SECŢIA I CIVILĂ

1. Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă.

Art. 107 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al.9 Noul Cod de procedură civilă

Acţiunea civilă având ca obiect pretenţii în legătură cu o faptă penală judecată în mod distinct, se apreciază ca fiind de sine stătătoare, competenţa teritorială stabilindu-se în condiţiile art.107 NCPC.

Cererea de chemare în judecată se va introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul sau instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită s-au s-a produs prejudiciul în cazul răspunderii civile contractuale potrivit art.113 al.9 NCPC.

(Sentinţa civilă nr. 6/15.01.2015)

La data de 7 iulie 2014, reclamanta F. Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii C. N., B. M., F. I., M. M. şi Gh. D., pentru ca pe baza hotărârii ce se va pronunţa în cauză să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 71.442 euro, sumă ce reprezintă lipsa de folosinţă a imobilului „Hanul Amzacea” cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii se arată de către reclamantă că prin sentinţa penală nr.51/F/2008 a Curţii de Apel Piteşti, definitivă prin decizia penală nr.891/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâţii au fost condamnaţi, iar instanţa a dispus restituirea „Hanului Amzacea” proprietarului de drept, în speţă reclamantei.

Ulterior, prin nenumărate adrese reclamanta a solicitat predarea de bună voie a acestui imobil, însă pârâţii au refuzat acest lucru de bună voie, sub pretextul că au pe rolul instanţelor judecătoreşti, căi extraordinare de atac, respectiv contestaţii în anulare şi revizuire, care însă au fost respinse definitiv.

Având în vedere această situaţie, reclamanta a suferit un prejudiciu de 71.442 euro, reprezentat de lipsa de folosinţă a imobilului de la data vânzării frauduloase şi până la 9 iunie 2012, sumă ce rezultă dintr-un raport de expertiză efectuat de un expert evaluator, sens în care se solicită admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

2

În susţinerea acţiunii s-au depus de către reclamantă la dosar contract de vânzare-cumpărare nr.1965/20.06.2003, sentinţa penală nr.51/F/20.05.2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, raport de expertiză contabilă extrajudiciară şi mai multe somaţii emise către pârâţi.

Ulterior, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.1357 din noul Cod civil, precizând că acţiunea de faţă trebuie să fie judecată de Tribunalul Argeş, Secţia I-a civilă.

S-au formulat întâmpinări de către pârâţi, prin care s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti, atâta vreme cât toţi pârâţii locuiesc pe raza municipiului Constanţa, iar în baza criteriului valoric, competent să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Constanţa, Secţia I-a civilă; s-a invocat excepţia de netimbrare, precizându-se că acţiunea este de sine stătătoare şi nu este scutită de plata taxei de timbru, invocându-se dispoziţiile art.3 din O.U.G. nr.80/2013; s-a invocat de asemenea lipsa calităţii procesuale pasive, pe considerentul că din dispozitivul sentinţei penale nr.51/F/2008 a Curţii de Apel Piteşti nu ar rezulta vreo obligaţie de a preda către reclamantă „Hanul Amzacea”.

Pe de altă parte, a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art.2500 din noul Cod civil şi art.2517 din acelaşi cod, în sensul că termenul de prescripţie este de 3 ani şi el curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, respectiv data de 18.03.2009, când a rămas definitivă hotărârea penală; în fine, dacă se va trece de către instanţa de judecată peste toate aceste excepţii se invocă faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pe baza căreia şi-a întemeiat acţiunea reclamanta, prejudiciul nu există şi nu poate fi luat în considerare un raport de expertiză extrajudiciară, nu există legătură de cauzalitate, nici vina pârâţilor şi nici fapta ilicită.

În fine, s-a răspuns la întâmpinările formulate de către pârâţi, invocându-se faptul că este competent material să soluţioneze cauza de faţă Tribunalul Argeş, având în vedere că procesul penal s-a judecat la Curtea de Apel Piteşti şi raportat la valoarea pretenţiilor, pe de altă parte s-a invocat faptul că acţiunea de faţă este scutită de plata taxei de timbru, raportat la dispoziţiile art.29 lit.i) din O.U.G. nr.80/2013, se mai invocă faptul că pârâţii au calitate procesuală pasivă, situaţie ce rezultă din considerentele sentinţei penale.

