituţia României).

Competenţa de stabilire a concordanţei unei norme legale interne, fie că ea emană de la legiuitorul originar sau de la cel delegat, cu norma constituţională, aparţine Curţii Constituţionale, potrivit art.146 din Constituţie, iar deciziile astfel pronunţate sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor.

Asupra acestui aspect, se reţine că problema constituţionalităţii Legii nr.118/2010 a constituit obiectul Deciziilor nr.872 şi 874 din 25 iunie 2010, în care Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept complex protejat de art.41 din Constituţie şi că diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, ca drept constituţional. O atare măsură însă, se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din Constituţie.

Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii acestei legi, reţinând că restrângerea menţionată este justificată, fiind întrunite cerinţele expres prevăzute de textul constituţional respectiv: necesitatea acestei măsuri fiind determinată de motivele expres prevăzute de textul de lege, proporţionalitatea ei cu situaţia care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii protejate de Constituţie.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizaţiei sau

113

soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare şi reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, are caracter temporar (până la 31 decembrie 2010) prin aceasta nefiind afectată substanţa dreptului constituţional protejat, aceasta menţinându-se atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost luată.

Curtea Constituţională a reţinut că salarizarea funcţionarilor se stabileşte şi se poate modifica pentru viitor prin lege, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp (Deciziile nr.289/7.06.2005, 339/28.06.2005, nr.74/2.02.2006).

Legiuitorul stabileşte modul general de salarizare prin lege, pentru a asigura caracterul unitar al sistemului de salarizare la nivelul funcţionarilor, inclusiv a celor din cadrul autorităţilor publice locale.

În ce priveşte compatibilitatea măsurii dispusă prin Legea nr.118/2010 cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dispoziţiile supranaţionale invocate, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 20 alin.2 din Constituţie, judecătorul naţional are posibilitatea de a asigura efectul deplin şi direct al normelor Convenţiei drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor la care România este parte, acestea fiind prioritare faţă de orice altă normă contrară din dreptul naţional, astfel că instanţele interne au posibilitatea să lase neaplicate dispoziţiile legii interne, dacă acestea intră în conflict cu normele supranaţionale.

Asupra încălcării art.1 al Protocolului 1 la Convenţie, aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, se constată că argumentele reclamanţilor nu pot fi primite.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificările legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea unui salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul acestuia.

114

Instanţa europeană a reţinut constant deosebirea între dreptul de a primi salariu pentru munca prestată (bun în sensul Convenţiei) şi dreptul de a primi un anumit cuantum al acestuia (Lelas vs. Croaţia, hotărârea din 20 mai 2010, Vilho Eskelinen şi alţii vs. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr.63235/00, par. 94, cauza Kjartan Asmundsson vs. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39).

S-a reţinut că dreptul salarial este un „bun” în sensul Convenţiei însă este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (Kechko vs.Ucrainei din 8 noiembrie 2005).

Concret, în raport de situaţia de speţă dedusă judecăţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat în cauzele Felicia Mihăieş vs. Romania (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), în hotărârile din 02.03.2012, că statul roman nu a încălcat niciun drept fundamental al omului prin Legea 118/2010. S-a arătat ca reglementările din Convenţia Europeană nu conferă salariaţilor din sistemul bugetar dreptul de a primi un salariu la un anumit cuantum şi că este dreptul statului să stabilească ce salarii poate plăti angajaţilor.

S-a arătat că îi revine statului să stabilească, de o manieră chiar discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, statul putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr.63134/00, par.23).

În speţă, prin prisma celor de mai sus, se constată că măsurile reglementate de Legea nr.118/2010 nu afectează dreptul la salariu al reclamantei, ci cuantumul salariului, în sensul diminuării cu 25% pentru viitor, dar limitat, or aceasta, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, nu este o încălcare a Convenţiei şi art.1 al Primului Protocol.

Dacă, subsidiar, se consideră existenţa bunului, prin raportare la salariul primit anterior Legea nr.118/2010, analizând diminuarea salariului ca o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile reţinute în jurisprudenţa curţii.

115

Astfel, ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege (Legea nr.118/2010), să urmărească un scop legitim de interes general (stabilitatea economică, reducerea cheltuielilor bugetare, proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, ce se confruntă cu o situaţie de criză economică), să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, anume să releve un „echilibru” just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea de la Strasbourg a reţinut în cauza Mihăieş vs.Romania că decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale, legiuitorul dispunând de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, astfel că instanţa supranaţională a arătat ca înţelege să respecte modul în care statul îşi proiectează imperativele "interesului public" cu excepţia cazului în care decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn şi alţii vs. Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par. 91 şi cauza Zvolský şi Zvolská vs. Republicii Cehe, nr.46129/99, par.67 in fine).

Ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului.

Analiza de proporţionalitate reflectă faptul că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.

Recunoscând statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare a măsurilor şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor sunt justificate de interesul public, Curtea a reţinut că, în această speţă, faţă de jurisprudenţa sa, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, iar statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

116

Ca atare, în cazul de faţă, se constată că proporţionalitatea măsurii în raport de scopul legitim urmărit este îndeplinită.

Curtea a reţinut şi că Legea nr.118/2010 a produs efecte până la data de 31.12.2010, iar în prezent, salarizarea personalului plătit din fonduri publice se face potrivit Legii-cadru nr.284/2010.

Astfel, potrivit art.1 alin.1 al Legii nr.285/2010 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2011, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

De asemenea, conform art.1 alin.1 din O.U.G. nr.19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată prin Legea nr.182/2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel: a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012; b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

În raport cu aceste acte normative rezultă că măsura adoptată în anul 2010 a avut caracter temporar, ceea ce susţine un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Prin urmare, conform jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa constată că statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea unui salariu într-un anumit cuantum, o apreciere contrară atrăgând concluzia că statele nu ar mai putea legifera în viitor asupra diminuării cuantumului sau eliminării unor beneficii sociale, indiferent de situaţia economică sau socială concretă.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.496 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

117

7. Imposibilitatea impunerii unei taxe asupra unor persoane care nu beneficiază de serviciul ce presupune taxa.

Art. 282 alin. 3 Cod fiscalArt. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind

finanţele publice locale

Potrivit art. 282 alin. 3 Cod fiscal „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu”.

Potrivit art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice locale, în vigoare la data adoptării HCL în discuţie în cauză „Prin regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, se vor stabili condiţiile şi sectoarele de activitate în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective, modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective”.

De asemenea, potrivit art. 26 alin.6 din OUG nr. 45/2006, precum şi potrivit pct. 195.1 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective”.

(Decizia nr. 3872/R-CONT/08 octombrie 2014)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 14.02.2013, reclamanta PI, în calitate de reprezentant legal al PFA PI a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Rm.Vâlcea, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea şi Municipiul Rm.Vâlcea, solicitând instanţei să dispună anularea deciziei de impunere nr.***, emisă de Primăria Rm.Vâlcea-

118

Direcţia de Taxe şi Impozite Locale, prin care s-a dispus obligarea sa la plata unei taxe de sport şi cultură, cu penalităţi de întârziere şi dobânzi, începând cu luna mai 2008, în cuantum de 723 lei. Reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în baza actului nelegal.

Totodată, reclamanta a solicitat anularea HCL nr.148/35/2004 şi a HCL nr.251/2006 sub aspectul înlăturării obligaţiei de plată a taxei pentru cultură şi sport pentru persoana juridică ce nu beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local.

Reclamanta a arătat că, deşi a formulat contestaţie administrativă împotriva respectivelor acte, nu a primit un răspuns de la pârâţi.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a constatat, cu ocazia formulării unei cereri către Primăria Rm. Vâlcea pentru obţinerea unui loc la Târgul de mărţişoare din luna martie 2013, ca firma pe care o administrează figurează cu debite restante în cuantum de 723 lei reprezentând taxa lunară de sport şi cultură, sumă pe care a fost nevoită să o achite pentru a putea obţine certificatul dorit.

Decizia de impunere nr. 8657/23.01.2013 este nulă absolut în raport de dispoziţiile art. 43 din Codul fiscal, referitoare la elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ fiscal; în speţă lipseşte obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt şi temeiul de drept, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia, precum şi menţiuni privind audierea contribuabilului.

De asemenea, decizia de impunere este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art.282 din Codul fiscal; taxa specială impusă prin actele administrative în discuţie privesc susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, însă nu este o taxă de interes general, care să vizeze acţiuni umanitare, sărbători ale oraşului, daruri pentru copiii, festivaluri, decernări de premii, diplome, etc. Firma reclamantei nu face parte din categoria persoanelor fizice şi juridice ce se folosesc de serviciile locale pentru care s-au instituit taxele respective, aşa cum se menţionează expres la art. 30 din Legea nr. 273/2006, care reglementează taxele speciale pentru funcţionarea serviciilor publice locale.

119

Mai mult, daca ar fi avut un asemenea scop, această taxă ar fi trebuit suportată de toţi locuitorii municipiului şi nu numai de anumite categorii, creându-se discriminare între persoanele fizice autorizate să desfăşoare o activitate independenta şi alte persoane fizice din Municipiul Rm.Vâlcea, care, teoretic, sunt beneficiari ai serviciului public de interes local pentru care s-a instituit taxa. În acest sens, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 56 alin. 1 din Constituţia României, conform cărora „cetăţenii au obligaţia să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice”, art. 56 alin. 2 şi 3 din Constituţie „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, art. 139 alin. 2 din Constituţie conform cărora impozitele şi taxele locale se stabilesc de Consiliile locale în limitele şi în condiţiile legii.

De asemenea, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi a arătat că, dacă se apreciază că serviciul sus menţionat este „de interes public”, în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 lit. k) şi l) din Legea nr. 554/2004, atunci toţi cetăţenii oraşului trebuie să contribuie printr-o taxă rezonabilă la constituirea fondului aflat la dispoziţia acestuia.

La data de 26.03.2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepţia de nelegalitate a actelor administrative reprezentate de Hotărârile nr. 148/35/2004, nr.119/2008, nr. 326/2009, nr. 294/2010, nr. 338/2011, nr. 7/2013 şi Hotărârea nr. 251/2006, emise de Consiliul local al Municipiului Rm. Vâlcea, prin care a fost iniţial instituită taxa de sport şi cultură şi, ulterior, majorat cuantumul acesteia. În motivare, reclamanta a reluat criticile de nelegalitate a actelor administrative astfel cum au fost expuse prin cererea introductivă.

Municipiul Rm. Vâlcea - Direcţia Economico - Financiară a depus întâmpinare invocând inadmisibilitatea cererii reclamantei pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel, reclamanta a depus la organul emitent - Direcţia Economic Financiară - contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. ***, înregistrată sub nr. *** şi soluţionată prin Dispoziţia Primarului nr. ***, comunicată reclamantei în termenul legal în data de 26.02.2013.

120

Or reclamanta a introdus acţiunea la instanţă în data de 14.02.2013, înainte de soluţionarea plângerii prealabile.

Cu privire la anularea HCL nr. 148/35/2004, pârâtul a invocat excepţia prematurităţii, arătând că hotărârea este act administrativ cu caracter normativ, a cărui nelegalitate nu poate fi invocată pe cale excepţiei de nelegalitate prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi faţă de care trebuie urmată procedura plângerii prealabile prevăzută de art. 7 alin. 11 din aceeaşi lege.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât PFA PI datorează taxa pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean deoarece are sediul social deschis şi desfăşoară activitate producătoare de venit pe raza Municipiului Rm.Vâlcea.

Prin sentinţa nr.6577/14.11.2013, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematurităţii capătului de cerere privind anularea HCL nr.148/35/2004; a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere nr.8657/23.01.2013; a admis contestaţia formulată de reclamantă şi a dispus anularea în parte a Hotărârii nr.148/35/2004 privind instituirea taxei speciale pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, actualizată anual, în ceea ce o priveşte pe reclamantă; a dispus anularea Dispoziţiei nr.***, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, şi a Deciziei de impunere nr.8657/23.01.2013 şi a obligat pe pârâţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, la restituirea către reclamantă a sumei de 723 lei.

În motivare, au fost reţinute următoarele:Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de

anulare a Hotărârii Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr. 148/35/2004 pe calea excepţiei de nelegalitate, s-a constatat că reclamanta a solicitat anularea actului administrativ respectiv prin cererea introductivă. În aceste condiţii, reitererea de către reclamantă a cererii privind anularea hotărârilor de consiliu local vizând taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean prin cererea formulată la data de 26.03.2013, intitulată „excepţie de nelegalitate” nu este de natură să conducă la inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, simpla intitulare „excepţie de nelegalitate” fără indicarea temeiul de drept nefiind de natură să atragă incidenţa

121

dispoziţiilor art.4 din Legea nr.554/2004, cu consecinţa inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ.

S-a mai arătat că relevant sub aspectul calificării cererii este scopul urmărit de reclamantă prin promovarea cererii de anulare a hotărârilor de consiliul local, iar nu denumirea dată de parte, aşa cum rezultă din interpretarea art. 28 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art. 84 Cod procedură civilă.

În consecinţă, instanţa a stabilit că analiza cererii reclamantei de anulare a Hotărârii Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr.148/35/2004 se face prin prisma art.10 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii cererii de anulare a aceleaşi hotărârii de consiliul local, s-a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta a formulat plângere prealabilă conform art.7 din Legea nr. 554/2004, solicitând autorităţii emitente revocarea actului administrativ.

De asemenea, neîntemeiată este şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. ***, întrucât reclamanta, anterior promovării acţiunii în justiţie, a realizat procedura prevăzută art. 205 Cod procedură fiscală raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, procedură finalizată prin Dispoziţia nr. *** în sensul respingerii contestaţiei, dispoziţia făcând obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal conform art. 218 alin.2 Cod procedură fiscală.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin Decizia de impunere nr.***, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată la bugetul local a sumei de 723 lei reprezentând taxa pentru cultură şi sport începând cu luna mai 2008. Contestaţia administrativă a fost respinsă prin Dispoziţia Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea nr.***.

Hotărârea Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr. 148/35/2004, prin care a fost instituită taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, a fost adoptată în temeiul art.282 din Legea nr.571/2003 R privind Codul fiscal,

Conform dispoziţiilor art.26 alin.1 din OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale (în vigoare la data adoptării hotărârii consiliului local) pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi

122

juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, aprobă taxe speciale, iar alin.6 al aceluiaşi articol prevede că taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

În speţă, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor care beneficiază de serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local. Instituirea acestei taxe creează şi un regim discriminatoriu între reclamantă, ca persoană fizică autorizată, şi alte categorii de contribuabili în sarcina cărora nu s-a stabilit obligaţia achitării unei astfel de taxe, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 14 din HG 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, care prevăd că la stabilirea impozitelor şi taxelor locale se va avea în vedere şi principiul aplicării unitare.

Împotriva sentinţei, a formulat recurs pârâtul Municipiul Rm.Vâlcea – Direcţia Economico-Financiară, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, şi criticând-o pentru următoarele motive:

- referitor la Decizia de impunere nr. ***, în mod greşit a respins tribunalul excepţia prematurităţii cererii reclamantei. Aceasta a formulat contestaţia administrativă la aceeaşi dată la care a sesizat şi instanţa, contestaţia fiind soluţionată prin Dispoziţia Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. ***, comunicată reclamantei la data de 26.02.2013. Prin urmare, aceasta a depus acţiunea la instanţă anterior soluţionării în termenul legal a procedurii contestaţiei administrative;

- referitor la anularea HCL nr.148/35/2014, în mod greşit a respins tribunalul excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care respectiva hotărâre privind taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sporului vâlcean, actualizată anual prin HCL nr.154/2007, nr.119/2008, nr.326/2009, nr.297/2010, nr.338/2011 şi nr.7/2013, este un act administrativ cu caracter normativ a cărui nelegalitate nu putea fi invocată pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzută de art.4 din Legea nr.554/2004.

Reclamanta a introdus plângerea prealabilă împotriva HCL nr.148/35/2004 la data de 22.02.2013, deşi acţiunea în justiţie fusese formulată la data de 14.02.2013. Ca

123

atare, nu au fost respectate dispoziţiile art.7 alin.11 din Legea nr.554/2004;

- pe fond, în mod greşit a apreciat tribunalul că cererea reclamantei este fondată. Taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, impusă prin decizia de impunere contestată în speţă, a fost stabilită în sarcina reclamantei, conform documentelor depuse de însăşi PFA PI la data de 23.01.2013, din care rezultă că aceasta figurează cu sediul social deschis pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea de la data de 21.05.2008. Potrivit HCL respectivă, taxa este datorată de agenţii economici persoane juridice cu sedii, puncte de lucru, filiale, sucursale, reprezentanţe sau alte forme de organizare deschise pe raza municipiului şi care desfăşoară activităţi conform Codului CAEN. De asemenea, decizia de impunere a fost emisă cu respectarea art.43 şi art.87 Cod procedură fiscală şi este o taxă specială instituită conform Codului fiscal. Reclamanta datorează taxa respectivă, astfel că trebuia respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Recurenta a formulat şi cerere de repunere în termenul de recurs, arătând faptul că a transmis cererea de recurs prin poştă electronică Tribunalului Vâlcea la data de 6.01.2014, adică în termenul legal de atac. Ulterior, însă, la data de 26.03.2014, intimata-recurentă s-a prezentat la sediul Primăriei prezentând un exemplar din sentinţa recurată în speţă, cu menţiunea grefei tribunalului „definitivă prin nerecurare”. S-a constatat că cererea de recurs nu a fost recepţionată de tribunal, deşi adresa de poştă electronică folosită de recurentă în speţă a fost folosită de aceasta şi în alte dosare, iar primirea documentelor a fost confirmată de tribunal.

Recurenta a depus ataşat cererii de repunere în termen dovezi ale susţinerilor sale.

Cât priveşte formularea recursului în termenul legal, Curtea a constatat că recurenta a respectat termenul de 15 zile impus de art.20 din Legea nr.554/2004.

Din înscrisurile depuse de recurentă la dosarul de recurs, rezultă că cererea de recurs a fost comunicată tribunalului prin poştă electronică la data de 6.01.2014 şi, deşi nu a fost confirmată primirea acesteia de către instanţă, nu există o dovadă a faptului că mesajul nu a parvenit tribunalului. În plus, se constată că adresa de poştă electronică

124

respectivă a fost folosită de către tribunal anterior formulării cererii de recurs din speţă, instanţa confirmând Primăriei Râmnicu Vâlcea primirea unor documente în dosarul nr.12779/90/2012.

Prin urmare, există un dubiu serios în ce priveşte tardivitatea recursului, motiv pentru care, în temeiul art.310 Cod procedură civilă, acesta va fi considerat depus în termenul legal.

Pentru aceste considerente, Curtea a dispus respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

Cât priveşte inadmisibilitatea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr.*** pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că excepţia a fost corect respinsă de tribunal. Potrivit art. 205 Cod procedură fiscală, decizia de impunere trebuia contestată pe cale administrativă. Aşa cum rezultă din Dispoziţia nr.*** emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, contestaţia administrativă a fost înregistrată la Direcţia Economico - Financiară a Primăriei Râmnicu Vâlcea la data de 07.02.2013, iar acţiunea în justiţie a fost formulată la data de 14.02.2013.

Chiar dacă reclamanta a formulat acţiunea în justiţie împotriva deciziei de impunere anterior soluţionării contestaţiei administrative, nu se poate reţine prematuritatea invocată de recurentul-pârât în condiţiile în care respectiva contestaţie a fost soluţionată mai înainte de soluţionarea fondului cauzei, cu consecinţa menţinerii deciziei de impunere, iar tribunalul a cenzurat şi actul primarului – aspect necriticat în recurs.

A se reţine în aceste condiţii că cererea în justiţie este prematură înseamnă a interpreta excesiv de formal dispoziţiile art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală, al căror scop este acela de a preîntâmpina litigii judiciare şi de a da posibilitatea părţilor să rezolve cu celeritate şi fără taxe de timbru, în afara justiţiei şi anterior sesizării, acesteia orice diferend legat de un raport juridic de drept administrativ, respectiv de a degrevare instanţele judecătoreşti de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale administrativă. În speţă, este evident că, de vreme ce

125

contestaţia administrativă a fost respinsă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, procedura respectivă a eşuat şi nu mai poate fi pusă în discuţie o evitare a unui proces judiciar.

Cât priveşte inadmisibilitatea cenzurării HCL nr.148/35/2014 prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a constatat că tribunalul nu a soluţionat în speţă o excepţie de nelegalitate întemeiată pe art. 4, considerând că nu are relevanţă denumirea pe care partea o dă cererii sale, ci conţinutul acesteia şi scopul pentru care a fost formulată. Aspectul respectiv nu a fost criticat în recurs. Ca atare, câtă vreme legalitatea HCL a fost examinată pe calea unei cereri în anulare, iar nu pe calea unei excepţii de nelegalitate, Curtea a constatat că sunt străine de cauză argumentele recurentului referitoare la imposibilitatea cenzurării unui act administrativ normativ pe calea excepţiei de nelegalitate.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de anularea HCL nr.148/35/2014 pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat, pentru aceleaşi raţiuni expuse anterior cu privire la contestaţia administrativă, că în mod corect a dispus tribunalul respingerea excepţiei respective, invocată ca excepţie de prematuritate la judecata în primă instanţă. Astfel, chiar dacă plângerea prealabilă împotriva HCL nr.148/35/2014 a fost formulată la data de 22.02.2013, deşi instanţa fusese sesizată cu cererea de anulare la data de 14.02.2013, câtă vreme în cursul procesului şi în termenul în care trebuia soluţionată plângerea prealabilă organul emitent al actului respectiv nu a dispus revocarea acestuia, este excesivă interpretarea legii în sensul că cererea în justiţie trebuie respinsă pentru acest considerent.

Cât priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Potrivit art. 282 alin. 3 Cod fiscal „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu”.

126

Potrivit art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice locale, în vigoare la data adoptării HCL în discuţie în cauză „Prin regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, se vor stabili condiţiile şi sectoarele de activitate în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective, modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective”.

De asemenea, potrivit art. 26 alin.6 din OUG nr. 45/2006, precum şi potrivit pct. 195.1 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective”.

În speţă, aşa cum rezultă din Raportul nr. 19657/20.07.2004 privind instituirea unei taxe speciale pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, aplicabilă de la 01.01.2015, care a stat la baza adoptării HCL nr. 148/35/2004, prin HCL nr. 145/2003 s-a aprobat de principiu înfiinţarea serviciului public de interes local pentru sport, tineret şi agrement, denumit „Direcţia pentru sport, tineret şi agrement”, în subordinea Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea. La adoptarea acestei din urmă hotărâri s-a avut în vedere faptul că agenţii economici au neglijat recuperarea fizică şi intelectuală a angajaţilor lor şi a familiilor acestora. Cum activitatea sportivă, culturală şi de agrement este o activitate prin excelenţă colectivă şi de masă, s-a stabilit că ea trebuie organizată de administraţia publică locală şi susţinută financiar de agenţii economici. Ca atare, s-a stabilit că taxa de susţinere trebuie plătită de persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi producătoare de venit (Asociaţii Familiale şi Persoane Fizice Independente) şi de către toţi agenţii economici - persoane juridice, care au sediul administrativ şi desfăşoară activităţi economice pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea (Microîntreprinderi, Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Regii autonome, Contribuabilii mari). Taxa urma să fie achitată într-un cont ce trebuia stabilit ulterior prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciului.

Consiliul Local însă nu a făcut dovada că la adoptarea hotărârii a respectat dispoziţiile art. 26 alin. 3 din

127

OUG nr. 45/2006 suscitat, anume a existenţei unui regulament de stabilire a condiţiilor şi sectoarelor de activitate în care se instituie taxa specială, a modul de organizare şi funcţionare a serviciului public pentru care s-a propus taxa respectivă, a modalităţilor de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective.

Practic, fără să existe un regulament de organizare şi funcţionare a serviciului public pentru sport, tineret şi agrement şi fără a exista o consultare a celor de la care se urmărea încasarea taxei şi o descriere a modului în care acestora le foloseşte serviciul public respectiv, Consiliul Local a stabilit taxa specială în discuţie în speţă.

Or nu este posibilă impunerea unei taxe asupra unor persoane care nu beneficiază de serviciul ce presupune taxa.

În concluzie, în speţă, nu s-a dovedit de către recurent că reclamanta beneficiază de serviciul public de interes local pentru care a fost impusă taxa. De asemenea, nu s-a dovedit raţiunea conformă cu legea pentru care reclamanta trebuie să plătească taxa indiferent că beneficiază sau nu serviciul public, argumentul conform căruia reclamanta are sediul administrativ şi desfăşoară activităţi economice pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea neputând înlătura cerinţa legii ca cel impus să plătească taxa să beneficieze de serviciul public astfel plătit. Prin urmare, respectiva taxă nu poate fi încasată discreţionar de la persoanele care nu au legătură şi care nu beneficiază de serviciul public în discuţie.

Faptul că, succesiv, prin hotărâri ale consiliului local, taxa privind susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean a fost actualizată anual nu are relevanţă în aprecierea legalităţii acesteia în raport cu reclamanta, căreia i-a fost emisă decizia de impunere în anul 2013, şi nu înlătură orice critici de nelegalitate a respectivei taxe chiar dacă acestea sunt invocate ulterior adoptării acestei taxe la nivelul Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

8. Procesul verbal de control prin care s-a constatat primirea la muncă fără forme legale. Interpretarea dispoziţiilor normative referitoare la încetarea contractului de muncă.

128

Art. 4 alin.1 lit. d) din H.G. nr.500/2011Art. 16 din Codul muncii

Art. 81 din Codul muncii

Curtea nu a reţinut însă aspectele menţionate în finalul motivelor de recurs, referitoare la gravitatea deficienţelor constatate la nivelul societăţii în domeniul relaţiilor de muncă, pe de o parte deoarece acestea ţin de sancţiunile aplicate prin procesul verbal de contravenţie, întocmit în baza procesului verbal de control, care nu formează obiectul prezentei cauze, iar pe de altă parte, faţă de specificul situaţiei în cazul de faţă, măsura dispusă prin actul de control fiind legală, însă lipseşte pericolul social al faptei.

Astfel, modul în care s-a interpretat dispoziţia normativă referitoare la încetarea contractului de muncă (art.81 din Codul muncii), a determinat eronat încetarea contractului în ziua demisiei, însă din perspectiva salariaţilor aceştia au fost pontaţi şi şi-au primit drepturile salariale, ceea ce relevă intenţia angajatorului de respectare a dispoziţiilor normative aplicabile şi buna sa credinţă.

Faptul că pentru ultima zi, potrivit deciziilor de încetare a contractelor de muncă, acestea nu au mai putut produce efecte, va determina respectarea măsurilor dispuse de organele de control, pentru asigurarea unei corespondenţe efective între evidenţele scriptice şi realitate. Însă, individualizarea sancţiunii şi aplicarea acesteia, chiar dacă nu constituie obiectul prezentei cereri, nu pot fi justificate de gravitatea deficienţelor constatate, Curtea reţinând că spre deosebire de situaţia primirii la muncă fără forme legale, în cazul de faţă intimata-reclamantă a urmat prevederile art.16 din Codul muncii la primirea la muncă a acestor salariaţi, însă a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile referitoare la încetarea contractului individual de muncă, intenţionând respectarea legii, fapta neprezentând pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât societatea se află la prima abatere.

(Decizia nr. 4049/R-CONT/16 Octombrie 2014)

129

Pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a înregistrat la nr. 5831/90/2013 plângerea formulată de către petenta SC PT SRL împotriva procesului verbal de control *** întocmit de intimatul Inspectoratul teritorial de muncă Vâlcea, prin care a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea măsurilor cuprinse în Anexa 1.2, ca fiind nelegale şi netemeinice.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată, arătând că cele trei persoane au solicitat încetarea contractelor individuale de muncă prin demisie şi cu toate acestea au fost pontate în zilele în care au încetat aceste contracte, ceea ce înseamnă că la aceste date au desfăşurat activitate în favoarea societăţii fără a avea încheiata contracte individuale de muncă.

Prin sentinţa nr.1462/4 martie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis plângerea formulată de petenta SC PT SRL, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL TERITORIAL DE MUNCĂ VALCEA, a anulat măsurile dispuse în Anexa 1.2 la procesul verbal de control ***, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea solicitând admiterea acestuia şi respingerea acţiunii, cu consecinţa menţinerii măsurilor dispuse în sarcina reclamantului prin Anexa nr.1 pct.2 din procesul verbal de control ***.

Se susţine că hotărârea este nelegală şi netemeinică prin prisma modului în care au fost apreciate probele din dosar, dar şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, instanţa a reţinut eronat că măsurile dispuse în sarcina reclamantului-intimat sunt nelegale, fără a lua în considerare faptul că cei trei salariaţi au fost remuneraţi pentru munca prestată, deşi aveau încetate contractele de muncă prin acordul părţilor la 14.11.2012, respectiv 28.08.2012.

Judecătoria Rm.Vâlcea a menţinut procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, prin care s-a aplicat sancţiunea amenzii, respectiv avertisment scris, rezultând astfel că inspectorii de muncă au constatat legal şi temeinic situaţia de fapt.

Se arată că deşi numitul LN are încetat contractul individual de muncă cu S.C.PT S.R.L., începând cu 14.11.2012, acesta este pontat prestând activitate chiar în ziua în care a

130

încetat raportul de muncă, acesta fiind plătit şi pentru zilele în care a fost pontat în luna noiembrie 2012, conform statului de plată.

MCC are încetat contractul individual de muncă începând cu 28.08.2012, fiind pontat ca prestând activitate pentru firmă, chiar în ziua când avea încetat raportul de muncă, fiind plătit pentru zilele în care a fost pontat în luna august, conform statului de plată.

TLR are încetat contractul individual de muncă începând cu 28.08.2012, dar pentru aceeaşi zi are pontaj cu servicii prestate pentru societate, iar din foaia colectivă de prezenţă rezultă că a fost pontat în luna august 2012.

Măsurile dispuse prin anexa 1.2 la procesul verbal de control au fost în sensul: întocmirii contractelor de muncă pentru cei 3 salariaţi, conform art.16 alin.1 din Legea nr.53/2003 şi înregistrarea în Registrul general de evidenţă a salariaţilor în format electronic la ITM Vâlcea a datelor privind angajarea celor 3 persoane, conform art.4 alin.1 din H.G. nr.500/2011; efectuării dovezii înmânării unui exemplar din contractul individual de muncă pentru cele 3 persoane, conform art.16 alin.3 din Codul muncii.

Se susţine gravitatea deficienţelor constatate la nivelul firmei în domeniul relaţiilor de muncă, deoarece angajatorul nu a făcut dovada întocmirii acestora cu data reală de începere a activităţii, contractul de muncă fiind obligatoriu să se încheie în formă scrisă-ad validitatem.

În susţinerea recursului a fost depusă la dosar sentinţa nr.6900/20.09.2013, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea în dosarul nr.4317/288/2013.

S.C. PT S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, deoarece din actele dosarului rezultă că ultima zi în care persoanele în discuţie au venit la serviciu presupune fiinţarea contractului individual de muncă, astfel că măsurile care ar fi trebuit dispuse de către reclamant ar fi fost de modificare a datelor de încetare a contractelor individuale de muncă, iar nu de încheiere a unor noi contracte, neexistând acordul părţilor în acest sens.

Pentru primele două persoane s-au aplicat avertismente potrivit procesului verbal de contravenţie, deoarece trecuseră mai mult de 6 luni de la săvârşirea faptelor prezumate, însă pentru LN, care avea încheiat în formă scrisă contract individual de muncă, inspectorii au urmărit aplicarea

131

amenzii fără a ţine seama de faptul că ziua are 24 ore, iar demisia a fost depusă după terminarea programului de lucru.

Dacă salariaţii au depus demisiile au fost pontaţi în ziua respectivă şi şi-au încasat retribuţiile. O asemenea situaţie nu relevă vinovăţia angajatorului, neputându-se prezuma că salariaţii au lucrat fără forme legale, de vreme ce contractele individuale de muncă existau.

Mai mult, aplicarea sancţiunii contravenţionale trebuia să ţină seama de faptul că firma este la prima abatere, neexistând control anterior, amenda de 10.000 lei aplicată fiind disproporţionată în raport cu pericolul social al faptei săvârşite.

Reţinerile inspectorilor de muncă nu sunt conforme cu realitatea, cele trei persoane având încheiate contracte individuale de muncă, fiind pontaţi în foaia de prezenţă şi încasându-şi retribuţiile, nimeni nefiind prejudiciat.

I.T.M. Vâlcea a formulat răspuns la întâmpinare.Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor

invocate în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

La termenul din 16 octombrie 2014, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC.

Curtea a reţinut, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de recurent sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, prevederile Codului muncii (art.16 raportat la art.81) şi ale H.G. nr.500/2011.

Potrivit art.488 alin.1 pct.8 NCPC, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută de inspectorii de muncă potrivit procesului verbal de control ***, în privinţa celor trei salariaţi având contracte individuale de muncă, dar care au încetat în chiar ziua demisiei, are susţinere în datele dosarului.

Chiar dacă în întâmpinarea formulată în recurs, intimata-reclamantă invocă lipsa unui prejudiciu, existenţa

132

contractelor individuale de muncă a fişelor de pontaj şi a retribuirii corecte a celor trei salariaţi, nu neagă faptul că, aşa cum s-a reţinut şi în actul de control, contractele individuale de muncă ale celor 3 persoane au încetat în chiar ziua demisiei acestora.

Curtea a reţinut că potrivit art.81 alin.1, alin.4-5, alin.7 din Codul muncii, demisia este actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere. Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele. Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.

În acest context, prin manifestarea voinţei în sensul demisiei în datele de 28.08.2012, respectiv 14.11.2012, MC şi TLR, respectiv LN au intenţionat încetarea contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul, contract care urma să producă efecte pe toată durata termenului de preaviz, încetând la data expirării acestuia.

Totodată, potrivit art.16 alin.1 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română, obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revenind angajatorului, această formă fiind prevăzută de lege ad validitatem.

Curtea a reţinut şi prevederile art.4 alin.1 lit.d) din H.G. nr.500/2011, potrivit cu care completarea, respectiv înregistrarea în registru a încetării contractului individual de muncă şi transmiterea registrului se fac la data încetării contractului individual de muncă/la data luării la cunoştinţă a evenimentului ce a determinat, în condiţiile legii, încetarea contractului individual de muncă.

Din analiza contractelor de muncă ale celor 3 persoane, aflate la dosarul de fond, rezultă că la încetarea contractului de muncă s-a stabilit de comun acord o perioadă

133

de preaviz, pentru demisie, de 20 zile calendaristice, în conformitate cu prevederile Codului muncii, astfel că încetarea contractului individual de muncă trebuia să urmeze regulile prevăzute în art. 81 alin.7 teza I-a din Codul muncii.

Curtea a reţinut că şi în ipoteza în care angajatorul a acceptat demisia în chiar ziua producerii acesteia, renunţând la termenul de preaviz, potrivit art.81 alin.7 teza a II-a din Codul muncii, din întâmpinarea depusă în dosarul de recurs (rezultă că însăşi intimata-reclamantă susţine depunerea demisiei de către LN după terminarea programului de lucru, astfel că încetarea contractului de muncă se putea produce numai începând cu ziua următoare, în ziua în discuţie contractul producând efecte juridice.

Ca atare, în zilele de 28.08.2012, respectiv 14.11.2012, cele 3 contracte individuale de muncă trebuiau să fie în vigoare, potrivit menţiunilor acestora, producând în continuare efecte. Curtea a reţinut, de altfel, că faţă de probele dosarului, rezultă că aceste efecte s-au produs, salariaţii fiind pontaţi în ziua respectivă şi primindu-şi drepturile băneşti aferente.

În acest context, Curtea nu a putut identifica o cauză de nelegalitate a constatărilor şi măsurilor dispuse prin procesul verbal de control, în care s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante întocmirea formelor legale cu privire la existenţa unui contract individual de muncă pentru cele 3 persoane pentru ziua în care aceştia au depus demisia, la sfârşitul programului de lucru.

Curtea nu a reţinut însă aspectele menţionate în finalul motivelor de recurs, referitoare la gravitatea deficienţelor constatate la nivelul societăţii în domeniul relaţiilor de muncă, pe de o parte deoarece acestea ţin de sancţiunile aplicate prin procesul verbal de contravenţie, întocmit în baza procesului verbal de control, care nu formează obiectul prezentei cauze, iar pe de altă parte, faţă de specificul situaţiei în cazul de faţă, măsura dispusă prin actul de control fiind legală, însă lipseşte pericolul social al faptei.

Astfel, modul în care s-a interpretat dispoziţia normativă referitoare la încetarea contractului de muncă (art.81 din Codul muncii), a determinat eronat încetarea contractului în ziua demisiei, însă din perspectiva salariaţilor aceştia au fost pontaţi şi şi-au primit drepturile salariale, ceea

134

ce relevă intenţia angajatorului de respectare a dispoziţiilor normative aplicabile şi buna sa credinţă.

Faptul că pentru ultima zi, potrivit deciziilor de încetare a contractelor de muncă, acestea nu au mai putut produce efecte, va determina respectarea măsurilor dispuse de organele de control, pentru asigurarea unei corespondenţe efective între evidenţele scriptice şi realitate. Însă, individualizarea sancţiunii şi aplicarea acesteia, chiar dacă nu constituie obiectul prezentei cereri, nu pot fi justificate de gravitatea deficienţelor constatate, Curtea reţinând că spre deosebire de situaţia primirii la muncă fără forme legale, în cazul de faţă intimata-reclamantă a urmat prevederile art.16 din Codul muncii la primirea la muncă a acestor salariaţi, însă a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile referitoare la încetarea contractului individual de muncă, intenţionând respectarea legii, fapta neprezentând pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât societatea se află la prima abatere.

Soluţia pronunţată în dosarul nr.4317/288/2013 nu este obligatorie pentru instanţă nefiind definitivă, Curtea reţinând şi că în raportul dintre cele două proceduri (cea de faţă şi cea vizând sancţiunea contravenţională aplicată), prioritară este procedura prezentă, aspect determinat de corespondenţa între cele două acte întocmite: procesul verbal de control şi procesul verbal de aplicare a sancţiunii contravenţionale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 NCPC, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins cererea.

9. Rolul activ al instanţei de judecată. Obligaţia instanţei de a soluţiona cererea de revizuire chiar dacă revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit.

Art. 129 alin. 5 Cod procedură civilăArt. 322 pct.9 Cod procedură civilă

Art. 21 alin.2 din Legea nr.554/2004

Faptul că revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit, respectiv pe dispoziţiile art. 322 pct.9 Cod procedură civilă şi nu pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 incidentă în cauzele cu un asemenea obiect, nu împiedica instanţa de judecată, potrivit rolului activ

135

prevăzut de art. 129 alin. 5 C. proc. civ, să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea nr.554/2004.

Curtea a reţinut că potrivit textului legal anterior enunţat „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin.2 coroborat cu art. 20 alin.2 din Constituţia României”.

(Decizia nr. 4608/R-CONT/13 Noiembrie 2014)

Constată că, prin cererea înregistrată la 24.04.2014, revizuientul a solicitat în contradictoriu cu intimatele Administraţia Finanţelor Publice Topoloveni (AFP Leordeni) şi Administraţia Fondului Pentru Mediu, revizuirea sentinţei civile nr.2185/2013 pronunţată de Tribunalului Argeş, în sensul de a obliga pe pârâte la plata dobânzii calculată de la plăţii sumei de 10.660, cu titlu de taxă de poluare, şi până la data restituirii acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Întemeierea cererii de revizuire s-a făcut pe dispoziţiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că revizuientul-reclamant s-a adresat instanţei cu cerere de restituire a taxei de poluare, achitată cu ***, actualizată în raport cu rata inflaţiei de la data plăţii sale şi până la restituirea efectivă, cerere admisă prin sentinţa nr. 2185/25.09.2012 pronunţată de Tribunalul Argeş prin care s-a dispus obligarea pârâtelor AFP Topoloveni şi AFM la restituirea sumei de 10.660 lei cu titlu de taxă poluare şi a sumei de 839 lei cheltuieli de judecată, sentinţă rămasă irevocabilă prin decizia nr.1635/R-Cont/10.05.2013 a Curţii de Apel Piteşti.

Însă se învederează că instanţa de fond nu a obligat pârâtele la restituirea sumei cu dobânda aferentă conform solicitării sale.

Or, se arată că prin hotărârea CJUE C-565/2011 pronunţată în Cauza Irimie vs. AFP Sibiu s-a statuat că „dreptul uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional precum cel în discuţie în litigiul principal care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe

136

percepute cu încălcarea dreptului uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestor taxe”.

Prin urmare, se susţine că particularii sunt îndreptăţiţi la dobândă de la momentul plăţii taxei de poluare pentru a se asigura astfel principiile echivalenţei, efectivităţii şi proporţionalităţii remediilor pentru încălcarea dreptului uniunii.

Tribunalul Argeş prin sentinţa nr.1452/25.06.2014 a respins cererea de revizuire.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr.2185/2013 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă cererea reclamantului şi au fost obligate pârâtele să plătească acestuia suma de 10.660 lei cu titlu de taxă de poluare precum şi suma de 839 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Lecturându-se cererea de chemare în judecată, s-a observat că reclamantul nu a solicitat acordarea dobânzii fiscale sau legale pentru suma plătită, ci doar actualizarea acesteia cu rata inflaţiei. Nu şi-a precizat pe parcursul judecăţii acţiunea şi nici nu a formulat recurs împotriva hotărârii.

Or, reţine tribunalul că art.322 Cod pr.civilă prevede care sunt cazurile în care se poate solicita revizuirea, constatând că prezenta cerere s-ar putea încadra la pct.2 alin.1, respectiv că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Totodată, reţine că revizuientul îşi întemeiază cererea pe art.322 pct.9 Cod pr.civilă, acesta putând fi aplicabil însă numai dacă ar fi cerut prin acţiunea iniţială acordarea dobânzilor de la data plăţii şi ar fi fost respins acest capăt de cerere de către instanţa de judecată.

În lipsa unui astfel de petit, tribunalul a apreciat că nu se regăseşte niciunul din cazurile menţionate de art.322 Cod pr. civilă, revizuientul având la dispoziţie calea dreptului comun pentru a-şi valorifica pretenţiile în ce priveşte dobânda fiscală.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, în termen legal, de către revizuient criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, acesta critică sentinţa prin aceea că instanţa de fond nu a aplicat statuarea CJUE din Cauza 565/2011(Irimie vs AFP Sibiu) prin care Curtea de la

137

Luxemburg a sancţionat art.124 Cod procedură fiscală şi a declarat că dispoziţia regăsită în acest articol încalcă dreptul Uniunii la fel cum a făcut-o şi în cazul OUG nr.50/2008.

Totodată, se susţine că acesta este îndreptăţit la repararea efectivă a prejudiciului de la momentul plăţii taxei de poluare şi până la data restituirii, iar în virtutea rolului activ instanţa trebuia să-i admită cererea de revizuire şi să-i acorde suma reprezentând dobânda fiscală aferentă taxei de poluare percepută în mod nelegal.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor pe care le-a încadrat pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, dar şi sub toate aspecte, conform art.3041 Cod procedură civilă, a reţinut că acesta este fondat, dar pentru cele ce se vor expune în continuare.

Într-adevăr, potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă revizuirea unei hotărâri se poate face „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.

În cauză, instanţa de control reţine că obiectul sentinţei a cărei revizuire se solicită îl constituie restituirea taxei de poluare plătită pe temeiul OUG nr.50/2008, în cuantum de 10.660 lei, actualizată în raport cu rata inflaţiei de la data plăţii şi până la restituirea sa efectivă, sumă apreciată ca fiind greşit percepută în raport de jurisprudenţa CJUE pronunţată în cauzele C-402/2009 Tatu şi C-565/11 Irimie vs. AFP Sibiu.

În contextul prezentat, faptul că revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit, respectiv pe dispoziţiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă şi nu pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 incidentă în cauzele cu un asemenea obiect, nu împiedica instanţa de judecată, potrivit rolului activ prevăzut de art.129 alin.5 C.proc. civ, să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art.21 alin.2 din Legea nr.554/2004.

Curtea a reţinut că potrivit textului legal anterior enunţat „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de

138

art.148 alin.2 coroborat cu art.20 alin.2 din Constituţia României”.

Aşadar, dreptul comun pentru cererea de revizuire, reglementat de art.322 pct.9 Cod procedură civilă, nu se aplică în cauză, întrucât legea specială în materie este Legea nr.554/2004, mijloc procedural prin care legiuitorul a impus a se verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar protejând astfel interesele persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Or, se constată că prin sentinţa a cărei revizuire se solicită revizuientul invocă încălcarea principiul priorităţii dreptului comunitar în sensul că admiterea petitului privind restituirea sumei percepută cu titlu de taxă de poluare nu a fost urmată şi de acordarea dobânzii legale pentru ca reparaţia prejudiciului suferit să fie integrală.

Aşadar, neobservând acest aspect, instanţa de fond s-a pronunţat pe un alt temei de drept, neanalizând cererea din perspectiva normelor de drept aplicabile în cauză.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va analiza cererea prin prisma acestor norme.

10. Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006

Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c).

Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat –

139

nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a]; tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic.

Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului.

În practica instanţelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea „refuzului nejustificat” trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ, nu şi al unui raport juridic civil. Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ.

În cazul în care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţie, autoritatea competentă nu poate dispune , în mod direct, desfiinţarea respectivelor construcţii, câtă vreme acestea au fost realizate pe un teren proprietate privată, fiind necesar în acest caz ca desfiinţarea construcţiilor să fie dispusă prin hotărâre

140

judecătorească. Într-o asemenea ipoteză sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile art.32 alin (1) lit.b) din Legea nr.50/1991.

În acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006 s-a statuat că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor. Curtea a statuat că nu se poate susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv.

În consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii competente de a emite autorizaţia de desfiinţare şi a dispune desfiinţarea construcţiei, câtă vreme nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.

Nu se poate considera că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţii, reprezintă un titlul justificativ al acţiunii desfiinţare a construcţiilor, câtă vreme instanţa de judecată respectivă nu a dispus conform art.18 alin (1) teza finală din Legea nr.554/2004 obligarea autorităţii competente la emiterea autorizaţiei de desfiinţare şi la efectuarea operaţiunilor de desfiinţare.

(Decizia nr. 4626/R-CONT/17 Noiembrie 2014)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 01.11.2012 reclamantul PG a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Ş., Primaria Oraşului Ş. - Serviciul De Urbanism şi Oraşul Ş. - prin Primar, ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora să emită autorizaţie de demolare pentru imobilul clădire situat în Stefăneşti, Şoseaua Piteşti-Bucureşti,

141

nr.***, proprietatea SC SCS SA şi să procedeze la demolarea imobilului clădire pe cheltuiala investitorului.

În motivarea cererii s-a arătat de către petent că a avut mai multe litigii pe rolul instanţelor, iar prin sentinţa civilă nr.961/2011 a Tribunalului Argeş irevocabilă prin decizia 947/R-CONT/2012 a Curţii de Apel Piteşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamant şi s-a dispus anularea certificatul de urbanism nr. *** şi a autorizaţiei de construcţie nr. *** reţinându-se astfel că imobilul clădire a cărui demolare o solicită este construit ilegal. S-a mai susţinut de către reclamant că în baza hotărârii judecătoreşti mai sus menţionat s-a solicitat intimaţilor să dispună emiterea autorizaţiei de demolare şi să procedeze la desfiinţarea construcţiei câtă vreme proprietarul acesteia nu a făcut-o, în termenul prevăzut de lege pentru executarea hotărârilor pronunţate în contencios administrativ şi fiscal. S-a mai arătat că prin adresa nr. *** Primăria a răspuns într-un mod evaziv fără a preciza exact răspunsul la solicitarea clară şi precisă a petentului, ceea ce echivalează practic cu nesoluţionarea cererii lui.

La data de 7.05.2013 a fost depusă întâmpinare de către intimaţii Oraşul Ş., Primăria oraşului Ş. şi Primarul oraşului Ş. prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. De asemenea prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului Ş pe considerentul că nu are personalitate juridică. De asemenea, s-a precizat că acţiunea nu poate fi admisă deoarece bugetul local al oraşului S. nu dispune de fonduri pentru a efectua operaţiuni de demolare, iar o eventuală admitere a acţiunii ar pune intimaţii în situaţia de a nu putea pune în aplicare hotărârea judecătorească.

La aceeaşi dată s-a formulat de către pârâţi cerere prin care au solicitat introducerea în cauză ca şi intervenientă a SC SCS SRL, ca titulara dreptului de proprietate asupra clădirii ce se solicită a fi demolată.

La data de 3.09.2013 intervenienta SC SCS SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca lipsită de obiect şi de asemenea ca fiind netemeinică.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că este fără obiect acţiunea deoarece intervenienta a suspendat activitatea de service şi reparaţii auto în clădirea respectivă conform adunării generale a acţionarilor nr.57/2013, iar în urma inspecţiei Gărzii Naţionale de Mediu, s-a constatat că

142

societatea nu desfăşoară pe amplasamentul respectiv nicio activitate . Mai mult, societatea a fost absorbită de IPŞ S.A , astfel că se impune introducerea şi a acesteia în cauză. În completare, s-a susţinut că nu poate fi demolată clădirea deoarece Banca Transilvania are drept de ipotecă de rang I asupra acesteia şi deţine şi punct de lucru acolo, iar sancţiunea pe care o doreşte reclamantul şi anume a demolării este vădit disproporţionată în raport cu vătămarea pe care acesta o suferă în realitate.

La data de 07.10.2013 petentul PG a solicitat introducerea în cauză şi a IPŞ S.A, în calitate de intervenient forţat, văzându-se hotărârea adunării generale a asociaţilor privind absorbţia de către această societate a SC SCS SRL.

Prin sentinţa nr.235/28.01.2014 a Tribunalului Argeş s-a admis acţiunea formulată de reclamant şi au fost obligaţi pârâţii să emită autorizaţie de demolare pentru imobilul clădire situat în Ş., Şoseaua Piteşti-Bucureşti, nr.***, proprietatea intervenientului forţat SC SCS SA, precum şi să ia măsurile necesare pentru demolarea clădirii, pe cheltuiala intervenienţilor.

În motivarea sentinţei s-a reţinut în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului S. se impune a fi respinsă câtă vreme aceasta are capacitatea de drept administrativ şi mai mult, figurează în antetul adresei prin care i s-a răspuns petentului. S-a mai reţinut că prin sentinţa nr.961/2011 Tribunalul Argeş a anulat printre altele şi autorizaţia de construire nr.*** emisă pe numele intervenientei de rang I pentru imobilul clădire edificat pe terenul proprietatea sa situat în S. Şoseaua Bucureşti – Piteşti . S-a mai constatat de asemenea că prin decizia nr.497/R-CONT/2012 Curtea de Apel Piteşti a menţinut sentinţa, reiterând faptul că actul administrativ respectiv a fost emis cu încălcarea legii 50/1991 republicată şi a Ordinului 1430/2005 al MTCT, anexa 2 lit.B pct.B4, deoarece nu s-a solicitat acordul în formă autentică al vecinilor, văzând că activitatea de service şi tinichigerie auto urma să se efectueze în zona de locuinţe. S-a mai arătat de asemenea că drept urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, petentul a solicitat intimaţilor autorităţi publice să emită autorizaţie de demolare şi de asemenea, în cazul în care, investitorul respectiv SC SCS SRL nu demolează de bună voie clădirea, să procedeze la această operaţiune pe cheltuiala proprietarului, iar prin adresa

143

nr. ***, intimaţii au răspuns petentului în sensul că primarul respectă legile ţării, constituţia şi dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi că prin hotărârile judecătoreşti sus arătate s-a dispus doar anularea unor acte administrative, fără a se face aprecieri asupra necesităţii emiterii autorizaţiei de demolare şi respectiv a demolării clădirii. S-a mai apreciat de instanţa de fond că invocarea de către societatea deţinătoare a faptului că a fost absorbită de către o altă societate, nu înlătură obligaţia acesteia de a executa de bună voie hotărârile judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât, societatea absorbantă a preluat drepturile şi obligaţiile acesteia. S-a mai considerat că nici susţinerea cum că s-a sistat activitatea de service, tinichigerie şi vopsitorie auto în clădirea respectivă, prin hotărârea nr. *** a adunării generale a acţionarilor şi că în acest fel petentul nu mai este vătămat, nu poate fi primită de instanţă, câtă vreme hotărârea privind nelegala emitere a autorizaţiei de construire este irevocabilă încă de la 18.04.2012.S-a mai apreciat de instanţa de fond că în cauză având în vedere că autorizaţia de construcţie a fost anulată, intimaţii autorităţi publice aveau obligaţia să aplice legea, decizia de desfiinţare a construcţiei, respectiv autorizaţia pentru demolare reprezentând măsura de intrare în legalitate, urmare firească a principiului „quod nullum est, nullum producit efectum”. În plus, s-a arătat de către instanţa de fond că inactivitatea autorităţii publice prin exercitarea incorectă, incompletă sau ineficientă a competenţelor ei, nu pot limita drepturile reclamantului să reclame şi să obţină satisfacţie într-o acţiune proprie prin care urmăreşte protejarea unui bun propriu, respectiv al unui interes legitim al său.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs intervenienta IPŞ SA care a apreciat că sentinţa este nelegală pentru următoarele considerente:

1. a fost soluţionată, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului Ş;

2. s-a realizat o aplicare greşită a legii întrucât principiul „quod nullum est, nullum producit efectum” este valabil în aplicarea normelor de drept comun, în condiţiile în care în ce priveşte regimul juridic al construcţiilor este aplicabilă Legea nr.50/1991, care permit intrarea în legalitate a persoanelor care au construit fără autorizaţie. S-a mai arătat de către recurentă că în prezent nu mai se desfăşoară activitatea avută în vedere la desfiinţarea autorizaţiei de

144

construcţie, astfel că nu se impune desfiinţarea construcţiei, existând posibilitatea intrării în legalitate în condiţiile art.28 din Legea nr.50/1991, care consacră o aplicare a principiului proporţionalităţii.

La data de 29.10.2014 s-a depus întâmpinare de către intimatul PG prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefundat , apreciindu-se că nu este aplicabil principiul proporţionalităţii în condiţiile în care reclamanta a edificat o construcţie industrială într-o zonă de locuinţe. De asemenea s-a mai reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art.59 din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991.

Curtea analizând recursul a reţinut următoarele:Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de

acte administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c). Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a]; tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)]. Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii

145

stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului. În practica instanţelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea „refuzului nejustificat” trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ, nu şi al unui raport juridic civil. Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ. În cazul în care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţie, autoritatea competentă nu poate dispune , în mod direct, desfiinţarea respectivelor construcţii, câtă vreme acestea au fost realizate pe un teren proprietate privată, fiind necesar în acest caz ca desfiinţarea construcţiilor să fie dispusă prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea ipoteză sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile art.32 alin (1) lit.b) din Legea nr.50/1991. În acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006 s-a statuat că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor. Curtea a statuat că nu se poate susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv. În consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii competente de a emite autorizaţia de desfiinţare şi a dispune desfiinţarea construcţiei, câtă vreme nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti. Nu se poate considera că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţii, reprezintă un titlul justificativ al acţiunii desfiinţare a construcţiilor, câtă vreme instanţa de judecată respectivă nu a dispus conform art.18 alin (1) teza finală din Legea nr.554/2004 obligarea autorităţii competente la emiterea autorizaţiei de desfiinţare şi la efectuarea operaţiunilor de desfiinţare.

146

În speţă, prin sentinţa civilă nr.961/7.10.2011 a Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul nr.288/109/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr.947/R/18.04.2012 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus anularea autorizaţiei de construcţie nr. ***, fără a se dispune şi asupra desfiinţării construcţiilor. În aceste condiţii în care nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor în baza unei hotărâri judecătoreşti , în condiţiile legii, nu se poate aprecia că există un refuz nejustificat de emitere a unei autorizaţii de desfiinţare a construcţiei din litigiu.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

11. Condiţiile de legalitate necesare în vederea eliberării unei autorizaţii de construcţie.

Art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr.554/2004Art.14 din Legea nr.554/2004

Aparenţa de nelegalitate la care se referă art. 2 lit.t) din Legea nr.554/2004 se apreciază ca fiind îndeplinită, reţinând că autorizaţia a cărei suspendare de executare se solicită s-a eliberat fără obţinerea acordului asociaţiei de locatari şi cel puţin a reclamanţilor din cauză, despre care nu s-a susţinut că nu fac parte din categoria la care se referă certificatul de urbanism.

În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, impusă în mod cumulativ de art.14 din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, ea este definită de art.2 lit. ş) din acelaşi act normativ ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” şi se apreciază că este îndeplinită în cauză.

Realizarea unei construcţii de dimensiunile unui lăcaş de cult în imediata vecinătate a unui bloc de locuinţe, în temeiul unei autorizaţii care, în aparenţă, nu îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, este neîndoielnic că se poate transforma într-un prejudiciu pentru locuitorii din apartamentele afectate. El, de altfel, a fost invocat de către reclamant, atât prin prisma obturării zonei de vedere şi iluminare, a zgomotului şi

147

traficului specifice activităţilor ce ar urma să se desfăşoare în vecinătate.

(Decizia nr. 4639/R-CONT /19 Noiembrie 2014)

Prin sentinţa nr.2289 pronunţată la 1 aprilie 2014 de Tribunalul Vâlcea, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii Asociaţia de Locatari ANL 10, PA şi MRN, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Rm.Vâlcea, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea şi Parohia Sf. Ierarh Calinic.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a unei cereri de suspendare a executării actului administrativ, întrucât aspectele de nelegalitate invocate nu pot fi verificate fără o judecată de fond, iar în privinţa prejudiciului nu s-a dovedit existenţa acestuia.

Referitor la suspendarea executării lucrărilor, cererea a fost apreciată ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, invocând dispoziţiile art.488 alin.6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţilor li s-a solicitat acordul despre care în prezent se susţine că nu ar fi necesar, situaţie în care rămâne fără răspuns întrebarea de ce a fost cerut. Un astfel de acord era în mod evident necesar întrucât era menţionat în certificatul de urbanism emis anterior autorizaţiei;

- instanţa a ignorat şi faptul că lăcaşul de cult, care iniţial urma să se construiască pe un alt amplasament, are o înălţime de 12 m., este situat foarte aproape de bloc, ceea ce este de natură să prejudicieze pe locatari, atât pentru că obturează vederea, cât şi pentru că accesul ar urma să se realizeze pe lângă ferestrele şi balcoanele blocului.

Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Sub un prim aspect, în condiţiile art.248 din Codul de procedură civilă, urmează să fie verificată excepţia de tardivitate a declarării căii de atac, excepţia invocată de către intimată prin întâmpinare.

Sub acest aspect sunt avute în vedere dispoziţiile art.14 alin.4 din Legea nr.554/2004, dispoziţii potrivit cărora hotărârea pronunţată asupra suspendării executării unui act

148

administrativ este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare.

În cauză, recurenţilor le-a fost comunicată hotărârea criticată la 16 mai 2014, iar calea de atac a fost exercitată de către aceştia la 27 mai 2014, deci în afara termenului prevăzut de lege.

Se impune însă să se observe faptul că prin hotărârea criticată judecătorul fondului a menţionat un termen de recurs de 15 zile de la comunicare, iar pricina a fost soluţionată în condiţiile Noului Cod de procedură civilă.

Din examinarea art.457 din acest act normativ rezultă intenţia legiuitorului de a nu sancţiona partea care nu exercită actul de procedură în termenul prevăzut de lege, din cauza menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii.

Este real că textul are în vedere situaţia căii de atac şi nu a termenului de declarare a acesteia, însă, este de necontestat intenţia legiuitorului de protecţie a drepturilor procesuale atunci când ele sunt pierdute din cauză că nu-i pot fi imputate părţii dar şi faptul că noţiunea de cale de atac trebuie interpretată în sensul larg al termenului, ca incluzând toate elementele incidente noţiunii.

Pentru aceste raţiuni se apreciază că nu pot fi sancţionaţi recurenţii care au respectat menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, aşa încât calea de atac urmează a fi considerată a fi exercitată în termen.

În aceeaşi ordine de idei se reţine că verificarea în fond a recursului se impune, întrucât o respingere ca inadmisibilă a acestuia, cu consecinţa declarării unui alt recurs în termenul de 5 zile de la comunicarea prezentei hotărâri (art.457 alin.3 NCPC) - are ca singură consecinţă prelungirea inutilă a soluţionării unei cauze de a cărei esenţă este caracterul urgent.

Prin acţiunea cu care a fost învestită instanţa reclamanţii au solicitat ca, în temeiul art.14 din Legea nr.554/2004 să se suspende executarea autorizaţiei de construcţie nr.832 din 11 octombrie 2013, autorizaţie despre care se afirmă că nu respectă certificatul de urbanism, dar şi suspendarea executării lucrărilor de construire a lăcaşului de cult şi a împrejmuirii terenului pe care acesta urmează să se ridice.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după

149

sesizarea în condiţiile art.7 a autorităţii publice care a emis actul sau a celei ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond.

Suspendarea reprezintă, aşadar, o operaţiune de întrerupere vremelnică a efectelor actului administrativ şi constituie o excepţie, întrucât acesta se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe cele de autenticitate şi veridicitate.

Se impune totuşi să se asigure un anumit echilibru în procesul executării din oficiu a actelor administrative şi anumite garanţii de echitate pentru cetăţeni, întrucât activităţile autorităţilor nu pot fi discreţionare, administraţia fiind legală în mod necesar de drept, raţiuni pentru care a fost legiferată instituţia suspendării de executare.

Prima condiţie de fond de admisibilitate a unei astfel de cereri este, aşa cum rezultă din textul de lege precitat, existenţa unui caz bine justificat, cerinţă definită de art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004 ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, ce poate fi identificat la o verificare sumară a pretenţiilor deduse judecăţii. Or, potrivit art.6 din Legea nr.50/1991 „Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4: a) fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii; b) stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului; c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării”.

Aşadar, certificatul de urbanism este un document obligatoriu şi care se emite anterior autorizaţiei de construcţie, având raţiunea, printre altele, şi de a-l informa pe solicitantul actului administrativ „cu privire la cerinţele tehnice ale amplasamentului, precum şi la obligaţiile pe care acesta le are

150

în procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii” (art.27 din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991).

Din examinarea înscrisului aflat la dosar rezultă că în certificatul de urbanism s-a înscris ca fiind necesar acordul Asociaţiei de locatari şi a locatarilor direct afectaţi - prin faptul că au vedere directă - din blocurile învecinate viitoarei construcţii.

Nu poate fi reţinut punctul de vedere al pârâtului Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, potrivit căruia nu ar fi bifat în formularul special necesitatea obţinerii acordului reclamanţilor, iar simpla existenţă în acest formular tip nu poate să confirme necesitatea îndeplinirii unei astfel de cerinţe.

Comparând certificatul de urbanism emis în cauză cu formularul tip din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991, la o verificare sumară, rezultă faptul că necesitatea obţinerii în cauză a acordului asociaţiei de locatari şi a locatarilor direct afectaţi prin faptul că au vedere directă, constituie o menţiune ce depăşeşte cadrul formularului şi ea a fost făcută cu scopul informării solicitantului autorizaţiei de necesitatea obţinerii acordului.

În aceste condiţii, aparenţa de nelegalitate la care se referă art.2 lit.t) din Legea nr.554/2004 se apreciază ca fiind îndeplinită, reţinând că autorizaţia a cărei suspendare de executare se solicită s-a eliberat fără obţinerea acordului asociaţiei de locatari şi cel puţin a reclamanţilor din cauză, despre care nu s-a susţinut că nu fac parte din categoria la care se referă certificatul de urbanism.

În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, impusă în mod cumulativ de art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv paguba iminentă, ea este definită de art.2 lit.ş) din acelaşi act normativ ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” şi se apreciază că este îndeplinită în cauză.

Realizarea unei construcţii de dimensiunile unui lăcaş de cult în imediata vecinătate a unui bloc de locuinţe, în temeiul unei autorizaţii care, în aparenţă, nu îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, este neîndoielnic că se poate transforma într-un prejudiciu pentru locuitorii din apartamentele afectate. El, de altfel, a fost invocat de către

151

reclamant, atât prin prisma obturării zonei de vedere şi iluminare, a zgomotului şi traficului specifice activităţilor ce ar urma să se desfăşoare în vecinătate.

Concluzionând în sensul că, la nivelul unei verificări sumare susţinerile reclamanţilor sunt dovedite, iar în cauză se întrunesc cerinţele art.14 din Legea nr.554/2004, urmează ca, în baza art.496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a casat sentinţa, iar pe fond a admis în parte cererea, dispunând suspendarea executării autorizaţiei de construcţie.

Soluţia tribunalului a fost menţinută însă sub aspectul celui de-al doilea capăt al acţiunii, cel privind suspendarea executări lucrărilor de construire, în principal, observându-se că acest aspect nu a făcut obiectul căii de atac.

12. Criterii de apreciere a pericolului social. Aplicarea unei sancţiuni, chiar şi cu caracter administrativ, atunci când este aplicată pentru o faptă săvârşită cu violenţă, denotă un anumit grad de pericol social.

Art. 14 si 15 din Legea nr.295/2004

Legea nr.295/2004 stabilește categoriile de arme și muniții precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt folosite în România. Potrivit aceleași legi, revocarea sau anularea dreptului de port și folosire armă letală este supusă controlului instanței de contencios administrativ. Pornind de la definiția dată de art.2 pct.II.2 din același act normativ "armelor și munițiilor letale" și anume "arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor", legiuitorul a statuat o procedură riguroasă de acordare a acestor drepturi către persoanele fizice, condițiile fiind enumerate în art. 14 si 15.

În ce priveşte condiţia prevăzută de art.14 alin (1) lit.f ) din Legea nr.554/2004, Curtea a menţionat că existenţa unui pericol nu presupune neapărat existenţa unei condamnări, ci poate fi urmarea oricăreia împrejurări în funcţie de care persoana poate fi apreciată că reprezintă un pericol social.

Totodată, un pericol social poate fi apreciat şi în funcţie de conduita unei persoane, de comportamentul

152

acesteia, precum şi în funcţie de orice alte împrejurări utile în caracterizarea şi stabilirea tipologiei unei anumite persoane.

Existenţa unei sancţiuni, fie ea şi cu caracter administrativ, atunci când este aplicată pentru o faptă săvârşită cu violenţă denotă un grad de pericol social.

Într-un asemenea caz, Curtea a apreciat că în cazul aplicării unor sancţiuni cu caracter administrativ, se poate aprecia că încetează caracterul de pericol social în momentul în care persoana fizică se scoate din evidenţa operativă în conformitate cu dispoziţiile art.18 din Dispoziţia IGPR nr.18/5.05.2011.

(Decizia nr. 4873/R-CONT/02 Decembrie 2014)

Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 09.04.2013, sub nr. 3358/90/2013, petentul în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul De Poliţie Judeţean Vâlcea - Biroul Arme Explozivi şi Substanţe Periculoase a solicitat anularea refuzului nr. 34578 din 12.03.2013 de a se elibera autorizaţie pentru procurarea de armă letală, pe motiv că nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 14 alin. 1 lit. f) din Legea 554/2004 şi să fie obligată autoritatea emitentă să elibereze autorizaţia.

În motivarea plângerii s-a arătat că prin adresa menţionată i s-a comunicat că nu i s-a aprobat cererea de eliberare a autorizaţiei pentru procurarea unei arme letale, pentru că nu îndeplineşte dispoziţiile art. 14 lit. f) din Legea nr.295/2004 reprezentând refuzul eliberării autorizaţiei, este unul nemotivat şi pe de altă parte vădit neîntemeiat. A mai arătat că deţine permis de vânătoare permanent, are un loc de muncă stabil, fiind administratorul unei firme de transport, are o familie şi nu are antecedente penale.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii, arătând în esenţă, că din evidentele existente la nivelul IPJ Vâlcea s-a concluzionat că persoana respectivă prezintă pericol în sensul Legii nr.295/2004, ţinând cont de existenţa unor sancţiuni aplicate ca urmare a unor dosare penale, persoana în cauză, fiind cercetată pentru fapte săvârşite cu violenţă. S-a mai arătat de către intimata că faptul că în cazierul reclamantului nu apar sau nu sunt menţiuni în sensul săvârşirii anumitor infracţiuni, nu înseamnă că nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Existenţa unor

153

sancţiuni cu caracter administrativ atunci când sunt aplicate pentru fapte cu violenţă, denotă un grad de pericol social, pericol ce se apreciază şi în funcţie de conduita persoanei. Petentul a fost sancţionat cu amendă cu caracter administrativ pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 180 alin. 2 C.p. şi art. 217 alin. 1 C.p.

Prin sentinţa nr.2487 din 10 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins plângerea formulată de petent în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Politie Judeţean Vâlcea, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că prin adresa nr.34578/12.03. 2013 emisă de Inspectoratul de Politie Judeţean Vâlcea, s-a comunicat petentului, că nu i s-a eliberat autorizaţie pentru procurare armă letală, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 14 alin. 1 lit. f) din Legea nr.295/2004, care prevede drept condiţie, în completarea celorlalte enumerări, pentru acordarea autorizaţiei de procurare a armei letale, ca persoana solicitantă a autorizaţiei să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente. S-a apreciat de instanţa de fond că autoritatea emitentă în mod corect a reţinut incidenta dispoziţiilor art. 14 alin. 1 lit. f) , deoarece la aprecierea pericolului şi a integrităţii persoanelor se are în vedere dinamica faptelor săvârşite de petent. S-a mai considerat de instanţa de fond că chiar dacă, sancţiunile aplicate au avut caracter administrativ, cercetarea penală s-a desfăşurat pentru infracţiuni de pericol ce lezează integritatea corporală şi sănătatea persoanei, prin suferinţele fizice la care a fost supusă ca urmare a exercitării actelor de violentă asupra sa (art. 180 alin. 2 C.p.) şi respectiv integritatea bunurilor în materialitatea lor sau a potenţialului lor de utilizare (art. 217 alin. 1 C.p).

Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost declarat recurs de către reclamant care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât simpla menţionare a ordonanţelor parchetului nu este suficientă pentru a-l defini ca reprezentând un pericol pentru ordinea publică, câtă vreme autoritatea pârâtă nu a făcut dovada comportamentului recurentului după aplicarea respectivelor sancţiuni administrative. În plus, s-a arătat că de la data pronunţării sancţiunilor penale au trecut 5 ani , astfel că nu se mai justifică respingerea cererii sale.

154

Curtea, analizând recursul, a reţinut că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c). Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a]; tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului.

Legea nr.295/2004 stabilește categoriile de arme și muniții precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt folosite în România. Potrivit aceleași legi, revocarea sau anularea dreptului de port și folosire armă letală este supusă controlului instanței de contencios administrativ. Pornind de la definiția dată de art.2 pct.II.2 din același act normativ "armelor și munițiilor letale" și anume "arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza

155

moartea ori rănirea gravă a persoanelor", legiuitorul a statuat o procedură riguroasă de acordare a acestor drepturi către persoanele fizice, condițiile fiind enumerate în art.14 si 15. În ce priveşte condiţia prevăzută de art.14 alin (1) lit.f) din Legea nr.554/2004, Curtea menţionează că existenţa unui pericol nu presupune neaparat existenţa unei condamnări, ci poate fi urmarea oricăreia împrejurări în funcţie de care persoana poate fi apreciată că reprezintă un pericol social. Totodată, un pericol social poate fi apreciat şi în funcţie de conduita unei persoane, de comportamentul acesteia, precum şi în funcţie de orice alte împrejurări utile în caracterizarea şi stabilirea tipologiei unei anumite persoane. Existenţa unei sancţiuni, fie ea şi cu caracter administrativ, atunci când este aplicată pentru o faptă săvârşită cu violenţă denotă un grad de pericol social. Într-un asemenea caz este Curtea apreciază că în cazul aplicării unor sancţiuni cu caracter administrativ, se poate aprecia că încetează caracterul de pericol social în momentul în care persoana fizică se scoate din evidenţa operativă în conformitate cu dispoziţiile art.18 din Dispoziţia IGPR nr.18/5.05.2011.

În speţă, prin Ordonanţa din 10.03. 2009 dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, dată în dosarul nr. 1529/P/2007, învinuitul a fost scos de sub urmărire penală şi i s-a aplicat sancţiunea amenzii cu caracter administrativ în sumă de 500 lei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C.p., iar prin ordonanţa din 06.01.2009 dispusă în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, prin care învinuitul a fost scos de sub urmărire penală s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii, sub aspectul infracţiunii de lovire şi alte violente prev. de art. 180 alin. 2 C.p. , astfel că în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se justifică acordarea permisului de port-armă. De asemenea conform adresei nr.13125/21.08.2013 emisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea sancţiunile cu caracter administrativ vor fi scoase din evidenţa operativă după 5 ani de la data de 10.03.2009 când s-a comunicat soluţia dată prin Ordonanţa 1529/P/2009 şi de la data de 6.11.2009 când s-a comunicat soluţia dată prin Ordonanţa 1007/P/2009. Este real că aceste termene s-au împlinit în timpul soluţionării prezentei cauze, însă legalitatea refuzului intimatei se analizează în raport cu îndeplinirea cerinţelor la momentul intervenirii refuzului, iar

156

nu în raport cu împrejurările survenite ulterior, recurentul având posibilitatea să formuleze o nouă cerere de acordare a autorizaţiei, după expirarea termenelor mai sus indicate, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente Curtea a respins recursul ca nefondat.

13. Obligaţia fermierilor care au accesat măsurile de agromediu de semnare şi menţinere a angajamentului pe o perioadă de 5 ani.

Anexa1 la Ordinul MAPDR nr. 384/2009, privind aprobarea sistemului de sancţiuni, precum

Planul Naţional de Dezvoltare Rurală versiunea 2008 – măsura 214

Regulamentul Consiliului Europei nr. 1698/2005, privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

Chiar de la depunerea cererii de plată pentru campania 2010, reclamantul a încălcat voit condiţiile angajamentului de agromediu asumat în anul 2008 şi reînnoit în anul 2009, deoarece nu a mai solicitat nicio suprafaţă pentru schema respectivă, sancţiunea fiind recuperarea plăţilor necuvenite acordate în anii anteriori.

Obligaţia fermierilor care au accesat măsurile de agromediu de semnare şi menţinere a angajamentului pe o perioadă de 5 ani este cuprinsă în Criteriile de eligibilitate generale şi specifice - Anexa1 la Ordinul MAPDR nr. 384/2009, privind aprobarea sistemului de sancţiuni, precum şi în Planul Naţional de Dezvoltare Rurală versiunea 2008 – măsura 214 şi Regulamentul Consiliului Europei nr. 1698/2005, privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.

(Decizia nr. 4940/2014/09 Decembrie 2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 octombrie 2012, reclamantul Consiliul Local C. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi

157

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Argeş şi a solicitat anularea procesului - verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 17 februarie 2012, a Notei de fundamentare din data de 2 mai 2012 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei din data de 24 august 2012.

În motivare, a susţinut că decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative împotriva procesului - verbal de constatare este nemotivată, încălcând dispoziţiile art. 50 alin. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât îi îngrădeşte dreptul de a-şi formula apărările corespunzătoare.

Privitor la procesul - verbal de constatare atacat, a susţinut că nu cuprinde menţiuni privind punctul său de vedere şi poziţia exprimată, aşa cum prevede art. 21 alin. 21 din actul normativ evocat, verificarea efectuată fiind exclusiv documentară.

Deosebit, în cuprinsul procesului - verbal se fac referiri la decizia nr. 3501007/3 iunie 2010 de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţa - campania 2009 în contradicţie cu Ordinul nr. 20/2011, ce constituie temeiul său de drept, din care rezultă sistemul de sancţiuni aplicabil pentru cererile de plată depuse de fermieri începând cu campania 2010, încălcându-se principiul neretroactivităţii legii.

Prin urmare, ordinul menţionat are aplicabilitate începând cu anul 2010 şi nu 2009, aşa cum s-a menţionat în procesul - verbal de constatare contestat, iar în cuprinsul său nu s-a specificat abaterea pentru care a fost sancţionat.

În altă ordine de idei, a susţinut că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 1/2004, indicată ca temei de drept al emiterii deciziei, actul administrativ aparţine corect structurii centrale, iar nu celei locale, care nu are personalitate juridică, iar în conţinutul său nu s-a arătat, aşa cum se impunea, actul prin care reclamantul şi-a asumat condiţiile de agromediu pretins încălcate.

Şi, în fine, a susţinut că diferenţele de suprafeţe menţionate în actele respective sunt justificate de suprapunerile parţiale, iar reclamantul a plătit sumele pretinse a fi necuvenite, aşa cum rezultă din înscrisul purtând data de 25 noiembrie 2011.

158

Tribunalul Argeş - Secţia civilă, prin sentinţa nr. 1246/19 februarie 2013, a respins acţiunea, reţinând următoarele:

Prin cererea de plată pentru schemele de sprijin pentru suprafeţe pe anul 2008, semnată şi parafată de primar, reclamantul a arătat că foloseşte suprafaţa agricolă de 558,65 ha şi a solicitat acordarea sprijinului pentru Schema de plată unică pe suprafaţă pentru măsuri de dezvoltare rurală - zona defavorizată din punct de vedere natural şi măsuri de agronomie.

Din conţinutul angajamentului şi declaraţiei Anexa III.1 pct. 6 lit.b) rezultă că fermierul s-a obligat să menţină practicile de agromediu pe toate suprafeţele pentru care a solicitat acest tip de plată, pe o perioadă de 5 ani de la semnarea acestor.

În campania 2009, reclamantul a depus o nouă cerere de accesare a plăţilor pentru mai multe scheme de plată, inclusiv cea de agromediu, fiind autorizat la plată pentru suprafaţa totală de 470,42 ha, de la semnarea acestei cereri şi a angajamentului respectiv născându-se astfel obligaţii specifice pentru următorii 5 ani.

Ulterior, în campania 2010 a solicitat de asemenea acordarea sprijinului financiar pentru mai multe scheme de plată, mai puţin pentru cea de agromediu, cu precizarea că, cererea formulată a fost semnată ca şi cele anterioare de către reprezentantul legal, desemnat de reclamant să efectueze operaţiunea respectivă, cu aplicarea corespunzătoare a ştampilei unităţii administrativ teritoriale.

Reţinând că pentru anul 2010 nu a solicitat acordarea de sprijin pentru schema de agromediu, instanţa a apreciat că reclamantul şi-a încălcat obligaţiile asumate în cererile formulate în anii 2008 şi 2009, prin care se obligase să menţină aceste practici pe o perioadă de 5 ani de la semnare, respectiv 2013 şi 2014.

Aşa fiind, verificarea documentaţiei depuse de către acesta în perioada 2008 – 2009, prin care s-a constatat neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin cererea formulată în anul 2008, s-a reflectat corect în procesul - verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare în discuţie, în sensul unor erori de neconformitate, în principal vizând nemenţinerea suprafeţei solicitate în cererea unică de

159

plată în primul an de angajament de agromediu, având ca temei juridic art. 16 din HG nr. 224/2008.

Instanţa de fond a mai reţinut că, ulterior s-au întocmit alte rapoarte de control administrativ pentru schemele de sprijin pentru anii 2008, 2009, 2010, constatându-se de fiecare dată că reclamantul nu a respectat acordul de agromediu asumat prin semnătură odată cu depunerea cererii pentru acordarea sprijinului financiar.

Prin procesul - verbal de constatare a neconformităţilor ce au determinat plăţile necuvenite în campania 2008, nr. 7 /2 februarie 2012, s-a reţinut că nu a respectat angajamentul de agromediu pentru mai multe parcele, enumerate în cuprinsul său, iar ulterior s-a întocmit procesul - verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare analizat, la baza căruia au stat decizia de plată nr. ***/2012, respectiv nr. ***/2010

Instanţa a constatat că s-au făcut verificări ale plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pentru suprafaţa aferentă anului 2009, ajungându-se la concluzia că pentru campania 2008, 2009 şi 2010, reclamantul nu a respectat condiţiile de agromediu, astfel că urmează să restituie sumele primite ce au fost menţionate în detaliu, după cum s-a indicat şi temeiul legal în baza căruia a fost emis actul administrativ.

Instanţa a mai reţinut că inserările din procesul - verbal de constatare au fost menţinute prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, care a indicat un debit de 200.171,86 lei, plus penalităţi, iar în Nota de fundamentare nr. ***/2012, s-au arătat erorile constatate în administrarea cererii de plată, cu precizarea că nu există obligaţia legală de comunicare a acesteia către beneficiarul schemei de plată şi că diferenţele de calcul referitoare la sumele de plată au avut în vedere şi suma la care reclamantul a renunţat în favoarea fermierilor.

Instanţa a motivat deosebit că, potrivit Regulamentului CE nr. 1698/2005 şi nr. 1974/2006, fermierii pot beneficia de plăţi pentru agromediu dacă completează şi depun cerere în termenul şi forma cerută, îşi asumă în mod voluntar un angajament de agromediu pe o perioadă de 5 ani de la data semnării şi respectă cerinţele specifice pachetului de agromediu solicitat, precum şi cerinţele de eco - condiţionalitate.

160

Bunele condiţii agricole şi de mediu sunt obligatorii pentru toţi utilizatorii de tern agricol care solicită sprijin în cadrul schemelor de plată pe suprafaţă şi pentru toate parcelele agricole din cadrul exploataţiei, eligibile sau neeligibile, solicitate şi nesolicitate, indiferent dacă fermierul a solicitat sprijin numai pentru o parte din ele, în conformitate şi cu Planul Naţional de Dezvoltare Rurală Versiunea 2008.

Reţinând că în cauză reclamantul a recunoscut că nu a mai solicitat acordarea schemei de plăţi pentru agromediu în anul 2010, tribunalul a concluzionat că acesta nu a respectat angajamentul semnat şi asumat în anul 2008 pentru întreaga suprafaţă declarată, pentru care a încasat sprijinul corespunzător, fiind nerelevant că a restituit o parte din sumă.

Instanţa a apreciat de asemenea, că efectuarea controlului exclusiv pe bază documentară, nu impietează asupra veridicităţii consemnărilor din procesul - verbal contestat, de vreme ce din cuprinsul cererilor pentru acordarea plăţilor pe anii 2008, 2009 şi 2010, rezultă în mod clar că din anul 2010 nu a mai solicitat acordarea plăţilor de agromediu, cu încălcarea angajamentului asumat în anul 2008 şi că în acest sens, au fost întocmite mai multe rapoarte de control şi procese verbale de constatare pe care reclamantul nu le-a contestat.

Totodată, a motivat că în pofida susţinerilor acestuia, procesul - verbal din data de 17 iulie 2012 este motivat în fapt şi în drept, iar argumentarea lapidară a deciziei de soluţionare a contestaţiei nu afectează soluţia adoptată, atâta timp cât din toate înscrisurile analizate, rezultă indubitabil că nu şi-a respectat angajamentul de a menţine întreaga suprafaţă pe o perioadă de 5 ani de la semnarea actului din anul 2008.

Aşa fiind, menţionarea în cuprinsul procesului - verbal nr. ***/20 iulie 2012 privind verificarea plăţilor pentru anul 2008 a unui act normativ, ordonanţă de urgenţă emisă în anul 2011, estre lipsită de importanţă, deoarece obligativitatea de a menţine suprafeţele exploataţiei neschimbate pentru o perioadă de 5 ani pentru angajamentul de agromediu este prevăzută încă din anul 2005, prin reglementările comunitare.

Şi, în fine, Nota de fundamentare din data de 2 mai 2012 criticată, nu are calitatea de act administrativ fiscal, fiind doar o operaţiune premergătoare emiterii unui asemenea act, astfel că nu poate fi contestată pe această cale.

161

Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, criticile aduse făcând incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, după cum urmează:

Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut cu încălcarea legii că motivarea lapidară a deciziei de soluţionare a contestaţiei nu afectează corectitudinea soluţiei adoptate, art. 50 alin. 1 din O.U.G. nr. 66/2011 dispunând imperativ că autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă se va pronunţa prin deciziei motivată.

De asemenea, deşi i s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, instanţa nu a sancţionat rezolvarea dată contestaţiei administrative prin care, alături de plata debitului, a fost obligată să suporte şi penalităţi de întârziere care nu fuseseră cuprinse în procesul - verbal de constatare.

Soluţionând acţiunea, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. 2 din O.U.G. nr. 66/2001, deoarece nu a reţinut că, prin nemenţionarea punctului său de vedere, procesul - verbal este lovit de nulitate absolută.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, pentru că în cuprinsul procesului - verbal s-a referit la Decizia nr. ***/3 iunie 2010 de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă - campania 2009, contrar dispoziţiile Ordinului nr. 20/2011, indicat ca temei de drept, referitor la sistemul de sancţiuni aplicabil pentru cererile de plată depuse de fermieri începând cu campania 2010.

Totodată, a susţinut că potrivit Legii nr. 1/2004, care a stat la baza emiterii deciziei, actul aparţinea corect structurii centrale şi nu celei locale care nu are personalitate juridică, iar în conţinutul său nu s-a arătat, aşa cum se impunea, actul prin care reclamantul şi-a asumat condiţiile de agromediu pretins încălcate.

Reclamantul a conchis, susţinând şi că diferenţele de suprafeţe menţionate în actele administrative în discuţie, sunt justificate prin suprapunerile parţiale şi că, deşi a plătit sumele apreciate ca necuvenite, instanţa nu a reţinut astfel, ignorând înscrisurile atestatoare.

Analizând sentinţa în raport de criticile ce i-au fost aduse prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea reţine următoarele:

162

În conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 125/2006, pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, reclamantul a depus cererea de sprijin din data de 15 mai 2008, pentru accesarea plăţii directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă 558,65 ha, plăţi compensatorii pentru zona montană defavorizată 558,65 ha şi plăţi pentru măsuri de agromediu 359,8 ha, obligaţiile şi angajamentele fiind asumate prin semnătura reprezentantului legal şi ştampila primăriei.

Aşa fiind, în conformitate cu cererea de plată depusă şi angajamentul asumat voluntar de reclamant, suprafaţa de 359,8 ha solicitată la plată pe schema de agromediu trebuia menţinută timp de 5 ani de la data primei plăţi.

În campania 2009, reclamantul a depus cererea de plată pentru schema de plată unică pe suprafaţă 778,28 ha, plăţi compensatorii pentru zona montană defavorizată în aceeaşi suprafaţă şi plăţi pentru măsuri de agromediu 568,38 ha, ce cuprindea precizarea schemelor de plată vizate, inclusiv măsurile de dezvoltare rurală accesate în campania anterioară, cu semnătura şi ştampila sa.

Rezultă că faţă de campania 2008, acesta şi-a mărit suprafaţa pentru care a solicitat schema de plată de agromediu, declarând suprafaţa de 568,368 ha de la 359,8 ha, începând astfel din campania 2009 un nou angajament de agromediu pentru suprafaţa declarată, pe care avea obligaţia să-l respecte 5 ani de la data plăţii.

Astfel, controlul administrativ efectuat cu privire la respectarea obligaţiilor rezultate din angajamentul de agromediu asumat în anul 2008 a identificat erori ce atrag recuperarea sumelor acordate pe schemă, fiind întocmit procesul - verbal de constatare din data de 9 iunie 2011, Nota de fundamentare din data de 24 august 2011, procesul - verbal de constatare a neregulilor şi stabilirea creanţelor bugetare din data de 28 noiembrie 2011, prin care s-a stabilit obligaţia restituirii sumei de 65.454,64 lei, acordată necuvenit pe schema de agromediu pentru diferenţa de 47,03 ha, cu precizarea că reclamantul şi-a însuşit obligaţia de plată, pe care nu a contestat-o, ci a achitat-o benevol.

În continuare, în campania 2010 a depus sub semnătura primarului cererea de plată din data de 28 mai 2010 pentru o suprafaţă de 1 ha şi a solicitat sprijin pe schemele de plată SAPS şi ZMD şi nu pe schema de plată

163

agromediu, încălcând în acest mod obligaţia de menţinere a angajamentului semnat în anii anteriori, constatată ulterior la controlul administrativ efectuat.