Pe de altă parte, se solicită respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, întrucât cursul prescripţiei a fost întrerupt prin numeroasele demersuri efectuate de către

3

reclamantă, demersuri concretizate în somaţiile emise către pârâţi, iar în fine, sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale se arată că există atât prejudiciu dovedit cu raportul de expertiză depus la dosar, prejudiciu ce se ridică la suma de 71.442 euro, iar pe de altă parte există şi raport de cauzalitate între fapta ilicită a părţilor şi prejudiciul cauzat, motiv pentru care se solicită admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În şedinţa din 15 ianuarie 2015, Curtea din oficiu a invocat excepţia competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa nr. 6/15.01.2014, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantă, în favoarea Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Având în vedere dispoziţiile art.132 alin.3 din noul Cod

de procedură civilă, raportat la faptul că acţiunea de faţă este o acţiune de sine stătătoare, distinctă de procesul penal şi precizarea făcută de reclamantă, precizare din care rezultă că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art.1357 din noul Cod civil şi vizează răspunderea civilă delictuală, sens în care se aplică regulile de competenţă de drept comun şi anume competenţa teritorială, raportat la faptul că domiciliile tuturor pârâţilor se află pe raza municipiului Constanţa, conform dispoziţiilor art.107 NCPC.

Pe de altă parte, reclamanta a arătat că solicită suma de 71.442 euro fără TVA, sumă ce reprezintă lipsa de folosinţă a imobilului „Hanul Amzacea”, situat în Constanţa, sumă ce depăşeşte valoarea de 300.000 lei, Curtea constată că este competent să soluţioneze prezenta cauza Tribunalul Constanţa, Secţia I-a civilă, motiv pentru care va declina competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

2. Dovedirea faptei care constituite abatere disciplinară – condiţie de legalitate a deciziei de concediere

Art.252 alin.2 Codul muncii

Decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să cuprindă descrierea faptelor care constituie abatere disciplinară potrivit art.252 alin.2 Codul muncii.

4

Prevederea legală instituie o garanţie a legalităţii sancţiunii, deoarece dă posibilitatea instanţei să verifice temeinicia sancţiunii analizând elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

Legiuitorul nu s-a referit la modalitatea de descriere a faptei, însă termenii în care se precizează conţinutul său trebuie să fie suficienţi pentru a se da posibilitatea cunoaşterii sale.

(Decizia civilă nr.47/19.01.2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, la data de 27.08.2013, contestatorul B.T. a formulat, în contradictoriu cu intimata SC OMV Petrom SA, contestaţie împotriva deciziei nr. 622/19.07.2013, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună anularea acesteia şi reintegrarea sa în funcţia de şef formaţie industria petrolieră în cadrul diviziei E&P/Unitatea de Afaceri Reparaţii Capitale şi intervenţii Sonde/ZP V Moesia Nord.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost încadrat în muncă la societatea pârâtă din 23.02.1993, ca muncitor necalificat, iar urmare a continuării pregătirii şi a rezultatelor bune în muncă, a evoluat profesional până la funcţia de şef formaţie industrie petrolieră în cadrului Diviziei de Reparaţii Capitale şi Intervenţii la Sonde Poeni – calitate în care a avut exploatare autoutilitara cu nr. B-41-UDK. La data de 30.01.2013 a alimentat autoutilitara de serviciu cu carburant din staţia Petrom Căldăraru, iar în urma înregistrării video efectuate cu aparatura din dotarea acestei staţii Petrom, angajatorul a concluzionat în mod eronat că ar fi sustras carburant, ceea ce ar reprezenta abatere disciplinară sancţionată prin desfacerea contractului individual de muncă. A mai precizat reclamantul că înregistrarea video, în care de altfel s-a recunoscut, nu relevă pretinsa sustragere de carburant în considerarea căreia i s-a aplicat sancţiunea disciplinară extremă. Reprezentanţii pârâtei, consideră contestatorul, apreciază fără suport în conţinutul înregistrării video că ar fi avut un recipient în interiorul autoutilitarei, iar în intervalul de circa 50 secunde ar fi introdus în acel recipient o cantitate de carburant ce ar urma a fi sustrasă, astfel reţinându-se pretinsa săvârşire a abaterii disciplinare pe baza unor supoziţii, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, aşa cum a de altfel s-a apreciat şi de reprezentanţii salariaţilor membrii în comisia de disciplină. Prin urmare, această pretinsă abatere disciplinară nu este complet descrisă, aşa cum prevede art. 252 alin. 2 lit. a Codul muncii.