În acest sens, au fost stabilite sumele acordate necuvenit în campaniile anterioare, fiind emise procesul - verbal de constatare a neconformităţilor ce au determinat plăţi necuvenite în campania 2008, nr. 7/2 februarie 2012, Nota de fundamentare din data de 10 mai 2012, ce stă la baza întocmirii acestui proces - verbal pentru suma de 77.442,36 lei, procesul - verbal de constatare a neconformităţilor care au determinat plăţi necuvenite în campania 2009, nr. 8/2 februarie 2012 şi Nota de fundamentare din data de 2 mai 2012 în valoare de 200.171,86 lei,

De asemenea, s-a emis procesul - verbal de constatare din data de 20 iulie 2012 pentru recuperarea sumei de 200.171,86 lei, plătită necuvenit reclamantului, contestaţia împotriva acestuia fiind respinsă prin decizia din data de 24 august 2012.

Prin urmare, rezultă că chiar de la depunerea cererii de plată pentru campania 2010, reclamantul a încălcat voit condiţiile angajamentului de agromediu asumat în anul 2008 şi reînnoit în anul 2009, deoarece nu a mai solicitat nicio suprafaţă pentru schema respectivă, sancţiunea fiind recuperarea plăţilor necuvenite acordate în anii anteriori.

Obligaţia fermierilor care au accesat măsurile de agromediu de semnare şi menţinere a angajamentului pe o perioadă de 5 ani este cuprinsă în Criteriile de eligibilitate generale şi specifice - Anexa1 la Ordinul MAPDR nr. 384/2009, privind aprobarea sistemului de sancţiuni, precum şi în Planul Naţional de Dezvoltare Rurală versiunea 2008 – măsura 214 şi Regulamentul Consiliului Europei nr. 1698/2005, privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.

Faţă de cele expuse, nu pot fi primite criticile formulate în recurs, respinse corect de prima instanţă, referitoare la nemotivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, observând-se că motivele de fapt şi de drept ale sancţionării reclamantului au fost relevate în detaliu în conţinutul procesul - verbal de constatare, ce constituie titlu de creanţă executoriu, întocmit pe baza înscrisurilor analizate, astfel că motivarea lapidară a acesteia nu produce nicio vătămare reclamantului.

164

În acelaşi mod se priveşte şi susţinerea potrivit căreia, i-a fost creată o situaţie mai grea în propria cale de atac, cu referire la art. 50 alin. 5 din O.U.G. nr. 66/2011, reţinând că în cuprinsul procesul - verbal de constatare s-a prevăzut că neplata creanţei bugetare conform termenului stabilit, atrage dobândă şi recuperarea acesteia.

În altă ordine de idei, urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art. 21 alin. 6 din O.U.G. nr. 66/2001, potrivit cărora în cazul în care sunt necesare activităţi de verificare la faţa locului, echipa nominalizată va notifica structura supusă verificării cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de declanşarea acţiunii, precizându-se scopul şi durata acesteia.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, în cauză verificarea a avut la bază documente şi informaţii aflate în evidenţele APIA, nefiind necesară o cercetare la faţa locului, aşa că dispoziţiile art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 nu au fost încălcate.

Este inexact şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. 14 şi alin. 15 din acelaşi act normativ, în care reclamantul nu se încadrează, deoarece sprijinul financiar i-a fost acordat pe baza cererii depuse pe propria răspundere şi a emiterii unei decizii de plată, obligativitatea transmiterii proiectului procesului - verbal de constatare de către autoritatea cu competenţă în gestionarea fondurilor comunitare fiind prevăzută pentru situaţia în care beneficiarul depune în prealabil un proiect de finanţare, pentru a se verifica periodic implementarea obiectivelor asumate.

Tot astfel, este nefondată critica în sensul că decizia nu putea fi emisă de structura centrală, ci de cea locală, susţinerea reclamantului fiind contrazisă de dispoziţiile art. 41

alin. 1 din Legea nr. 1/2004, care prevăd că agenţia are în subordine 42 de centre judeţene cu personalitate juridică, după cum nu se susţine nici afirmaţia că nu există un act prin care şi-a asumat condiţiile de agromediu, de vreme ce prin cererile de plată pentru campaniile 2008 – 2009, semnate şi parafate, s-a obligat în acest sens.

În raport de toate considerentele prezentate, rezultă în concluzie că prin sentinţa pronunţată, instanţa a aplicat corect legea, după cum a dat de asemenea, o interpretare corectă actelor şi lucrărilor dosarului, urmând a respinge recursul ca nefondat.

165

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantul Consiliul Local C. împotriva sentinţei civile nr. 1246 din 19.02.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.22797/109/2012, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean Argeş.

14. Natura juridică a pretenţiilor reclamantei. Stabilirea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantei.

O.U.G. nr. 34/2006

Cât priveşte natura juridică a pretenţiilor reclamantei constând în valoarea lucrărilor înlocuitoare şi penalităţi, aceasta este, fără dubiu, una contractuală, iar tribunalul nu a lăsat să se înţeleagă că are în vedere o altă natură juridică. Astfel, chiar dacă lucrările înlocuitoare nu au făcut obiectul procedurii de achiziţie publică şi, drept urmare, nu au făcut iniţial nici obiectul Contractului nr. ***, ele au vizat construcţia pentru care a fost încheiat contractul respectiv şi au înlocuit lucrări vizate iniţial de procedură de achiziţie publică şi de contract.

Prin urmare, în discuţie nu sunt lucrări suplimentare în sensul de lucrări adiacente celor iniţial contractate, ci lucrări suplimentare în sensul de lucrări înlocuitoare a unor lucrări contractate iniţial, dar la realizarea cărora s-a renunţat din considerente tehnice şi de viabilitate a edificiului.

Susţinerile recurentei referitoare la faptul că respectivele de lucrări nu au făcut obiectul procedurii de achiziţie sunt fără relevanţă, aspectul angajând eventual răspunderea recurentei în raport cu dispoziţiile OUG nr.34/2006.

Ceea ce contează în speţă pentru stabilirea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantei este că lucrările au fost efectuate la obiectivul vizat de contractul de achiziţie publică şi în limitele vizate de respectivul contract, prin înlocuirea – aşa cum s-a arătat – a unor lucrări stabilite iniţial, ca urmare a constatării

166

unor deficienţe ale proiectului de execuţie, deficienţe ce nu sunt imputabile reclamantei-executant.

(Decizia nr. 4974/R-CONT/10 Decembrie 2014)

Prin cererea depusă la poştă la data de 18.10.2012 şi înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş la data de 24.10.2012, declinată ulterior la Tribunalul Argeş, prin sentinţa nr.254/21.02.2013, reclamanta SC ECP SRL a chemat în judecată pe pârâta Comuna L., prin Primar, şi Consiliul Local al Comunei L. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 53.091,71 lei reprezentând diferenţă preţ neîncasat pentru lucrările de construire efectuate în temeiul Contractului de lucrări nr.***, precum şi la plata sumei de 1.351,5 lei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru preţul neîncasat, calculate conform contractului (14+28 zile de la emiterea facturii) de la data de 03.02.2014 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată – 17.10.2012.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că, pe parcursul executării lucrărilor conform contractului sus arătat, reclamanţii, în calitate de beneficiari ai acestora, au schimbat parţial soluţia tehnică iniţială şi au înlocuit un planşeu din beton al imobilului în construcţie cu un planşeu din grinzi de lemn şi scândură. Soluţia s-a impus în urma constatării faptului că structura de rezistenţă a clădirii nu ar fi suportat un planşeu de beton. Drept urmare a acestei modificări s-a renunţat la anumite lucrări în valoare de 72.004,21 lei, întocmindu-se notă de renunţare, iar reclamanta emiţând factură în storno, şi s-a decis realizarea unor alte lucrări în valoare de 53.091,71 lei, sumă înscrisă în factura nr.07697516/23.12.2011 (din totalul căreia s-a scăzut suma de 72.004,21 lei), întocmindu-se notă de comandă suplimentară.

Deşi pârâţii au acceptat recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit procesului-verbal nr.***, nu au plătit suma restantă de 52.091,71 lei la scadenţă, motiv pentru care datorează penalităţi de întârziere de 0,01% pe zi, conform art.11.3 din contract, modificat prin Actul adiţional nr.***, calculate începând cu a 42-a zi (14+28) de la emiterea facturii.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.286 din OUG nr.34/2006 şi art.969-970 Cod civil de la 1864 coroborat cu art.3 din Legea nr.71/2011.

167

Pârâta Comuna L., prin Primar, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.

Prin sentinţa nr.869/01.04.2014 Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei şi a dispus obligarea pârâţilor să plătească acesteia suma de 53.091,71 lei, precum şi penalităţi de întârziere calculate după 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute în facturi, cu 7.650 lei cheltuieli de judecată.

În motivare s-au reţinut următoarele:Între părţi s-a încheiat contractul de lucrări nr.***, în

baza OUG 34/2006, obiectul contractului fiind executarea de către reclamantă, finalizarea şi întreţinerea lucrării – modernizare şi reabilitare Şcoala clasele I-VIII sat V. com. L, jud. Argeş. Preţul contractului a fost de 1.452.718 lei. La acest contract s-a încheiat actul adiţional nr.***, în care s-a stabilit care este garanţia de bună execuţie, cu termen de plată, respectiv că pârâta are obligaţia să plătească către reclamantă facturile în termen de 14 zile de la emiterea acestora, reclamanta având dreptul să diminueze ritmul execuţiei sau să sisteze executarea lucrărilor dacă plăţile nu se fac în termen de 28 zile de la expirarea perioadei convenite.

Astfel, ca urmare a situaţiei reale a obiectivului ce trebuia reparat şi modernizat, respectiv Şcoala clasele I-VIII sat V. com. L., jud. A., s-au întocmit memorii justificative în care s-a menţionat că în urma consultărilor cu expertul tehnic şi proiectantul se impun măsuri de modificare a proiectului iniţial, întocmindu-se şi raport de expertiză tehnică, prin renunţarea la planşeul de beton armat şi continuarea lucrărilor prin consolidarea planşeului de lemn existent, renunţarea la o parte din sâmburii verticali de consolidare, de unde reiese efectuarea de lucrări de cămăşuială pereţi cu plasă atât în zonele dintre ferestrele existente cât şi zonele de la buiandrugi până la centura superioară, interior şi exterior, efectuarea unei grinzi superioare armate şi betonate, reamenajarea podului corpului de clădire C2, prin paletare la 45 grade pe două direcţii, cu scândură, a întregului planşeu şi lucrările de ignifugare cu soluţii speciale.

Ca urmare, s-a emis dispoziţia de şantier nr.1 în care au fost prevăzute aceste soluţii de modificare.

168

De asemenea, s-au înregistrat din partea proiectantului planşele referitoare la modificările necesare, acestea fiind comunicate executantului, după cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

În urma acestor modificări de proiect s-au efectuat lucrări suplimentare la corpul C2 al şcolii, lucrări prevăzute în adresa ce a fost însuşită prin semnătură şi ştampilă de către dirigintele de şantier şi proiectant.

Prin procesul verbal de recepţie nr. ***, s-au prevăzut verificările lucrărilor de remedieri, constatându-se că acestea s-au realizat conform proiectului tehnic şi cerinţelor beneficiarului, propunându-se acceptarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

S-a constatat că, de fapt, pârâta refuză să achite facturile corespunzătoare lucrărilor suplimentare, deoarece MDRAP i-a întocmit proces verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, considerând că nu au fost respectate dispoziţiile contractului încheiat între părţi şi că nu va face decontarea din fonduri europene a acestor sume în totalitate.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reţinut că reiese cu claritate că reclamanta, ca executant al lucrărilor, a primit dispoziţie de şantier şi planşe modificatoare privind noua soluţie tehnică, executând lucrările acolo prevăzute, aşa cum se observă şi din procesele verbale de verificare a calităţii şi din procesele verbale de fază determinantă întocmite cu Inspectoratul de Stat în Construcţii. Acesta a inspectat şi verificat lucrarea de construcţii împreună cu dirigintele de şantier, cu responsabilul tehnic cu execuţia, cu proiectantul şi executantul.

Acelaşi expert a mai arătat că lucrările executate suplimentar sunt conforme din punct de vedere al calităţii cu dispoziţiile de şantier şi planşele modificatoare, iar preţurile pentru majoritatea materialelor sunt preluate din devizul ofertei iniţial.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanta, ca executant, a efectuat lucrări suplimentare faţă de cele prevăzute în contractul de execuţie întocmit iniţial între părţi, lucrări propuse şi aprobate atât de către pârâtă, cât şi de către proiectantul lucrării şi realizate conform dispoziţiilor de şantier, cu respectarea normele de calitate în construcţii.

169

Apărarea din întâmpinare a pârâtei, cum că lucrările sunt nefinalizate în totalitate, sunt supraevaluate şi nejustificate din punct de vedere calitativ şi cantitativ, iar soluţiile tehnice sunt defectuoase, nu a fost primită de instanţă, deoarece soluţiile tehnice au fost propuse chiar de către aceasta şi proiectant, prin rapoarte de expertiză şi note de şantier, materialele folosite sunt cele menţionate în oferta iniţială, iar preţurile menţionate în nota de lucrări suplimentare sunt cele care se regăsesc şi în celelalte note de lucrări ce au fost deja acceptate la plată. S-a mai arătat că expertul cauzei a confirmat acest aspect şi a ataşat la lucrarea sa toate documentele necesare doveditoare.

Cu privire la excepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate, tribunalul a constat că nu sunt fondate, deoarece disp.art.7201 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în litigiile privind executarea contractelor de achiziţie publică.

Mai mult, s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului dintre părţi, în conformitate cu art.24 din contract, însă acest lucru nu s-a reuşit, având în vedere că la adresa nr. *** intimata nu a înţeles să răspundă. Competenţa de soluţionare a litigiilor dintre părţi a fost stabilită alternativ în contract, reclamanta putând alege între instanţa judecătorească sau tribunalul de arbitraj.

Fiind vorba despre un contract administrativ nu i se solicită reclamantei să urmeze procedura plângerii prealabile prevăzută de art.7 din Legea 554/2004 republicată, aceasta încercând, aşa cum am arătat, soluţionarea litigiului pe cale amiabilă – adresa nr. ***, din care rezultă că s-a încercat concilierea conform procedurii arbitrare.

Pentru cale de mai sus, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.1, 2, 8 şi 18 din Legea 554/2004.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Comuna L, prin Primar, invocând dispoziţiile art.304 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru următoarele motive:

- instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei pentru că nu a statuat asupra temeiului de drept al pretenţiilor reclamantei, nestabilind dacă acestea rezultă din contractul de achiziţie publică sau au o altă natură juridică. Pretenţiile respective nu pot izvorî din contractul de achiziţie publică încheiat în baza OUG nr.34/2006 pentru că lucrările suplimentare pretinse nu au făcut obiect al procedurii de achiziţie publică. Ca atare, cererea reclamantei poate fi

170

întemeiată cel mult pe îmbogăţirea fără justă cauză. În cazul în care s-ar considera că pretenţiile izvorăsc din actul adiţional la contractul de achiziţii publice, reclamanta nu are temei legal pentru solicitarea penalităţilor de întârziere. În condiţiile acestea nu se poate cunoaşte ce a avut în vedere tribunalul când a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 53.091,71 lei şi a penalităţilor de întârziere.

- sentinţa cuprinde motive contradictorii, ceea ce reprezintă motiv de recurs conform art.304 pct.7 Cod procedură civilă. Astfel, deşi în considerentele sentinţei se reţine că lucrările suplimentare exced contractului de achiziţie publică, se reţin totodată şi dispoziţiile art.8 din Legeanr.554/2004 şi faptul că în discuţie este un contract administrativ.

- tribunalul nu a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat cererile părţilor, ceea ce constituie motiv de modificare a sentinţei conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Astfel, tribunalul nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a pretenţiilor reclamantei şi nu a pus în discuţia părţilor acest aspect, încălcând şi dispoziţiile art.129 alin.4 Cod procedură civilă.

- tribunalul a dispus în mod greşit obligarea pârâtei la plata sumelor cerute de reclamantă în condiţiile în care lucrările suplimentare nu au făcut obiectul contractului de achiziţie publică, care era finanţat din fonduri europene. În lipsa unui act adiţional, conform art.20 din contract, reclamanta nu poate solicita plata unor lucrări suplimentare ce nu fac obiectul contractului de achiziţie publică.

- în mod greşit a calculat tribunalul penalităţi de întârziere conform art.11.3 din Contract, în condiţiile în care lucrările suplimentare nu sunt executate în baza contractului de achiziţie publică.

- instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, în sensul că, deşi reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere în cuantum de 1.351,5 lei, tribunalul a acordat penalităţi calculate după 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzută în facturi, fără să specifice cuantumul acestora şi perioada pentru care sunt acordate, atrăgând astfel concluzia că penalităţile sunt acordate şi vor fi calculate până la achitarea acestora.

171

- pentru argumentele anterior arătate instanţa a încălcat şi principiului disponibilităţii procesului civil, ceea ce constituie motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală sub aspectul penalităţilor de întârziere.

- în mod greşit a respins tribunalul excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin raportare la dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004, reţinând incorect că reclamanta a încercat soluţionarea amiabilă a litigiului. În realitate, reclamanta nu a dovedit, conform contractului, confirmarea scrisă primită de la pârâtă cu privire la comunicarea invitaţiei la conciliere. Adresa nr. *** este, astfel, un înscris pro causa, ce nu a fost comunicat pârâtei, iar adresa nr. ***, reţinută de tribunal, a fost comunicată peste termenul limită de depunere a plângerii prealabile, care se împlinea la data de 06.07.2012.

- hotărârea tribunalului este contradictorie atunci când reţine că reclamanta a efectuat concilierea conform procedurii arbitrale şi că reclamanta putea alege între competenţa instanţei de judecată şi competenţa tribunalului arbitral. Stabilind posibilitatea reclamantei de a alege procedura arbitrală, tribunalul a statuat că pretenţiile acesteia nu derivă din Contractul de achiziţie publică nr. ***.

- în mod greşit a dispus prima instanţă obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată de 7.650 lei, care includ şi onorariul de avocat achitat pentru derularea litigiului în faţa Tribunalului Specializat Argeş, care şi-a declinat competenţa, în condiţiile în care culpa pentru introducerea acţiunii la o instanţă competentă îi aparţine strict reclamantei. De asemenea, taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă nu putea să depăşească 39 lei potrivit Legii nr.146/1997, chiar dacă reclamanta a achitat o taxă mai mare.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru cele ce urmează:

Din probele administrate de instanţa de fond rezultă că între părţi a fost încheiat un contract de achiziţie publică pentru anumite lucrări şi că în cursul edificării acestora, recurenta, beneficiară a lucrărilor, a schimbat soluţia tehnică pentru edificarea construcţiei, ceea ce a condus la renunţarea la anumite lucrări stabilite iniţial prin contract şi la realizarea unor lucrări înlocuitoare. Aceste din urmă lucrările au fost fără

172

dubiu dispuse de recurentă şi însuşite de aceasta, după cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, inclusiv din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. ***.

Cât priveşte natura juridică a pretenţiilor reclamantei constând în valoarea lucrărilor înlocuitoare şi penalităţi, aceasta este, fără dubiu, una contractuală, iar tribunalul nu a lăsat să se înţeleagă că are în vedere o altă natură juridică. Astfel, chiar dacă lucrările înlocuitoare nu au făcut obiectul procedurii de achiziţie publică şi, drept urmare, nu au făcut iniţial nici obiectul Contractului nr. ***, ele au vizat construcţia pentru care a fost încheiat contractul respectiv şi au înlocuit lucrări vizate iniţial de procedură de achiziţie publică şi de contract. Prin urmare, în discuţie nu sunt lucrări suplimentare în sensul de lucrări adiacente celor iniţial contractate, ci lucrări suplimentare în sensul de lucrări înlocuitoare a unor lucrări contractate iniţial, dar la realizarea cărora s-a renunţat din considerente tehnice şi de viabilitate a edificiului..

Susţinerile recurentei referitoare la faptul că respectivele de lucrări nu au făcut obiectul procedurii de achiziţie sunt fără relevanţă, aspectul angajând eventual răspunderea recurentei în raport cu dispoziţiile OUG nr.34/2006. Ceea ce contează în speţă pentru stabilirea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantei este că lucrările au fost efectuate la obiectivul vizat de contractul de achiziţie publică şi în limitele vizate de respectivul contract, prin înlocuirea – aşa cum s-a arătat – a unor lucrări stabilite iniţial, ca urmare a constatării unor deficienţe ale proiectului de execuţie, deficienţe ce nu sunt imputabile reclamantei-executant.

Nu se poate reţine nici susţinerea recurentei referitoare la lipsa de temei a pretenţiilor reclamantei în condiţiile în care între părţi nu a intervenit un act adiţional conform art. 20 din Contract, în condiţiile în care în speţă nu este în discuţie modificarea unor clauze contractuale, iar prin realizarea lucrărilor de înlocuire a celor prevăzute iniţial greşit în proiect nu s-a schimbat obiectul principal al contractului prevăzut de art.4.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a decis tribunalul că, neplătind la termenul prevăzut în Contractul nr. *** debitul principal de 53.091,71 lei reprezentând preţul

173

lucrărilor înlocuitoare, pârâta este datoare să plătească reclamantei penalităţi de întârziere potrivit art.11.3 din acelaşi contract.

Sub acest aspect însă, în mod greşit a dispus tribunalul obligarea pârâtei la plata penalităţilor pentru o perioadă nedeterminată, în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat un cuantum exact al acestora – 1.351,5 lei – şi a arătat perioada pentru care a fost calculată respectiva sumă, anume de la data de 03.02.2012 la data introducerii acţiunii 17.10.2012. În condiţiile în care însăşi partea a determinat cuantumul pretenţiilor şi durata de timp pentru care trebuie calculate, tribunalul nu le poate acorda pentru o perioadă de timp mai mare, pentru că în acest fel încalcă principiul disponibilităţii procesului civil şi nesocoteşte însăşi voinţa reclamantei.

Cât priveşte neparcurgerea de către reclamantă, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, a unei proceduri prealabile de conciliere, Curtea a constatat că susţinerile recurentei nu se confirmă nici sub acest aspect în sensul că o astfel de procedură nu era obligatorie la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit art.286 alin.1 din OUG nr.34/2006, forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, „Procesele şi cererile (…) privind executarea (…) contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.

Art.3 lit.f) din acelaşi act normativ definea contractul de achiziţie publică drept un contract comercial.

Potrivit alin.2 „În faţa instanţei de judecată, litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire care intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor art. 7202 - 7207 şi art. 7209 din Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător”.

Obligaţia de conciliere directă între părţi era prevăzută, însă, la acel moment de art.7201 Cod procedură civilă. Or, după cum rezultă din dispoziţiile legale sus citate, art.7201 Cod procedură civilă nu se aplica litigiilor având ca obiect despăgubiri rezultate din contractele de achiziţie publică.

174

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004 şi art.7201 din Codul de procedură civilă de la 1865, faţă de dispoziţiile speciale ale art.286 din OUG nr.34/2006 expuse anterior.

Având în vedere dispoziţiile art.286 alin.2 suscitate, se constată că nu sunt fondate nici criticile recurentei referitoare la cheltuielile de judecată. La momentul la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată competenţa de soluţionare a acesteia revenea Tribunalului Specializat Argeş, astfel că nu se poate susţine că reclamanta are culpă procesuală în introducerea cererii la o instanţă necompetentă. Se constată astfel că recurenta pârâtă, ca parte care a căzut în pretenţii, trebuie să plătească reclamantei inclusiv onorariul avocatului care a prestat serviciul de asistenţă juridică pentru aceasta în faţa respectivei instanţe.

Sub acelaşi aspect al cheltuielilor de judecată se constată că în mod corect acestea au inclus taxa judiciară de timbru plătită de reclamantă aşa cum i-a fost impusă de către instanţă în condiţiile în care taxa respectivă s-a stabilit conform art.28617 din OUG nr.34/2006, iar nu conform Legii nr.146/1997.

În ce priveşte faptul că instanţa a reţinut în considerente posibilitatea reclamantei de a apela la instanţa arbitrală pentru soluţionarea cauzei de faţă, Curtea a constatat că prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile inserate de înseşi părţile cauzei în Contractul nr.1248/21.03.2011.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă, văzând şi dispoziţiile art.48 alin. 2 din acelaşi cod cu privire la pârâtul Consiliul Local al Comunei Lereşti, Curtea a admis recursul pârâtei Comuna L. şi a modificat în parte sentinţa în sensul obligării pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 1.351,5 lei, calculată până la data introducerii acţiunii. A fost menţinută în rest sentinţa.

15. Intervenirea unui act normativ nou pe parcursul judecării cauzei. Rolul activ al instanţei de judecată în vederea lămuririi cadrului procesual.

Art. 129 din Cod procedură civilă anterior raportat la art. 161 din Legea nr. 554/2004

175

Însă, în contextul în care prezentul litigiu a fost declanşat la 29.05.2012, cu mult anterior adoptării Legii nr. 165/2013, ţinând seama şi de excepţiile invocate de către ANRP în primul ciclu procesual şi completarea acestora în faţa tribunalului în faza rejudecării, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a exercitat rolul activ necesar în vederea lămuririi cadrului procesual subiectiv pasiv, în aplicarea art. 129 din Cod procedură civilă anterior rap. la art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004.

Tocmai pentru lămurirea raporturilor juridice procesuale, pe temeiul normelor de drept substanţial, care statuează asupra competenţelor autorităţilor administrative, potrivit celui din urmă text menţionat, instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.

Văzând excepţia lipsei calităţii procesuale a Direcţiei pentru coordonare a aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul ANRP, devenită ulterior excepţia lipsei capacităţii procesuale, determinat de lipsa personalităţii juridice a Direcţiei, coroborat cu întâmpinarea depusă în dosarul de rejudecare, în care se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, Curtea a constatat că, deşi s-a învederat instanţei modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 165/2013, aceasta nu a avut în vedere constituirea corectă a cadrului procesual pasiv.

(Decizia nr. 5021/R-CONT/11 Decembrie 2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamantul mg a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.10/2001 solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta să soluţioneze de îndată dosarul de Lege nr.10/2001, înregistrat sub nr. ***, în sensul de a numi un expert evaluator care să stabilească valoarea terenului de 72 mp, să fie obligată să emită titlul de despăgubiri conform valorii stabilite şi să fie obligată la penalităţi de întârziere de 100 lei/zi de la pronunţarea hotărârii şi până la ducerea la îndeplinire a obligaţiei trasată de

176

instanţă. S-a solicitat inclusiv obligarea pârâtei la acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că a cumpărat casă şi teren în suprafaţă de 480 mp la data de 13.07.1971 prin contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică nr. ***, trecut în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr.***.

Totodată, a precizat că în urma construirii blocurilor din zona Zăvoi, în mod abuziv, le-a fost diminuată suprafaţa cu 76 mp.

De asemenea, pentru acest teren s-a formulat notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură, însă i s-a adus la cunoştinţă că acest lucru nu mai este posibil, iar după nenumărate demersuri, în anul 2005, a fost propus pentru acordarea de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 pentru terenul de 72 mp, situat în S., judeţul Vâlcea.

S-a mai arătat că dosarul format, nr. ***, a fost trimis la A.N.R.P., însă de la acel moment acesta a rămas în nelucrare până în prezent, respectiv de 7 ani.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.1349 alin.1 şi 2 Cod civil şi pe prevederile Legii nr.10/2001.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus înscrisuri.La data de 19.06.2012 pârâta a depus la dosar

întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea privind solicitările reclamantului îndreptate împotriva A.N.R.P. (dat fiind faptul că autoritatea pârâtă este instituţie centrală, iar în acord cu prevederile art. 3 pct. 1 din Codul de procedură civilă competenţa în primă instanţă revine curţilor de apel) şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul A.N.R.P. privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire (pentru considerentul că această direcţie nu este o instituţie publică, cu personalitate juridică, neavând, deci, capacitate procesuală). În raport de cea de-a doua excepţie invocată, a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind promovată contra unei persoane fără capacitate procesuală.

Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, pârâta a precizat că, în ceea ce priveşte emiterea titlului de despăgubire, dosarul constituit trebuie să parcurgă procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr.247/2005. A arătat că, în urma analizării dosarului, s-a constatat că acesta trebuie completat cu istoricul de arteră şi număr poştal, precum şi cu

177

istoricul fiscal al imobilului-teren, pentru care a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. În concluzie, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr.10/2001, ale Legii nr.247/2005, ale Legii nr.554/2004 şi acela ale art.115 - 119 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr.1331 din 02.10.2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea s-au respins excepţiile invocate de pârâtă, respectiv excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei pentru coordonarea aplicării Legii nr.10/2001 din cadrul A.N.R.P..

A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul MG şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să soluţioneze de îndată dosarul de Lege nr.10/2001, înregistrat sub nr. 6844/C, în sensul de a numi un expert evaluator care să stabilească valoarea terenului de 72 mp. Totodată, să emită titlul de despăgubiri conform valorii stabilite. În plus, pârâta a fost obligată la penalităţi de întârziere de 100 lei/zi de la pronunţarea hotărârii şi până la ducerea la îndeplinire a obligaţiei trasată de instanţă.

Prin decizia nr. 003/R-CONT din 05.06.2013 a Curţii de Apel Piteşti a fost admis recursul declarat de pârâta A.N.R.P., s-a casat sentinţa civilă nr.1331/2012 a Tribunalului Vâlcea şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.

La data de 12.03.2014 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea cu privire la cererea introductivă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei cu privire la capetele 1 şi 2 din acţiune, iar pe fondul cauzei solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La data de 31.03.2014 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 2452/08 aprilie 2014 Tribunalul Vâlcea a respins excepţiile invocate de pârâtă, a admis, în parte, acţiunea reclamantului MG în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr.10/2001, a obligat pârâta să evalueze terenul în suprafaţă de 72 m.p. situat în S., judeţul Vâlcea şi să emită titlul de despăgubire.

A fost respinsă cererea privind penalităţile.

178

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că excepţiile invocate prin întâmpinare de pârâtă sunt nefondate.

Asupra excepţiei de necompetenţă materială, s-a pronunţa Curtea de apel în mod irevocabil prin Decizia nr.2003 R-CONT din 05.06.2013.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a reţinut că pârâta a fost chemată în judecată pretinzându-se despre acestea că are obligaţii corelative dreptului dedus judecăţii, izvorâte din H.G. nr.572/2013 şi Legea nr.165/2013 fiind astfel subiect pasiv al raportului juridic procesual dedus judecăţii faţă de care reclamantul prin cererea de chemare în judecată vrea să-şi valorifice dreptul pretins.

Prin Dispoziţia nr. *** s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale reclamantului, pentru imobilul pe care l-a avut în proprietate înainte de expropriere compus din teren în suprafaţă de 72 m.p.

S-a reţinut că potrivit art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Prin Legea nr.165/2013 s-a reglementat procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001, dar în speţă se aplică cu prioritate Protocolul art.1 ca normă supranaţională, dreptul reclamantului se circumscrie acţiunii de bun aşa cum este reglementat de primul protocol.

Acest drept al reclamantului a fost stabilit la data de 30.12.2005 trecând aproximativ 7 ani până la introducerea acţiunii, urmare a pasivităţii autorităţii pârâte de a face demersuri pentru realizarea dreptului.

Având în vedere acest termen nerezonabil instanţa a apreciat că pârâta a afectat substanţa dreptului, practic lipsindu-l pe reclamant de bunul său stabilit printr-un act administrativ de autoritate o lungă perioadă de timp.

În ceea ce priveşte petitul nr.3 (plata daunelor cominatorii) s-a reţinut că nu există elemente sau dovezi din care să rezulte că pârâta va avea o atitudine negativă faţă de soluţia pronunţată.

179

Împotriva acestei sentinţa a declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În motivare, se arată că în cadrul Autorităţii este organizat Secretariatul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care asigură lucrările acestei comisii şi analizarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.

Potrivit Legii nr. 165/2013, s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuţiile CCSD şi care procedează potrivit art. 21 – 26 din lege, prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii.

ANRP emite titluri de plată în condiţiile art. 31 şi art. 41 din Legea nr. 165/2013, plata efectivă realizându-se de Ministerul Finanţelor publice în termenul prevăzut de lege.

Ca atare, ANRP nu este învestită cu emiterea deciziei de compensare, acesta fiind atributul exclusiv al Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca autoritate distinctă.

Pe de altă parte, se susţine că Direcţia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu are capacitate procesuală pasivă faţă de art. 56 NCPC şi art. 21 alin. 1 lit.a) din H.G. nr. 365/2005.

Direcţia nu este o instituţie cu personalitate juridică, reprezentând numai o structură funcţională în cadrul ANRP, astfel încât nu poate avea capacitate procesuală.

Se susţine şi excepţia prematurităţii acţiunii, faţă de art. 4 din Legea nr. 165/2013 şi de art. 21 alin. 5 rap la art. 34 din acelaşi act normativ.

MG a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând că acţiunea a fost introdusă în anul 2012, legea nouă neputând să retroactiveze, iar autoritatea recurentă avea posibilitatea să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

În întâmpinarea depusă la dosarul de fond în primul ciclu procesual, ANRP a invocat excepţia lipsei calităţii

180

procesuale pasive a Direcţiei pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, din cadrul ANRP şi excepţia lipsei capacităţii procesuale a acestei direcţii, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 361/2005.

Tribunalul a respins excepţiile, însă sentinţa a fost casată cu trimitere spre rejudecare, pentru considerente care nu au ţinut de modul de soluţionare a excepţiilor, ci de întocmirea dispozitivului, Curtea reţinând nesoluţionarea fondului.

În rejudecare, în faţa tribunalului, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus din nou întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, faţă de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, intervenită pe parcursul soluţionării litigiului.

Instanţa a respins din nou excepţiile invocate de pârâtă, reţinând că ANRP a fost chemată în judecată pentru a fi obligată să soluţioneze cererea reclamantului, obligaţii izvorâte din H.G. nr. 572/2013 şi din Legea nr. 165/2013.

Or, potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data soluţionării cauzei, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii; b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; c) asigură coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile; d) ia alte măsuri legale necesare aplicării prezentei legi.

De asemenea, art. 17 alin. 5 din lege arată că Secretariatul Comisiei Naţionale preia toate atribuţiile, drepturile şi obligaţiile Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Totodată, potrivit art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, se abrogă prevederile referitoare la procedura de urmat de către CCSD reglementate în titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

181

mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice dispoziţie contrare noii legi.

Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2014, aşa cum au fost cenzurate în controlul de constituţionalitate, vechea procedură reglementată de Legea nr. 247/2005 şi entităţile acolo reglementate au fost înlocuite cu dispoziţiile noului act normativ, din perspectiva calităţii procesuale pasive, atribuţiile CCSD fiind preluate de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Însă, în contextul în care prezentul litigiu a fost declanşat la 29.05.2012, cu mult anterior adoptării Legii nr. 165/2013, ţinând seama şi de excepţiile invocate de către ANRP în primul ciclu procesual şi completarea acestora în faţa tribunalului în faza rejudecării, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a exercitat rolul activ necesar în vederea lămuririi cadrului procesual subiectiv pasiv, în aplicarea art. 129 din Cod procedură civilă anterior rap. la art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004.

Tocmai pentru lămurirea raporturilor juridice procesuale, pe temeiul normelor de drept substanţial, care statuează asupra competenţelor autorităţilor administrative, potrivit celui din urmă text menţionat, instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.

Văzând excepţia lipsei calităţii procesuale a Direcţiei pentru coordonare a aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul ANRP, devenită ulterior excepţia lipsei capacităţii procesuale, determinat de lipsa personalităţii juridice a Direcţiei, coroborat cu întâmpinarea depusă în dosarul de rejudecare, în care se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, Curtea a constatat că, deşi s-a învederat instanţei modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 165/2013, aceasta nu a avut în vedere constituirea corectă a cadrului procesual pasiv.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea a reţinut, însă, că în materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală nu este condiţionată de calitatea de subiect de drept distinct a pârâtului, ci se află în strânsă legătură cu serviciul sau autoritatea în competenţa căreia legea conferă atribuţii în vederea emiterii actelor. Ca

182

atare, calitatea procesuală a acestor entităţi este determinată de prevederile legale, dacă potrivit acestora respectiva entitate are atribuţii în emiterea actelor administrative.

Faţă de art. 4 şi art. 17 din Legea nr. 165/2013, tribunalul era obligat să facă aplicarea noului act normativ, punând în discuţia părţilor cadrul procesual subiectiv pasiv, ceea ce nu a înţeles să facă, trecând peste excepţiile invocate, împotriva prevederilor menţionate.

Văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi alin. 5 Cod procedură civilă rap. la art. 161 din Legea nr. 554/2004, văzând totodată data la care a fost sesizată instanţa cu prezenta cerere, particularitatea litigiului determinată de intervenirea unui act normativ nou pe parcursul acesteia şi lipsa de rol activ a instanţei, Curtea a constatat că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi, faţă de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, constatând că a mai fost pronunţată o decizie de casare cu trimitere, a reţinut cauza spre rejudecare.

183

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Aplicarea procedurii simplificate. Schimbarea încadrării juridice a faptei.

Art. 374 alin. 4 , art. 375 şi art. 377 Cod procedură penală

Art. 291 şi art. 244 Noul Cod penal

Aplicarea procedurii simplificate presupune că recunoaşterea faptelor trebuie să fie voluntară, necondiţionată şi integrală, aşa cum acestea sunt menţionate în actul de sesizare al instanţei, iar pe baza acestei recunoaşteri judecata se limitează numai la probele administrate în cursul urmăririi penale.

În ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de trafic de influenţă în infracţiunea de înşelăciune, se constată că între cele două infracţiuni există deosebiri fundamentale, atât în ceea ce priveşte obiectul juridic şi latura obiectivă a acestuia, cât şi, în mod special, în legătură cu trăsăturile ce caracterizează conduita subiectului activ.

Cu toate că în speţă s-a realizat o pagubă în patrimoniul denunţătorului, criteriul decisiv de distincţie între cele două infracţiuni este acela că, în cazul traficului de influenţă, se întâlneşte o diminuare patrimonială voluntară.

(Decizia penală nr. 526/A/08 octombrie 2014)

184

Prin sentinţa penală nr.1400 din 8 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins cererea formulata de inculpat, având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptei reținută in sarcina acestuia, prin actul de sesizare a instanței, in infracțiunea de înșelăciune prev.de art.244 NCPen.

In baza art. 386 Cod pr. pen, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută in sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanței, din infracțiunea prev de art 257 alin 1 Cod penal 1969 in infracțiunea prev de art 291 alin 1 NCPen.

In baza art 291 alin 1 NCPen cu aplicarea art 5 NCPen, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC.pen.s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioada de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

In baza art.404 alin.4 lit.a Cod pr.pen, rap la art.72 NCPen, s-a dedus din pedeapsa principala durata reținerii de 24 ore - din data de 28.11.2012

In baza art.91 NC.pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani si 6 luni, stabilit in baza art. 92 NC.pen.

În baza art. 93 alin. (1) NC.pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere :

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş, la datele fixate de această instituţie ;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

185

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) NC. pen., s-a impus inculpatului să se conformeze obligaţie de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat in colaborare cu alte instituții comunitare

În baza art. 93 alin. (3) NC. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Comunei M., judeţul Argeş sau in cadrul Primăriei Comunei S., judeţul Argeş pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art.91 alin. (4) NC. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 NC. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr 820/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul, cercetat sub aspectul săvârșirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin 1 C. pen.

În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt, că la data de 27.11.2012 inculpatul i-a pretins denunțătorului D.S. suma de 300 euro, pentru a-l ajuta sa promoveze proba practica pentru obținerea permisului de conducere, prin intervenția pe lângă un funcționar din cadrul SPCRPCIV Argeș, care ar fi făcut ca proba practică să fie susținută cu persoana care trebuie, bani primiți de altfel in acest scop la data de 28.11.2013.

Pe parcursul judecății au fost audiați inculpatul, martorul denunțător D.S. si martorul propus de care inculpat, numitul O.I., ale căror declarații au fost consemnate si atașate la dosarul cauzei.

Analizând ansamblul materialului probator administrat in cele doua faze ale procesului penal, instanța de fond a reţinut următoarea situație de fapt:

In data de 19.07.2012, numitul D.S. a formulat un denunț, in care aducea la cunoștința organelor de urmărire penală împrejurarea că inculpatul i-a solicitat suma de 300 euro, pentru a-l ajuta sa promoveze proba practica in scopul obținerii permisului de conducere, lăsând să se înțeleagă ca are influenţă supra unor persoane cu astfel de atribuții din cadrul SPCRPCIV Argeș.

186

Instanţa de fond a reţinut, că din discuția purtata in mediu ambiental de către denunțător cu inculpatul la data de 28.11.2014, se constată că, după ce martorul îl anunța pe inculpat că a promovat proba teoretica pentru obținerea permisului de conducere, acesta din urma îi pretinde suma de 300 euro pentru a-i asigura promovarea probei practice, sumă ce trebuia remisă persoanei pe lângă care inculpatul pretindea că are influenţă, până la data de 29.11.2012, zi in care D.S. era programat pentru susținerea probei practice, urmând ca cei doi sa se întâlnească in acest scop in dimineața zilei de 28.11.2012.

La aceasta dată, conform înregistrărilor discuțiilor purtate in mediul ambiental intre denunțător si inculpat, acesta din urmă i-a comunicat martorului că a rezolvat-o de aseară, că nu știe cu cine va susține examenul, dar va susține cu unul dintre examinatorii D,T,P sau G.

Conform procesului verbal încheiat cu ocazia prinderii in flagrant a inculpatului la data de 28.11.2012, s-a descoperit asupra acestuia suma de 300 de euro, in bancnote care anterior fuseseră marcate chimic si predate denunțătorului.

Inculpatul, atât pe parcursul urmăririi penale, cât si in declarația dată in cursul cercetării judecătorești, nu a negat primirea sumei de 300 de euro de la denunțător, însă a încercat sa acrediteze ideea ca această suma de bani reprezintă o datorie mai veche pe care o avea de onorat D.S., aspect invocat de altfel si de către martorul propus in apărare de către inculpat, numitul O.P si a arătat ca fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei in infracțiunea prev de art 244 N Cpen. .

Instanța de fond, însă, nu a avut in vedere cele învederate de către inculpat in ceea ce privește destinația sumei de 300 de euro primită de la denunțător, această susținere fiind in mod vădit contrazisă de convorbirile telefonice si discuțiile in mediul ambiental purtate de către denunțător cu inculpatul, din care reiese clar ca suma la care s-a făcut referire era pretinsă de către inculpat pentru a interveni pe lângă persoane ce aveau atribuții in ligatură cu promovarea probei practice in vederea obținerii permisului de conducere de către D.S.

187

Împrejurarea că inculpatului nu-i sunt străine aceste practici, a constatat instanţa de fond, rezultă si din datele obținute in urma punerii in aplicație a autorizațiilor pentru interceptarea convorbirilor telefonice si in mediul ambiental, procese verbale de supraveghere operativă şi planșe foto, din care reiese ca inculpatul frecventează cu regularitate zona in care se afla sediul SPCRPCIV Argeș şi, totodată poarta convorbiri telefonice, cu diverse persoane care îi cer să le ajute in legătură cu înmatricularea unor autoturisme sau întocmirea dosarelor pentru susținerea examenului de conducere. In acest sens, a menţionat instanţa de fond, este şi discuția purtată la data de 1.11.2012, de către inculpat cu o persoana neidentificata, care i-a comunicat, folosind un limbaj codificat, ca a luat ala si ca este programat pe 7, miercuri, urmând să se întâlnească luni pentru a discuta.

Prin urmare, instanța de fond a respins cererea formulata de inculpat, având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptei in infracțiunea de înșelăciune prev de art 244 N C pen si a reţinut că fapta inculpatului care a pretins denunțătorului D.S. suma de 300 euro, pentru a-l ajuta sa promoveze proba practica pentru obținerea permisului de conducere, prin intervenția pe lângă un funcționar din cadrul SPCRPCIV Argeș, bani primiți de altfel in acest scop la data de 28.11.201, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influenţă.

S-a constatat că inculpatul a fost trimis in judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev de art 257 alin 1 Cod penal 1969, infracțiune care se regăsește in dispozițiile art.291 alin 1 NCPen, dispoziții mai favorabile din punct de vedere al tratamentul sancționator așa încât, in baza art.386 Cod pr.pen., instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută in sarcina inculpatului prin actul de trimitere in judecată din infracțiunea prev de art 257 alin 1 Cod penal 1969 in infracțiunea prev de art 291 alin 1 NCPen

Reținând vinovăţia inculpatului, in raport de fapta dedusă judecații, instanța de fond a constatat, că se impune condamnarea acestuia, având in vedere în procesul individualizării sancţiunii criteriile prevederile art.74 NCod penal şi anume modul de desfăşurare a activităţii infracţionale, constând in racolarea de către inculpat a unor persoane cărora le oferea ajutor in obținerea permisului de conducere,

188

in schimbul unor sume de bani ce urmau a fi remise unor funcționari din cadrul SPCRPCIV Argeș, prin aceasta creându-se suspiciunea ca funcționarii respectivi sunt coruptibili si ar acționa sub influenta unor terțe persoane, acțiune menita să-i discrediteze pe aceștia, împrejurarea că inculpatul nu are loc de munca si obținea diverse sume de bani prin prestarea unor astfel de servicii.

Pe de altă parte, instanța de fond a ţinut seama de vârsta inculpatului şi de împrejurarea că acesta nu are antecedente penale.

Așa fiind, instanța de fond a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC.pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioada de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

In baza art 404 alin 4 lit a Cod pr pen, rap la art 72 NCPen, s-a dedus din pedeapsa principală durata reținerii de 24 ore - din data de 28.11.2012

Având in vedere ca inculpatul nu prezintă antecedente penale, se afla la o vârsta la care poate conștientiza cu ușurință consecințele negative ale săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, împrejurarea ca acesta s-a prezentat la toate termenele de judecata, si-a manifestat acordul de a presta o munca neremunerata in folosul comunităţii, instanța de fond a apreciat că aplicarea pedepsei este suficienta si, chiar si fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, așa încât, in baza art. 91 NC.pen., s-a dispus dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani si 6 luni, stabilit in baza art. 92 NC.pen.

189

În baza art. 93 alin. (1) NC.pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere :

a)să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş la datele fixate de această instituţie ;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură a

permite controlul mijloacelor sale de existenţă.În baza art. 93 alin. (2) lit. b) NC. pen., s-a impus

condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat in colaborare cu alte instituții comunitare

În baza art. 93 alin. (3) NC. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Comunei M., judeţul Argeş sau in cadrul Primariei Comunei S., judeţul Argeş, pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) NC. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 NC. pen.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, fără a depune în scris motive, însă prin apărătorul său in fata instanţei a susţinut trei critici referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate după cum urmează:

În primul rând instanţa de fond ar fi trebuit să interpreteze declaraţia inculpatului ca o recunoaştere deplină, de vreme ce acesta a arătat că suma de bani i-a pretins-o denunţătorului pentru a facilita proba practică la opţiunea permisului de conducere, lăsându-l să creadă că are influenţă faţă de examinatori. Ca o consecinţă, dând eficienţă acestei recunoaşteri depline, instanţa de fond trebuia să reducă cu o treime limitele de pedeapsă in cadrul procedurilor simplificate.

În al doilea rând inculpatul apreciază că fapta comisă de acesta este de fapt o înşelăciune deoarece l-a minţit pe denunţător pentru a obţine de la acesta suma de bani respectivă, instanţa de fond respingând în mod greşit cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat în acest sens.

190

În cele din urmă, se apreciază că termenul de încercare este prea mare, iar inculpatul nu a fost întrebat dacă doreşte s-au nu să presteze muncă în folosul comunităţii.

Examinând apelul inculpatului , în raport cu motivele invocate cât şi din oficiu conform art. 417 Cod pr.penală, curtea îl apreciază neîntemeiat în conformitate cu următoarele argumente.

În legătură cu primul motiv de apel, referitor la aplicarea procedurii simplificate care ar fi avut drept consecinţă reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, prev.de lege pentru fapta comisă , curtea arată că în conformitate cu disp.art. 374 alin.4 Cod pr.penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepsele c detenţie pe viaţă, preşedintele pune in vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate in cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute in sarcina sa.

Aceasta presupune că recunoaşterea faptelor trebuie să fie voluntară, necondiţionată şi integrală aşa cum acestea sunt menţionate in actul de sesizare al instanţei, iar pe baza acestei recunoaşteri judecata se limitează numai la probele administrate în cursul urmăririi penale.

Nici nu poate fi vorba de aşa ceva in prezenta cauză, cu ocazia audierii inculpatul precizând expres că nu solicită aplicarea procedurilor simplificate, procesul evoluând apoi cu administrarea probelor cu înscrisuri şi audiere de martori, ipoteză în care incidenţa textului art. 396 alin.10 privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă este exclusă.

În ce priveşte schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de trafic de influenţă pentru care a fost trimis in judecată inculpatul în infracţiunea de înşelăciune, în mod corect instanţa de fond a respins această cerere formulată de inculpat.

În acest sens curtea arată că între cele două infracţiuni există deosebiri fundamentale atât in ce priveşte obiectul juridic şi latura obiectivă a acestora cât în mod special în legătură cu trăsăturile ce caracterizează conduita subiectului activ.

Astfel, obiectul juridic al infracţiunii de trafic de influentă îl constituie încrederea în prestigiul şi integritatea funcţionarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul

191

juridic al infracţiunii de înşelăciune constă doar în buna credinţă ce trebuie să existe în cadrul relaţiilor sociale ce privesc patrimoniul.

Pe de altă parte traficul de influenţă poate exista, de exemplu in varianta pretinderii unei sume de bani sau alte foloase, independent de producerea vreunei pagube, de vreme ce de esenţa infracţiunii de înşelăciune este atingerea adusă patrimoniului subiectului pasiv.

În fine, în ipoteza când traficul presupune prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase acţiune ce se regăseşte şi în cazul laturii obiective al infracţiunii de înşelăciune, se analizează celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de tragic de influenţă, şi cu toate că în ipoteza de speţă s-a realizat şi o pagubă în patrimoniul denunţătorului criteriul decisiv de distincţie intre cele două infracţiuni este acela că în cazul traficului de influenţă se întâlneşte o diminuare patrimonială voluntară.

Cu alte cuvinte, inducerea in eroare specifică înşelăciunii are drept consecinţă o pagubă in patrimoniul subiectului pasiv cu care acesta nu este de acord aşa cum se întâmplă în privinţa traficului de influenţă unde cumpărătorul de influenţă oferă benevol suma de bani pretinsă de traficant.

In fine, în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate cu referire la durata termenului de supraveghere, curtea arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin.1 instanţa avea posibilitatea să stabilească o durată de supraveghere între doi şi patru ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.

Oprindu-se la un termen de doi ani şi şase luni instanţa de fond s-a apropiat sensibil de limita minimă a termenului de supraveghere şi ţinând seama şi de cuantumul pedepsei principale care a fost stabilită la doi ani închisoare, prin urmare la limita minimă a regimului sancţionator specific infracţiunii de trafic de influenţă, rezultă că prima instanţă s-a orientat către sancţiunile cele mai mici pe care le avea la dispoziţie, potrivit legii, respectând întru-totul criteriile art. 74 din Codul penal, motiv pentru care curtea consideră că nu este necesară o intervenţie în ce priveşte regimul sancţionator.

Pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte care să determine reformarea hotărârii atacate, în conformitate cu disp.art. 421 alin.1 lit.b Cod pr.penală, Curtea a respinS ca

192

nefondat apelul inculpatului, obligându-l pe acesta potrivit disp.art. 275 alin.2 C.p.p. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat.

2. Aplicarea legii penale mai favorabile. Art. 5 Cod penal

Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii Constituţionale

Art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002Art. 336 Cod penal

Legea penală mai favorabilă, procedând la o evaluare globală a dispoziţiilor legilor penale succesive, în cazul infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, este legea veche, dacă instanţa se orientează la pedeapsa închisorii.

(Decizia penală nr. 528/A/08 octombrie 2014)

Prin sentinţa penală nr. 194 din data de 14 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată în infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, cu aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul la 8 luni închisoare, pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.

În baza art. 81 Cod penal anterior (din 1969), cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 8 luni, stabilit potrivit disp. art. 82 Cod penal anterior (din 1969).

Totodată, s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal anterior (din 1969) şi asupra art. 15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012.

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 350 lei.

193

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin rechizitoriul din data de 13.01.2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr. 550/P/2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Efectuând judecata în procedura recunoaşterii vinovăţiei şi coroborând probele administrate în faza de urmărire penală, instanţa de fond a constatat că, la data de 14.01.2013, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, inculpatul a condus autoturismul marca *** cu nr. de înmatriculare ***, pe raza municipiului Rm. Vâlcea, având ca pasager pe scaunul din stânga faţă (întrucât autoturismul este prevăzut cu volan pe partea dreaptă), pe martora BF.

În jurul orelor 23.03 -23.04, în timp ce se deplasa pe B-dul Tineretului din municipiul Rm. Vâlcea, din direcţia str. LC. Brătianu către B-dul Dem Rădulescu, inculpatul a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autoturismul marca Opel Corsa, cu nr. de înmatriculare ***, condus de martora ZGA, care rula din sens opus. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a numitei ZGA, care a fost transportată la Spitalul Judeţean Vâlcea, pentru a i se acorda îngrijiri medicale, ulterior fiindu-i stabilit diagnosticul: TCC acut minor, contuzie coloană cervicală, contuzie umăr stâng.

La locul accidentului rutier, la orele 23.36, inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,62 mg/l alcool pur în aerul expirat, astfel că sus-numitul fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea unde, la orele 23.50 şi respectiv orele 00.50, i-au fost recoltate probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.

Conform buletinelor de analiză toxicologică - alcoolemie nr. A12 82/83 din 16.01.2013, în data de 14.01.2013, la orele 23.50 inculpatul prezenta o alcoolemie de 1,00 g.%0, iar la orele 00.50, acesta prezenta o alcoolemie de 0,95 g.%0.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. 1861/i/2013 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti pe parcursul urmăririi penale, inculpatul ar fi putut avea la data de 14.01.2013, orele 23.03 – 23.04, o alcoolemie teoretică în

194

creştere de cca. 0,85 – 0,95 g%o în funcţie de starea reală de plenitudine a stomacului.

Pe parcursul cercetărilor, inculpatul a adoptat o poziţie oscilantă, prezentând mai multe variante în ceea ce priveşte consumul băuturilor alcoolice.

Prima instanţă a reţinut că la momentul săvârşirii, fapta inculpatului, de a conduce pe drumurile publice un autovehicul având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, era incriminată de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep. şi pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

S-a constatat că, în cursul judecăţii cauzei, la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare Noul Cod penal, care incriminează, prin dispoziţiile art. 336 alin. 1, fapta constând în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, sancţiunea fiind închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda.

De asemenea, s-a avut în vedere că legea nouă prevede alternativ pedeapsa amenzii, motiv pentru care s-a constatat că aceasta constituie „lege penală mai favorabilă”, în sensul art. 5 din Codul penal. Într-o atare situaţie, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată în infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În consecinţă, constatând că fapta există, constituie infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal şi a fost săvârşită de inculpatul, prima instanţă a dispus condamnarea acestuia la 8 luni închisoare, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală.

La individualizarea pedepsei, s-au avut avute în vedere dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii (astfel cum au fost descrise mai sus); starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită (observându-se în acest context că inculpatul, pe fondul consumului de alcool, a fost implicat şi într-un accident rutier soldat cu vătămarea unei persoane); lipsa antecedentelor penale în privinţa inculpatului;

195

nivelul de educaţie (studii medii), vârsta, situaţia familială (necăsătorit) şi socială (vânzător) a inculpatului.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii, în lumina prevederilor mai favorabile ale Noului Cod penal, judecătorul fondului a apreciat că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, în cauză această pedeapsă nu este necesară. Dat fiind faptul că nu i-a interzis inculpatului exercitarea vreunuia din drepturile prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a, b şi d – o, cu titlu de pedeapsă complementară, instanţa nu i-a interzis acestuia nici exercitarea vreunuia din aceste drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

Constatând îndeplinite condiţiile legale şi apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 8 luni, stabilit potrivit disp. art. 82 Cod penal anterior (din 1969).

Împotriva sentinţei a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care a solicitat, într-un prim motiv, aplicarea legii penale mai favorabile prin evaluarea globală a acesteia, iar nu pe instituţii autonome, sens în care a apreciat că sunt mai favorabile dispoziţiile penale vechi.

Într-o a doua critică, a solicitat majorarea cuantumului pedepsei, precum şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi interzicerea dreptului inculpatului de a mai conduce, apreciind că suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 8 luni aplicate de prima instanţă nu realizează scopul acesteia.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi condiţiile prev. de art. 417, art. 418 Cod de procedură penală, Curtea a constatat că este fondat apelul formulat de procuror, sub aspectul identificării legii penale mai favorabile, dar şi al modalităţii de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului.

Cu privire la situaţia de fapt, Curtea a constatat că aceasta a fost corect reţinută de prima instanţă de judecată, deoarece din probele administrate în cursul urmăririi penale, necontestate de inculpat, rezultă că la data de 14.01.2013, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, acesta din urmă a condus autoturismul marca ***, cu numărul de înmatriculare

196

*** pe drumurile publice din municipiul Rm. Vâlcea, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,00 gr.%o.

Din probatoriul administrat mai rezultă şi faptul că, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul a pătruns cu autoturismul pe contrasens, intrând în coliziune cu un alt autoturism, care circula regulamentar din sens opus, iar în urma impactului s-a produs vătămarea corporală a conducătorului acelui autoturism (numita Zaim Gheorghiţa Aritia), testarea inculpatului pentru stabilirea îmbibaţiei alcoolice având loc după sosirea la faţa locului a unui echipaj de poliţie.

Curtea constată că fapta inculpatului se impune a fi încadrată în prevederile legale în vigoare la momentul săvârşirii sale, respectiv art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., aceasta fiind legea penală mai favorabilă inculpatului, pentru considerentele următoare:

Astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii Constituţionale, identificarea legii penale mai favorabile se face prin evaluarea globală a dispoziţiilor unei legi, iar nu prin aplicarea dispoziţiilor mai favorabile din fiecare lege.

Prima instanţă nu a procedat la o evaluare globală a legilor penale succesive, pentru a se putea identifica acea lege care conţine dispoziţiile legale mai favorabile inculpatului sub aspectul tuturor instituţiilor juridice incidente în speţă, ci a aplicat ambele legi succesive, respectiv dispoziţiile noului Cod penal cu privire la încadrarea juridică a faptei şi condamnarea inculpatului, dar în acelaşi timp şi pe cele ale vechiului Cod penal în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei.

Or, procedând la o evaluare globală a dispoziţiilor legilor penale succesive, se constată că art. 336 alin. 1 din noul Cod penal prevede un regim sancţionator mai blând decât cel prevăzut de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 doar prin faptul că, pe lângă pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani, prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii penale.

Acest aspect nu este însă, în concret, mai favorabil inculpatului în speţa de faţă, deoarece instanţa nu se poate orienta asupra pedepsei amenzii penale, în raport de îmbibaţia alcoolică în sânge a inculpatului, dar mai ales de faptul că infracţiunea a fost săvârşită pe drumuri din municipiul Rm. Vâlcea intens circulate, în autoturismul condus de inculpat aflându-se şi un pasager, a cărei integritate corporală şi viaţă a fost pusă în pericol.

197

De altfel, dincolo de urmările mult mai grave care se puteau produce, Curtea are în vedere şi pe cele care deja s-au produs, sens în care reaminteşte faptul că inculpatul a pierdut controlul volanului, a intrat pe contrasens şi a lovit un alt autoturism care circula regulamentar din sens opus, al cărui şofer a şi suferit un traumatism cranio-cerebral acut minor, contuzii la coloană cervicală şi la umărul stâng.

În raport de toate aceste împrejurări, respectiv de poziţia oscilantă a inculpatului pe parcursul procesului penal cu privire la felul şi cantitatea băuturilor alcoolice consumate înainte de a se urca la volan, nu ar fi suficientă aplicarea unei amenzi penale ori amânarea aplicării pedepsei, fiind întemeiată critica formulată de procuror, în sensul necesităţii supravegherii inculpatului pe durata suspendării executării pedepsei, precum şi interzicerea dreptului acestuia de a nu conduce autovehicule pe durata termenului de încercare.

În acelaşi timp, sunt mult mai favorabile pentru inculpat dispoziţiile din Codul penal anterior referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prev. de art. 86/1 şi următoarele, deoarece, pe de o parte, nu prevăd obligaţia ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi nici condiţia manifestării unui acord prealabil al inculpatului în acest sens, iar pe de altă parte, la împlinirea termenului de încercare intervine de drept reabilitarea celui condamnat, beneficiu care nu a mai fost prevăzut în noul Cod penal.

Este neîntemeiată critica formulată de procuror cu privire la cuantumul pedepsei închisorii, care nu se impune a fi majorat. Chiar dacă prima instanţă a aplicat inculpatului pedeapsa minimă prevăzută de lege (după reducerea cu o treime ca urmare a aplicării procedurii recunoaşterii vinovăţiei), în raport de criteriile de individualizare prev. de art. 74 Cod penal şi având în vedere modalitatea de executare considerată potrivită, cea a suspendării sub supraveghere, Curtea constată că această pedeapsă este aptă a conduce la atingerea scopului prev. de art. 52 Cod penal anterior.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod de procedură penală, Curtea a admis apelul declarat, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a înlăturat schimbarea încadrării juridice a faptei şi condamnarea inculpatului.

198

În baza art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, Curtea l-a condamnat pe inculpat la 8 luni închisoare.

În baza art. 86/1 Cod penal anterior, Curtea a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni, conform art. 86 /2 Cod penal anterior.

În baza art. 86/3 alin. 1 lit. a) - d) şi alin. 3 lit. e) Cod penal anterior, pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere şi obligaţii:să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune Vâlcea;să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă; să nu conducă nicio categorie de autovehicule.

I-au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 86/4 Cod penal anterior, s-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) Cod penal anterior, respectiv art. 71 alin. 5 Cod penal anterior.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. 3. Aplicarea legii penale mai favorabile.

Art. 215 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal anteriorArt. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a) Cod penal anterior

Art. 5 Noul Cod penal, art. 244 alin. 1 şi 2 Noul Cod penal

Art. 43 Noul Cod penalDecizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii

Constituţionale

În cazul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, aprecierea globală a legii penale mai favorabile se face avându-se în vedere, în principal, tratamentul sancţionator prevăzut în cele două legi succesive.

În cazul stării de recidivă postcondamnatorie, dacă s-ar face aplicarea noii legi, prin raportare la infracţiunea reţinută de prima instanţă, conform prevederilor art. 244 alin 1 şi 2 Cod penal, se ajunge la

199

un cumul obligatoriu între pedeapsa aplicată în această cauză şi restul neexecutat de 896 de zile, urmare a liberării condiţionate.

(Decizia penală nr. 533/A/09 Octombrie 2014)

Prin sentinţa penală nr.2014 din 12 mai 2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul, în prezent arestat preventiv la PNT Colibaşi, CNP 1770218221186, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 Cp cu aplic. art. 5 Cp şi art. 37 lit. a Cp şi art. 396 alin. 10 Cpp (faţă de partea vătămată SC M SRL).

În temeiul art. 61 alin. 1 Cp, s-a menţinut liberarea condiţionată privind restul de pedeapsă de 896 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 8 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b Cp, pe o perioadă de 3 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 510/06.11.2008, pronunţată de Tribunalul Prahova.

S-a dispus ca pedeapsa de 2 ani închisoare să se execute prin privare de libertate, în condiţiile art. 60 Cp.

În temeiul art. 404 alin. 4 lit. a Cpp, s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 06.01.2014 la zi.

În temeiul art. 242 alin. 2 Cpp comb. cu art. 202 alin. 1 Cpp, s-a resapins ca nefondată cererea formulată de inculpat având ca obiect înlocuirea arestării preventive.

În temeiul art. 399 alin. 1 Cpp comb. cu art. 404 alin. 4 lit. b Cpp şi art. 223 alin. 2 Cpp, s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.

În temeiul art. 71 Cp, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b Cp pe perioada executării pedepsei.

În temeiul art. 396 alin. 6 Cpp comb. cu art. 16 alin. 1 lit. g Cpp şi art. 159 Cp, s-a încetat procesul penal având ca obiect săvârşirea infracţiunii prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 Cp cu aplic. art. 5 Cp şi art. 37 lit. a Cp faţă de partea vătămată MI.

În temeiul art. 404 alin. 4 lit. f Cpp, s-a dispus restituirea motostivuitorului marca „C.” tip. ***, părţii vătămate SC M SRL, prin administrator TM în custodia căreia se află.

În temeiul art. 274 alin. 1 Cpp, a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate

200

de stat, dintre care 700 lei în faza de urmărire penală, iar onorariile avocaţi oficiu în sumă totală de 400 lei au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat, că prin rechizitoriul nr.9716/P/2013 din data de 30.01.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, în modalitatea prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cp cu aplic art.41 alin.2 Cp în cond. art.37 lit.a Cp.

În esenţă, în actul de sesizare s-a reţinut, că la datele de 28 şi 29.11.2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a indus în eroare două persoane, la momentul încheierii a câte unui contract cu fiecare persoană, prezentându-le ca adevărată o situaţie mincinoasă şi folosindu-se de mijloace frauduloase, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust.

Inculpatul a fost reţinut la data de 06.01.2014 şi a fost arestat preventiv la data de 07.01.2014, prin încheierea Judecătoriei Piteşti, pronunţată în dosarul nr.227/280/2014 pe perioadă de 29 de zile, în temeiul art.148 alin.1 lit.f Cpp, iar ulterior arestul preventiv a fost menţinut de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată.

La termenul de judecată din data de 24.03.2014, partea civilă MI s-a împăcat cu inculpatul.

Numita TM, în calitate de reprezentant legal al părţii civile SC M SRL, a comunicat instanţei că nu există posibilitatea împăcării cu inculpatul.

Inculpatul s-a prevalat iniţial de dreptul la tăcere, însă la termenul de judecată din data de 05.05.2014, a solicitat să fie audiat şi a invocat disp.art.375 Cpp, recunoscând şi regretând săvârşirea faptelor.

De asemenea, a susţinut că a formulat o contestaţie la executare întemeiată pe aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa de 8 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.510/06.11.2008, pronunţată de Tribunalul Prahova, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, iar în situaţia admiterii contestaţiei, pedeapsa anterioară ar trebui considerată executată, inclusiv restul de pedeapsă de 896 zile.

În cauză a fost audiat martorul MM, agent vânzări la SC M în calitate de administrator, acesta nu a achitat vreo rată aferentă contractului de închiriere a motostivuitorului, care a

201

fost recuperat de la o altă societate comercială, unde fusese înstrăinat de către inculpat.

Avându-se în vedere că acesta s-a împăcat cu una dintre părţile civile şi făcând aplicarea legii penale mai favorabile, urmare a intrării în vigoare a Noului Cod penal, la termenul de judecată din data de 07.04.2014, instanţa de fond, în baza art.386 Cpp a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului din infracţiunea prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cp cu aplic. art.41 alin.2 Cp în cond. art.37 lit.a Cp, în două infracţiuni prev. de art.244 alin.1 şi 2 Cp cu aplic art.5 Cp şi art.37 lit.a Cp.

Din probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut, că inculpatul locuieşte în Municipiul Ploieşti şi s-a aflat în judeţul Argeş pe parcursul lunii noiembrie 2013, până la începutul lunii decembrie 2013, fiind cazat la o pensiune de pe raza comunei Leordeni, judeţul Argeş.

În acest context, a arătat prima instanţă, în dimineaţa zilei de 24.11.2013, inculpatul s-a deplasat la Târgul Săptămânal din Municipiul Piteşti, cu scopul de a identifica potenţiale victime, pe care să le înşele, prin modalitatea ofertei de vânzare de utilaje, pe care în realitate nu le poseda, la preţuri atractive, sens în care s-a recomandat ca fiind reprezentantul unei societăţi comerciale care are probleme financiare şi este nevoit să vândă utilajele industriale la preţuri reduse.

Astfel, inculpatul a discutat cu partea vătămată MI şi a întrebat-o dacă ar fi interesată să cumpere un motostivuitor, iar întrucât aceasta şi-a exprimat intenţia de a achiziţiona un astfel de utilaj, s-au deplasat împreună cu un taxi la sediul societăţii „ F.”, unde inculpatul deţinea cu chirie un spaţiu şi i-a prezentat părţii vătămate un motostivuitor marca „ TT” cu o capacitate de 2,5 t, însă partea vătămată i-a precizat că este interesat să cumpere un motostivuitor mai mic, cu scopul să îl utilizeze în livadă.

Urmare a disponibilităţii părţii vătămate de a cumpăra un motostivuitor, inculpatul s-a interesat pe internet de societăţi care închiriază sau vând motostivuitoare corespunzător modelului indicat de către partea vătămată, folosind în acest sens o adresă de email ***, creând impresia că reprezintă interesele unei societăţi comerciale.

202

La data de 27.11.2013, inculpatul i-a contactat telefonic pe reprezentanţii SC M SRL, interesându-se de utilajele pe care le-ar putea închiria, fiindu-i comunicată pe email o ofertă de închiriere, care a fost acceptată de către inculpat. Cu sprijinul martorului BMS, inculpatul a identificat o rampă de descărcare pe str. D, judeţul Argeş, în vederea descărcării unui motostivuitor, fiind încheiat de către inculpat un contract de închiriere a spaţiului cu reprezentantul F, utilizând în acest scop facturile fiscale şi ştampila aparţinând SC SC SRL.

În consecinţă, a constatat instanţa de fond, la data de 28.11.2013, la sediul SC M SRL din comuna Mărăcineni, judeţul Argeş, a fost încheiat contractul de închiriere nr.535/28.11.2013 a unui motostivuitor marca „ ***, capacitate de 1.5 t pentru o perioadă de 2 ani cu o chirie lunară stabilită la suma de 3621,26 lei, contractul fiind încheiat între inculpat, în calitate de reprezentant al SC SC SRL şi reprezentanţii SC M SRL.

Pentru a crea convingerea acestora în sensul că va achita chiria lunară aferentă contractului de închiriere, inculpatul a pus la dispoziţia acestora trei bilete la ordin, necompletate, emise de trei bănci diferite, de natură să garanteze plata chiriei.

Utilajul închiriat a fost livrat de către societatea proprietară la adresa indicată de către inculpat ca fiind punctul de lucru al societăţii, pe str. D din Municipiul Piteşti, în realitate fiind vorba de rampa de descărcare care fusese închiriată de la F.

Având în vedere că inculpatul procedase de o asemenea manieră în scopul intrării în posesia motostivuitorului, pentru a-l închiria părţii vătămate MI, a contactat-o telefonic imediat pe aceasta şi au convenit să se întâlnească a doua zi, iar partea vătămată să aibă bani asupra sa pentru a-l cumpăra.

Pentru a crea aparenţa că este o persoană de bună credinţă şi cu posibilităţi materiale, inculpatul i-a solicitat martorului BMS să-l transporte cu autoturismul său marca *** cu nr. de înmatriculare ***, în zona Podul Viilor, pentru a se întâlni cu partea vătămată, pe care a condus-o ulterior la spaţiul din str. D, pe care i l-a prezentat că îi aparţine, deşi făcea obiectul unui contract de închiriere.

203

După ce partea vătămată a vizualizat motostivuitorul, a convenit cu inculpatul la plata sumei de 9000 de lei, care i-a fost achitată de către aceasta, utilajul fiind transportat la domiciliul părţii vătămate de către martorul CF cu o autospecială marca I., fiindu-i achitată suma de 650 de lei pentru efectuarea transportului.

Inculpatul a emis factura seria *** în numele SC SC SRL, fiind menţionat preţul de vânzare la suma de 12.400 lei, iar la rubrica „ numele delegatului” s-a trecut numele de DIE.

Prin urmare, motostivuitorul a fost transportat la domiciliul părţii vătămate din comuna Izvoarele, judeţul Dâmboviţa, de către martorul CF.

Martorul MM, angajat al părţii civile SC M. SRL, l-a contactat telefonic pe inculpat la data de 29.11.2013 în vederea predării certificatului ISCIR al utilajului, însă inculpatul a amânat întâlnirea, motivând că are o zi foarte ocupată.

Ulterior, la data de 10.12.2013, martorul respectiv s-a deplasat la punctul de lucru al SC SC SRL de pe str. D prilej cu care a aflat că între timp inculpatul a vândut motostivuitorul închiriat şi a părăsit spaţiul pe care îl închiriase de le F.

Instanţa de fond a constatat, că este de precizat, că motostivuitorul a fost identificat de către organele de poliţie la data de 18.11.2013 în comuna Voineşti, judeţul Dâmboviţa, în detenţia părţii vătămate MI, acesta fiind ridicat şi lăsat în custodia SC M SRL, fiind depozitat în curtea sediului societăţii respective din comuna Mărăcineni.

Din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că inculpatul, a intenţionat încă de la momentul abordării părţii vătămate MI în incinta Târgului Săptămânal din Municipiul Piteşti, să o inducă în eroare pe aceasta, sens în care i-a avansat o ofertă de vânzare a unui utilaj industrial la un preţ avantajos şi i-a creat convingerea acesteia că utilajul aparţine societăţii sale, aflată în insolvenţă, dar îl vinde la un preţ atât de mic întrucât are nevoie de bani.

În baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a căutat un motostivuitor corespunzător caracteristicilor tehnice indicate de către partea vătămată MI şi sub aparenţa de seriozitate în relaţiile comerciale, a încheiat contractul de închiriere a motostivuitorului, în calitate de reprezentant al SC SC SRL cu SC M SRL, iar ulterior a obţinut prin manopere frauduloase,

204

suma de 9000 de lei, care i-a fost achitată de către partea vătămată MI cu titlu de preţ al motostivuitorului.

În consecinţă, a apreciat instanţa de fond, prin exercitarea de manopere dolosive, în împrejurările expuse anterior, inculpatul a reuşit atât inducerea în eroare a părţii vătămate MI, cât şi a reprezentanţilor părţii vătămate SC M SRL, motiv pentru care în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestora sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Este de precizat, că în temeiul art.386 Cpp, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului din infracţiunea de înşelăciune în formă continuată în modalitatea prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cp cu aplic art.41 alin.2 Cp în două infracţiuni de înşelăciune, făcându-se aplicarea legii penale mai favorabile, conform art.5 Cp.

Avându-se în vedere că partea vătămată MI s-a împăcat cu inculpatul, în temeiul art.396 alin.6 Cpp comb cu art.16 alin.1 lit.g Cpp şi art.159 Cp, s-a încetat procesul penal, fiind incidentă una dintre cauzele care înlătură răspunderea penală.

Referitor la cealaltă infracţiune, la individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art.74 Cp, respectiv împrejurările şi modalitatea de comitere a acesteia, prejudiciul cauzat părţii civile SC M SRL, faptul că planul infracţional a fost conceput şi executat în mod foarte elaborat de către inculpat, care a persistat în săvârşirea de astfel de infracţiuni, fiind liberat condiţionat la data de 17.04.2013 din executarea unei pedepse de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea de fapte similare şi în raport de care se află în stare de recidivă postcondamnatorie.

Astfel, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, făcându-se şi aplicarea art.396 alin.10 Cpp, iar întrucât pe rolul Tribunalului Prahova se află o contestaţie la executare formulată de către inculpat, privind aplicarea legii penale mai favorabile referitor la pedeapsa de 8 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a,b Cp pe o perioadă de 3 ani aplicată prin sentinţa penală nr.510/06.11.2008, pronunţată de Tribunalul Prahova, iar inculpatul a fost condamnat numai pentru săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune, pentru cealaltă dispunându-se încetarea procesului penal, în temeiul art.61 alin.1 Cp s-a

205

menţinut liberarea condiţionată privind restul de pedeapsă de 826 de zile rămas neexecutat, dispunându-se ca pedeapsa să se execute prin privare de libertate, în condiţiile art.60 Cp.

În temeiul art. 404 alin. 4 lit. a Cpp, s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 06.01.2014 la zi.

În temeiul art. 242 alin. 2 Cpp comb. cu art. 202 alin. 1 Cpp, s-a respins ca nefondată cererea formulată de inculpat, având ca obiect înlocuirea arestării preventive, având în vedere că în raport de gravitatea infracţiunii comise, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, care a persistat în săvârşirea de infracţiuni contra patrimoniului, singura măsură preventivă de natură să conducă la realizarea scopului prev. de art.202 alin.1 Cpp este cea a arestării preventive.

În temeiul art. 399 alin. 1 Cpp comb. cu art. 404 alin. 4 lit. b Cpp şi art. 223 alin. 2 Cpp, s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, fiind incident în continuare cazul prev. de art.223 alin.2 Cpp.

În temeiul art. 71 Cp, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b Cp pe perioada executării pedepsei.

În temeiul art. 404 alin. 4 lit. f Cpp, s-a dispus restituirea motostivuitorului marca „***, capacitate 1,5 tone, părţii vătămate SC M SRL, în custodia căreia se află în prezent, fiind depozitat în curtea societăţii comerciale respective.

Impotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi inculpatul.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti critică sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând, în esenţă, prin motivele invocate atât în scris, cât şi oral, următoarele:

-Prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, care este o lege penală mai favorabilă, întrucât este prevăzută posibilitatea împăcării, dar nu a fost respectată decizia Curţii Constituţionale vizând aplicarea legii mai favorabile, ca instituţii globale şi nu autonome, deoarece, în cauză, s-a făcut aplicarea şi a altor prevederi legale, ce vizează vechiul cod penal.

206

-In mod greşit, prima instanţă nu a dispus revocarea restului de pedeapsă de 826 zile, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, impunându-se revocarea acestui rest, fără a se menţine liberarea condiţionată, aşa cum greşit a procedat prima instanţă.

-Nu a fost făcută o justă individualizare a pedepsei, având în vedere că inculpatul a săvârşit infracţiunile din această cauză la scurt timp după liberarea sa condiţionată, astfel că se impunea aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare.

Inculpatul a criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepsei, în sensul că se impunea aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic decât cel stabilit de prima instanţă.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, potrivit prevederilor art.417 şi art.418 Cod pr.penală, Curtea constată că numai apelul parchetului va fi admis, pentru considerentele ce vor urma:

Astfel, în cauză, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, cu referire la partea vătămată S.C. M S.R.L., încetându-se procesul penal pentru aceeaşi infracţiune prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, cu referire la partea vătămată MI.

In fapt, s-a reţinut că inculpatul, a intenţionat încă de la momentul abordării părţii vătămate MI în incinta Târgului Săptămânal din Municipiul Piteşti, să o inducă în eroare pe aceasta, sens în care i-a avansat o ofertă de vânzare a unui utilaj industrial la un preţ avantajos şi i-a creat convingerea acesteia că utilajul aparţine societăţii sale, aflată în insolvenţă, dar îl vinde la un preţ atât de mic întrucât are nevoie de bani.

În baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a căutat un motostivuitor corespunzător caracteristicilor tehnice indicate de către partea vătămată MI şi sub aparenţa de seriozitate în relaţiile comerciale, a încheiat contractul de închiriere a motostivuitorului, în calitate de reprezentant al SC SC SRL cu SC M SRL, iar ulterior a obţinut prin manopere frauduloase, suma de 9000 de lei, care i-a fost achitată de către partea vătămată MI cu titlu de preţ al motostivuitorului.

În consecinţă, a apreciat instanţa de fond, prin exercitarea de manopere dolosive, în împrejurările expuse anterior, inculpatul a reuşit atât inducerea în eroare a părţii

207

vătămate MI, cât şi a reprezentanţilor părţii vătămate SC M SRL, motiv pentru care, a apreciat, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, reţinută ca fiind săvârşită prin cele două acte repetate, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul fiind, de altfel, trimis în judecată prin rechizitoriu, pentru infracţiunea prevăzută de art.215 alin.,1, 2 şi 3 Cod penal, anterior, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, anterior.

Făcând aplicarea prevederilor art.5 şi apreciind că legea mai favorabilă este legea nouă, instanţa a condamnat pe inculpat numai pentru infracţiunea prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, cu referire la partea vătămată S.C. M S.R.L., încetând procesul penal pentru aceeaşi infracţiune cu referire la partea vătămată MI, căreia i-a achitat suma de 9.000 lei cu care o înşelase, cu titlu de preţ al motostivuitorului, întrucât aceasta s-a împăcat cu inculpatul.

Având în vedere starea de fapt menţionată, precum şi situaţia că inculpatul a fost condamnat potrivit noii legi, şi anume potrivit dispoziţiilor art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, desigur cu aplicarea art.5 Cod penal, dar în cauză au fost reţinute recidiva prev. de art.37 lit.a Cod penal, anterior, şi prevederile art.61 alin.1 Cod penal, anterior, vizând liberarea condiţionată, Curtea constată, în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr.265 din 6 mai 2014, că în cauză se impunea o hotărâre dată prin raportare la criteriul instituţiilor procesuale ce trebuiesc privite în mod global şi nu autonom, fără a fi combinate dispoziţiile din vechiul cod penal, cu cele din actualul cod penal, cum greşit a procedat prima instanţă.

Aprecierea, însă, a legii penale mai favorabile, prin prisma instituţiilor procesuale penale fie din legea veche, fie din legea nouă, se face pe baza mai multor criterii, printre care, poate cel mai important, este cel al tratamentului sancţionator privind pedeapsa, având în vedere starea de recidivă a inculpatului.

Or, Curtea constată că dată fiind starea de recidivă postcondamnatorie, dacă s-ar face aplicarea noii legi, prin raportare la infracţiunea reţinută de prima instanţă, conform prevederilor art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, se ajunge la un cumul obligatoriu dintre pedeapsa aplicată în această cauză şi pedeapsa anterioară neexecutată ori restul rămas neexecutat din aceasta, rest care este de 896 zile, urmare a liberării condiţionate. Mai exact, la pedeapsa de 2 ani închisoare,

208

aplicată în această cauză pentru infracţiunea prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal – este adevărat, numai un act al infracţiunii continuate de înşelăciune, întrucât pentru celălalt act părțile s-au împăcat – se adaugă 896 de zile, rezultând o pedeapsă de peste 4 ani, care este mai mare decât pedeapsa la care se poate orienta instanţa, potrivit legii vechi, în apelul parchetului, care solicită majorarea pedepsei – majorare justificată, având în vedere antecedentele penale ale inculpatului - pedeapsă pe care Curtea o apreciază la un cuantum de 3 ani închisoare, menţinând, totodată, şi liberarea condiţionată, aşa cum a hotărât prima instanţă.

Ca atare, chiar dacă infracţiunea prevăzută de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cod penal, ce urmează a fi reţinută în cauză, urmare înlăturării dispoziţiei de schimbare a încadrării juridice, prevede pedeapsa cu limite situate între 3 şi 15 ani, comparativ cu limitele mult mai mici între 1 şi 5 ani, cu referire la infracţiunea corespondentă prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, şi chiar dacă este înlăturată şi dispoziţia de încetare a procesului penal, cu privire la cel de-al doilea act material, cu referire la partea vătămată MI, totuşi, luând în considerare pedeapsa mai uşoară ce se poate aplica între aceste limite prevăzute de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cod penal, anterior, prin orientarea către limita minimă de 3 ani, aşa cum s-a arătat mai sus, în condiţiile în care se reţine chiar şi agravanta în formă continuată a acesteia, prin aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal, anterior, la fel şi recidiva prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, anterior, cu trimitere la art.61 Cod penal, anterior, totuşi şi în astfel de situaţii, tot prevederile codului penal anterior sunt mai favorabile, întrucât sporul ce poate fi dat pentru infracţiunea continuată este facultativ, iar recidiva prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, anterior, cu referire la art.61 lit.a Cod penal, anterior, nu implică o adăugare a unui rest de pedeapsă, aşa cum ar fi fost cazul dacă s-ar fi reţinut prevederile art.43 alin.2 din actualul cod penal.

Aşadar, faţă de cele arătate, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelul formulat de parchet, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând, a înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor, precum şi dispoziţia de încetare a procesului penal.

În baza art. 215 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal anterior şi art. 37 lit. a Cod

209

penal anterior, a fost condamnat inculpatul, la 3 ani închisoare, în condiţiile art. 57 Cod penal anterior.

În baza art.71 Cod penal anterior, au fost interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal anterior.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale, privind menţinerea liberării condiţionate, privind restul de pedeapsă de 896 zile, rămas neexecutat, aşa cum a hotărât prima instanţă.

In baza art. 424 alin.3 Cod pr.penală, a fost dedusă perioada arestării preventive din data de 12 mai 2014, data pronunţării sentinţei atacate, şi 9 octombrie 2014, data pronunţării prezentei decizii.

In ceea ce priveşte apelul declarat de inculpat, având în vedere antecedentele penale ale acestui şi luând în considerare starea de fapt, aşa cum a fost arătată mai sus, corespunzător activităţii infracţionale desfăşurată de inculpat, o activitate infracţională cu un grad de pericol social ridicat, Curtea a apreciat că nu se impune reducerea pedepsei, aşa cum solicită inculpatul, cu atât mai mult cu cât instanţa se orientează la o agravare a situaţiei inculpatului în apelul parchetului, prin orientarea la o pedeapsă de 3 ani, mai mare decât cea de 2 ani aplicată de prima instanţă.

Ca atare, Curtea, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

4. Latura civilă a cauzei Parte responsabilă civilmente. Obligarea asigurătorului, în solidar cu inculpatul, la repararea prejudiciilor cauzate de acesta din urmă şi la plata cheltuielilor de spitalizare.

Art. 86 Cod procedură penalăArt. 1382 Cod civil

Pretenţiile civile formulate de partea civilă, victimă a unui accident de circulaţie, în procesul penal, după încheierea unei tranzacţii cu asigurătorul, în care se stipulează în mod expres că partea vătămată a fost despăgubită şi că „nu mai are nici un fel de pretenţie de orice natură, prezentă sau viitoare, de la asigurătorul de răspundere civilă auto sau de la persoana vinovată de producerea accidentului” sunt nefondate.

210

În ceea ce priveşte obligarea asigurătorului în solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor de spitalizare către unităţile spitaliceşti care i-au acordat îngrijiri victimei, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 86 Cod procedură penală, prin care asigurătorul este calificat în mod expres drept parte responsabilă civilmente, obligaţia fiind convenţională.

Având această calitate, el va răspunde în solidar cu asiguratul său pentru prejudiciile cauzate de acesta din urmă.

(Decizia penală nr. 536/A/09 Octombrie 2014)

Prin sentinţa penală nr.177 din 30 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 25 şi urm. Cod procedură penală, art. 397 Cod procedură penală rap. la art. 1.381 şi urm. Cod Civil; art. 49 şi urm. din Legea nr. 136/1995; art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă TMD.

S-a constatat că partea civilă TMD a fost despăgubită de către asigurătorul cu suma de 182.232 lei, conform contractului de tranzacţie încheiat la data de 31.07.2012 şi înregistrat sub nr. ***.

S-au admis acţiunile civile formulate de unităţile medicale SPITALUL CLINIC de URGENŢĂ BUCUREŞTI, şi SERVICIUL DE AMBULANŢĂ JUDEŢEAN VÂLCEA.

A fost obligat, în solidar, pe inculpatul şi partea responsabilă civilmente S.C. A S.R.L. şi asigurătorul de răspundere civilă auto la plata următoarelor sume:

- 52.727,87 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare a victimei (c/val. serv. hoteliere + c/val. serv. medicale), plus dobânda legală pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a prezentei şi data achitării efective a debitului, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti;

- 459,20 lei, reprezentând asistenţă medicală de urgenţă şi c/val. transport victimă, către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea.

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria

211

Râmnicu Vâlcea nr. 1693/P/2011 din 11.01.2013, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului major, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în formă agravată, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal.

În esenţă, în actul de inculpare şi sesizare a instanţei, s-a reţinut că, în noaptea de 31/01.04.2011, în timp ce conducea pe DN 64, din direcţia Rîmnicu Vâlcea spre Drăgăşani, autovehiculul marca *** cu numărul de înmatriculare ***, pe raza localităţii Mihăeşti, a încălcat dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice şi, drept urmare, a cauzat un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală gravă a numitului TMD.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea sub numărul 373/288/2013.

Prin sentinţa penală nr. 303 din 27 mai 2013, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul la 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în varianta agravată.

S-au aplicat dispoziţiile art. 71 Cod penal raportat la art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal – ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 4 luni, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata termenului suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

S-a atras inculpatului atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

Sentinţa penală menţionată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 660/R/15.10.2013 a Curţii de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – parte vătămată TMD.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat că, în cauză, s-au constituit părţi civile unităţile sanitare care au acordat victimei accidentului rutier asistenţă medicală de specialitate, fiind solicitate următoarele sume de bani: 52.727,87 lei plus dobânda legală pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii şi data

212

achitării efective a debitului, de către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi 459,20 lei, reprezentând asistenţă medicală de urgenţă şi c/valoare transport, de către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea .

În cuprinsul declaraţiei date în cursul urmăririi penale, partea vătămată TMD a învederat că se constituie parte civilă, fără însă a preciza tipul şi cuantumul despăgubirilor solicitate.

La dosarul cauzei au fost depuse contractul de tranzacţie înregistrat sub nr. 4808/01.08.2012, încheiat la data de 31.07.2012, între partea vătămată TMD şi asigurătorul de răspundere civilă auto , precum şi dovada efectuării plăţii convenite.

În şedinţa publică din data de 13 mai 2013, inculpatul a învederat că achiesează la convenţia intervenită între partea vătămată şi asigurător.

În cadrul aceleaşi şedinţe publice, partea vătămată TMD a depus la dosar cerere de constituire parte civilă cu suma de 182.232 lei, reprezentând daune materiale şi morale (similară celei înscrise în contractul de tranzacţie menţionat).

Potrivit dispoziţiilor art. 161 din Codul de procedură penală, a menţionat instanţa de fond, tranzacţionarea asupra pretenţiilor civile presupune întrunirea acordului de voinţă al inculpatului, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi asigurătorului, iar, în speţă, inculpatul a achiesat verbal, fără acordul părţii responsabile civilmente S.C. A S.R.L., la convenţia intervenită la data de 31.07.2012, între partea vătămată TMD şi asigurătorul de răspundere civilă auto. Pe de altă parte, s-a apreciat că se impune clarificarea motivului depunerii de către partea vătămată a cererii de constituire parte civilă la data de 13.05.2013.

Faţă de aceste împrejurări, s-a considerat că este necesară stabilirea poziţiei procesuale a părţilor în acest sens, astfel că, s-a constatat că latura civilă a cauzei nu se află în stare de judecată, şi, în consecinţă, prin sentinţa penală nr. 303/ 27.05. 2013 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în baza art. 3201 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 347 Cod procedură penală, s-a dispus disjungerea acesteia, formarea unui nou dosar şi judecarea sa de către acelaşi complet într-o altă şedinţă.

Acţiunea civilă disjunsă a fost înregistrată pe rolul instanţei sub număr dosar 6937/288/2013.

213

Instanţa de fond a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că la data de 31.07.2012, între partea civilă TMD şi asigurătorul de răspundere civilă auto a fost încheiat contractul de tranzacţie înregistrat sub nr. 4808/01.08.2012, la care au achiesat atât inculpatul (în şedinţa publică din data de 13 mai 2013), cât şi partea responsabilă civilmente S.C. A S.R.L.

Conform clauzelor contractuale, partea civilă a primit de la societatea de asigurare suma de 182.232 lei (virată cu ordinul de plată aflat în fotocopie dosar nr. 373/288/2013), reprezentând „despăgubirea pentru întreg prejudiciul moral şi material suferit” ca urmare a accidentului rutier din data de 01.04.2011.

Din înscrisurile aflate în dosarul nr. 373/288/2013, partea civilă tmd a depus cerere de constituire parte civilă cu suma de 182.232 lei, reprezentând daune materiale şi morale (similară celei înscrise în contractul de tranzacţie menţionat).

Cu prilejul declaraţiei date în şedinţa publică din data de 9 aprilie 2014, tmd a precizat că înţelege să se constituie partea civilă cu suma de 182.232 lei, respectiv echivalentul a 40.000 euro, din care 50% reprezintă daune materiale, constând în cheltuieli ulterioare cu spitalizările, cheltuielile de deplasare la unităţile sanitare, contravaloarea tratamentului în ambulatoriu, costul unei operaţii pe care urmează să o suporte şi diferenţa dintre salariu şi indemnizaţia de concediu medical, iar 50% reprezintă daune morale. Toate acestea sunt pretenţii noi, solicitate pentru acoperirea prejudiciului survenit ulterior încheierii contractului de tranzacţie şi necunoscut la acel moment.

Analizând contractul de tranzacţie încheiat la data de 31.07.2012, cu referire expresă la clauza înscrisă la pct. 2, conform căreia partea vătămată nu mai are nici un fel de pretenţie de nicio natură, prezentă sau viitoare de la asigurătorul de răspundere civilă auto sau de la persoana vinovată de producerea accidentului, toate pretenţiile, de orice natură, fiind stinse în integralitate prin primirea sumei convenite, instanţa de fond a constatat că latura civilă a acestei cauze a fost soluţionată prin încheierea acelei tranzacţii.

Faţă de această împrejurare, a apreciat instanţa de fond, pretenţiile părţii civile pentru diferenţa dintre sumele cu care s-a constituit iniţial parte civilă şi sumele achitate deja de asigurător, recunoscute ca atare potrivit propriilor susţineri şi

214

concluzii, apar ca neîntemeiate. Faptul că efectele accidentului s-au prelungit în timp şi ulterior momentului încheierii contractului de tranzacţie nu poate justifica acordarea de către instanţa penală a unor despăgubiri suplimentare, cât timp acel contract este valabil încheiat şi, mai mult, este executat, instanţa penală neavând dreptul de a analiza legalitatea încheierii respectivului contract. În situaţia în care partea civilă apreciază că acesta prezintă vicii de natură a atrage anularea sa, se poate adresa instanţei civile cu o asemenea acţiune, pe cale separată.

În consecinţă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă tmd, astfel cum a fost ea precizată cu ocazia declaraţiei din şedinţa publică din data de 9 aprilie 2014.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut, că, în speţă, au fost formulate cereri de constituire parte civilă de către unităţile sanitare implicate în acordarea de asistenţă medicală de specialitate victimei accidentului rutier.

Unul din principiile de bază ale dreptului, consacrat în dispoziţiile art. 1.381 şi următoarele din Codul Civil, a apreciat instanţa de fond, îl constituie repararea integrală a prejudiciilor patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin fapta ilicită şi culpabilă a altei persoane.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa de fond a constatat că, în speţă, sunt întrunite cumulativ cerinţele necesare declanşării răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.381 şi urm. Cod Civil, respectiv existenţa prejudiciului suferit de părţile civile – persoane juridice, a faptei ilicite, săvârşite de inculpat, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei inculpatului, care îmbracă forma culpei.

Aşadar, instanţa de fond a admis acţiunile civile formulate de Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi, în consecinţă, a obligat inculpatul, în solidar cu asigurătorul, la plata sumelor de: 459,20 lei, reprezentând asistenţă medicală de urgenţă şi c/val. transport victimă, respectiv 52.727,87 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare a victimei (c/val. serv. hoteliere + c/val. serv. medicale), plus dobânda legală pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a prezentei şi data achitării efective a debitului, dovedite cu înscrisurile ataşate cererilor de constituire părţi civile.

215

Prima instanţă a apreciat, că repararea prejudiciilor încercate de părţile civile – unităţi medicale, va cădea în sarcina inculpatului. Alături de inculpat, va fi răspunzătoare, solidar cu acesta, să dezdăuneze părţile civile cu sumele stabilite de instanţă şi asigurătorul de răspundere civilă auto, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 republicată, privind asigurările şi reasigurările.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel partea civilă TMD şi asigurător.

Partea civilă TMD critică sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând că este nemulţumit de despăgubirile civile acordate de instanţa de fond, întrucât, deşi a încheiat o tranzacţie, prezintă în continuare incapacitate de muncă, motiv pentru care solicită a fi despăgubit de inculpat şi asigurător cu încă 182.000 de lei, deoarece au intervenit complicaţii în starea sa de sănătate, care nu au fost prevăzute în momentul tranzacţionării.

Asigurătorul critică, de asemenea, sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, arătând că nu subzistă obligarea sa în solidar cu inculpatul către unităţile spitaliceşti, cum greşit a procedat prima instanţă, o atare obligaţie existând numai în baza contractului de asigurare.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, potrivit prevederilor art. 417 şi 418 Cod de procedură penală, Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate pentru considerentele ce vor urma.

Astfel, prin sentinţa penală atacată, respectiv sentinţa penală nr. 177/30 aprilie 2014, s-a constatat că apelanta - parte civilă TMD a fost despăgubit de către asigurător cu suma de 182.232 lei, conform contactului de tranzacţie încheiat la data de 31.07.2012 şi înregistrat sub nr. 4808/01.08.2012, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate în dosarul nr. 373/288/2013 vizând latura penală a cauzei.

De menţionat că în dosarul vizând latura penală a cauzei au fost depuse contractul de tranzacţie arătat, dar TMD a depus la acest dosar şi o cerere de constituire de parte civilă cu o altă sumă de 182.232 lei – echivalentul în lei a 40.000 de euro – reprezentând daune materiale şi morale, sumă similară celei înscrise în contractul de tranzacţie precizat mai sus.

Ca urmare a acestei cereri de constituire de parte civilă, în afara tranzacţiei cu care inculpatul a fost de acord, instanţa penală, care prin hotărârea nr. 303 din 17.05.2013 a

216

dispus condamnarea inculpatului la 4 ani închisoare, în condiţiile art. 81 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 320/1 alin. 7 Cod de procedură penală, a dispus disjungerea laturii civile, disjungere ce face obiectul prezentei cauze.

Faţă de cele arătate, analizând susţinerile inculpatului, în sensul că se impunea, în afara tranzacţiei, o altă sumă de bani similară contractului de tranzacţie, întrucât au intervenit complicaţii ulterioare în legătură cu starea sa de sănătate, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a luat act de contractul de tranzacţie depus la dosarul vizând latura penală a cauzei, tranzacţie prin care societatea de asigurare s-a obligat să achite suma de 182.232 RON către partea civilă, ca asigurător de răspundere civilă, pentru prejudiciul moral şi material suferit de către partea civilă ca urmare a accidentului de circulaţie provocat din culpa inculpatului, sumă constând atât în daune morale, cât şi materiale, printre care cheltuieli cu spitalizarea, tratamentul pentru recuperare fizică ş.a., partea vătămată declarând – aşa cum rezultă din contractul de tranzacţie – că nu mai are nicio pretenţie de nicio natură, atât de la asigurătorul de răspundere civilă, cât şi de la inculpat, nici în prezent şi nici pentru viitor, toate pretenţiile de orice natură fiind stinse în integralitate prin primirea sumei mai sus menţionate.

Or, primind această sumă de 182.232 RON - echivalentul a 40.000 de euro - aşa cum a constatat prima instanţă, pretenţiile ulterioare, vizând o altă sumă suplimentară, nu pot fi primite, având în vedere tranzacţia efectuată între partea civilă şi asigurător, în sensul celor arătate mai sus,tranzacţie la care partea civilă a achiesat în condiţiile menţionate, tribunalul pronunţând astfel o soluţie legală şi temeinică în cauză.

Desigur, în măsura în care partea civilă ar considera că un asemenea contract vizând tranzacţia este afectat de vicii, care să atragă anularea, sau este îndreptăţită la alte pretenţii ca urmare a survenirii unor situaţii sau împrejurări ulterioare pronunţării hotărârii cu referire la starea de sănătate a părţii vătămate, în această situaţie partea vătămată se poate adresa, în condiţiile legii, instanţei civile pe calea separată a acţiunii civile.

În ceea ce priveşte motivele invocate de asigurător, în sensul că nu trebuia să fie obligat în solidar cu inculpatul la

217

plata cheltuielilor de spitalizare sau a celor reprezentând asistenţa medicală de urgenţă către unităţile spitaliceşti, respectiv Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea, Curtea consideră că o atare obligaţie subzistă având în vedere că, potrivit art. 86 Cod de procedură penală, de această dată, comparativ cu reglementarea anterioară, asigurătorul este calificat în mod expres ca şi parte responsabilă civilmente, textul arătat menţionând în mod expres nu numai obligaţia legală, dar şi convenţională de a repara în întregime sau în parte prejudiciul cauzat prin infracţiune, astfel că, în privinţa obligaţiei convenţionale, implicit se poate susţine că se face referire la asigurător ca urmare a contractelor de asigurare încheiate de acesta.

Cum asigurătorul este calificat ca şi parte responsabilă civilmente şi cum aceasta întotdeauna, potrivit dispoziţiilor legale răspunde în solidar cu inculpatul, în mod corect prima instanţă a dispus obligarea în solidar a inculpatului şi în solidar cu societatea de asigurare, neîmpărtăşind critica că o atare obligare trebuia făcut numai în baza contractului de asigurare , aşa cum solicită societatea de asigurare, ca apelantă în această cauză.

Aşa fiind, cum motivele invocate nu pot fi primite şi cum nu există nici alte motive, care invocate din oficiu ar atrage reformarea hotărârii atacate, Curtea, în baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod de procedură penală, a respins ca nefondate apelurile declarate.

5. Executarea mandatului european de arestare. Amânarea predării persoanei solicitate.

Art. 112 raportat la art. 58 din Legea nr. 302/2004 republicată

În cazul în care dispune amânarea predării persoanei solicitate, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de predare în vederea executării unui mandat european de arestare dispune arestarea persoanei solicitate, urmând ca mandatul de arestare provizorie să fie pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.

(Sentinţa penală nr. 168/F/17 Octombrie 2014)

218

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a sesizat instanţa cu mandatul european de arestare emis de Procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen, prin reprezentantul său IP, - Franţa privind persoana solicitată, cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de excrocherie, efectuată în bandă organizată, prev. de art. 313 - 1, 313 - 2, 313 - 7, 313 - 8 şi art. 132 - 71 din Codul penal francez, tentativă de excrocherie în bandă organizată, prev. de art. 121 - 4, 121 - 5, 313 - 1, 313 - 2, 313 - 7, 313 - 8, 132 - 71 din Codul penal francez, complicitate la excrocherie şi la tentativă de excrocherie realizată în bandă organizată, prev. de art. 121- 6, 121 - 7, 313 -1, 313 - 7, 313 - 8, 132 -71 din Codul penal francez.

Din conţinutul mandatului rezultă că persoana solicitată, în perioada anului 2011, a constituit, împreună cu alte persoane, un grup infracţional organizat, efectuând mai multe operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea fără consimţământul titularului a unor instrumente de plată electronică, fapte prevăzute în legislaţia română în art. 367 Cod penal şi art. 250 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Din verificările efectuate în cadrul procedurii prealabile prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că mandatul european de arestare emis de autorităţile franceze cuprinde informaţiile necesare prevăzute de art. 86 alin. 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi îndeplineşte condiţiile necesare prev. de art. 96 alin. 1 pentru punerea în executare a acesteia de către autoritatea judiciară română.

În consecinţă, persoana solicitată a fost căutată, localizată, identificată, audiată şi reţinută prin ordonanţa nr. 8852/II/5/2014 din data de 17.10.2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, pentru 24 de ore, începând cu data de 17.10.2014, ora 12.00 şi până la data de 18.10.2014, ora 12.00.

Instanţa a adus la cunoştinţă persoanei solicitate conţinutul mandatului emis de către autorităţile judiciare din Franţa şi a procedat la verificarea identităţii acesteia.

Persoana solicitată a fost audiată de către instanţă. Din declaraţia sa, se reţine că nu are obiecţiuni în ceea ce priveşte identitatea, este de acord cu predarea autorităţilor

219

judiciare franceze şi doreşte să beneficieze de drepturile conferite de regula specialităţii.

Din datele existente la dosar rezultă că persoana solicitată se află încarcerată în Penitenciarul Colibaşi în vederea executării unei pedepsei de 4 ani şi 8 luni închisoare, în baza mandatului de executare nr. 113/17.02.2014 emis de Tribunalul Constanţa. Prin urmare, există o situaţie care justifică amânarea predării persoanei solicitate, în conformitate cu disp. art. 58 alin. 1 din Legea nr. 302/2004.

Având în vedere cele mai sus expuse, a admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

În baza disp. art. 103 alin. 5 şi 6 rap. la art. 107 din Legea nr.302/2004, s-a va dispus executarea mandatului european de arestare emis de Procurorul Republicii pe lângă Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen prin reprezentantul său IP, procuror adjunct al republicii la data de 28 martie 2014, privind persoana solicitată.

În baza art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, s-a luat act că persoana solicitată a consimţit să fie predată autorităţilor judiciare franceze.

S-a luat act, în baza disp. art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004, că persoana solicitată nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută 24 de ore, prin ordonanţa de reţinere din 17 octombrie 2014 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.7752/II/2014.

În baza disp. art.58 alin.1 din Legea nr.302/2004, a fost amânată predarea persoanei solicitate până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea la termen a pedepsei de 4 ani şi 8 luni închisoare, conform mandatului de executare nr.113/17.02.2014 emis de către Tribunalul Constanţa.

În baza art. 103 alin.6 şi 10 din Legea 302/2004, s-a dispus arestarea, în vederea predării, pe o durată de 30 de zile, a persoanei solicitate.

În temeiul disp. art.107 alin.3 din Legea nr.302/2004, mandatul de arestare va fi pus în executare la data încetării motivelor care justifică amânarea predării.

220

În baza art. 97 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate persoana solicitată va fi transferată în România pentru executarea pedepsei.

6. Executarea mandatului european de arestare. Motiv de refuz al executării mandatului european de arestare. Ipoteza în care pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare pronunţată pe numele persoanei a cărei predare se solicită în baza unui mandat european de arestare a fost executată în întregime.

Art. 8 şi art. 98 alin1 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată

În cazul în care în statul solicitant a fost pronunţată o hotărâre de condamnare pe numele persoanei a cărei predare se solicită în baza unui mandat european de arestare, iar pedeapsa aplicată a fost executată în întregime, instanţa va refuza executarea mandatului european de arestare, întrucât, în caz contrar s-ar încălca principiul non bis in idem.

(Sentinţa penală nr. 172/F/27 octombrie 2014)

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a sesizat instanţa cu punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria de primă instanţă Munchen – Germania la data de 28 august 2014, prin care se solicită reţinerea, arestarea şi predarea persoanei solicitate.

Parchetul a solicitat arestarea persoanei solicitate în vederea predării.

Din probele administrate în cauză, Curtea a reţinut următoarele:

Autorităţile judiciare din Germania – Judecătoria de primă instanţă Munchen, la data de 28 august 2014, au emis un mandat european de arestare, solicitând predarea persoanei solicitate.

Mandatul european de aretare a fost depus la dosar, tradus în limba română, de către parchet.

Din conţinutul mandatului european de arestare rezultă că se solicită arestarea şi predarea sus-numitului, având în vedere că acesta este acuzat pentru săvârşirea

221

infracţiunii de furt calificat, constând în aceea că, la data de 14 august 2013, în jurul orei 23.10, împreună cu învinuiţii CSC, ME şi FB, care se asociaseră în prealabil într-un grup infracţional organizat pentru săvârşirea în mod continuu de fapte penale, în localitatea Wolffratshausen – Germania, strada W, au spart lacătul care asigura bicicleta tip Mountainbike, a părţii vătămate JS, pe care au sustras-o cu scopul de a-şi însuşi acest bun. Se menţionează că valoarea bunului sustras este de 2000 de euro.

Persoana solicitată a fost identificată, audiată şi reţinută de către parchet. Prin ordonanţa de reţinere dată la 14 octombrie 2014 în dosarul nr.7526/II/5/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus reţinerea persoanei solicitate, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 14 octombrie 2014, până la data de 15 octombrie 2014, ora 16.00.

Persoana solicitată a fost prezentată Curţii de Apel Piteşti în vederea executării mandatului european de arestare.

Persoana solicitată a fost audiată de către instanţă la data de 15 octombrie 2014, prilej cu care a arătat că nu are obiecţiuni în legătură cu datele de stare civilă personală, a luat cunoştinţă de Semnalarea introdusă în spaţiul Schengen emisă împotriva sa a cărui conţinut este identic cu mandatul european de arestare. A precizat însă că a fost cercetat, judecat şi condamnat pentru această faptă de către autorităţile judiciare din Austria şi a executat pedeapsa aplicată, respectiv 8 luni închisoare cu executare, 2 ani cu suspendare, şi 5 ani interdicţia de a mai intra pe teritoriul Austriei.

Pentru susţinerea apărării formulate, a depus la dosar acte justificative în limba germană.

Prin încheierea din data de 15 octombrie 2014, Curtea a respins propunerea parchetului de arestare preventivă a persoanei solicitate şi a aplicat acestuia măsura controlului judiciar. A fixat un nou termen de judecată în vederea traducerii în limba română a actelor judiciare depuse la dosar de către inculpat.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2014, Curtea a respins cererea parchetului privind aplicarea măsurii arestării la domiciliu a persoanei solicitate, a dispus menţinerea măsurii controlului judiciar faţă de persoana solicitată şi a fixat un nou termen pentru a se depune la dosar

222

traducerea actelor judiciare pe care persoana solicitată le invocă în apărarea sa.

La data de 27 octombrie 2014, instanţa a procedat la reaudierea persoanei solicitate în legătură cu datele cuprinse în mandatul european de arestare. Din declaraţia acestuia se reţine că nu are obiecţii în ceea ce priveşte identitatea, a luat cunoştinţă de conţinutul mandatului european de arestare şi a precizat că a săvârşit fapta pentru care este învinuit, respectiv furtul unei biciclete, dar a fost cercetat, judecat şi condamnat împreună cu alte persoane, inclusiv pentru această faptă de către autoritățile judiciare din Germania. A executat pedeapsa aplicată şi a acoperit prejudiciul prin restituirea bunului, întrucât a fost condus de autorităţile judiciare din Austria în Germania la partea civilă, căreia i s-a predat bicicleta. Invocă din nou, în susţinerea celor afirmate, hotărârea de condamnare a autorităţilor judiciare din Austria, pe care o depune la dosar. A afirmat că nu poate preciza localitatea de unde a sustras bicicleta, dar învederează că nu a mai săvârşit alte fapte de furt pe teritoriul Germaniei în afară de cea menţionată în hotărârea judecătorească. Nu a avut reprezentarea dacă se află pe teritoriul Germaniei sau Austriei în momentul săvârşirii faptei.

La dosarul cauzei s-au depus traducerile în limba română a actelor judiciare invocate de către persoana solicitată.

Examinând conţinutul acestor documente, Curtea reţine că, prin actul de acuzare al Tribunalului Innsbruck, ME (persoana solicitată), CSC şi FB au fost învinuiţi că „în colaborare conştientă şi voită” au sustras bunuri mobile în valoare de 3000 de euro, cu intenţia de a şi le însuşi pe nedrept şi de a-şi asigura un venit permanent din săvârşirea unor astfel de infracţiuni, reţinându-se un prejudiciu total de 10.000 de euro.

Se menţionează în actul de acuzare că, în noaptea de 13/14 august 2013, învinuiţii au forţat rastelul pentru biciclete, montat pe un autoturism, şi au sustras două biciclete Montainbike în valoare totală de 1600 de euro. Faptele sunt descrise pe larg în actul de acuzare.

La dosar se află şi comunicarea hotărârii pronunţate de către Tribunalul Innsbruk din Austria din care rezultă că, la data de 28 .11.2013, persoana solicitată a fost condamnată definitiv în dosarul instanţei cu nr. 37 Hv 133/13/p la o

223

pedeapsa privativă de libertate de 2 ani, din care s-a dispus suspendarea condiţionată pentru 16 luni, pentru infracţiunile prev. de art. 127, 129 şi 130 din Codul penal austriac. Prin comunicarea respectivă i se aduce la cunoştinţă persoanei solicitate că i se interzice intrarea pe teritoriul Austriei.

La dosar există şi o dovadă privind executarea pedepsei aplicate prin hotărârea mai sus-menţionată. Din acest document rezultă că persoana solicitată a executat pedepsele aplicate atât prin privare de libertate, cât şi în alte modalităţi dispuse de către instanţă.

De precizat că actul de acuzare al Tribunalului Innsbruk face referire la dosarul nr. 37 Hv 133/13p-43, respectiv numărul de dosar la instanţei în care s-a şi pronunţat hotărârea de condamnare pentru acuzaţiile aduse persoanei solicitate, acuzaţii menţionate mai sus.

În raport cu probele administrate, Curtea constată că există identitate între fapta menţionată în actele judiciare ale Tribunalului Innsbruck pentru care ME a fost condamnat de autorităţile judiciare austriece şi a executat condamnarea şi, respectiv, fapta pentru care autorităţile judiciare din Germania solicită predarea sus-numitului în vederea cercetării şi judecării.

Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. 1 lit. a din Legea nr 302/2004, există motiv de refuz al executării mandatului european de arestare în situaţia în care din informaţiile de care dispune instanţa rezultă că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată.

Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de lege mai sus menţionate. Persoana solicitată ME a fost judecată definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de furt al unei biciclete, săvârşită în noaptea de 13/14 august 2013, de către autoritățile judiciare al Landului Innsbruck, pronunţându-se o hotărâre de condamnare în dosarul nr. 37 Hv 133/13p -43 al instanţei. Pedeapsa aplicată a fost executată în întregime, în acest sens depunându-se la dosar actele traduse în limba română.

Având în vedere cele mai sus expuse, Curtea a respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

224

În baza disp. art. 98 alin. 1 lit. a din Legea nr. 302/2004, s-a refuzat executarea mandatului european de arestare emis la data de 28 august 2014 de autoritățile judiciare din Germania şi predarea persoanei solicitate.

În temeiul disp. art. 242 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost revocată măsura preventivă a controlului judiciar dispusă împotriva persoanei solicitate.

7. Motive de revocare a măsurii controlului judiciar legal dispuse şi menţinute în etapa camerei preliminare, după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 712 din 4.12.2014.

Art. 211-217 Cod procedură penalăDecizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4.12.2014

O.U.G. nr. 82/2014

Măsura controlului judiciar legal dispusă şi menţinută în etapa camerei preliminare nu poate fi revocată după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 712 din 4.12.2014 prin care s-a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 211-217 Cod procedură penală.

De asemenea, ascultarea inculpaţilor, în etapa judecăţii, potrivit art. 378 Cod procedură penală, nu poate constitui un motiv de revocare a controlului judiciar, atâta vreme cât raţiunea luării acestei măsuri a fost de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi administrarea în bune condiţii a probei testimoniale.

(Încheierea penală nr. 192/F/08 Decembrie 2014)

La data de 2 decembrie 2014, inculpaţii CA şi PC au solicitat revocarea controlului judiciar, pe motiv că nu mai subzistă condiţiile prevăzute de art. 202 alin. 1 din noul Cod de procedură penală, întrucât nu s-a invocat de instanţă şi nici nu s-a motivat existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii preventive - aşa cum prevăd dispoziţiile art. 207 alin. 4 Cod de procedură penală - şi nici nu s-a invocat vreo împrejurare nouă care să determine menţinerea controlului judiciar.

Inculpatul PC a precizat că, la acest moment procesual, nu mai poate influenţa buna desfăşurare a procesului penal, nu s-a sustras de la judecată şi nu există

225

riscul să mai săvârşesc vreo infracţiune, având în vedere pregătirea profesională, vârsta de 58 ani şi lipsa cazierului judiciar.

Totodată, a precizat că cele două condiţii prevăzute de art. 202 alin. 4 lit. b Cod de procedură penală nu sunt întrunite în cauza de faţă, lucru demonstrat din probele de la dosar şi din evoluţia dosarului până în prezent, de la judecătorul de drepturi şi libertăţi, la judecătorul de cameră preliminară şi până la faza de judecată, că până în prezent a respectat toate măsurile impuse de instanţa de judecată în ceea ce priveşte interdicţia de a lua legătura cu celalalt coinculpat, domnul CA, deoarece din anul 2012 şi până în prezent nu l-a contactat pe acesta din urmă, nici direct, nici telefonic, şi nu are niciun interes să iau legătura cu acesta în legătura cu evoluţia procesului, deoarece este nevinovat, nu a contactat pe nimeni, nu a promis nimănui că are relaţii la instanţele de judecată din raza Curţii de Apel Piteşti şi nici nu a primit vreo sumă de bani, în euro sau în lei, de la nici o persoană.

A mai arătat inculpatul că aceeaşi situaţie se poate constata şi cu privire la atitudinea sa faţă de martorii din cauză, nu a încercat să contacteze pe nimeni până în prezent şi nu există la dosar nicio dovadă reprezentată de interceptări telefonice în care ar fi vorbit cu vreunul dintre martorii din dosar sau ar fi încercat să-i influenţeze pe aceştia, în condiţiile în care toţi martorii sunt în diferite penitenciare din ţară, iar martorii solicitaţi de acesta nu au fost identificaţi de autorităţile romane şi nu li s-a luat declaraţie la Parchet.

În ce-l priveşte pe inculpatul CA, acesta a mai adus ca argumente, în sprijinul cererii sale, faptul că nu mai are calitatea de avocat din luna iunie 2014, astfel că măsura obligatorie luată împotriva sa, de a nu mai exercita profesia, este lipsită de eficienţă.

Faptul că instanţa a constatat legalitatea probelor efectuate de organul de urmărire penală, este lipsită de orice relevanţă, întrucât Curtea Constituţională, la data de 11 noiembrie 2014, a declarat neconstituţionale, cu unanimitate de voturi, dispoziţiile art. 345 alin. 1, art. 346 alin. 1 şi art. 347 alin. 3 Cod de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului.

226

În final, a subliniat inculpatul că nu s-a invocat de instanţă şi nici nu s-a motivat existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii preventive, aşa cum cer dispoziţiile art. 207 alin. 4 Cod de procedură penală, şi nici nu s-a invocat vreo împrejurare nouă care să determine menţinerea controlului judiciar.

Inculpatul PC a mai formulat o cerere subsidiară celei de revocare, şi anume de a i se permite depăşirea limitelor teritoriale ale ţării în perioada 04.01.2015 – 09.01.2015, în vederea deplasării în Italia, în oraşul Bergamo, pentru negocierea unui contract comercial de colaborare între S.C. CP S.R.L., în calitate de administrator şi director general, şi firma italiană B S.R.L. Bergamo, reprezentată de MC.

A subliniat faptul că invitaţia în Italia, la Bergamo, s-a făcut personal, prezenţa sa fiind necesară în vederea negocierii clauzelor unor contracte comerciale de colaborare. Inculpatul PC a solicitat instanţei a se avea în vedere conduita sa atât în faza de urmărire penală, cât şi după trimiterea în judecată, acesta respectând toate obligaţiile stabilite în sarcina sa prin măsura controlului judiciar dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară.

Analizând cererile cu soluţionarea cărora cei doi inculpaţi au învestit Curtea, se constată următoarele:

La termenul din data de 07.07.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar dispuse faţă de cei doi inculpaţi, CA şi PC.

În baza art. 207 alin. 4 Cod de procedură penală, a fost menţinută această măsură şi s-a dispus înlocuirea obligaţiilor stabilite în sarcina acestora potrivit art. 215 alin. 2 lit. a) Cod de procedură penală, de a nu părăsi judeţul Argeş, pentru inculpatul CA şi, respectiv, localitatea de domiciliu, pentru inculpatul PC, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a României.

Pentru a dispune aceasta, judecătorul a constatat că temeiul adoptării măsuri preventive faţă de inculpaţi a fost art. 211 Cod de procedură penală raportat la art. 202 alin. 1 Cod de procedură penală, iar acest temei subzistă şi nu au fost identificate aspecte de nelegalitate care să vă atragă revocarea.

În continuare, la data de 12 septembrie 2014, judecătorul de cameră preliminară, învestit fiind cu cererile de

227

revocare a măsurii preventive dispuse împotriva inculpaţilor, a procedat din nou la o analiză a temeiurilor care au stat la baza adoptării acestora şi a apreciat că obligaţiile şi interdicţiile impuse inculpaţilor prin menţinerea controlului judiciar constituie o garanţie a bunei desfăşurări a procesului penal în faza judecăţii.

Cererile de revocare a măsurii a măsurii controlului judiciar formulate de inculpaţi la data de 02.12.2014, în care sunt aduse ca argumente, printre altele, şi aspecte care ţin de legalitatea măsurii, declararea ca neconstituţionale ale anumitor dispoziţii din Codul de procedură penală privitoare la Camera preliminară sunt neîntemeiate, după cum se va arăta în continuare:

Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din data de 11.11.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 05.12.2014, iar potrivit art. 11 din Legea nr. 47/1992, modificată şi completată, această decizie are putere numai pentru viitor.

Soluţia adoptată de judecătorul de cameră preliminară în cauza pendinte, de începere a judecăţii, a rămas definitivă, fiind confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din data de 16.10.2014.

Prin urmare, toate actele îndeplinite în etapa camerei preliminare rămân valabil întocmite, cu menţiunea că aspecte privitoare la nelegalitatea probelor, din cele menţionate la art. 101 şi 102 Cod de procedură penală, vor putea fi discutate oricând pe parcursul procedurilor.

Tot astfel, Decizia Curţii Constituţionale din data de 04.12.2014, prin care s-a hotărât că prevederile art. 211 – 217 Cod de procedură penală sunt neconstituţionale, prin faptul că nu este prevăzută durata măsurii preventive a controlului judiciar (decizie ce nu a fost încă publicată), nu poate avea ca efect revocarea acestei măsuri, atâta vreme cât a fost dispusă cu respectarea condiţiilor cerute de lege la data adoptării ei.

Relativ la aspectele de netemeinicie la care se face referire în cererile inculpaţilor:

Ascultarea inculpaţilor în etapa judecăţii, potrivit art. 378 Cod de procedură penală, nu poate constitui un motiv de revocare a controlului judiciar, atâta vreme cât raţiunea luării acestei măsuri a fost de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi administrarea în bune condiţii a probei testimoniale, iar acest temei subzistă.

228

De aceea, Curtea a respins cererile de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar, ca nefondate, în temeiul art. 242 alin. 1 Cod de procedură penală.

Asupra cererii de autorizare a părăsirii teritoriului României în perioada 04.01.2015 – 09.01.2015, formulate de inculpatul PC:

Inculpatul a cerut a i se aproba deplasarea în afara graniţelor ţării, în Italia, pentru perioada menţionată, arătând în motivare că a primit o invitaţie scrisă din partea unei firme italiene, parteneră de afaceri, pentru a încheia contracte de colaborare în domeniul turismului. Perfectarea acestor contracte este o atribuţie exclusivă a administratorului ceea ce ar impune prezenţa personală a inculpatului la Bergamo, iar prin derularea afacerilor în Republica Italia se urmăreşte dezvoltarea zonei Argeş – Muscel şi crearea de oportunităţi pentru cetăţenii din această zonă.

Se invocă buna comportate a inculpatului pe parcursul procesului, atât în faza de urmărire penală, cât şi după trimiterea în judecată.

Cererea este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, atâta vreme cât motivele invocate şi invitaţia depusă în dovedirea lor nu sunt de natură a convinge instanţa că doar inculpatul ar putea perfecta contracte comerciale cu societatea comercială din Italia, pe de o parte, iar pe de altă parte invitaţia respectivă nu este de natură a proba caracterul necesar şi urgent al deplasării.

Faţă de această situaţie, în baza art. 215 alin. 8 Cod de procedură penală, Curte a respins cererea.

8. Condiţiile necesare pentru luarea măsurii internării medicale provizorii a inculpatului. Nerespectarea obligaţiei de a se prezenta la instanţă, impusă în cadrul controlului judiciar.

Art. 215 alin. 7 Cod procedură penală Art. 247 Cod procedură penalăArt. 248 Cod procedură penală

Arestarea inculpatului pentru nerespectarea obligaţiei de a se prezenta la instanţă, impusă în cadrul controlului judiciar, se dispune în cazul în care a fost făcută dovada relei-credinţe a acestuia. Atâta vreme cât actele medicale au confirmat că are o sănătate precară,

229

lipsa inculpatului la termenele de judecată este justificată. Pentru a fi luată măsura internării medicale provizorii a inculpatului este necesar ca instanţa să fie legal sesizată, în conformitate cu art. 248 alin. 13 Cod procedură penală şi să existe un pericol concret şi actual pentru siguranţa publică, conform alin 1. al art. 247 Cod procedură penală.

(Decizia penală nr. 208/11 noiembrie 2014)

Prin încheierea penală din data de 22 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, s-a respins ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar luată faţă de inculpat, formulată din oficiu de instanţă, cu măsura arestării preventive.

Totodată, s-a respins ca inadmisibilă propunerea procurorului de a obliga provizoriu la tratament medical pe acelaşi inculpat, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin încheierea din 14.03.2012, Tribunalul Vâlcea a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat şi alţi doi coinculpaţi.

La data de 17.02.2014, s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara faţă de cei trei inculpaţi şi, în baza art. 211 alin. 2 raportat la art. 214 din Codul de procedură penală, a dispus luarea măsurii controlului judiciar faţă de aceştia, inclusiv faţă de inculpat. Totodată, i s-a impus inculpatului, printre altele, să respecte obligaţia de a se prezenta la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat, conform art. 215 alin. 1 Cod procedură penală.

La termenele de judecată ulterioare, din data de 26.03.2014, 14.04.2014 şi, respectiv, 23.07.2014, inculpatul a lipsit, fiind reprezentat şi asistat de avocat ales. Constatând absenţa nejustificată de la judecată a inculpatului, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar luată la data de 17.02.2014.

Asupra cererii de înlocuire a măsurii controlului judiciar, instanţa a amânat pronunţarea, iar cu ocazia

230

rejudecării acestei cereri, la termenul de judecată din data de 22.10.2014, a fost audiat inculpatul, care a susţinut că de la luarea măsurii controlului judiciar din 17.02.2014 şi până la termenul de judecată din 14.04.2014 nu s-a prezentat pentru că suferă de o depresie psihică şi urmează tratamentul medical prescris de medici, că în această perioadă instanţa nu a dispus să fie chemat la fiecare termen de judecată, astfel că nu a dat dovadă de rea - credinţă.

Din actele medicale depuse la dosar, Tribunalul a constatat că într-adevăr inculpatul este bolnav, că a fost internat în mai multe spitale şi că medicii i-au prescris să urmeze un tratament în vederea însănătoşirii. Prin raportul de expertiză medico - legală nr.1297/05.08.2013 întocmit de I.M.L. Craiova s-a concluzionat că inculpatul suferă de „tulburare depresivă majoră reactivă, cu atacuri de panică”.

În contextul în care cauza penală nu s-a soluţionat până în prezent, în principal, din cauza neefectuării expertizei topo-cadastrale dispuse, şi nu din cauza conduitei procesuale a inculpatului, cererea pusă în discuţie din oficiu de către instanţa de fond a fost apreciată ca inadmisibilă, motiv pentru care a fost respinsă.

Referitor la propunerea procurorului, formulată pentru prima dată la instanţa de apel în calea de atac şi reiterată cu ocazia rejudecării, de a se dispune luarea faţă de inculpat a măsurii de siguranţă a obligării provizorii la tratament medical, în al doilea ciclu procesual, Tribunalul a apreciat-o ca fiind inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, această măsură nu poate face obiectul rejudecării, deoarece nu a fost făcută la fond în primul ciclu procesual, iar pe de altă parte, Curtea a dispus ca în rejudecare să fie verificate aspectele în legătură cu cererea de înlocuire şi nu a propunerii luării măsurii de siguranţă faţă de inculpat.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că în această fază procesuală nu sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 246 alin. 11 Cod procedură penală, procurorul de şedinţă având posibilitatea legală să propună instanţei care judecă fondul la termenele următoare oportunitatea luării acestei măsuri de siguranţă.

Împotriva acestei încheieri, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acesteia şi,

231

pe fond, admiterea solicitării arestării preventive a inculpatului, pentru următoarele considerente: 1)în mod greşit prima instanţă a constatat că înscrisurile medicale depuse la dosar fac dovada imposibilităţii prezentării inculpatului la cele 13 termene de judecată; 2) în cauză se impunea obligarea provizorie a inculpatului la tratament medical; 3) prima instanţă nu s-a conformat hotărârii instanţei de control judiciar.

În dezvoltarea criticilor formulate, procurorul a arătat că înscrisurile medicale depuse la dosar nu fac dovada imposibilităţii prezentării inculpatului la 13 termene de judecată.

S-a apreciat de către contestator că inculpatul a încălcat cu rea - credinţă obligaţiile ce i-au revenit deşi, potrivit încheierilor de şedinţă din 14.03.2012 şi 17.02.2014, pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 1043/90/2012, i s-a atras atenţia că trebuie să respecte pe durata controlului judiciar toate obligaţiile ce i-au fost impuse.

Reaua credinţă a inculpatului reiese din următoarele împrejurări: inculpatul nu a solicitat, în scris, în temeiul art. 364 alin. 4 Cod procedură penală, să fie judecat în lipsă; a solicitat suspendarea judecăţii, în baza art. 367 alin. 1 Cod procedură penală, dar expertiza medico - legală a concluzionat în sensul că inculpatul nu suferă de o boală gravă care l-ar împiedica să participe la judecată; a lipsit la nenumărate termene de judecată, iar o parte din actele medicale depuse la dosar sunt pro causa.

În rejudecarea cauzei, instanţa de fond a respins propria-i solicitare, cu privire la înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive faţă de inculpat.

Motivarea generală a instanţei, prezentată ca urmare a eludării dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de control judiciar, nu poate să fie primită. Nu s-a analizat situaţia prezentată în concluziile scrise depuse de reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie la data de 18.06.2014, pentru niciunul din cele 13 termene de judecată la care inculpatul a lipsit nemotivat şi nu s-au combătut în nici un fel argumentele prezentate de procuror. Nu s-au indicat în mod concret actele medicale care ar fi justificat, în opinia instanţei, absenţa inculpatului la cele 13 termene de judecată, chiar dacă prin decizia instanţei de control judiciar s-a menţionat necesitatea verificării tuturor aspectelor ce formează obiectul concluziilor

232

scrise formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi nu s-a solicitat primei instanţe să i-a în considerare doar perioada cuprinsă între 17.02.2014 şi până în prezent.

În continuare, procurorul susţine că se impunea ca prima instanţă să dispună obligarea provizorie a inculpatului la tratament medical, în acord cu dispoziţiile art. 246 alin. 11 Cod procedură penală combinat cu art. 245 Cod procedură penală. La dosarul cauzei există mai multe acte medicale emise de medici de specialitate, precum şi raportul de expertiză medico - legală nr. 1297 din 05.08.2013 emis de I.M.L. Craiova, conform cărora inculpatul suferă de „tulburare depresivă majoră reactivă, cu atacuri de panică”, fiindu-i prescris de către medici specialişti tratamentul medical ambulatoriu pe care trebuie să-1 urmeze până la însănătoşire.

Obligarea provizorie la tratament medical se impune în vederea însănătoşirii inculpatului, dar şi a evitării comportamentului anterior, de permanentă apelare la serviciile medicale, în preajma sau chiar în zilele termenelor de judecată şi de absenţă nejustificată în faţa primei instanţe.

Prima instanţă a apreciat în mod eronat că solicitarea formulată de procuror pentru prima oară la instanţa de control judiciar şi reiterată cu ocazia rejudecării în faţa primei instanţe apare ca fiind inadmisibilă, întrucât dispoziţiile legale nu fac distincţie între soluţionarea fondului cauzei şi rejudecarea fondului.

În final, se mai susţine că instanţa de rejudecare nu s-a conformat hotărârii instanţei de control judiciar, aspect ce conferă nelegalitate încheierii penale contestate,încheiere care este nemotivată.

Prin decizia instanţei de control judiciar s-a solicitat instanţei de fond să examineze fiecare susţinere pro şi contra a inculpatului, apărătorului acestuia, celorlalte părţi şi procurorului ca o garanţie împotriva arbitrariului, în favoarea transparenţei actului de justiţie şi a controlului judiciar. Se constată că, prin decizia de desfiinţare a încheierii contestate nu se solicită primei instanţe să analizeze cererea de înlocuire a controlului judiciar doar pe perioada 17.02.2014 şi până în prezent, ci pe întreaga perioadă în care faţă de inculpat a fost luată o măsură preventivă, începând cu 14.03.2012 şi până în prezent.

233

Examinând hotărârea pronunţată de Tribunal, Curtea constată că nu este fondată contestaţia, pentru următoarele considerente:

Cu privire la cererea formulată din oficiu de judecătorul fondului în cauza privitoare la intimatul - inculpat, de arestare preventivă a acestuia, ca urmare a nerespectării obligaţiei impuse în cadrul controlului judiciar, de a se prezenta la instanţă ori de câte ori este chemat, rezultă din actele dosarului că aceasta a parcurs două cicluri procesuale, după cum urmează.

Iniţial, judecătorul a respins cererea pe care el însuşi a pus-o în discuţie, întrucât pe baza actelor medicale depuse de inculpat şi-a format convingerea că nu era vorba de rea - credinţă în neîndeplinirea obligaţiei, ci că acuzatul suferea de o boală care îl împiedicase în mod obiectiv a se prezenta în faţa judecătorului, pe de o parte, iar pe de altă parte - că nu lipsa de la judecată a inculpatului împiedicase soluţionarea cauzei, ci faptul că nu fusese efectuată o expertiză complexă dispusă de instanţă, în vederea verificării veridicităţii acuzaţiilor.

Fiind atacată cu contestaţie de către procuror încheierea respectivă, din data de 17.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat la data de 07.10.2014 desfiinţarea a acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru motivul că nu s-a respectat dreptul la apărare al inculpatului, prin aceea că nu s-a procedat la ascultarea sa şi că instanţa nu a acordat cuvântul ales al inculpatului şi procurorului de şedinţă, neexistând contradictorialitate.

S-a dispus ca, în rejudecare, să fie analizate şi aspectele menţionate în concluziile formulate de procuror, privitoare la omisiunea instanţei de a dispune obligarea provizorie a inculpatului la tratament medical.

Primind astfel dosarul spre rejudecare, în mod judicios Tribunalul a respins cele două cereri, pe prima - de înlocuire a controlului judiciar cu arestarea, ca nefondată, iar pe cea de-a doua - de obligare provizorie a inculpatului la tratament medical, ca inadmisibilă.

Astfel, în privinţa primei soluţii, instanţa de fond a luat în considerare, în principal, că nu s-a făcut dovada relei - credinţe a acuzatului, atâta vreme cât actele medicale au confirmat susţinerile acestuia din urmă, referitoare la starea precară a sănătăţii şi au oferit o justificare lipsei sale în faţa judecătorului.

234

În plus, Curtea a constatat că dosarul Tribunalului Vâlcea a suferit amânări nu din cauza absenţei inculpatului de la judecată, ci pentru că nu a fost efectuată o probă considerată esenţială în stabilirea adevărului.

Şi soluţia dată cererii pe care procurorul a formulat-o în motivele de contestaţie depuse în faţa Curţii de Apel este corectă, întrucât judecătorul primei instanţe nu a fost sesizat cu o propunere formulată în conformitate cu art. 248 alin. 13 Cod de procedură penală, iar în speţă nu erau întrunite condiţiile relative la pericolul concret şi actual pentru ordinea publică, la care face referire alin. 1 al art. 247.

De aceea, Curtea a concluzionat că încheierea atacată este legală şi temeinică, menţinând-o, cu consecinţa respingerii ca nefondate a contestaţiei, în baza art. 206 din Codul de procedură penală.

9. Infracţiunea de purtare abuzivă. Depăşirea de către organele de poliţie a limitelor legale de exercitare corectă a atribuţiilor de serviciu.

Art. 5 Noul Cod penalArt. 205 alin. 1 Noul Cod penalArt. 386 Cod procedură penalăArt. 418 Cod procedură penală

Organele de poliţie nu trebuie să-şi depăşească limitele legale de exercitare corectă a atribuţiilor de serviciu, săvârşind ele însele fapte ilegale, cum este aplicarea de către poliţistul BDC a unei amenzi victimei, pentru o faptă anterioară întocmirii procesului-verbal de contravenţie, faptă pentru care nu existau suficiente dovezi şi pe care poliţistul nu o constatase personal.

Lovirea părţii vătămate la sediul poliţiei, unde a fost lipsită de libertate în mod ilegal, având ca rezultat vătămarea corporală a acesteia, constituie o infracţiune de purtare abuzivă.

(Decizia penală nr. 650/A/26 noiembrie 2014)

Prin sentinţa penală nr.657 din 26 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza disp. art. 386 C.p.p., s-a schimbat încadrarea juridică, după cum urmează: pentru ambii inculpaţi din infracţiunea prev. şi ped. de art. 189 alin. 2

235

din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p., pentru inculpatul GCS din infracţiunea prev. şi ped. de art. 250 alin. 3 din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p., iar pentru inculpatul BDC din infracţiunea prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 250 alin. 3 din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 48 rap. la art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p. .

A fost condamnat inculpatul GCS, fără antecedente penale la :

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p.;

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prev. şi ped. de art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 c.p.

În baza disp. art. 33 şi art. 34 din vechiul cod penal şi art. 10 din Legea nr. 187 /2012, s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

A fost condamnat inculpatul BDC, fără antecedente penale la :

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p.;

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la purtare abuzivă prev. şi ped. de art. 48 rap. la art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p. .

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 246 din vechiul cod penal cu aplic. art. 5 C.p.

În baza disp. art. 33 şi art. 34 din vechiul cod penal şi art. 10 din Legea nr. 187 /2012, s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza disp. art.91 C.p., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi.

În baza disp. art. 92 C.p., s-a fixat termen de supraveghere de câte 3 ani pentru fiecare inculpat.

În baza disp. art. 86/3 alin. 1 şi art. 16 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, s-a dispus, ca pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

236

a)să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş conform programului ce va fi stabilit de acest serviciu;

b)să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c)să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d)să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijlocele de existenţă.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra disp. art. 96 şi art. 97 C.p..

În baza disp. art.256 C.p.p., s-a dispus restabilirea parţială a situaţiei anterioare prin anularea procesului verbal de contravenţie seria *** din 12.09.2011 emis de Poliţia oraşului Ştefăneşti, jud. Argeş.

În baza disp. art. 397 C.p.p., s-a admis în parte acţiunea civilă şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, precum şi în solidar cu partea responsabilă civilmente Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş, să plătească părţii civile VC sumele de 10.000 daune morale şi 38 lei contravaloarea certificatului medico-legal.

În baza disp. art. 274 alin. 2 şi 3 C.p.p., a fost obligat fiecare inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente la câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat

În baza disp. art. 276 alin. 4 C.p.p., a fost obligat fiecare inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente la câte 1000 lei cheltuieli judiciare reprezentând onorariu avocat către partea civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că prin rechizitoriul nr.1117/P/2011 din 04.09.2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, s-a dispus punerea în mişcare şi trimiterea în judecată , în stare de libertate, a inculpaţilor GCS, agent de poliţie judiciară în cadrul Poliţiei Oraş Ștefănești, pentru săvârşirea infracţiunilor de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. 3 Cp., lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin.2 Cp., BDC agent principal de poliţie în cadrul Poliţiei Oraş Ştefăneşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189 alin.2 Cp., abuz în serviciu prev.şi ped.de art.246 Cod penal şi complicitate la purtare abuzivă, prev. şi ped.de art.26 Cod penal rap.la art. 250 alin. 3 Cp.

237

În esenţă, actul de sesizare a instanţei a reţinut că inculpatul GCS care, la data de 12.09.2011, în jurul orei 02,30, împreună cu inculpatul BDC, ambii agenţi de poliţie în cadrul Poliţiei oraş Ştefăneşti, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, l-a dus la sediul poliţiei pe numitul VC, împotriva voinţei acestuia, deşi nu se afla într-una din situaţiile care permiteau organelor de poliţie să ia faţă de acesta respectiva măsură poliţienească cu caracter coercitiv, iar la sediul Poliţiei oraş Stefanesti, inculpatul GCS a exercitat acte de violenţă faţă de partea vătămata VC atât in scop de pedeapsă cât si pentru a o obliga pe aceasta să semneze procesul verbal contravenţional care in acest timp era întocmit de către inculpatul BDC, producându-i acestuia leziuni ce au necesitat pentru vindecare 2 zile îngrijiri medicale .

Partea vătămată VC s-a constituit parte civilă în cauză, cu suma de 25.000 lei, reprezentând daune morale pentru fiecare inculpat, cu 500 lei contravaloarea certificatului medico-legal faţă de inculpatul GCS, depunând chitanţa în sumă de 38 lei şi cu suma de 300 lei faţă de inculpatul BDC reprezentând contravaloarea amenzii contravenţionale aplicată.

În cauză a fost introdus, în calitate de parte responsabilă civilmente, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, deoarece inculpaţii sunt încadraţi la această instituţie.

Competenţa tribunalului a fost atrasă de calitatea de lucrător în structurile poliţiei judiciare a inculpatului GCS, iar în cauză, cercetarea judecătorească a început înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală.

Din actele şi lucrările dosarului tribunalul a reţinut, că la data de 19.09.2011, numita VE, mama părţii vătămate VC, a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, cu privire la faptul că în data de 12.09.2011, fiul ei a fost luat de pe strada de doua echipaje de politie , a fost dus cu forţa la sediul Politiei Stefanesti unde a fost bătut si amendat contravenţional.

La data de 26.09.2011 şi partea vătămata VC a formulat o plângere cu privire la aceleaşi aspecte.

Instanţa de fond a reţinut, că potrivit declaraţiilor părţii vătămate VC, la data de 12.09.2012, împreună cu martorii TA conducător auto, EG si BB, se afla în autoturismul *** şi au fost opriţi de un echipaj de poliţie din care făceau parte agentul de politie martorul GLI si jandarmul PR, de asemenea martor.

238

Martorul GI a comunicat că un pasager al autoturismului oprit a proferat injurii la trecerea pe lângă echipajul de politie dar nu a aplicat vreo sancţiune in legătura cu acest eveniment.

În noaptea de 12.09.2011, in jurul orei 03.00, partea vătămata a fost oprită de doua echipaje de politie din care făceau parte inculpaţii GCS si BDC, agenţi de politie din cadrul Politiei Stefanesti si martorii PR si RV, plutonieri in cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Argeş. Cei doi inculpaţi au condus cu forţa la sediul politiei Stefanesti pe partea vătămată VC, unde a fost bătut de către inculpatul GCS. Partea vătămată a susţinut ca a fost lovit cu palmele peste faţă, cu pumnii in spate si cu piciorul in partea dreapta a coastelor, după care a fost pus cu genunchii pe un scaun si bătut peste tălpile picioarelor cu un baston iar apoi a fost obligat sa ţina cu palmele in sus o foaie de hârtie in timp ce cu acelaşi baston ii erau aplicate lovituri peste mâini. Inculpatul GCS îl ameninţa că ii va aplica mai multe lovituri daca ii va cădea coala de hârtie şi îl întreba cine a înjurat din maşină in data de 08.09.2011. In acest timp inculpatul BDC a completat procesul verbal seria *** prin care partea vătămata Văduva Constantin, era sancţionată contravenţional in temeiul art. 4 alin.l lit b din Legea 61/91 R. cu suma de 300 lei, deoarece la data de 08.09.2011 a adresat cuvinte si expresii jignitoare organelor de politie. Partea vătămata declara; ca a semnat procesul verbal de frica ca va fi lovit in continuare. In aceeasi zi la ora 13.45 partea vătămata s-a prezentat la Spitalul Judeţean de Urgenta Piteşti, ocazie cu care i-au fost făcute investigaţii specifice fiind diagnosticat „ Agresiune afirmativ. Contuzie hemitorace drept, iar in ziua următoare, pe data de 13.09.2011 s-a prezentat Ia S.M.L. Argeş fiindu-i eliberat certificatul medico-legal nr. 978 din care rezulta ca in data de 12.09.2011; numitul VC a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu sau de-corp dur ce necesita 2 zile îngrijiri medicale

Susţinerile părţii vătămate VC au fost confirmate decătre martorii PR, RV, NMA, EG, ST.

Astfel, a reţinut instanţa de fond, martorul RV a arătat că în data de 12.09.2011 a efectuat serviciul de patrulare împreuna cu inculpatul BDC astfel ca a asistat la întreg incidentul petrecut între partea vătămată şi cei doi inculpaţi. A mai precizat acest martor, că agentul de politie GCS a anunţat prin staţie ca printre blocuri se deplasează un tânăr care trebuie oprit. După ce partea vătămata a fost

239

blocata intre cele doua echipaje de politie prezente la faţa locului, inculpatul GCS s-a apropiat de partea vătămată VC si i-a spus ca trebuie sa-1 însoțească la secţie. Martorul a susţinut că partea vătămată nu a fost recalcitranta.

A mai susţinut, că după ce au ajuns la sediul Poliţiei oraşului Stefanesti, agentul principal de poliţie BD a completat procesul verbal contravenţional, de mai sus, iar in acest timp agentul de politie GC il lovea pe VC peste tălpile picioarelor si palme, in timp ce îl întreba cine a mai înjurat şi faptul că împreună cu martorul PR i-au cerut inculpatului GC sa înceteze, dar acesta nu i-a ascultat.

Martorul PR a arătat că în data de 12.09.2011, a efectuat serviciul de patrulare împreuna cu inculpatul GC când a fost observata partea vătămata VC deplasându-se printre blocuri si s-a luat hotărârea ca aceasta sa fie luata la sediul Politiei Stefanesti in vederea sancţionării contraventionale. Odată ajunşi la sediul politiei cei doi inculpaţi au acţionat in modul descris de martorul RV; astfel, inculpatul GC a agresat pe partea vătămată VC, lovindu-1 peste palme si peste tălpile picioarelor in timp ce inculpatul BD a întocmit procesul verbal de contravenţie.

Martorul NMA a declarat ca locuieşte in vecinătatea părţii vătămate, iar in noaptea de 12.09.2011, a văzut doua echipaje de politie care „s-au apropiat de aceasta cu luminile stinse" şi doi sau trei poliţişti care l-au băgat cu forţa pe numitul VC in una din maşini, plecând imediat . Martorul NMA a mai arătat ca a mers in aceeaşi noapte la familia părţii vătămate pentru a anunţa ce a văzut, după care împreuna cu martorul ST a plecat către sediul Politiei Stefanesti, unde au găsit pe partea vătămată VC care stătea pe o banca si plângea; partea vătămata le-a spus celor doi martori ca a fost bătută la tălpile picioarelor si la palme. Când a dus-o pe partea vătămata la spital, martorul NMA a observat ca aceasta avea picioarele umflate si vinete.

Instanţa de fond a reţinut, că în acest sens sunt şi declaraţiile martorului ST.

Martorul EG , vecin cu partea vătămată VC, a declarat ca a observat momentul in care partea vătămată a fost luată cu forţa de pe strada de doua echipaje de politie iar ulterior a aflat tot de la partea vătămată ca a fost bătută.

Martorul DSD, coleg de serviciu cu inculpaţii , a declarat ca in seara de 12.09.2011, a fost dispecer de serviciu la sediul Politiei Stefanesti, fiind astfel prezent in momentul in care partea vătămată VC a fost adus de cei doi inculpaţi si cei

240

doi angajaţi ai IJJ Argeş. Explica faptul ca nu a făcut menţiunea in „Registrul persoane conduse " cu privire la aducerea lui VC, deoarece colegii săi nu i-au comunicat acest lucru si a precizat, că partea vătămata era liniştita iar datele de identitate indicate de aceasta poliţiştilor erau reale.

In legătura cu aducerea împotriva voinţei sale a părţii vătămate la sediul Politiei Stefanesti, martorul a arătat că nu se obişnuieşte ca stabilirea identității să se facă astfel, ea putându-se realiza cu ajutorul staţiilor cu care inculpaţii erau dotaţi.

Martorul GLI, coleg de serviciu cu cei doi inculpaţi, a declarat ca făcea parte din echipajul de politie care la data de 08.09.2011, a fost insultat de partea vătămata VC dar ca nu l-a sancţionat contravenţional cu acea ocazie, deşi avea datele de identitate ale acesteia, deoarece evenimentul nu a mai fost observat de către alte persoane şi nu a avut martori asistenţi.

In legătura cu cele relatate, a reţinut instanţa de fond, martorul a declarat că a relatat evenimentul colegilor când s-a întors la unitate. A mai declarat, că în noaptea de 12.09.2011, a mers la sediul Politiei Stefanesti la solicitarea telefonica a inculpatului BD pentru a-i da acestuia relaţii cu privire la detaliile evenimentului anterior descris, ocazie cu care a stat cca. 10 minute, timp in care nu a observat ca partea vătămata sa fi fost lovita sau sa prezinte urme de lovituri.

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat, că in noaptea de 11/12.09.2011 au fost planificaţi să execute serviciul de patrulare pe raza oraşului Stefanesti agentul principal de politie BD si agentul de politie GCN împreună cu martorii RV si PR din cadrul IJJ Argeș

In jurul orelor 2.40-3.00, ambele echipaje staţionau in zona Izvor - Cartier Blocuri când a fost observat partea vătămată VC, persoana despre care se bănuia ca in data de 08.09.2011, îi adresase injurii martorului GLI. Cel care a avut iniţiativa ca persoana sa fie oprita si ulterior condusa forţat la sediul Politiei Stefanesti a fost inculpatul GC, care a si comunicat acest lucru prin staţie celuilalt inculpat.

Pentru a nu atrage atenţia eventualilor martori sau părţii vătămate , cele două autovehicule de politie sau deplasat cu luminile stinse încadrându-1 pe VC după care i-au cerut acestuia sa se legitimeze. Deşii partea vătămată le-precizat cum se numeşte si aveau posibilitatea sa-1 verifice „pe loc" cu ajutorul staţiilor cu care erau dotaţi, cei doi inculpaţi l-au forţat pe VC să urce in maşina condusa de GC si l-au transportat la sediul Politiei Stefanesti. In continuare partea

241

vătămata a fost introdusa intr-un birou legat pe un scaun cu genunchii sub el si in acesta poziţie a fost lovit in mod repet cu bastonul peste tălpile picioarelor, cu intenţia de a produce suferinţe cu minim de lezare a organismului de către inculpatul GC. Tot acesta pentru a zdrobi opoziţia părţii vătămate si pentru a o obliga să spună cine anume a proferat injurii in data de 08.09.2011 a forţat-o să tină cu palmele in sus o coala de hârtie in timp ce 1-a lovit peste mâini şi 1-a ameninţat că daca o scapă pe jos va fi lovit in continuare.

Inculpatul BD a întocmit procesul verbal seria ***, prin care partea vătămata era sancţionată contravenţional in temeiul art. 4 alin.l lit b din Legea nr.61/91 R. cu suma de 300 lei, deoarece la data de 08.09.2011 a adresat cuvinte si expresii jignitoare organelor de politie, completând personal rubrica „Alte mențiuni"cu cuvintele: „recunoaşte si regreta fapta”, deşi nu a fost dată o dispoziţie ierarhică, în sensul ca el să ia măsuri în legătură cu evenimentul din data de 08.09.2011, nu fuseseră efectuate cercetări în acest sens şi nu exista certitudinea că VC a fost cel care a proferat injurii (în maşină fiind mai multe persoane.

După ce numitul VC a acceptat să semneze acest proces verbal a fost lăsat sa plece acasă.

Instanţa de fond a arătat, că potrivit disp art. 15 alin.1 din OG 2/2001 "Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic „agenţi constatatori." iar inculpatul BD in lipsa unei dispoziţii ierarhice nu putea încheia procesul verbal contravenţional, el neconstatând in mod nemijlocit săvârşirea contravenţiei de către partea vătămata VC.

De menţionat, a constatat instanţa de fond, este faptul ca cei doi inculpaţi invoca in apărarea lor ca VC a fost adus forţat la sediul Politiei Stefanesti deoarece a refuzat sa se legitimeze, dar partea vătămată nu a fost sancţionată contravenţional si cu privire la refuzul unei persoane de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie contravenţie conform art. 3 pct .31 din Legea 61/91.

Prima instanţă a arătat, că potrivit art. 31 alin.l lit. b din Legea nr. 218/2002, poliţistul are dreptul „să conducă la

242

sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa" iar din cercetări nu au rezultat indicii ca partea vătămata VC se găsea in astfel de situaţie.

Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, a apreciat instanţa de fond, nu reiese că partea vătămată a refuzat să se legitimeze la solicitarea agentului de poliţie GC şi să fie condus la sediul poliţiei pentru stabilirea identităţii sale. Nu rezultă că acesta era suspectat de săvârşirea unor fapte ilegale, în condiţiile în care se deplasa pe jos in apropierea locuinţei sale şi nici nu s-a manifestat agresiv faţă de agentul de politie sau faţă de alte persoane prezente la faţa locului.

În cazul conducerii unei persoane împotriva voinţei acesteia la sediul unei unităţi de politie, se prevede că se întocmeşte un raport privind folosirea forţei fizice şi a mijloacelor din dotare si se face menţiunea respectivei activităţi in „Registrul privind persoanele conduse ". Deşi la sediul Politiei Stefanesti exista la acea data un astfel de registru cu nr. 209718/03.06.2011 in acesta nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la evenimentul din noaptea de 11/12.09.2011; nici in aplicaţia „Siguranţa Publica " cei doi inculpaţi nu au făcut menţiuni cu privire la evenimente , participări la masuri de ordine, infracţiuni constatate in flagrant, participări la prinderi .

Inculpatul BD a întocmit un raport cu privire la evenimentul din data de 12.09.2011 către conducerea Politiei oraşului Ștefănești la data de 29.10.2011.

În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatului GCS care, la data de 12.09.2011, în jurul orei 02,30, împreună cu inculpatul BDC, ambii agenţi de poliţie în cadrul Poliţiei oraş Ștefănești, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, I-a dus la sediul poliţiei pe numitul VC, împotriva voinţei acestuia, deşi nu se afla într-una din situaţiile care permiteau organelor de poliţie să ia faţă de acesta respectiva măsură poliţienească cu caracter coercitiv, iar la sediul Poliţiei oraş Ștefănești, inculpatul GCS a exercitat acte de violenta faţă de partea vătămata VC atât in scop de pedeapsa cât si pentru a o obliga pe aceasta sa semneze procesul verbal contravenţional care in acest timp era întocmit

243

de către inculpatul BDC, producându-i acestuia leziuni ce au necesitat pentru vindecare 2 zile îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de lipsire de libertate prev.şi ped.de art.205 alin.3 lit.c din NCP cu aplic.art.5 Cod penal, si de purtare abuziva aflate prev.şi ped.de art.296 alin.2 Cod penal cu aplic.art.5 cod penal, deoarece legea nouă este mai favorabilă.

Instanţa de fond a constatat, că faptele inculpatului BDC constând în aceea că în data de 12.09.2011, în jurul orei 02,30, împreună cu inculpatul GCS, ambii agenţi de poliţie în cadrul Poliţiei oraş Stefanesti, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, 1-a dus la sediul poliţiei pe numitul VC, împotriva voinţei acestuia, deşi nu se afla într-una din situaţiile care permiteau organelor de poliţie să ia faţă de acesta respectiva măsură poliţienească cu caracter coercitiv, iar la sediul Poliţiei oraş Stefanesti," inculpatul GCS a exercitat acte de violenta fata de partea vătămata VC atât in scop de pedeapsa cat si pentru a o obliga pe aceasta sa semneze procesul verbal contravenţional care in acest timp era întocmit de către inculpatul BDC, ocazie cu care acesteia din urma i-au fost produse leziuni ce au necesitat 2 zile îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev.şi ped.de art.205 alin.3 lit.c din NCP cu aplic.art.5 Cod penal, de complicitate la purtare abuzivă prev.şi ped.de art.48 rap.la art.296 alin.2 NCP cu aplic.art.5 Cod penal, legea nouă fiind mai favorabilă şi ale infracţiunii de abuz în serviciu prev.de art.246 vechiul Cod penal cu aplic.art.5 Cod penal, pentru această infracţiune fiind mai favorabile dispoziţiile vechiului Cod penal.

În cauză, a reţinut instanţa de fond, s-a făcut dovada vinovăţiei celor doi inculpaţi în ce priveşte săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, infracţiunile fiind săvârşite cu vinovăţie , în speţă nereţinându-se cauze justificative şi nici cauze de neimputabilitate.

În aceste condiţii, s-a dispus, în baza disp. art. 386 C.p.p., schimbarea încadrării juridică, după cum urmează: pentru ambii inculpaţi din infracţiunea prev. şi ped. de art. 189 alin. 2 din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p., pentru inculpatul GCS, din infracţiunea prev. şi ped. de art. 250 alin. 3 din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p., iar pentru inculpatul BDC, din infracţiunea prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 250 alin. 3 din

244

vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 48 rap. la art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p. şi condamnarea inculpaţilor

La individualizarea pedepselor, s-au avut în vedere, potrivit disp.art.74 Cod penal, împrejurările şi modul de săvârşire a infracţiunilor, mijloacele folosite, starea de pericol creată , natura şi gravitatea rezultatului produs şi a altor consecinţe ale infracţiunilor, conduita inculpaţilor după săvârşirea infracţiunilor şi în cursul procesului penal, vârsta acestora şi calitatea de lucrători de poliţie.

Astfel, la contopirea pedepselor nu s-a dispus contopirea pedepselor fără aplicarea unui spor de pedeapsă, având în vedere regulile privind pluralitatea de infracţiuni din legea veche precum şi suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpaţilor.

S-a fixat termen de încercare de câte 3 ani pentru fiecare inculpat, pe durata căruia s-au impus măsurile de supraveghere prev.de art.863 alin.1 din vechiul Cod penal.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra disp.art.96 şi 97 Cod penal şi s-a dispus anularea procesului verbal de contravenţie.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar, precum şi în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 10.000 lei daune morale ca urmare a prejudiciului moral suferit de partea vătămată şi la contravaloarea certificatului medico-legal, iar în raport de restabilirea parţială a situaţiei anterioare prin anularea procesului verbal de contravenţie , constată că nu se impune obligarea inculpatului BDC la plata sumei reprezentând contravaloarea amenzii contravenţionale.

În concluzie, s-a procedat conform dispozitivului enunţat la început.

Impotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii GCS şi BDC, partea civilă VC şi partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş.

Inculpatul BDC critică sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând, în esenţă, potrivit concluziilor orale, următoarele motive:

-Se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.205 alin.1 Cod penal, întrucât, potrivit concluziilor rezultate din certificatul medico-legal, părţii vătămate nu i s-a pus în pericol sănătatea, astfel că nu

245

poate fi reţinută infracţiunea în formă agravată prevăzută de art.305 alin.3 lit.c Cod penal.

-Pe fondul cauzei, cu referire la infracţiunea menţionată, prevăzută de art.205 alin.1 Cod penal, vizând lipsirea de libertate în mod ilegal, se impune achitarea sa, în baza art.16 alin.1 lit.a Cod pr.penală, şi anume fapta de lipsire de libertate nu există, sau art.16 lit.b Cod pr.penală, în sensul că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

In acest sens, arată că, deşi inculpaţii l-au introdus în maşina unităţii de poliţie, nu au făcut-o cu intenţia de a o priva de libertate pe partea vătămată, ci cu intenţia de a conduce pe aceasta la sediul de poliţie, pentru a o legitima, întrucât, mai înainte cu câteva zile, aceasta înjurase dintr-o maşină în mers un coleg de-al său.

-In mod greşit este acuzat şi de infracţiunea de purtare abuzivă, în forma complicităţii, deoarece această infracţiune nu poate coexista cu infracţiunea de lipsise de libertate în mod ilegal, întrucât se suprapune latura obiectivă a infracţiunii de purtare abuzivă asupra laturii obiective a infracţiunii de lipsire de libertate.

-In mod greşit a fost condamnat şi pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât reţinerea că nu avea calitatea de agent constatator în întocmirea procesului verbal de contravenţie este greşită, la fel şi susţinerea că numai la comanda şefului său direct se putea aplica o atare contravenţie, dacă ea viza o altă faptă săvârşită la o altă dată de către o persoană.

_ Declaraţiile celor doi jandarmi R şi P, nu sunt suficiente pentru condamnarea sa, ca urmare a faptului că partea vătămată a fost lovită de inculpatul. G, în timp ce inculpatul B întocmea procesul verbal, existând dubii sub aspectul infracţiunii de complicitate, de aceea se impune achitarea sa în baza art.396 alin.5 rap. la art.16 lit.c Cod pr.penală.

-Cu privire la aplicarea legii mai favorabile, se susţine că în cauză, pentru unele dintre infracţiuni mai favorabilă este legea nouă, iar pentru altele legea mai favorabilă este legea veche, iar dacă inculpatul va fi achitat pentru infracţiunea de lipsire de libertate, nu se mai pune problema aplicării deciziei controversate a Curţii Constituţionale ce nu acceptă ideea instituţiilor autonome.

246

Inculpatul GC critică, de asemenea sentinţa, sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând în esenţă, potrivit concluziilor orale, următoarele motive:

-Se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de purtare abuzivă prev. de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.205 alin.1 Cod penal., impunându-se achitarea sa pentru infracţiunea prev. de art.205 alin.1 Cod penal, potrivit dispoziţiilor art.16 lit.d Cod pr.penală.

In acest sens, arată că sunt relevante declaraţiile martorului DS, ale martorului EG, cu privire la împrejurările în care se pretinde că au avut o comportare abuzivă, prin modul cum, alături de celălalt inculpat, BDC, a acţionat ridicându-o şi conducându-o pe partea vătămată la Poliţia oraş Ştefăneşti, când a fost sancţionată contravenţional.

Arată că există o procedură, o metodologie pe care o invocă şi o expune textual, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii, arunci când poliţiştii întâlnesc noaptea persoane necunoscute în locuri rău famate, cu atât mai mult cu cât partea civilă era cunoscută prin comportamentul său recalcitrant, având în vedere multitudinea locurilor şi a perioadelor de timp în care acesta a fost depistată şi sancţionată contravenţional.

Inculpatul nu a făcut altceva, decât să sancţioneze pe partea vătămată care adresase injurii unui echipaj de poliţie pe care l-a întâlnit anterior pe stradă, injurii pe care le profera de obicei şi, întrucât acesta s-a opus introducerii în maşina echipajului de poliţie, partea vătămată a fost luată, introdusă în maşină şi condusă la secţie, unde a întocmit un proces verbal, prin care i-a aplicat amenda, amendă care a rămas definitivă, ca urmare a faptului că nici partea vătămată, care a introdus acţiune pentru anularea contravenţiei, nu şi-a urmărit interesul în faţa instanţei de a anula acel proces verbal.

-In ceea ce priveşte infracţiunea de purtare abuzivă, constând în lovirea părţii vătămate, solicită, în principal, aplicarea art.80 Cod penal, vizând renunţarea la aplicarea pedepsei, sau prevederile art.83 Cod penal, vizând amânarea aplicării pedepsei, întrucât recunoaşte această faptă, a fost un poliţist meritoriu, dar care şi-a făcut datoria cu exces de zel, având în vedere şi comportamentul părţii vătămate, care de fiecare dată se situa în afara legii.

247

Partea vătămată, constituită parte civilă, critică sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând în esenţă că se impune majorarea daunelor morale, în cuantum de câte 25.000 lei pentru fiecare inculpat, prima instanţă admiţând în mod greşit numai solicitarea sa de a fi despăgubit cu aceste sume, suma de 10.000 lei daune morale fiind o sumă mică.

Aceasta, deoarece, inculpaţii i-au aplicat părţii civile tratamente inumane, l-au legat pe scaun cu genunchii sub el, l-au lovit la tălpile picioarelor şi la palme, aşa cum rezultă din toate probele administrate în cauză, producându-i, astfel, puternice suferinţe fizice şi psihice, prin urcarea fără drept în maşina echipajului de poliţie şi conducerea la sediul acesteia, unde în mod abuziv a fost amendat contravenţional de inculpatul Bărăscu, deşi acesta nu constatase el fapta şi nici nu erau dovezi de comitere a acesteia.

Partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş critică, de asemenea sentinţa, sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând că se impune achitarea inculpaţilor, având în vedere, printre altele, şi comportamentul părţii civile pe numele căreia s-au primit multiple sesizări, aşa cum rezultă din situaţia depusă în dosarul cauzei, echipajele de poliţie de nenumărate ori şi deseori la ore târzii legitimând-o pe partea civilă, exercitându-şi astfel în mod corect atribuţiile de serviciu.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, potrivit dispoziţiilor art.417 şi art.418 Cod pr.penală, Curtea a constatat că apelurile declarate în această cauză urmează a fi admise, dar pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Astfel, Curtea a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a făcut aplicarea art.5 Cod penal, descontopind, apoi, pedepsele rezultante aplicate fiecăruia dintre inculpaţi în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor.

In continuare, Curtea a analizat criticile formulate de apărare, sub aspectul exonerării de răspundere penală a inculpaţilor pentru anumite fapte sau pentru toate faptele, aşa cum rezultă din motivele invocate, prezentate sintetic mai sus, pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi.

In acest sens, Curtea a reţinut o primă critică comună formulată de ambii inculpaţi, în sensul că se impune

248

schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prevăzută de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.205 alin.1 Cod penal.

Pentru a dispune o atare schimbare de încadrare juridică, potrivit art.386 Cod pr.penală, Curtea a avut în vedere răspunsul serviciului medico-legal, cu privire la faptul dacă leziunile traumatice constatate în urma examinării medico-legale a părţii civile VC, au pus în pericol sănătatea sau viaţa acestuia, răspuns în care se menţionează că aceste valori ocrotite de lege nu au fost puse în pericol prin activitatea infracţională a inculpaţilor recunoscută, de altfel, de inculpatul GCS.

Ca urmare, în mod greşit prima instanţă, a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 205 alin.3 Cod penal, ce vizează ca şi agravantă punerea în pericol a sănătăţii sau vieţii victimei, din moment ce un atare rezultat nu a avut loc şi, în consecinţă, aşa cum s-a arătat, Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de lipsire de libertate în mod ilegal pentru ambii inculpaţi, din infracţiunea prevăzută de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.205 alinl.1 Cod penal.

Reţinând această încadrare juridică a faptei conform prevederilor legii noi, mai exact a Codului de procedură penală, Curtea a apreciat asupra celorlalte încadrări juridice reţinute în această cauză, din perspectiva aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr.265/2014, privind aplicarea instituţiilor în mod global şi nu autonom.

Dar, raportarea la această decizie a Curţii Constituţionale trebuie să se facă fără a se încălca o regulă fundamentală a procesului penal, şi anume aceea a neagravării situaţiei în propria cale de atac, cale de atac exercitată în cauză numai de către inculpaţi, de partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, în favoarea inculpaţilor, iar în ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă, de asemenea acesta nu vizează latura penală, ci numai latura civilă.

Privit prin această regulă a neagravării situaţiei în propria cale de atac, în raport şi de limitele de pedepse prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, curtea constată că în ceea ce priveşte infracţiunea de lipsire ilegală de libertate prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal anterior, pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată,

249

aceasta este sancţionată cu pedeapsa închisorii între 7 şi 15 ani, pe când infracţiunea ce urmează a fi reţinută în cauză potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. 1 din Codul penal actual, aşa cum s-a arătat mai sus, este sancţionată cu limite de pedeapsă cuprinse între 1 şi 7 ani, fiind evident că legea mai favorabilă în legătură cu această infracţiune este legea nouă.

În ceea ce priveşte însă celelalte infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor, de purtare abuzivă cu referire la inculpatul GCS şi de complicitate la purtare abuzivă cu referire la inculpatul BDC, curtea a constatat că limitele de pedeapsă pentru aceste infracţiuni încadrate în prevederile noului Cod penal, cum sunt dispoziţiile art. 296 alin. 2, respectiv art. 48 raportat la art. 296 alin. 2, sunt cuprinse între 1 lună şi 10 zile şi 8 luni, fiind prevăzută şi amenda, pe când infracţiunea corespondentă din Codul penal anterior, cea prevăzută de art. 250 alin. 2 Cod penal respectiv, art. 26 raportat la art. 250 alin. 2 Cod penal este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, fiind prevăzută şi amenda.

Se constată astfel, că legea mai favorabilă este tot legea nouă cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 296 alin. 2 reţinută în sarcina inculpatului GCS sau prevăzută de art. 48 raportat la art. 296 alin. 2, reţinută în sarcina inculpatului BDC.

Totodată curtea constată că în privinţa limitelor de pedeapsă, de această dată, în legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este mai favorabil Codul penal anterior care sancţionează această infracţiune cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 3 ani, iar Codul actual cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, motiv pentru care de această dată, prima instanţă a făcut aplicarea în cauză prevederilor din Codul penal anterior, dispunând condamnarea inculpatului BDC potrivit dispoziţiilor art. 246 din Codul penal anterior.

De asemenea, în cauză s-a făcut aplicarea prevederilor din Codul penal anterior cu referire la concursul de infracţiuni mult mai favorabil potrivit legii vechi, întrucât în cauză potrivit legii noi, era obligatorie aplicarea unui spor, spor ce este facultativ aplicat potrivit Codului penal anterior, care de altfel nici nu a fost aplicat de către prima instanţă.

În acelaşi timp, curtea a constatat că modalitatea de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere este cea fixată potrivit dispoziţiilor art. 91 din actualul Cod penal şi un

250

termen de încercare fixat de 3 ani, tot în baza prevederilor noii legi, noului Cod şi anume, potrivit dispoziţiilor art. 92 Cod penal, dar a dispus ca măsurile de supraveghere pe care trebuie să le respecte inculpaţii să fie cele prevăzute de Codul penal anterior, mai exact cele prevăzute de art. 86 ind. 3 alin. 1.

Faţă de cele arătate, pe de o parte, prin prisma concursului de infracţiuni reţinut potrivit legii vechi, a măsurilor de supraveghere ce nu implică obligarea la muncă în folosul comunităţii, reţinute de asemenea, potrivit legii vechi, iar pe de altă parte, prin prisma limitelor de pedeapsă prevăzute de lege mult mai mici, potrivit legii noi, curtea apreciază că dacă s-ar face aplicarea prin prisma aprecierii în mod global fie a legii vechi fie a legii noi, aşa cum pretind dispoziţiile obligatorii ale Curţii Constituţionale prin decizia nr. 265/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Partea I, atunci s-ar ajunge la înrăutăţirea situaţiei inculpaţilor în propria lor cale de atac, având în vedere că apelul celorlalte părţi nu este în defavoarea inculpatului în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, astfel că pentru a nu se înfrânge acest principiu fundamental al dreptului procesual penal, în măsura în care se va aprecia în continuare că inculpaţii se fac vinovaţi de aceste infracţiuni, curtea va menţine şi orientarea primei instanţe la aplicarea atât a prevederilor din legea veche, cât şi din legea nouă aşa cum aceasta a stabilit folosind criteriul aprecierii instituţiilor autonome.

Revenind la analiza motivelor invocate, curtea a constatat că se impune a prezenta în esenţă situaţia de fapt, aşa cum de altfel a reţinut-o prima instanţă.

Raportat la această situaţie de fapt, curtea a analizat criticile invocate de către inculpaţi, aşa cum au fost reţinute în esenţă.

Astfel, nu poate fi împărtăşită susţinerea apărării că infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor pe de o parte, că această lipsire de libertate nu există, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, iar pe de altă parte, pentru că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală.

În acest sens, în susţinerea apărării că partea civilă VC nu a fost introdus în maşina unităţii de poliţie în mod abuziv, ci numai pentru a fi legitimată în vederea sancţionării

251

contravenţionale, întrucât mai înainte cu câteva zile aceasta înjurase dintr-o maşină în mers un alt poliţist, nu poate fi reţinută întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii o cunoşteau foarte bine pe partea civilă VC, astfel că nu mai era nevoie ca acesta să fie legitimat la sediul organului de poliţie, aceasta cu atât mai mult cu cât acesta se deplasa, e adevărat, în noapte, pe stradă fără a săvârşi vreun act ilegal, mai mult nici nu i s-a întocmit la postul de poliţie Ştefăneşti vreun proces verbal de constatare a contravenţiei cu privire la refuzul unei persoane de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aşa cum pretind în acest sens dispoziţiile art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/2001.

De altfel, scopul introducerii abuzive a părţii vătămate în maşina poliţiei a fost acela de a o sancţiona pe partea civilă cu amendă contravenţională pentru o faptă anterioară din data de 08.09.2011, în sensul că partea civilă ar fi adresat cuvinte şi expresii jignitoare agentului de poliţie GLI, coleg de serviciu cu cei doi inculpaţi, şi dorinţa acestora de a-i da o „lecţie” pentru cele întâmplate faţă de colegul lor, aşa cum se susţine de altfel în actul de acuzare.

Rezultă astfel, în mod evident, reaua credinţă a inculpaţilor, mai exact intenţia acestora de a priva de libertate pe partea civilă în acest scop al intimidării şi al „răzbunării” asupra părţii civile despre care inculpaţii au susţinut că ar fi avut mereu un comportament contrar normelor de convieţuire socială pentru care deseori l-au legitimat sau chiar l-au sancţionat contravenţional.

De aceea nu se poate susţine că inculpaţii nu au săvârşit această infracţiune întrucât fapta de lipsire de libertate nu există iar pe de altă parte, că i-ar lipsi unul din elementele constitutive ale acesteia, cum este intenţia de a-l priva de libertate.

În ceea ce priveşte o altă susţinere a apărării şi anume că, în mod greşit sunt acuzaţi inculpaţii de infracţiune de purtare abuzivă fie în forma autoratului, fie în forma complicităţii întrucât această infracţiune ca şi conţinut coexistă cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal deoarece se suprapun laturile obiective ale acestora, nici această critică nu poate fi reţinută pentru că lovirea părţii civile la sediul organului poliţie care a avut ca rezultat vătămarea corporală a

252

acestei pentru care au fost necesare 2 zile de îngrijiri medicale, aşa cum rezultă din certificatul medico-legal, constituie o infracţiune distinctă, aşa cum rezultă din conţinutul diferit al laturii obiective pentru cele două infracţiuni, cum de altfel s-a şi statuat şi în jurisprudenţa în materie.

De aceea inculpatul GCS, care de altfel recunoaşte o atare faptă, în mod corect a fost condamnat de către prima instanţă pentru infracţiunea de purtare abuzivă, cauzându-i părţii vătămate leziunile consemnate în certificatul medico-legal ca urmare a legării intenţionate de un scaun cu genunchii sub el şi a lovirii de mai multe ori cu bastonul peste tălpile picioarelor şi peste mâini, în situaţii înjositoare cum ar fi şi aceea al obligării să ţină cu palmele în sus o foaie de hârtie în timp ce cu bastonul îi erau aplicate lovituri peste mâini, aşa cum rezultă, de altfel, din situaţia de fapt nuanţată mai sus.

Susţinerea celuilalt inculpat BDC că există dubii în privinţa infracţiuni reţinute în sarcina sa de complicitate la infracţiunea de purtare abuzivă săvârşită ca autor de către inculpatul GCS, de asemenea nu poate fi primită întrucât din probele administrate în cauză rezultă cu prisosinţă că acesta a întocmit procesul verbal de constatare a contravenţiei din data de 08.09.2011, pe fondul adversităţii anterioare faţă de partea civilă, obligându-l să-l semneze şi numai în urma acestui refuz, inculpatul GCS a lovit-o pe partea civilă în condiţiile arătate.

Nu poate fi reţinută nici critica apărării că în mod nelegal inculpatul BDC a fost condamnat pentru infracţiunea de abuz în serviciu constând în întocmirea unui proces verbal de contravenţie pentru o faptă anterioară, deoarece comportamentul recalcitrant de fiecare dată al inculpatului reţinut chiar din situaţia prezentată de partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş cu privire la multiplele legitimări şi amenzi aplicate părţii civile ar justifica o reacţie mai fermă a organelor de poliţie pentru a stopa sau a atenua un asemenea comportament.

Aceasta deoarece organele de poliţie nu trebuie să-şi depăşească limitele legale legate de exercitarea corectă a atribuţiilor de serviciu săvârşind ele fapte ilegale cum este şi acela al aplicării de către inculpatul BDC a unei amenzi în data de 12.09.2011 pentru o faptă anterioară pentru care nu existau suficiente dovezi cu atât mai mult cu cât nu inculpatul constatase această contravenţie, ci un alt coleg de serviciu şi anume, agentul de poliţie GLI.

253

Chiar dacă apărarea susţine prin motivele invocate că agentul de poliţie poate să întocmească un proces verbal de contravenţie pentru fapte anterioare pe care nu el le constatase, o atare susţinere nu poate fi primită pentru susţinerea principală că în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. 1 din OUG nr. 2/2001, o atare contravenţie se constată printr-un proces verbal încheiat de agenţii constatatori – deci de cei care constată efectiv contravenţia – care desigur, în condiţiile legii, pot să întocmească procesul verbal şi ulterior constatării dar numai acel agent constatator şi nu altul.

Aşa fiind, curtea a procedat în continuare la individualizarea judiciară a pedepselor pentru infracţiunile reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi şi anume, pentru infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. 1 vizând lipsirea de libertate reţinută în sarcina ambilor inculpaţi prin schimbarea de încadrare juridică arătată la început, pentru celelalte infracţiuni de purtare abuzivă şi de complicitate la purtare abuzivă reţinută pentru inculpaţii GCS respectiv BDC, fapte prevăzute de art. 296 alin. 1, respectiv art. 26 raportat la art. 296 alin. 2 Cod penal, precum şi pentru infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatului BDC, prevăzută de această dată de dispoziţiile art. 246 din Codul penal anterior, infracţiuni de care s-a făcut vorbire mai sus cu ocazia motivării sub aspectul legii penale mai favorabile a inculpaţilor prin prisma principiului neagravării situaţiei inculpaţilor în propria lor cale de atac.

Astfel, curtea în legătură cu această individualizare a pedepselor s-a orientat pentru infracţiunea de lipsire de libertate de această dată, potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. 1 Cod penal la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru fiecare dintre inculpaţi, menţinând pedepsele de 6 luni închisoare aplicată de prima instanţă inculpatului GCS pentru infracţiunea prevăzută de art. 296 alin. 2 Cod penal şi de asemenea, menţinând pedepsele aplicate inculpatului BDC de 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 raportat la art. 296 alin. 2 Cod penal şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 296 din vechiul Cod penal.

Ca atare, faţă de acele arătate, în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal anterior, text menţinut potrivit celor arătate mai sus în raport de principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, va recontopi pedepsele aplicate inculpatului GCS de 2 ani închisoare, şi 6 luni închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

254

De asemenea, în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal, curtea va recontopi pedepsele aplicate inculpatului BDC de 2 ani închisoare, 6 luni închisoare şi 6 luni închisoare şi va dispune executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani închisoare.

Aşa cum s-a arătat, tot în legătură cu neagravarea situaţiei în propria cale de atac, curtea a menţinut suspendarea sub supraveghere a acestor pedepse potrivit art. 91 Cod penal, cu obligaţiile prevăzute de art. 86 ind. 3 alin. 1 Cod penal, precum şi cu termenul de supraveghere de câte 3 ani pentru fiecare inculpat, fixat potrivit dispoziţiilor art. 92 Cod penal.

Faţă de cele arătate, cum curtea a redus pedeapsa rezultantă aplicată inculpaţilor de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare, menţinând dispoziţiile vizând modalitate de executare, măsurile de supraveghere dispuse şi termenul de încercare, pe aceste considerente, curtea va admite apelurile declarate de inculpaţii GCS şi BDC, potrivit dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, conform considerentelor ce preced.

În legătură cu apelul părţii responsabile civilmente care solicită achitarea, apel declarat în favoarea inculpaţilor, cum apelul acestora a fost admis şi li au fost reduse pedepsele aplicate, curtea pe acest considerent, a admis şi apelul părţii responsabile civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală.

În fine, în ceea ce priveşte apelul părţii civile VC care este nemulţumită de suma acordată de prima instanţă ca şi daune morale şi anume, de suma de 10.000 lei pe care o apreciază ca insuficientă, solicitând suma de câte 25.000 lei pentru fiecare inculpat, curtea a considerat că o atare cerere de majorare este întemeiată în parte.

În acest sens, curtea a apreciat că date fiind suferinţele fizice şi psihice ale părţii civile urmare a comportamentului violent, abuziv, înjositor al inculpaţilor ca organe de poliţie, aşa cum a fost descris în situaţia de fapt enunţată, se impune majorarea acestor despăgubiri morale de la 10.000 lei la 20.000 de lei, sumă totală la care urmează a fi obligaţi ambii inculpaţi în solidar cu partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, solidaritate menţinută ca urmare a hotărârii date în primă instanţă.

Aşa fiind, pe aceste considerente, curtea în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, a admis şi apelul părţii civile VC în sensul celor arătate mai sus.

255

Admiţând apelurile tuturor părţilor şi desfiinţând în parte sentinţa conform considerentelor ce preced curtea a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

10. Respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură penală, formulate de procuror.

Art. 453 alin. 1-4 Cod procedură penalăArt. 454 alin.2 Cod procedură penală

Art. 457 Cod procedură penală

Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură penală, ca urmare a ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală a celor 11 martori şi de aplicare a unei sancţiuni administrative, în baza art. 181 din Vechiul Cod penal, nu poate fi primită, atâta vreme cât martorii şi-au menţinut declaraţiile date atât în cursul urmăririi penale, cât şi la instanţă, iar procurorul a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă „analizând toate declaraţiile aflate la dosar şi celelalte probe administrate”.

Aceasta, întrucât şi judecătorul fondului, pronunţând achitarea, a făcut, la rândul său, o analiză aprofundată a tuturor probelor aflate la dosar (atât a celor aflate la dosarul de urmărire penală, cât şi a celor administrate în mod nemijlocit) şi a ajuns la o concluzie contrară celei formulate de procuror.

Nici cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. a) Cod procedură penală nu este incident, întrucât revenirea de către trei dintre martorii audiaţi asupra declaraţiilor date în faţa judecătorului nu putea avea efectul prevăzut de art. 453 alin. 4 teza a II-a Cod procedură penală. Instanţa de judecată şi-a întemeiat hotărârea pe un probatoriu complex, concluzia pe care a formulat-o judecătorul fiind rezultatul coroborării tuturor probelor.

(Decizia penală nr. 659/A/03 Decembrie 2014)

256

Prin sentinţa penală nr. 72 din data de 01 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, s-a respins ca nefondată cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 97 din 07 august 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia penală în dosarul nr. 8305/90/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 118/A din data de 13 martie 2014, formulată de revizuentul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a constatat că, prin cererea înregistrată la data de 25.07.2014, sub nr. 2918/90/2014, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 453 alin.1 lit. b) şi a) Cod procedură penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 97 din 07 august 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia penală în dosarul nr. 8305/90/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 118/A din data de 13 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti în dosarul nr. 8305/90/2012*.

În motivele de revizuire s-a arătat că toţi martorii ale căror declaraţii au stat la baza adoptării soluţiei de achitare a inculpaţilor HA şi HB, de către instanţa de fond şi apel, au comis infracţiunea de mărturie mincinoasă, atât în cursul urmăririi penale, în dosarul nr. 420/P/2012, cât şi a cercetării judecătoreşti, în dosarul nr. 8305/90/2012.

Infracţiunea a fost constatată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, care prin ordonanţa nr. 1762/P/2012 din 31.01.2014 a dispus scoaterea de sub urmărire penală a celor 11 martori şi aplicarea sancţiunii administrative a amenzii în cuantum de câte 1.000 lei. Totodată, s-a menţionat că cei 11 martori nu au atacat cu plângere cele două ordonanţe. Această ordonanţă a fost confirmată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea la data de 04.04.2014, care prin ordonanţa nr. 407/II/2/2014 a respins plângerea formulată de petenţii ME, MIM, CM, SD, MT, MDR, MML, MC, HF, HM şi HL.

De asemenea, s-a mai arătat că s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate, întrucât cel puţin trei din martorii propuşi de inculpaţi în apărare, respectiv:, MDR, MML, MC şi audiaţi de Tribunal, au declarat aspecte vădit nereale.

Parchetul a solicitat înlăturarea declaraţiilor celor 11 martori care nu corespund realităţii, din ansamblul materialului probator rezultând că locul comiterii faptelor de

257

agresiune asupra persoanelor vătămate BH, BM, dar şi a numiţilor BE şi bb este situat pe carosabil, respectiv pe bulevardul I.C. Brătianu, în zona dintre locuinţele persoanelor vătămate şi ale inculpaţilor, dar şi de modul de dispunere a petelor de sânge, identificate la faţa locului, acestea fiind concentrate în acest punct şi apoi înspre locuinţele persoanelor vătămate şi ale inculpaţilor, respectiv înspre imobilul martorului MR.

De asemenea, parchetul a mai susţinut că în cauză nu pot fi reţinute dispoziţii referitoare la legitima apărare, întrucât din probele administrate în cauză se desprinde concluzia că faptele deduse judecăţii nu au fost comise în stare de legitimă apărare.

Parchetul a înţeles să facă dovedirea celor două cazuri de revizuire cu ordonanţa nr. 1762/P/2012 din 31.01.2014, având în vedere că s-a constatat că a existat o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale şi cu copia certificată de pe declaraţiile date de martorii MML, MDL şi MC, în dosarul cu nr. 1580/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani.

Cererea de revizuire în defavoarea inculpaţilor a fost formulată în termen de 3 luni, fiind prevăzută de art. 457 alin.2 lit. a) şi alin. 3 Cod procedură penală.

Tribunalul, analizând motivele invocate, în raport de ansamblul probatoriului administrat în cauză, a constatat că cererea de revizuire formulată de procuror este nefondată.

S-a menţionat că, prin sentinţa penală nr. 97 din 7 august 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului HA – pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. e) Cod de procedură penală, cu referire la art. 44 Cod penal, s-a dispus achitarea inculpatului HB – pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin.

258

2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului HB, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, iar în baza art. 10 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. a) Cod penal, achitarea inculpatului HB, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal.

În baza art. 350 alin. 1 Cod de procedură penală, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului HA de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 28/U din 10 septembrie 2012 emis de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 7252/90/2012, arestare dispusă prin încheierea penală nr. 60 din 10 septembrie 2012 în acelaşi dosar, dacă nu este arestat în altă cauză.

De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertatea a inculpatului HB de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 29/U din 10 septembrie 2012 emis de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 7252/90/2012, arestare dispusă prin încheierea penală nr. 60 din 10 septembrie 2012 în acelaşi dosar, dacă nu este arestat în altă cauză.

S-au respins cererile de constituire părţi civile formulate de părţile vătămate BH, BM, BD, BE, BB şi MD, precum şi de Spitalul de Urgenţă nr. 1 Craiova.

S-a luat act că Serviciul de Ambulanţă Vâlcea nu s-a constituit parte civilă.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la data de 4 octombrie 2012, s-a înregistrat rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, prin care s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor HA şi HB, pentru a fi condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor, după cum urmează:

- HA – pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat al art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

259

- HB - pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În motivarea rechizitoriului, se susţineau următoarele:

Partea vătămată BH, împreună cu fiii săi BM şi BD, locuiesc în acelaşi imobil, amplasat pe raza municipiul Drăgăşani, B-dul I.C. Brătianu, la o distanţă de aproximativ 50 m faţă de locuinţa inculpaţilor, amplasată pe aceeaşi parte, respectiv pe partea stângă a străzii, pe direcţia de mers Drăgăşani, către Râul Olt, cele două imobile fiind delimitate printr-un gard din beton cu înălţimea de aproximativ 2,80 m. Între familiile părţilor există o stare tensionată, preexistentă datei de 09.09.2012.

În ziua de 08.09.2012, BD şi BM, împreună cu soţiile acestora şi martora Brătianu Luminiţa, au participat la Festivalul Rromilor, organizat în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, prezentând, în scopul expunerii, conform tradiţiilor etnice, şi un autoturism marca Ferrari aparţinând numitei MD (concubina părţii vătămate BM). Autoturismul respectiv a fost transportat din municipiul Drăgăşani şi expus, pe o platformă cu inscripţia „Tractări auto”, fiind tractat de autoutilitara cu ***.

În noaptea de 08/09.09.2012, după ce au participat la acest festival, în jurul orelor 02.30 – 03.00, părţile vătămate BD şi BM, împreună cu soţiile şi respectiv mama lor, au revenit la locuinţa din municipiul Drăgăşani, iar după ce au parcat maşinile care le aparţineau şi platforma pe care era amplasat autoturismul marca Ferrari, în interiorul curţii, s-au culcat, cu excepţia părţii vătămate MD, aceasta din urmă rămânând pentru a mai efectua unele activităţi gospodăreşti, respectiv pentru a asigura alimentele rămase în urma participării la festival.

În jurul orelor 04.30, în timp ce MD, după ce a finalizat aceste activităţi, a mers în dormitor, a observat pe fereastra camerei (care are vizibilitate înspre curtea locuinţei), o persoană care se afla în curte, persoană care s-a apropiat de

260

platforma pe care se găsea autoturismul marca Ferrari, proprietatea acesteia. MD a observat că persoana respectivă a aruncat cu un obiect înspre autoturismul respectiv, fugind şi părăsind curtea locuinţei, recunoscând-o pe aceasta ca fiind inculpatul HB.

Aceste aspecte au fost confirmate şi de martora MM (cunoscută sub numele de L), care locuieşte în imobilul amplasat vis-a-vis de locuinţa părţilor vătămate, martoră care, datorită stării de sănătate pe fondul faptului că este însărcinată, nu dormea la momentul respectiv, aflându-se în camera sa, în poziţia „în picioare” pentru a consuma un pahar cu lapte. În aceste împrejurări, martora l-a observat pe fereastra camerei sale, orientată chiar înspre locuinţa părţilor vătămate, pe inculpatul HB, în timp ce părăsea, în grabă, curtea părţilor vătămate, escaladând gardul din interior, înspre exterior.

Imediat după acest moment, autoturismul marca Ferrari a luat foc, arzând în mare parte, context în care datorită zgomotului produs şi a alertării membrilor familiilor B şi respectiv MR (tatăl martorei MM), părţile vătămate BH, BD şi BM au ieşit în curtea locuinţei, împreună cu soţiile lor, încercând să stingă incendiul, solicitând totodată intervenţia organelor de poliţie şi a pompierilor.

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză, inclusiv din procesul - verbal de intervenţie întocmit de ISU „General Magheru” al jud. Vâlcea – Garda de Intervenţie Drăgăşani, dar şi din procesul - verbal de cercetare la faţa locului, a reieşit că incendierea autoturismului marca Ferrari s-a datorat folosirii intenţionate a unei surse de aprindere cu flacără pentru a genera incendiul, cel mai probabil prin utilizarea unui recipient din plastic în care a fost introdus produs inflamabil (combustibil), cu un fitil improvizat, organele de poliţie judiciară identificând la faţa locului resturi ale unui astfel de recipient, poziţionat chiar pe partea din spate a maşinii.

În condiţiile în care BH a aflat de la nora sa, dar şi de la martora MM, că inculpatul HB s-a aflat în curtea locuinţei sale în momentele premergătoare incendierii autoturismului, bănuind că acesta este autorul distrugerii autoturismului, a ieşit din curte în drumul public, însoţit de fiul său BD, solicitând explicaţii inculpaţilor în legătură cu motivele care i-au determinat să procedeze la incendierea maşinii.

261

În aceste împrejurări, între cei doi inculpaţi, pe de o parte, şi BH, pe de altă parte, a izbucnit un conflict spontan (inclusiv pe fondul relaţiilor tensionate dintre cele două familii), partea vătămată BH îndreptându-se către inculpaţi, care, astfel cum s-a precizat, se aflau în drumul public, context în care inculpatul HA, având asupra sa un cuţit cu lama de aproximativ 15-20 centimetri, l-a lovit cu partea tăietoare a cuţitului pe partea vătămată BH în zona abdomenului, provocându-i o plagă penetrantă abdominală de hipocondru stâng eviscerată. În acel moment, partea vătămată BD s-a îndreptat înspre tatăl său, intenţionând să îl ajute, împrejurări în care imediat, inculpatul HA l-a tăiat şi pe acesta cu acelaşi cuţit în zona abdomenului, provocându-i o plagă înjunghiată la nivelul hipocondrului drept, liniară, profundă care prezintă penetrare în cavitatea peritoneală la baza hemitoracelui stâng. În acelaşi timp, în condiţiile în care inculpatul HB s-a aflat în spatele părţii vătămate BD, l-a tăiat, la rândul său, cu un cuţit pe care îl avea în mână, cu lama de aproximativ 15 centimetri, în spate, provocându-i plagă înjunghiată cu eviscerare de epiplon lombar stânga, lungă de 12-15 cm, liniară, care interesează toate straturile peretelui abdominal.

Datorită zgomotului produs, la locul incidentului au venit şi părţile vătămate BB şi BE, care, observând cele întâmplate, au încercat să intervină cu scopul de a aplana conflictul, iar în condiţiile în care au observat că partea vătămată BH a fost agresată de către inculpatul HA, BE s-a îndreptat înspre acesta, însă, în momentul în care a ajuns lângă inculpatul HB, cel din urmă l-a tăiat cu acelaşi cuţit în zona abdominală, provocându-i o plagă înjunghiată nepenetrantă.

Imediat după exercitarea acestor acte de agresiune, inculpatul HB s-a întors înspre persoanele implicate în incident şi, observându-l pe BM în imediata sa apropiere, acesta fiind cu spatele către inculpat, a exercitat acte de agresiune şi asupra acestei părţi vătămate folosind acelaşi cuţit, provocându-i o plagă înjunghiată penetrantă în cavitatea pulmonară hemitorace stâng.

Din ansamblul materialului probator aflat la dosar, procurorul a reţinut că locul comiterii faptelor de agresiune asupra părţilor vătămate BH, BM, BE, BB şi BD, este situat pe carosabil, respectiv pe Bulevardul I.C. Brătianu, în zona dintre locuinţele părţilor vătămate şi respectiv inculpaţilor, aspecte confirmate atât de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, dar

262

şi de modul de dispunere a petelor de sânge identificate la faţa locului, acestea fiind concentrate în acest punct şi apoi fiind identificate înspre locuinţele atât ale părţilor vătămate cât şi ale inculpaţilor, dar şi înspre imobilul aparţinând martorului MR, în apropierea unei bănci amplasate în faţa casei, pe trotuar şi în dreptul porţilor mari de acces în curte. Aceste aspecte se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au precizat că după epuizarea incidentului BH s-a aşezat pe banca din faţa casei lui MR, iar de aici s-a deplasat în dreptul porţilor de acces în acelaşi imobil, unde s-a urcat pe bancheta din dreapta faţă a maşinii aparţinând aceluiaşi martor, maşină în care au fost urcaţi de către persoanele prezente şi BM şi BD, pe bancheta din spate (unde au fost identificate pete de sânge). Cele trei părţi vătămate au fost transportate de către martorul MR la Spitalul din municipiul Drăgăşani, unde le-a fost acordat primul ajutor, iar de aici au fost transportate cu ambulanţele la Spitalul Judeţean de Urgenţe Vâlcea şi respectiv Spitalul Judeţean de Urgenţe Craiova.

Imediat după epuizarea conflictului, şi părţile vătămate BE şi BB s-au deplasat la unităţi spitaliceşti, respectiv la Spitalul din municipiul Drăgăşani, fiindu-le acordate îngrijiri medicale.

Din actele depuse la dosar şi din procesul - verbal de cercetare la faţa locului a reieşit că autoturismul marca Ferrari, proprietatea părţii vătămate MD, incendiat de către inculpatul HB, a prezentat, în urma acţiunii inculpatului, mai multe avarii la nivelul plafonului, aripii stânga spate şi capotei portbagajului, partea vătămată constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 48.468 euro conform devizului depus la dosar.

Prin incendierea autovehiculului a rezultat pericol public, având în vedere, pe de o parte, sursa incendiului, natura bunului incendiat (autovehicul alimentat cu combustibil care se poate aprinde uşor) dar şi amplasarea, în imediata apropiere a locului incendiului, a altor două autovehicule, situate la o distanţă de numai 1,5 m de o parte şi de cealaltă a acestuia, producerea unor consecinţe mai grave fiind evitată numai ca urmare a intervenţiei rapide a membrilor familiei B pentru a stinge incendiul, activitate realizată chiar până la momentul sosirii echipajului de intervenţie din cadrul ISU „General Magheru” al judeţului Vâlcea.

263

Pe parcursul urmăririi penale, inculpaţii au avut o atitudine nesinceră, nerecunoscând comiterea faptelor, susţinând că nu au participat la niciun conflict în drumul public, iar membrii familiei B, inclusiv părţile vătămate, au pătruns în curtea locuinţei lor şi au exercitat acte de agresiune asupra inculpaţilor, fără însă ca vreo persoană din familia H să fi lovit vreuna din părţile vătămate.

Din probele administrate în cauză, prima instanţă a reţinut o situaţie diametral opusă situaţiei de fapt reţinută de parchet:

În ziua de 08.09.2012, BD şi BM, împreună cu soţiile acestora şi martora Brătianu Luminiţa, au participat la Festivalul Rromilor organizat în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, prezentând, în scopul expunerii, conform tradiţiilor etnice, şi un autoturism marca Ferrari aparţinând numitei MD (concubina părţii vătămate Brătianu Mihai). Autoturismul respectiv a fost transportat din municipiul Drăgăşani şi expus, pe o platformă cu inscripţia „Tractări auto”, fiind tractat de autoutilitara cu nr. VL-07-PPJ.

În noaptea de 08/09.09.2012, după ce au participat la acest festival, în jurul orelor 02.30 – 03.00, părţile vătămate BD şi BM, împreună cu soţiile şi respectiv mama lor, au revenit la locuinţa din municipiul Drăgăşani, iar după ce au parcat maşinile care le aparţineau şi platforma pe care era amplasat autoturismul marca Ferrari, în interiorul curţii, s-au culcat, cu excepţia părţii vătămate MD, aceasta din urmă rămânând pentru a mai efectua unele activităţi gospodăreşti, respectiv pentru a asigura alimentele rămase în urma participării la festival.

În jurul orelor 4, în timp ce MD, după ce a finalizat aceste activităţi, a mers în dormitor, a observat pe fereastra camerei (care are vizibilitate înspre curtea locuinţei), o persoană care se afla în curte, persoană care s-a apropiat de platforma pe care se găsea autoturismul marca Ferrari, proprietatea acesteia.

În aceste condiţii, partea vătămată MD a alertat pe socrul acesteia, respectiv, pe BH zis „L.”, pe soacra, pe soţ şi cumnaţii acesteia.

Conform declaraţiilor martorilor agenţi de poliţie şi Unitatea de pompieri, respectiv, EI, CG, DG, BVL, în ziua de 9 sept. 2012 orele 4,27, s-a primit un telefon pe apelul de urgenţă 112 că în Municipiul Drăgăşani a luat foc un

264

autoturism marca Ferrari, apel care, conform declaraţiilor martorilor audiaţi a fost dat de partea vătămată BM, soţul părţii vătămate MD.

Bănuind că autorii infracţiunii de distrugere prin incendiere ar fi inculpaţii HA şi HB, aceştia se învecinează cu locuinţa părţilor vătămate, au ieşit la poartă înarmaţi cu furcă, lopată, cuţite şi alte obiecte contondente, şi s-au deplasat la poarta locuinţei inculpaţilor strigând că trebuie să-i omoare.

În aceste condiţii, părţile vătămate din actuala cauză, împreună cu alte persoane, circa 50, au forţat porţile domiciliului inculpaţilor, prin ruperea telescopului de la o poartă care se deschide automat şi au intrat în curtea inculpaţilor.

La orele 4.30 (după 3 minute de la data apelului de urgenţă), organele de poliţie şi pompierii au fost la locaţia unde se reclama a fi fost incendiat autoturismul şi la poarta inculpaţilor. În acest sens, s-a apreciat ca fiind elocvente declaraţiile martorilor CG, DC, EI, BV, CV.

Prin urmare, a reţinut instanţa de fond, intrarea prin efracţie a tuturor părţilor vătămate şi a unor martori în curtea inculpaţilor a avut loc în prezenţa agenţilor de poliţie, la orele 4, 30, dar nu se putea interveni datorită numărului mare de persoane, circa 50.

Prima instanţă a apreciat că, din ansamblul probelor administrate atât în faza urmăririi penale, cât şi cercetării judecătoreşti, rezultă că acţiunea de lovire a părţilor vătămate a avut loc după orele 4,30, acesta a durat circa 3 – 4 minute, după care au părăsit domiciliul inculpaţilor, fiind tăiaţi cu cuţitul de inculpatul HB.

Nu s-a reţinut de către instanţa de fond că această acţiune infracţională ar fi avut loc până la ora 4.30, întrucât ar contraveni probelor administrate în prezenta cauză, respectiv, martorii susnumiţi, agenţi de poliţie şi angajaţi ai unităţii de pompieri au declarat că nicio parte vătămată nu a reclamat că ar fi fost înjunghiaţi de către inculpaţi, inculpaţii nu aveau asupra lor nicio armă sau obiect contondent, intrarea prin efracţie în domiciliul inculpaţilor a fost realizată de părţile vătămate BH, BD, DD, BM şi BE, împreună cu alte persoane care au fost audiate ca martori şi au dat declaraţie pentru confirmarea acuzării în cauza de faţă.

De altfel, a constatat instanţa de fond, ar fi ilogic ca părţile vătămate în condiţiile în care ar fi fost înjunghiate

265

anterior să fi avut putere să rupă poarta inculpaţilor şi să intre prin violenţă în domiciliul inculpaţilor.

Din conţinutul declaraţiilor martorilor rezultă că partea vătămată BH, având o lopată în mână şi aflându-se în curtea inculpaţilor, a lovit pe inculpatul HA în cap cu partea metalică, acesta din urmă prăbuşindu-se la pământ. Asupra acestui inculpat au sărit şi părţile vătămate BM, BD, BE care l-au lovit cu picioarele şi obiecte contondente. Aceste aspecte au fost confirmate şi de procesul - verbal încheiat de organele de poliţie.

De asemenea, faptul că inculpatul HA a fost lovit cu lopata de partea vătămată BH şi s-a prăbuşit la pământ este confirmată şi de declaraţiile martorilor.

Concubina inculpatului HA, şi anume SD, a încercat să-l apere dar a fost lovită şi aceasta. Partea vătămată BD, zis C, care avea asupra sa o furcă şi un cuţit, a încercat să lovească pe inculpatul HB cu cuţitul dar i-a aplicat o lovitură cu furca în picior. Acest inculpat a reuşit să dezarmeze pe această parte vătămată de cuţit, i-a aplicat lovituri prin înjunghiere şi i-a produs leziunile descrise în raportul de constatare medico legală, respectiv, o plagă înjunghiată cu eviscerare de epiploon lombar stânga, lungă de 12-15 cm., liniară, care interesează toate straturile abdomenului şi o plagă înjunghiată la nivelul hipocondrului drept, liniară, profundă care prezintă penetrare în cavitatea peritoneală la baza hemitoracelui stâng, şi care au necesitat pentru vindecare, 35 – 40 zile timp de îngrijire medicală.

Organele de poliţie au reuşit să dezarmeze pe această parte vătămată, dar după ce a fost lovit cu cuţitul de inculpatul HB.

Aceiaşi martori au declarat că inculpatul HB pentru a se apăra de lovitura pe care trebuia să o aplice cu lopata partea vătămată BH zis „L” cu acelaşi cuţit a lovit pe această partea vătămată BH, şi i-a cauzat, conform Raportului de constatare medico – legală, o plagă abdominală de hipocondru stâng cu evisceraţie de mare epiplon, necesitând 25 – 30 zile timp de îngrijire medicală pentru vindecare.

Edificatoare au fost declaraţiile martorilor care se coroborează cu declaraţia agentului de poliţie EI, agentul de poliţie, conform declaraţie acestuia şi procesului verbal, a deposedat pe această parte vătămată de lopată, precum şi un

266

martor audiat la instanţă care nu este rudă cu părţile, respectiv, TM.

În ce priveşte pe partea vătămată, BM, zis O, acesta, la fel ca şi tatăl său, a fost preocupat să lovească pe inculpatul HA, şi pentru a înceta agresiunea, inculpatul HB a lovit pe această parte vătămată cauzându-i leziunile descrise în Raportul de constatate medico legală, respectiv, o plagă înjunghiată hemitorace stâng, penetrantă în cavitatea pleurală, hemotorax stâng, fiind necesare 30 – 35 zile timp de îngrijire medicală pentru vindecare.

În aceleaşi împrejurări, inculpatul HB a lovit cu acelaşi cuţit şi partea vătămată BE, acesta din urmă a participat la agresiunea inculpatului HA.

În ce o priveşte pe partea vătămată BB, din conţinutul raportului de constatare medico-legală rezultă că a suferit, în urma incidentului, o plagă contuză superficială frontal paramedian stânga şi o echimoză la nivelul regiunii deltoidiene stânga, leziuni care s-au produs prin lovire cu corpuri dure şi care au necesitat 4-5 zile timp de îngrijire medicală. După ce au fost loviţe de cuţit, părţile vătămate s-au refugiat din domiciliul inculpaţilor şi au fost transportaţi cu autoturismele la spital.

S-a apreciat că declaraţiile martorilor audiaţi atât în faza urmăririi penale, cât şi la fond sunt contradictorii, în sensul că unii martorii au declarat că acest conflict a avut loc în stradă, deci în loc public, iar alţii au susţinut că acest conflict a avut loc în domiciliul inculpaţilor.

Martorii în acuzare sunt rude cu părţile vătămate din actuala cauză şi au susţinut că acest conflict a avut loc în stradă.

Astfel, organul de urmărire penală şi-a fundamentat acuzarea pe declaraţiile părţilor vătămate BH, zis L, BD, BB, BM zis O – fiul lui BH, BE, MD precum şi declaraţiile martorilor BL, HM, BM, MRM, MD, MR, MM, MDG, fără ca aceste depoziţii să se coroboreze cu alte probe.

Au fost cenzurate declaraţiile martorilor în acuzare, cu următoarea motivare:

În legătură cu declaraţia martorei BL, aceasta este soţia părţii vătămate BH zis L şi mama părţilor vătămate BM, zis O, BD şi BB fiind şi mătuşa părţii vătămate BE. Aceasta a declarat că conflictul a avut loc în stradă, că inculpaţii au fost văzuţi cu cuţite în mână, a văzut când inculpaţii au lovit cu

267

cuţitele pe părţile vătămate şi că membrii familiei sale nu au intrat în curtea inculpaţilor.

Această declaraţie nu se corelează cu celelalte probe administrate în cauză, în sensul că, din conţinutul proceselor verbale întocmite de organele de poliţie s-a constat că în curtea inculpaţilor a fost găsite o pereche de papuci ce aparţine părţii vătămate BH, un telefon mobil ce aparţine părţii vătămate BD, urme biologice de culoare brun roşcate ce par a fi sânge.

Pe de altă parte, din conţinutul procesului verbal şi declaraţiile agenţilor de poliţie rezultă că părţile vătămate (membrii familiei B) au fost prezenţi în curtea proprietatea inculpatului HA, agenţii de poliţie au deposedat de furcă pe partea vătămată BD iar de lopată pe partea vătămată BH.

Apelul de urgenţă dat de partea vătămată BM a fost dat la orele 4,27, conform declaraţiilor agenţilor de poliţie şi lucrătorilor ISU, solicitând ajutor că cineva i-ar fi incendiat autoturismul. Prin urmare, apelul nu a vizat rănirea părţilor vătămate de către inculpaţi.

Organele de poliţie au constatat că în faţa porţilor de la domiciliul inculpaţilor au fost multe persoane, 30 – 50, până a coborî din autoturism poarta a fost distrusă şi acestea au intrat în curtea inculpaţilor.

Conflictul a durat circa 3 minute iar intervenţia a fost foarte greoaie datorită numărului mare de persoane din curtea inculpaţilor, la faţa locului fiind doar 3 agenţi de poliţie. Nicio parte vătămată nu a reclamat că au fost tăiaţi cu cuţitele de către inculpaţi.

Instanţa de fond a exclus existenţa conflictului între părţi că ar fi avut loc în stradă, deci, în loc public.

Pe de altă parte, s-a susţinut de martoră că strada a fost luminată public.

Acest aspect nu a fost reţinut, întrucât, iluminatul public pe timp de vară durează până la orele 5 dimineaţa, organele de poliţie sosind la faţa locului la orele 4, 30. Pe de altă parte, agenţii de poliţie au constat că lumina publică era stinsă când au sosit la locul conflictului.

Pentru aceleaşi considerente, instanţa de fond a cenzurat şi declaraţiile martorilor HM, care este soţia părţii vătămate BB, BM, zis C, care este fratele părţii vătămate BH şi tatăl părţii vătămate BE, MRM, care este nepotul părţii vătămate BH, tatăl său şi anume, MT fiind fratele acestei părţi

268

vătămate, având şi motive temeinice de răzbunare pe familia H; MD, soţul acesteia MRM fiind văr primar cu copii lui BH, având şi un conflict cu inculpatul HA, de fapt acesta fiind şi motivul răzbunării, MR, MM, MDG acesta fiind verişor al II-lea cu părţile vătămate.

În cazul în care aceşti martori ar fi declarat realitatea în care s-au comis faptele, exista pericolul că părţile vătămate să fi fost cercetate şi condamnate pentru violare de domiciliu şi alte infracţiuni.

S-a subliniat că la fond, cu ocazia cercetării judecătoreşti, aceşti martori au refuzat să depună jurământul, având asupra lor extras din art. 85 C. pr. pen. (se poate solicita înregistrarea audio a şedinţelor în care au fost audiaţi).

Coroborând probele administrate în faza urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a constatat că martorii în acuzare nu au relatat adevărul, atât în ce priveşte cauza conflictului, locul săvârşirii infracţiunilor, modalitatea de săvârşire a acestora.

În ce priveşte martorii propuşi de inculpaţi, s-a susţinut că împotriva acestora se vor efectua cercetări sub aspectul mărturii mincinoase.

Instanţa de fond a apreciat că, în legătură cu autorul infracţiunii de distrugere a autoturismului prin incendiere, probele pe care se sprijină procurorul nu sunt suficiente.

Astfel, procurorul a susţinut că părţile vătămate MD şi MM au văzut când inculpatul HB a incendiat autoturismul şi a sărit porţile părţilor vătămate spre stradă.

Din analiza plângerii formulate de această parte vătămată, a rezultat că aceasta a reclamat pe HA şi HB că i-ar fi incendiat autoturismul marca Ferrari şi că vecinii i-ar fi spus că autorii ar fi susnumiţii. În ziua de 9 septembrie 2012, orele 18,30, în prezenţa unui avocat ales, şi-a schimbat declaraţia, în sensul că a afirmat că ar fi văzut pe inculpatul HB când se afla în curtea acesteia şi i-a pus foc la maşină, după ce a auzit o bubuitură.

Pentru a elucida aceste aspecte, organele de urmărire penală trebuia să dispună ridicarea de urme (amprente) de pe poarta părţilor vătămate şi a stabili care persoană a escaladat-o. A fost mai uşor să se sprijine doar pe depoziţia acestei părţi vătămate, care a contrazis ce a scris în plângerea de mai sus, existând pericolul a se comită o gravă eroare judiciară.

269

Prima instanţă a reţinut că un prim aspect învederat, care rezultă din declaraţiile martorilor precum şi fotografiile ataşate la dosar, este că autoturismul a fost parcat pe o platformă lângă gardul care desparte proprietăţile părţilor vătămate şi inculpaţilor. Pe de altă parte, din conţinutul aceloraşi probe rezultă că inculpaţii au lângă gard o fântână zidită chiar în zona în care se afla parcat autoturismul incendiat.

Prin urmare, acest inculpat, dacă ar fi voit să incendieze autoturismul, ar fi procedat ca atare fără să intre în domiciliul părţilor vătămate prin aruncare unui mijloc incendiator peste gard fără riscul de a fi văzut.

Nu s-a efectuat un experiment judiciar privind modul de incendiere al autoturismul. S-a susţinut că a auzit o bubuitură. Doar un expert în materie de explozibil poate stabili dacă un combustibil inflamabil îmbuteliat într-un recipient de plastic, poate sau nu, produce un zgomot. Substanţa inflamabilă produce explozie numai dacă este îmbuteliată în recipient de sticlă sau metal datorită compresiei gazelor inflamabile, în nici un caz în recipient de plastic, care este apt să se dilate şi nu se realizează compresia.

Instanţa de fond nu a reţinut ca probe declaraţia martorei MM, care se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul, şi nici declaraţia părţii vătămate MD care, de asemenea se află în relaţii de duşmănie cu inculpaţii.

Din conţinutul declaraţiei martorei MM, rezultă că aceasta fiind gravidă şi având arsuri la stomac, s-a trezit să bea un pahar cu lapte. A mers să închidă fereastra şi a observat că o persoană a escaladat gardul părţii vătămate BH. A observat că acea persoană a fost inculpatul HB iar o altă persoană, şi anume TB care este fratele inculpatului HA a stat de pază şi a spus, „hai mai repede”. A susţinut că i-a recunoscut pe cei doi, deoarece în faţa porţii părţii vătămate BH se află un bec care iluminează strada şi curtea.

Nici această declaraţie nu se coroborează cu depoziţiile organelor de poliţie şi pompieri.

Un prim aspect, dacă strada ar fi fost iluminată, stingerea luminii se efectuează la orele 5 dimineaţa. Organele de poliţie şi pompieri au constatat că la orele 4, 30 dimineaţa strada nu a fost luminată. Lumina artificială ar fi fost evidentă de orice persoană, mai ales de organele de poliţie care efectuează serviciul pe timp de noapte.

270

Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că dintr-o cameră luminată unde se afla această martoră, (este evident că pentru a lua laptele pentru a fi consumat această martoră a aprins lumina), nu se poate observa afară, chiar dacă am presupune că ar exista iluminat public. Intensitatea luminii în cameră este mai puternică decât intensitatea iluminatului public, indiferent de puterea sursei de lumină.

S-a menţionat că, potrivit înscrisului depus la dosar, inculpatul HB a formulat plângere penală împotriva martorei susnumite pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod penal.

Totodată, instanţa de fond nu şi-a putut explica raţiunea pentru care organul de urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale a numitului TB care, potrivit declaraţiei martorei susnumite, a stat de pază pentru ca inculpatul HB să incendieze autoturismul părţii vătămate.

Observând că autoturismul este în flăcări, soţul părţii vătămate MD, şi anume BM, a sunat la apelul de urgenţă 112, pentru a se deplasa o maşină de intervenţie. Din declaraţiile angajaţilor unităţii militare de pompieri precum şi poliţiei locale de intervenţie, a rezultat că apelul de urgenţă a fost primit în ziua de 9 sept. 2012 la orele 4,27 iar aceştia au ajuns la faţa locului la orele 4,30.

Prima instanţă a apreciat că în mod nejustificat procurorul a înlăturat depoziţiile martorilor propuşi de inculpaţi.

Conform art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de procedură penală, a fost dispusă achitarea inculpatului HA, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În ce priveşte-l pe inculpatul HB, instanţa de fond a constatat că acesta este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal raportat al art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 192

271

alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal cu 33 lit. a) Cod penal.

Referitor la infracţiunile prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, din probele administrate în faza urmăriri penale şi cercetării judecătoreşti, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta prin intermediul unui cuţit, smuls de la partea vătămată BD, a lovit părţile vătămate şi le-a produs leziunile descrise în Rapoartele de constatare medico – legale.

Din probele enumerate mai sus, a rezultat împrejurările în care acest inculpat a săvârşit aceste fapte şi anume; ca urmare a acţiunii ilegale a părţilor vătămate de a intra în domiciliul inculpatului HA, inculpatul, HB pentru a apăra viaţa sa, a mamei sale SD şi a tatălui său, HA, după ce a deposedat pa partea vătămată BD de un cuţit, i-a aplicat acestuia mai multe lovituri cu cuţitul. De asemenea, din aceleaşi declaraţii de martori rezultă că acelaşi inculpat a lovit cu cuţitul pe partea vătămată BH, acesta din urmă a încercat să-l lovească cu o lopată cu care lovise pe inculpatul HA, acesta din urmă căzând la pământ, a lovit pe părţile vătămate BM şi BE, aceştia continuând acţiunea de lovire asupra inculpatului HA.

Faţă de probatoriul complex administrat în cauză, aşa cum a fost descris şi sus şi conform art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. e Cod de procedură penală, cu referire la art. 44 Cod penal, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului HB, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În ce priveşte infracţiunea de distrugere prin incendiere, prevăzută de art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal cu aplic. art. 37 lit. a) Cod penal, instanţa de fond a constatat că inculpatul HB nu a este autorul faptei.

Organele de urmărire penală s-au bazat doar pe depoziţiile părţii vătămate MD care a dat declaraţii contradictorii, una scrie în plângerea ataşată la dosar şi alta declară în faţa procurorului, precum şi declaraţia martorei MM, care susţine că ar fi văzut pe autorul faptei de distrugere

272

prin incendiere, că ar fi sărit poarta părţii vătămate BH, în condiţiile în care nu s-a verificat dacă această martoră putea să vadă aceste aspecte din locuinţa sa, dacă inculpatul HB ar fi avut o altă posibilitatea să incendieze autoturismul fără a se implica riscului de a fi văzut, (autoturismul aflându-se pe o platformă, lângă gardul ce desparte proprietăţile părţilor, în curtea inculpaţilor aflându-se o fântână zidită lipită de gard, chiar lângă platforma remorcă pe care era parcat autoturismul, pe fântâna zidită inculpatul se putea urca cu uşurinţă).

Mai mult decât atât, organul de urmărire penală, pentru a nu comite o eroare gravă de fapt, trebuia să dispună prelevarea de urme (amprente) de pe poarta părţii vătămate şi ar fi aflat adevărul judiciar.

Pe cale de consecinţă, pentru cele expuse mai sus, instanţa de fond, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de procedură penală a dispus achitarea inculpatului HB, cercetat sub aspectul infracţiunii de distrugere prin incendiere, prevăzută de art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal cu aplic. art. 37 lit. a) Cod penal.

Instanţa de fond a apreciat că fapta de distrugere prin incendiere a autoturismului există, aşa cum este descrisă în procesele - verbale încheiate de organele de poliţie şi ISU, dar nu a fost săvârşită de inculpatul HB, ci de o altă persoană.

În ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu, instanţa de fond a apreciat că fapta nu există.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a notat că revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Prin ordonanţa nr. 1762/P/2014 din 31.01.2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani a constatat că există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale împotriva celor 11 martori şi că faptele de mărturie mincinoasă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind comise într-o manieră simplă, iar atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală este minimă.

Tribunalul a constatat că, în tot cursul procesului, cei 11 martori, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, nu şi-au modificat declaraţiile.

S-a apreciat că motivul de revizuire invocat putea să se facă doar prin hotărâre judecătorească.

273

Conformitatea sau nu a declaraţiilor de martori cu realitatea s-ar fi putut stabili în cadrul unui proces penal având ca obiect săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, urmând ca ulterior sentinţa să fie valorificată în cadrul revizuirii, procedură care însă nu a fost urmată de procuror, ceea ce conduce la inadmisibilitatea prezentei cereri sub acest aspect.

Astfel, s-a apreciat că cererea de revizuire întemeiată pe o apărare avută în vedere şi verificată la soluţionarea cauzei nu este fondată.

Cazul de revizuire (art. 453 alin.1 lit. b) reiterat de procuror a constituit motiv de apel, instanţa de fond şi apel valorificându-le şi avându-le în vedere coroborat cu ansamblul probatoriului complex administrat la adoptarea soluţiei de achitare.

Dând eficienţă declaraţiilor celor 11 martori date în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa instanţei de fond, coroborate cu celelalte probe, Tribunalul a apreciat că în mod temeinic s-a stabilit nevinovăţia inculpaţilor, din probele administrate rezultând fără echivoc că nu inculpaţii au incendiat autoturismul persoanei vătămate, că altercaţia a avut loc în curtea inculpaţilor, şi nu în stradă.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar, au arătat motivele care le-au determinat să acorde întâietate martorilor apărării şi nu martorilor acuzării.

Raţiunea pentru care s-a impus achitarea inculpatului HH a fost de ordin probatoriu, în sensul că declaraţiile martorilor propuşi de acesta , precum şi martorii care nu sunt rude cu părţile, printre care şi agenţii de poliţie şi lucrătorii unităţii de pompieri, au relatat derularea evenimentelor din care a rezultat că nu a lovit nicio persoană vătămată şi că, dimpotrivă, acesta a fost de fapt victima infracţiunilor de violare de domiciliu şi lovire, aşa cum au argumentat cele două instanţe.

Aceste aspecte au fost coroborate cu alte probe, respectiv cu apelul de urgenţă la 112, prin care s-a solicitat intervenţia pentru stingerea incendiului asupra autoturismului, faptul că nicio persoană vătămată nu a reclamat că a fost lovită cu cuţitul înainte de sosirea agenţilor de poliţie, faptul că persoanele vătămate au ieşit din curtea inculpaţilor strigând că i-ar fi tăiat HB, că în curtea acestora s-au găsit telefonul mobil

274

şi papucii persoanei vătămate BH (declaraţie agentului de poliţie A).

Potrivit art. 453 alin.1 lit. a) Cod procedură penală, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive poate avea loc atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

Din analiza acestor dispoziţii, Tribunalul a constatat că revizuirea întemeiată pe acest text de lege este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii, adică invocarea elementelor noi să ducă la o soluţie diametral opusă (de condamnare sau de încetare a procesului penal în speţa de faţă).

Or, depoziţiile celor trei martori care fără nici un motiv plauzibil au revenit asupra acestora, nu pot influenţa sau duce la o soluţie contrară celei atacate.

A apreciat Tribunalul că, în cursul judecării cauzei penale, la instanţa de fond şi de apel, au fost respectate imperativele unui proces echitabil, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei posibilitatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate exprimă adevărul. În cadrul operaţiunii de evaluare a tuturor probelor se impune a se vedea care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul şi dacă nu cumva declaraţiile ulterioare sugerează ipoteza tendinţei exonerării de răspundere penală a inculpatului sau, dimpotrivă.

Împrejurarea că, ulterior judecării cauzei, cei trei martori, cu motivarea generică cum că nu au văzut care dintre suspecţi au intrat în curtea inculpaţilor, ori că ar fi auzit de la alte persoane despre acest aspect, împrejurări nedovedite de altfel, nu poate conduce la constatarea vinovăţiei inculpaţilor, iar reaudierea acestora nu ar echivala decât cu un formalism excesiv, din moment ce ansamblul probatoriului administrat în cauză reflectă contrariul celor susţinute.

275

Prin acceptarea necritică a unor asemenea reveniri ori contraziceri ale martorilor, fără o justificare credibilă, plauzibilă, s-ar diviza artificial şi nelegal procesul penal.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea cu consecinţa admiterii cererii de revizuire.

În motivarea apelului, procurorul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 454 alin. 2 Cod de procedură penală cu privire la dovada cazului de revizuire, având în vedere faptul că în dosarul nr. 1762/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani (care a avut ca obiect infracţiunea de mărturie mincinoasă) s-a constatat că a existat o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale, respectiv dispoziţiile art. 10 lit. b/1 Cod de procedură penală în vigoare la data adoptării soluţiei. Tot dispoziţiile art. 454 alin. 2 Cod de procedură penală prevăd faptul că proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. 1 lit. b) – d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.

Totodată, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. a) Cod de procedură penală, având în vedere că s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate.

Astfel, la data de 25 iulie 2014, cu prilejul examinării dosarului nr. 1580/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, având ca obiect comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, s-a constatat că o parte din martorii ale căror declaraţii au stat la baza pronunţării sentinţa penală nr. 97/07.08.2013 a cărei revizuire se solicită au revenit asupra acestor declaraţii, precizând că la momentul audierii lor de către instanţa de judecată, în dosarul 8305/90/2012 al Tribunalului Vâlcea, au declarat aspecte necorespunzătoare adevărului.

Astfel, la datele de 23 şi 25 aprilie 2014, cu prilejul audierii lor de către organele de poliţie judiciară, în calitate de martori în dosarul nr. 1580/P/2012, MML, MDR şi MC au precizat că înţeleg să revină asupra declaraţiilor date în prezenta cauză şi că, în realitate, au văzut că incidentul a avut loc, mai întâi, în drumul public, în faţa locuinţelor inculpaţilor şi persoanelor vătămate, iar ulterior, în curtea locuinţei

276

inculpaţilor, unde însă nu au văzut intrând vreuna din persoanele vătămate. Cei trei martori au arătat că au declarat iniţial aspecte care nu corespund adevărului, pentru că astfel au auzit de la alte persoane care se aflau în diferite relaţii de rudenie ori prietenie cu inculpaţii.

Procurorul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. a) Cod de procedură penală, fiind descoperite fapte şi împrejurări noi care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei, având în vedere că cel puţin 3 din martorii propuşi de către inculpaţi în apărare şi audiaţi de instanţa de judecată au declarat aspecte vădit nereale, care au influenţat hotărârea pronunţată în cauză.

Faţă de motivele invocate anterior, procurorul a considerat că se impune înlăturarea declaraţiilor martorilor ME, MIM, CM, SD, HL, HM, HF, MC, MML, MDR şi MT, care au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată în dosarul 8305/90/2012 al Tribunalului Vâlcea, întrucât acestea nu corespund realităţii, din ansamblul materialului probatoriu rezultând că locul comiterii faptelor de agresiune asupra persoanelor vătămate BH, BM şi BD, dar şi a numiţilor BE şi BB este situat pe carosabil, respectiv pe Bulevardul I.C.Bratianu, în zona dintre locuinţele părţilor vătămate şi, respectiv, inculpaţilor, aspecte confirmate atât de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, dar şi de modul de dispunere a petelor de sânge identificate la faţa locului, acestea fiind concentrate în acest punct şi apoi fiind identificate înspre locuinţele persoanelor vătămate si ale inculpaţilor, dar şi înspre imobilul aparţinând martorului MR, în apropierea unei bănci amplasate în faţa casei, pe trotuar. Aceste aspecte se coroborează cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, şi care au fost înlăturate de instanţă ca urmare a aprecierii ca fiind credibile declaraţiile celorlalţi martori, în legătură cu care s-a constatat că au comis infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Procurorul a susţinut că în cauză nu pot fi reţinute dispoziţiile referitoare la legitima apărare, întrucât din probele administrate în cauză s-ar desprinde concluzia că faptele deduse judecăţii nu au fost comise în stare de legitimă apărare.

În favoarea inculpatului HB nu puteau fi reţinute dispoziţiile art. 44 Cod penal, întrucât din probele administrate se desprinde concluzia că, părţile vătămate BB şi BE, observând cele întâmplate, au încercat să intervină cu scopul

277

de a aplana conflictul, iar în condiţiile în care au observat că partea vătămată BH a fost agresată de către inculpatul HA, BE s-a îndreptat înspre acesta, însă în momentul în care a ajuns lângă inculpatul HB, cel din urmă l-a tăiat cu acelaşi cuţit în zona abdominală, provocându-i o plagă înjunghiată nepenetrantă.

Imediat după exercitarea acestor acte de agresiune, inculpatul HB s-a întors înspre persoanele implicate în incident şi, observându-l pe BM în imediata sa apropiere (acesta fiind cu spatele către inculpat), a exercitat acte de agresiune şi asupra acestei părţi vătămate, folosind acelaşi cuţit, provocându-i o plagă înjunghiată penetrantă în cavitatea pulmonară hemitorace stâng. În acest context, inculpatul HB nu a săvârşit fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, atâta timp cât victimele erau în imposibilitate de a-l înfrunta, fiind doborâte la pământ.

În speţă, din partea victimelor nu a existat un atac care să îndeplinească cerinţele înscrise în art. 44 Cod penal, cu atât mai mult cu cât inculpatul a lovit părţile vătămate cu un cuţit, când acestea se aflau cu spatele la inculpat, fără a putea să-l înfrunte sau să reprezinte un pericol pentru inculpat.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cazurile de revizuire invocate de către revizuentul - procuror sunt cele prevăzute de art. 453 alin. 1 lit. a) şi b) Cod de procedură penală, şi anume: când s-au descoperit fapte s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză şi când hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată.

În privinţa celui de-al doilea caz, vizând comiterea de către martori a infracţiunii de mărturie mincinoasă, este adevărat că, potrivit alin. 4 al art. 453, acesta constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

Incidenţa acestui caz de revizuire nu este însă condiţionată de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pe

278

numele martorului care a declarat mincinos, căci alin. 2 al art. 457 face distincţie, la literele a) şi b), după cum săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă ori nu (în funcţie de aceasta calculându-se termenul de introducere a cererii).

De asemenea, alin. 4 al art. 457 nu împiedică revizuirea în cazul aplicării dispoziţiilor art. 18/1 din vechiul Cod penal faţă de martorul care a declarat mincinos, ci doar în cazul în care faţă de condamnatul în defavoarea căruia este cerută revizuirea ar fi intervenit vreuna din cauzele la care se referă acest text de lege.

În speţa de faţă, deşi procurorul a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către numiţii ME, MIM, CM, SD, HL, HM, HF, MC, MML, MDR şi MT, aplicându-le acestora sancţiunea amenzii administrative, aceasta nu poate avea drept efect admiterea revizuirii, cu consecinţa constatării netemeiniciei hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei.

Aceasta, întrucât reiese din hotărârea atacată cu revizuire că judecătorul a avut în vedere faptul că procurorul, în cursul urmăririi penale, a înlăturat declaraţiile pe care sus-numiţii le-au dat, pe motiv că ele nu se coroborau cu niciun mijloc de probă, însă a procedat la ascultarea martorilor în şedinţă publică, iar situaţia de fapt a stabilit-o prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, sunt menţionate declaraţiile martorilor agenţi de poliţie şi Unitatea de pompieri, actele de constatare întocmite de aceştia, declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit, actele medico - legale care atestă leziunile prezentate de cei implicaţi în incident.

Referitor la producerea conflictului într-un loc public, s-a notat în hotărârea judecătorească despre contradictorialitatea declaraţiilor martorilor audiaţi atât în faza urmăririi penale, cât şi a judecăţii, fiind cenzurate declaraţiile martorilor rude sau afini ai părţilor vătămate, care au susţinut varianta acestora din urmă şi ale căror declaraţii nu s-au coroborat cu celelalte probe aflate la dosar.

A fost analizată de către instanţa de condamnare şi existenţa legitimei apărări, explicându-se în hotărâre că a existat acţiunea părţii vătămate BD, de lovire a inculpatului HB cu furca în picior. Acţiunea de lovire a fost dovedită nu numai cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, dar şi cu raportul de

279

constatare medico - legală, din care a rezultat că pe faţa plantară a piciorului stâng există o plagă cu lipsă de epiderm acoperită cu crustă hematică.

În fine, au fost verificate acuzaţiile de distrugere prin incendiere şi de violare de domiciliu, iar concluzia la care a ajuns instanţa a fost formată în urma unei analize aprofundate a tuturor probelor, evidenţiindu-se faptul că nu au fost recoltate urme biologice şi amprente din curtea părţilor vătămate, probe esenţiale care ar fi servit la stabilirea adevărului judiciar.

În raport de toate acestea, împrejurarea că procurorul a constatat prin ordonanţă că martorii care au declarat contrar acuzării ar fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă „analizând toate declaraţiile aflate la dosar şi celelalte probe administrate”, nu poate conduce la concluzia nelegalităţii ori netemeiniciei hotărârii a cărei revizuire se cere.

Aceasta, întrucât şi judecătorul fondului a făcut, la rândul său, aşa cum am arătat, o asemenea analiză, ajungând la o concluzie contrară celei formulate de procuror, în ordonanţa sa.

În plus, se constată că cei acuzaţi de mărturie mincinoasă şi-au păstrat în faţa procurorului declaraţiile date anterior, în ordonanţă menţionându-se că „fiind audiaţi, învinuiţii au declarat că îşi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală din dosarul nr. 420/P/2013 şi au afirmat în continuare că nu au văzut ca părţile vătămate să fie tăiate pe corp şi nici nu le-au auzit să spună ceva în legătură cu acest lucru”.

Aceste împrejurări au fost avute în vedere şi de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, care în mod întemeiat a concluzionat că această cerere nu este întemeiată, întrucât judecătorul care a pronunţat achitarea inculpaţilor a arătat motivele care l-au determinat să aprecieze drept credibile depoziţiile martorilor apărării, iar nu pe cele ale acuzării.

Tot astfel, în cauză nu putea fi incident cazul prevăzut de art. 453 lit. a) Cod de procedură penală, atâta vreme cât revenirea de către cei trei martori asupra declaraţiilor date în faţa judecătorului nu putea avea drept efect dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare şi

280

pronunţarea condamnării, aşa cum pretind dispoziţiile art. 453 alin. 4 teza I Cod de procedură penală.

Aşa fiind, Curtea a concluzionat că sentinţa de respingere a cererii de revizuire este legală şi temeinică, şi a menţinut-o, cu consecinţa respingerii ca nefondat a apelului, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală.

11. Aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile.

Art. 5 Noul Cod penalDecizia nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale

Art. 83 Noul Cod penalArt. 861 Codul penal anterior

Aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile, în cazul unor legi succesive, se face în raport de datele concrete ale speţei, ţinându-se seama de situaţia acuzatului, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a săvârşit-o, în lumina deciziei nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale.

În cauză, dispoziţia de amânare a executării pedepsei, în condiţiile art. 83 Noul Cod penal, nu era în măsură să asigure realizarea rolului preventiv şi educativ al pedepsei şi nu reflectă gradul de pericol social concret al faptelor deduse judecăţii.

În plus, tehnica folosită de prima instanţă, care a dispus mai întâi condamnarea inculpatului, iar apoi amânarea aplicării pedepsei, este în contradicţie cu art. 90 Noul Cod penal.

(Decizia penală nr. 690/A/17 Decembrie 2014)

Prin sentinţa penală nr. 2799 din data de 27 iunie 2014 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, a fost condamnat pe inculpatul IP, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. 1 şi 2 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5 din noul Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, la pedeapsa închisorii de 1 an, şi a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. 1 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5 din noul Cod

281

penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, la pedeapsa închisorii de 9 luni.

În baza art. 38 din noul Cod penal şi art. 39 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, sporită cu 7 luni, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare.

În baza art. 83 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi s-a fixat termen de încercare de 3 ani şi 7 luni.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 alin. 4 Cod penal.

În baza art. 85 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.

În baza art. 45 din noul Cod penal şi art. 65 din noul Cod penal, raportat la art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) din noul Cod penal, i s-a aplicat inculpatului IP pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi.

În baza art. 20, 25 şi art. 397 Cod de procedură penală şi art. 1357 şi următoarele Cod civil, s-a admis acţiunea civilă a părţii civile S.C. „V” S.R.L. Piteşti, prin reprezentant legal.

A fost obligat inculpatul IP la plata sumei de 24.072 lei în favoarea părţii civile S.C. „V” S.R.L. Piteşti, cu titlu de despăgubiri materiale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr. 4103/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul IP, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 290 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în condiţiile art. 33 lit. a) Cod penal, întrucât în perioada noiembrie 2008 - iunie 2009, în calitate de şofer distribuitor la S.C. „V” S.R.L. Piteşti, prin inducerea în eroare a

282

angajaţilor staţiilor Peco S.C. „RGC” S.R.L. Piteşti a efectuat, în numele colegilor de serviciu a căror semnătură a falsificat-o, mai multe alimentări cu carburant, cauzând astfel un prejudiciu de aproximativ 24.000 lei.

La data de 26.02.2014, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 215 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 290 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în condiţiile art. 33 lit. a) Cod penal, în cea prevăzută art. 244 alin. 1, 2 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din noul Cod penal şi 322 alin. 1, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin. 1 din noul Cod penal.

Partea vătămată S.C. „V” S.R.L. Piteşti s-a constituit parte civilă cu suma de 24.072 lei, reprezentând daune materiale, respectiv contravaloarea a 4.012 litri motorină.

Pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, au fost administrate următoarele mijloace de probă: declaraţia inculpatului dată în faza de urmărire penală, declaraţiile martorilor, raportul de constatare tehnico - ştiinţifică grafică nr. *** şi nr. ***, procesul - verbal întocmit de către organele de cercetare penală cu privire la situaţia alimentărilor (rezultate din borderourile de alimentări), declaraţia reprezentantului părţii civile, alte acte şi date aflate la dosarul cauzei.

S-a stabilit de către prima instanţă că, la data 10.09.2008, între S.C. „RGC” S.R.L. Piteşti, în calitate de vânzător şi S.C. „V” S.R.L. Piteşti, în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare, obiectul contractului constituindu-l livrarea de produse petroliere de la benzinăriile din municipiul Piteşti.

Conform clauzelor contractuale, autovehiculele S.C. „V.” S.R.L. Piteşti erau alimentate cu carburant de la cele două benzinării, urmând ca facturarea carburantului să fie efectuată lunar pe datele de 15 şi 30, iar plata să se execute în maxim 15 zile de la facturare. Astfel, agenţii de distribuţie din cadrul S.C. „V.” S.R.L. Piteşti se deplasau la staţiile Peco şi, după ce alimentau autovehiculele de serviciu, se prezentau la sediul benzinăriei, unde se menţiona în borderouri numărul de înmatriculare al autovehiculului alimentat, cantitatea de carburant, semnătura şi numele delegatului (conducătorul auto) şi cel al operatorului staţiei Peco, iar la finele fiecărei

283

luni calendaristice borderourile erau înaintate către S.C. „V.” S.R.L. Piteşti, însoţite de facturile aferente carburantului livrat.

Conform protocolului, la data de 09.06.2009 agentul de distribuţie LMA s-a prezentat la staţia Peco din municipiul Piteşti, pentru a alimenta autoutilitara de serviciu cu nr. de înmatriculare ***. După efectuarea alimentării, prezentându-se la operatorul benzinăriei pentru efectuarea menţiunilor necesare în borderou, a observat că figura în borderouri cu mai multe alimentări pe care nu le efectuase, iar semnăturile de pe borderouri nu-i aparţineau, motiv pentru care a încunoştinţat despre aceste aspecte directorul unităţii, SN.

Urmare a celor constatate, toţi conducătorii auto au fost convocaţi la sediul societăţii Vlăsia, unde s-a procedat la confruntarea borderourilor de alimentări puse la dispoziţie de către staţia Peco de pe strada Fraţii Goleşti. Cu această ocazie, s-a constatat că în perioada noiembrie 2008 - iunie 2009 mai mulţi conducători auto figurau în borderouri cu alimentări pe care nu le efectuaseră, semnăturile fiindu-le falsificate.

În urma verificărilor făcute, s-a stabilit că se efectuaseră în mod fraudulos un număr de 89 de alimentări pentru cantitatea totală de 4012 litri de motorină.

Persoanele menţionate au fost audiate şi au declarat că semnăturile de pe borderourile de alimentări nu le aparţin, acestea fiind falsificate, precizând totodată că nu au avut vreo înţelegere prealabilă cu inculpatul IP, pentru ca acesta să alimenteze în numele lor.

De asemenea, au fost audiate operatoarele staţiei Peco de pe strada Fraţii Goleşti, respectiv BGM şi RAMAR, acestea confirmând faptul că inculpatul s-a prezentat, în perioada de referinţă, în mod repetat la staţia Peco cu autovehiculul de serviciu, ocazie cu care alimenta atât în numele său, cât şi în numele altor colegi, motivând că respectivii colegi nu se puteau prezenta din diferite motive.

La urmărirea penală, inculpatul a recunoscut în parte comiterea faptelor, arătând că a efectuat doar câteva alimentări, respectiv 10 în numele lui ICO, pentru care a şi semnat borderourile de alimentări. Acesta a mai precizat că, în urma alimentărilor făcute în numele colegilor, cantitatea de motorină pe care şi-a însuşit-o a fost de maxim 300 litri de motorină.

Prin raportul de constatare tehnico - ştiinţifică grafică nr. *** s-a concluzionat faptul că inculpatul IP a

284

falsificat prin execuţii de imaginaţie în mod cert un număr de două semnături în cazul numitului PIM, un număr de şapte semnături în cazul numitului HVS şi un număr de trei semnături în cazul numitului DC. Conform aceluiaşi raport de expertiză, în cazul numitului NRS au fost executate, probabil prin execuţii de imaginaţie, un număr de trei semnături, alte două în cazul DC şi alte patru în cazul lui PIM.

S-a menţionat în considerentele sentinţei că inculpatul a recunoscut faptele, exprimându-şi regretul.

În aceste condiţii, s-a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni de rezultat, prevăzute de art. 244 alin. 1 şi 2 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5 din noul Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. 1 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5 din noul Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală.

Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social al infracţiunii, împrejurările în care aceasta a fost comisă şi faptul că judecata s-a făcut în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 375 Cod de procedură penală.

Având în vedere durata pedepsei pronunţate, dar şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, judecătorul fondului a apreciat că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială şi fără executarea pedepsei în condiţii de detenţie, sens în care a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat existenţa vinovăţiei în sarcina inculpatului şi a raportului de cauzalitate între acţiunea acestuia şi efectele produse.

Cum partea vătămată S.C. „V.” S.R.L. Piteşti a făcut dovada cu înscrisuri a despăgubirilor civile solicitate, acestea i-au fost acordate, motiv pentru care a fost obligat inculpatul la plata sumei de 24.072 lei.

Împotriva sentinţei penale, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea.

285

Prima critică se referă la tehnica juridică utilizată în dispozitivul sentinţei, în sensul utilizării termenului „condamnă”, în contextul în care soluţia vizată este aceea de amânare a aplicării pedepsei.

Consideră apelantul că legea penală mai favorabilă este reprezentată în cauză de dispoziţiile vechiului Cod penal - art. 215 alin. 1 vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal şi art. 290 din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal, în condiţiile art. 33 lit. a) din vechiul Cod penal.

Se susţine şi faptul că în mod nelegal instanţa de fond a stabilit un termen de încercare, şi nu un termen de supraveghere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 84 din noul Cod penal, iar durata de 3 ani şi 7 luni a termenului „de încercare” a fost stabilită cu încălcarea dispoziţiilor dispoziţiile art. 84 alin. 1 din noul Cod penal.

O altă critică priveşte calculul pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni (art. 39 alin. 1 lit. b) din noul Cod penal) şi individualizarea judiciară a pedepsei, apreciindu-se de către apelant că pedeapsa rezultantă are un cuantum redus, în raport cu gravitatea faptelor săvârşite de inculpat, iar modalitatea de executare a pedepsei nu este cea optimă, nefiind de natură a realiza unul din scopurile pedepsei penale.

În final, este criticat şi temeiul legal în baza căruia inculpatul a fost obligat la dezdăunări către partea civilă, acesta fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1357 şi următoarele din noul Cod civil, şi nu de dispoziţiile art. 998 şi următoarele din vechiul Cod civil, având în vedere data la care a fost săvârşită fapta ce atrage răspunderea delictuală a inculpatului.

Examinând sentinţa atacată cu apel prin prisma criticilor care îi sunt aduse, cum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este fondat, după cum se va arata în continuare.

În faţa instanţei de fond, cauza a fost soluţionată în procedura simplificată de recunoaştere a învinuirii, prevăzută de art. 375 din cod, ca urmare a declaraţiei date de inculpat în faţa judecătorului, în condiţiile art. 374.

Această declaraţie se coroborează cu probele administrate în faza urmăririi penale, respectiv cu înscrisurile produse de acuzare şi cu declaraţiile martorilor audiaţi, ansamblul probator aflat la dosar fiind în măsură a face

286

dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că cel în cauză a comis faptele de înşelăciune şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în modalitatea pe larg descrisă în sentinţă.

Cât priveşte legea penală aplicabilă, în condiţiile în care pe parcursul judecăţii a intrat în vigoare un nou Cod penal, în lumina dispoziţiilor art. 5 din Codul penal şi a deciziei nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale Curtea apreciază, în urma unei analize globale a consecinţelor pe care cele două legi succesive le-ar avea asupra condamnatului, în raport cu datele concrete ale speţei, că vechiul Cod penal, care prevede posibilitatea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 86/1), este mai favorabil celui acuzat şi, totodată, în măsură a realiza scopul educativ, punitiv şi preventiv în cauza de faţă.

Se reţine că individualizarea judiciară a pedepselor, atât sub aspectul cuantumului acestora, cât şi al modalităţii de executare, a fost făcută fără a se da eficienţa cuvenită criteriilor referitoare la gradul de pericol social concret relativ ridicat al faptelor inculpatului, caracterul repetat al acestora, numărul mare al actelor materiale ce intră în componenţa infracţiunii de înşelăciune şi de fals (89 de alimentări cu carburant, prin falsificarea semnăturilor celor şapte angajaţi ai persoanei vătămate pe borderourile întocmite de inculpat).

Astfel, sancţiunea stabilită de judecătorul fondului pentru infracţiunea de înşelăciune este neîndestulătoare, iar dispoziţia de amânare a aplicării pedepsei este prea blândă.

De altfel, este de notat că, deşi în dispozitivul sentinţei se arată că, în baza art. 83 din noul Cod penal, aplicarea pedepsei este amânată, în considerente, judecătorul face vorbire despre suspendarea sub supraveghere a executării, existând contradicţie, sub acest aspect.

Revenind la operaţiunea de individualizare a sancţiunilor, în ceea ce priveşte atitudinea inculpatului pe parcursul întregului proces penal, este de menţionat că deşi acesta a contribuit la scurtarea procedurilor în instanţă prin recunoaşterea învinuirii, totuşi în faza de urmărire penală a adoptat o atitudine nesinceră, îngreunând cercetările şi nu dat curs chemării organelor judiciare, fiind necesar a se emite pe numele său un mandat de aducere.

În acelaşi timp, nu poate fi trecut cu vederea prejudiciul mare produs persoanei vătămate, în cuantum de 24.072 lei, care nu a fost nici măcar în parte acoperit.

287

Referitor la tehnica folosită de judecător şi la termenul fixat de acesta, Curtea constată că sunt întemeiate criticile formulate de apelant, vizând greşita aplicare a art. 83 din noul Cod penal şi pronunţarea condamnării inculpatului, nu numai pentru contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente, pe care le-am menţionat anterior, dar şi pentru faptul că acest text de lege ar fi presupus doar stabilirea unei pedepse, nu şi condamnarea.

Pedeapsa stabilită conform art. 83 nu s-ar mai fi putut aplica decât în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni până la expirarea termenului de supraveghere, întrucât art. 90 dispune că persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere (...).

De asemenea, durata termenului „de încercare” a fost fixată de instanţă cu încălcarea prevederilor art. 84, care impune un termen de supraveghere de 2 ani. În fine, calcului sporului a fost făcut cu nesocotirea art. 39 alin. 1 lit. b) din noul Cod penal, întrucât instanţa nu ar fi putut adăuga un spor mai mare de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Aşa cum am arătat, circumstanţele reale şi personale din prezenta cauză nu justificau ca inculpatul să beneficieze de amânarea aplicării pedepsei potrivit legii noi, ci s-ar fi impus condamnarea acestuia la pedepse cu închisoarea orientate spre minimul special prevăzut de textele incriminatoare şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Din această perspectivă, dispoziţiile Codului penal anterior care reglementează instituţia suspendării sub supraveghere sunt mai favorabile acuzatului, prin aceea că nu prevăd obligaţia ca acesta să presteze o muncă în folosul comunităţii, astfel cum impune art. 93 alin. 3 din noul Cod penal.

Aşa fiind, Curtea a admis apelul, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din codul de procedură penală şi a desfiinţat sentinţa în parte.

În rejudecare, s-a făcut aplicaţiunea art. 5 din noul Cod penal, descontopindu-se pedeapsa rezultantă în pedepsele componente şi înlăturându-se sporul aplicat.

288

A fost înlăturată dispoziţia de schimbarea a calificării juridice dată faptelor, precum şi condamnarea inculpatului în baza dispoziţiilor din noul Cod penal.

În baza art. 215 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal anterior şi art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 41 Cod penal anterior, a fost pronunţată condamnarea la pedepse cu închisoarea, al căror cuantum a fost apreciat luându-se în considerare criteriile enumerate cu titlu exemplificativ de art. 72 din vechiul Cod penal.

Au fost aplicate prevederile art. 33 alin. 1 Cod penal şi art. 34 alin. 1 lit. b) Cod penal, privitoare la concursul de infracţiuni şi s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, la care s-a adăugat un spor de 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în total pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 86/1 Cod penal anterior, a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere, pe un termen de încercare de 4 ani.

Pe durata acestui termen, inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86/3 alin. 1 lit. a) d) Cod penal anterior.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86/4 Cod penal anterior, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. 1 Cod penal anterior, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) Cod penal anterior, iar pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii stabilite.

A fost primită şi critica adusă temeiului invocat în admiterea acţiunii civile în procesul penal, avându-se în vedere data la care a fost săvârşită fapta cauzatoare de prejudicii.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale.

12. Înlăturarea de către instanţa de judecată a uneia din interdicţiile impuse inculpatului în cadrul controlului judiciar.

Art. 215 Cod procedură penală

Înlăturarea interdicţiei inculpatului de nu transporta material lemnos, impusă în cadrul controlului judiciar, nu se impune, întrucât această interdicţie s-a

289

stabilit în vederea asigurării scopului prevăzut de art. 202 Cod procedură penală, al prevenirii comiterii unor fapte de genul celor care fac obiectul cercetărilor, de tăiere, comercializare şi transport al materialului lemnos.

(Încheierea penală nr. 104/20 octombrie 2014)

Prin încheierea penală nr. 120 din data de 08.10.2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins cererea de înlocuire a obligaţiei de a nu transporta material lemnos formulată de petentul IC.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a constatat că, la data de 15.05.2014, în dosarul nr. 1029/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul IC sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită în formă continuată, prev. şi ped. de art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, reţinându-se, în fapt, că IC, şofer al firmei S.C. C, a oferit în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sume de bani agenţilor de poliţie - investigatori cu identitate reală, în scopul convingerii acestora să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu, respectiv să nu vizeze avizele ce însoţeau transportul de material lemnos.

Faţă de inculpat a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar prin încheierea de şedinţă din data de 16.05.2014 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul penal nr. 2271/109/2014.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, în baza art. 215 alin. 1 şi 2 Cod de procedură penală, pe timpul controlului judiciar, i s-au impus inculpatului următoarele obligaţii, şi anume: să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte este chemat; să informeze de îndată organul judiciar în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei, să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv Poliţia Cetăţeni, judeţul Argeş, conform programului de supraveghere întocmit de organele de poliţie sau ori de câte ori sunt chemaţi; să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, cu excepţia împrejurărilor când sunt chemaţi de către organele judiciare; să nu se apropie de ceilalţi

290

participanţi la comiterea infracţiunii, martori sau experţi şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect, pe nicio cale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.05.2014, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.2271/109/2014, a fost instituită în sarcina acestui inculpat şi obligaţia de a nu efectua operaţiuni legate de transportul şi comercializarea materialului lemnos.

Potrivit disp. art. 227 alin. 3 Cod de procedură penală rap. la art. 215 alin. 9 Cod de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a adoptat măsura controlului judiciar, la cererea motivată a inculpatului, poate dispune înlocuirea sau încetarea obligaţiilor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului.

În cauza de faţă, tribunalul a constatat că activitatea infracţională a inculpatului, aşa cum a fost reţinută de către procuror, constă în aceea că, în repetate rânduri, a oferit mită organelor de poliţie pentru ca acestea să nu vizeze avizele de însoţire privind materialului lemnos pe care îl transporta, provenit din faptele de tăiere ilegală de arbori în cantităţi apreciabile, pe care se presupune că le-ar fi săvârşit ceilalţi inculpaţi cercetaţi în cauză, aspect faţă de care, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că obligaţia instituită în sarcina petentului este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse şi se impune a fi menţinută în continuare.

Totodată, s-a apreciat că motivul invocat de către petent nu este unul temeinic care să conducă la admiterea cererii sale, de vreme ce, prin încheierea de şedinţă nr. 109 din data de 11.09.2014 s-a dispus înlocuirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea de domiciliu cu cea de a nu părăsi teritoriul României, aşa încât inculpatul are mai multe alternative în găsirea unui loc de muncă.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul IC, care a solicitat încetarea obligaţiei impuse în sarcina sa, de a nu transporta şi efectua operaţiuni privind materialul lemnos, pe motiv că această obligaţie îl împiedică să presteze munca pentru care este calificat.

Analizând încheierea pronunţată de prima instanţă, prin prisma criticilor formulate de inculpat precum şi din oficiu, Curtea constată că este legală şi temeinică, iar contestaţia formulată de inculpat este nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

291

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 16 mai 2014 în dosarul nr. 2271/109/2014, rămasă definitivă prin încheierea pronunţată la data de 22 mai 2014 de Curtea de Apel Piteşti, faţă de inculpatul IC s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar, cu fixarea în sarcina acestuia a mai multor obligaţii, printre care şi pe aceea de a nu efectua niciun fel de operaţiuni cu material lemnos.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că inculpatul este cercetat în dosarul nr. 1029/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, pentru infracţiunea de dare de mită în formă continuată prev. de art.290 cu aplic.art.35 alin.1 Cod penal .

Faptele pe care se presupune că inculpatul le-a săvârşit, pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală în dosar, sunt sesizate ca fiind săvârşite în calitatea inculpatului de conducător auto al unor vehicule de transport material lemnos, angajat al firmei S.C. C S.R.L. din comuna Rucăr, judeţul Argeş, prin oferirea în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor sume de bani unor agenţi de poliţie- investigatori cu identitate reală-, în scopul ca aceştia să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, respectiv să nu vizeze avizele care însoţeau transporturile de material lemnos.

La momentul luării măsurii preventive în cauză, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că se impune instituirea acestei măsuri şi stabilirea obligaţiei sus-menționate în sarcina inculpatului, tocmai în vederea asigurării scopului prevăzut de art.202 Cod pr.penală, mai ales în vederea prevenirii săvârşirii de către inculpat a unor fapte similare cu cele pentru care este cercetat ori cu cele pentru care şi alţi inculpaţi sunt cercetaţi în aceeaşi cauză (fapte în legătură cu tăierea, comercializarea, transportul ori alte activităţi privind material lemnos).

Iniţial, inculpatului IC i s-a mai impus şi obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, respectiv comuna R., judeţul Argeş, însă, prin încheierea pronunţată la data de 11 septembrie 2014 de Tribunalul Argeş, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis cererea sa şi a dispus înlocuirea acestei obligaţii cu obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, pentru a da inculpatului posibilitatea de a presta muncă aducătoare de venituri pe întreg teritoriul ţării.

292

Susţinerile inculpatului, în sensul că se impune şi încetarea interdicţiei privitoare la transportul de material lemnos, sunt nejustificate, în condiţiile în care, contrar argumentelor expuse în cererea formulată, dacă s-ar înlătura această interdicţie, măsura controlului judiciar nu ar fi mai aptă să asigure scopul măsurilor preventive avut în vedere la luarea măsurii.

Deşi inculpatul arată că este singurul întreţinător al familiei şi că această interdicţie l-ar pune în imposibilitatea de a presta muncă, Curtea a constatat că, de fapt, cu toate că are posibilitatea prestării pe întreg teritoriul ţării a oricărei alte muncă/activităţi, decât cea legată de transportul ori alte operaţiuni privind materialul lemnos, inculpatul are în vedere doar prestarea aceleiaşi activităţi în exercitarea căreia a săvârşit faptele pentru care este cercetat, împrejurare ce nu poate justifica încetarea interdicţiei menţionate.

Măsura preventivă a controlului judiciar, astfel cum a fost modificată ulterior instituirii sale, prin lărgirea ariei teritoriale pe care inculpatul nu trebuie să o depăşească, este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor impuse inculpatului, după cum este şi necesară pentru realizarea scopului măsurii preventive, astfel încât nu se poate dispune încetarea obligaţiei legate de transportul şi activităţile privind materialul lemnos impuse inculpatului.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 204 Cod de procedură penală, a respins ca nefondată constestaţia formulată de inculpat, pe care, în baza dispoziţiilor art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală, l-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

13. Executarea mandatului european de arestare. Prin sentinţa definitivă pronunţată în baza consimţământului la predare exprimat de persoana solicitată, instanţa va dispune şi asupra măsurii preventive pe care o consideră oportună.

Art. 103 şi art. 107 din Legea nr. 302/2004 republicatăArt. 202 şi urm. Cod procedură penală

Fiind sesizată cu o propunere de executare a unui mandat european de arestare, instanţa, în baza

293

consimţământului la predare exprimat de persoana solicitată, a pronunţat o hotărâre definitivă.

Prin sentinţa pronunţată potrivit art. 107 din Legea nr. 302/2004 republicată, instanţa a dispus şi asupra măsurii preventive pe care o consideră oportună, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. 11 din aceeaşi lege.

(Sentinţa penală nr. 183/F/11 Noiembrie 2014)

La data de 28 octombrie 2014, a fost înregistrată sub nr. 965/46/2014 sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, în vederea luării măsurii arestării şi predării persoanei solicitate, sesizare introdusă potrivit prevederilor art. 102 din Legea nr.302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în baza semnalării introduse în sistemul de informaţii Schengen. Parchetul a arătat că, la data de 20 octombrie 2014, autorităţile judiciare din Spania, respectiv Judecătoria de Instrucţie nr. 4 din Pamplona, a emis un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitate pentru comiterea infracţiunii de agresiune sexuală prevăzută de art. 179 şi art. 180 din Codul penal spaniol, infracţiune incriminată şi de legea penală română în art. 218 alin. 2 lit. c) din Codul penal român (viol în formă agravantă cu o minoră), în vederea luării măsurii arestării faţă de acesta.

Pentru luarea măsurii arestării în vederea predării, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, în baza art. 100 din Legea nr. 302/2004, cu aplicarea art. 202 alin. 4 lit. a Cod pr. penală, art. 203 alin. 4 şi art. 209 alin. 1, 3, 10 şi 11 Cod pr. penală, precum şi art. 108 din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, a luat măsura reţinerii pe timp de 24 de ore, începând cu data de 27 octombrie 2014, orele 16:34 până la data de 28 octombrie 2014, orele 16:34.

Ca atare, persoana solicitată a fost prezentată în faţa instanţei în stare de reţinere, aflându-se în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din cadrul I.P.J. Argeş.

S-a procedat la verificarea identităţii persoanei solicitate, care a menţionat în esenţă că este de acord cu

294

predarea sa autorităţilor judiciare din Spania pentru a-şi rezolva afacerile judiciare. Prin încheierea nr. 175/F din data de 28 octombrie 2014, Curtea a constatat că la dosar nu există mandatul european de arestare emis de către autoritatea judiciară din Spania, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 101 alin. 5 lit. b) din Legea nr. 302/2004 cum erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 103 alin. 11 rap. la art. 101 alin.5 lit. b) din Legea nr. 302/2004, s-a apreciat că măsura adecvată, în această procedură de urgenţă, este controlul judiciar, prev. de art. 214 Cod procedură penală, în raport cu circumstanţele personale ale suspectului şi de poziţia exprimată în faţa instanţei, că se va prezenta la chemarea organelor judiciare.

Pe durata controlului judiciar, s-au impus persoanei solicitate obligaţiile prevăzute de art. 215 alin. 1 lit. a) - c) Cod procedură penală, respectiv:

a)să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să informeze deîndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;

c)să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.

S-a impus persoanei solicitate şi obligaţia să nu depăşească raza limita teritorială a comunei B. decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia, în baza art. 215 alin. 2 lit. a) Cod procedură penală.

S-a atras atenţia asupra consecinţelor dispoziţiilor art. 215 alin. 7 Cod procedură penală.

Întrucât dispoziţiile referitoare la măsura controlului judiciar sunt executorii, s-a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate. Totodată, pentru continuarea procedurii, în vederea prezentării de către procuror a mandatului european de arestare, Curtea a amânat judecarea cauzei, fixând un nou termen.

La data de 31 octombrie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a înaintat mandatul european de

295

arestare emis de autorităţile judiciare din Spania, tradus în limba română.

În şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2014, a fost înmânată persoanei solicitate o copie a acestui mandat şi i-au fost aduse la cunoştinţă acesteia efectele regulii specialităţii şi i s-au pus în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

În declaraţia dată, în conformitate cu prevederile art. 103 şi 104 din Legea nr. 302/2004, cel în cauză şi-a exprimat explicit dorinţa de a se pune la dispoziţia organelor judiciare spaniole, pentru a clarifica acuzaţiile şi a se apăra în faţa acestora, precizând că în Spania i-a fost desemnat un avocat din oficiu şi că a beneficiat de serviciile unui interpret.

Persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul de a fi predată autorităţilor judiciare spaniole şi a menţionat că nu renunţă la drepturile conferite de regula specialităţi.

Stabilind astfel cadrul procesual, Curtea s-a pronunţat prin sentinţă asupra cererii, potrivit prevederilor 107 alin. 1 din Legea 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constatând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, aşa cum au fost arătate anterior.

Nu există niciunul dintre motivele de refuz al executării mandatului european din cele prev. de art. 98 din Legea 302/2004, astfel încât s-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare spaniole ce face obiectul prezentei cauze.

În fapt, se reţine de către organele judiciare spaniole că persoana solicitată este suspectă pentru comiterea infracţiunii de agresiune sexuală prevăzută de art. 179 şi art. 180 din Codul penal spaniol, infracţiune incriminată şi de legea penală română în art. 218 alin. 2 lit. c) din Codul penal român (viol în formă agravantă cu o minoră).

În privinţa măsurii preventive pe care dispoziţiile legale o pun la dispoziţia instanţei, Curtea a constatat că art. 103 alin. 11 dispune că, în cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de acesta măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu, dispoziţiile art. 211 – 222 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit textelor procedurale la care se face trimitere, măsura preventivă se ia faţă de persoana bănuită că a săvârşit

296

o infracţiune, dacă este necesară în scopul împiedicării sustragerii sale de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni (art. 211 alin. 1, ce face trimitere la art. 202 alin. 1 Cod de procedură penală).

Prin urmare, orice măsură de prevenţie adoptată de organele judiciare trebuie să fie circumscrisă scopului prevăzut de lege şi proporţională cu acesta, iar eliberarea provizorie a celui acuzat trebuie să fie ordonată dacă se pot obţine din partea lui garanţii suficiente care-i asigură prezenţa la chemarea organelor judiciare.

În speţa de faţă, Curtea a avut în vedere atitudinea persoanei solicitate, care s-a prezentat de bunăvoie în faţa instanţei, faptul că suspectul este bine integrat social şi are o familie închegată, care îl susţine material şi moral, părinţii săi fiind prezenţi la ambele înfăţişări.

De asemenea, Curtea a constatat că profilul persoanei solicitate este cel al unui cetăţean care se conformează exigenţelor legii penale, iar vârsta sa fragedă (are doar 21 de ani) şi prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază sunt argumente în favoarea menţinerii controlului judiciar dispus preventiv, până la efectiva predare, întrucât această măsură satisface pe deplin scopul la care s-a făcut anterior referire.

Prevederile art. 103 alin. 11 teza ultimă din lege nu ar putea fi interpretate, în opinia Curţii, în sensul că ar obliga instanţa să dispună arestarea persoanei solicitate, întrucât judecătorul naţional are menirea să analizeze, în toate situaţiile, circumstanţele concrete ale cauzei şi are posibilitatea să aprecieze în acest context, neputând fi acceptată ideea unui rol pur formal, prin impunerea soluţiei de arestare.

În sprijinul acestei opinii vin şi dispoziţiile art. 12 din Decizia – Cadru nr. 584/JAI din 2002 a Consiliului Uniunii Europene, transpusă în legislaţia internă (titlul III al Legii nr. 302/2004), potrivit cărora atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenţie, în conformitate cu dreptul statului de executare.

De asemenea, dispoziţiile din preambulul Deciziei – Cadru (parag.12) impus respectarea drepturilor şi libertăţilor

297

fundamentale ale omului, recunoscute în art. 6 din T.F.U.E. şi reflectate în Carta drepturilor fundamentale a U.E.

Nu în ultimul rând, Constituţia României prevede, chiar în articolul 1, că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt garantate, iar în art. 20 reglementează modul de interpretare şi aplicare a tratatelor la care România este parte, stipulând că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Luând în considerare valorile fundamentale protejate prin Legea fundamentală a ţării, concluzia este aceea că persoana solicitată, cetăţean român, prezumat nevinovat până la data declarării vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă, poate fi predat autorităţilor judiciare solicitante, printr-o decizie ce se va pronunţa în baza principiului recunoaşterii reciproce, iar extrădarea se va putea realiza şi prin măsura controlului judiciar până la data predării.

Urmează a se dispune, pe cale de consecinţă, iar avându-se în vedere dispoziţiile art. 97 alin. 2 din Legea 302/2004 republicată, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată va fi transferată în România pentru executarea pedepsei.

În baza art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a luat act că persoana solicitată a consimţit să fie predată autorităţilor judiciare spaniole.

În baza art. 107 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, Curte a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Spania, în baza rezoluţiei 6482/14, respectiv Judecătoria de Instrucţie nr. 4 din Pamplona, şi predarea persoanei solicitate.

În baza art. 103 alin. 11 din Legea 302/2004, a fost menţinută măsura controlului judiciar dispusă prin încheierea din data de 28 octombrie 2014, până la realizarea predării.

Curtea a constatat că persoana solicitată a fost reţinută pe o durată de 24 de ore. A luat act că potrivit art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 persoana solicitată nu a renunţat la drepturile

298

conferite de regula specialităţii şi în baza art. 97 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.