5

Pârâta a depus la dosar la data de 14.10.2013, întâmpinare, însă prin încheierea de şedinţă din data de 5.05.2014, Tribunalul Argeş, în temeiul art.208 alin.2 N C.pr.civ., a decăzut această parte din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, apreciind că pârâta nu a formulat întâmpinarea în termen legal.

Prin sentinţa civilă nr. 2838/2013, Tribunalul Teleorman a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoare Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa nr.744/12.05.2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.622/19.07.2013 emisă de către intimată, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi a obligat intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, de la data concedierii şi până la data reintegrării efective; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.252 alin.2 Codul muncii prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute în sensul că în cuprinsul acesteia nu este descrisă fapta considerată de către intimată ca abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară în baza căreia a fost aplicată sancţiunea nu a fost stabilită pe baza unor probe ci numai în baza unei simple prezumţii a angajatorului.

Împotriva hotărârii a formulat apel intimata pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora a arătat că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra dispoziţiilor art.252 alin.2 Codul muncii atunci când a reţinut că fapta care a constituit abaterea disciplinară reţinută în sarcina contestatorului nu a fost descrisă în mod concret.

De asemenea, înregistrările video au surprins imagini prin intermediul cărora s-a confirmat sustragerea de carburant de către contestator care nu l-a introdus în rezervorul maşinii, ci într-un recipient.

Prin întâmpinare, contestatorul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 47/19.01.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis apelul formulat de intimata O.M.V. Petrom S.A. Bucureşti, a anulat sentinţei civilă nr.744 din 12 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul nr.3464/87/2013 şi a fixat termen de judecată la data de 09 februarie 2015.

6

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Tribunalul a apreciat că decizia de concediere este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, la emiterea sa, pentru că angajatorul nu a descris fapta în baza căreia a fost aplicată sancţiunea disciplinară.

Împotriva contestatorului care a îndeplinit funcţia de inspector de securitate în cadrul Secţiei Reparaţii Capitale şi Intervenţii la Sonde Poieni, a fost pornită cercetarea disciplinară pentru fapta de a sustrage carburanţi de la Staţia PECO Petrom Căldăraru la data de 30.01.2013.

În conţinutul deciziei de sancţionare s-a făcut referire că la data de 30.01.2013 orele 2104 în momentul alimentării autoutilitarei avută în dotare, contestatorul a introdus carburant atât în rezervorul maşinii, cât şi într-un alt recipient,a cesta de pe urmă fiind însuşit, contrar obligaţiilor din fişa postului şi regulamentul intern.

Potrivit art.252 alin.2 din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abaterea disciplinară.

Descrierea faptei în baza căreia se aplică sancţiunea disciplinară reprezintă o garanţie a legalităţii deciziei de sancţionare în sensul că instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra condiţiei temeiniciei sancţiunii, analizând elementele constitutive ale acesteia.

Legiuitorul nu s-a referit la modalitatea în care se descrie fapta, însă termenii în care se precizează conţinutul său trebuie să fie suficienţi pentru a se da posibilitatea cunoaşterii sale.

În decizia contestată, angajatorul s-a referit la fapta salariatului de a alimenta cu carburanţi atât autoutilitara din dotare, cât şi un alt recipient aflat în interiorul maşinii, această faptă fiind în contradicţie cu obligaţiile de serviciu.

Din descrierea faptei rezultă fără nicio îndoială că sancţiunea a fost aplicată contestatorului pentru însuşirea combustibilului în dauna intereselor angajatorului, faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei abateri disciplinare potrivit aprecierilor acestuia de pe urmă, făcute la data aplicării sancţiunii.

Potrivit acestui argument nu s-a reţinut lipsa descrierii faptei care constituie abatere disciplinară în raport de dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, astfel că instanţa de fond a anulat decizia de concediere pentru neîndeplinirea unei

7

condiţii de fond a actului de sancţionare în mod greşit lăsând nesoluţionat fondul cauzei.

Pentru evocarea fondului litigiului, în baza art.480 alin.3 Cod procedură civilă s-a anulat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

3. Termenul de preaviz – Regimul juridic Art.51 alin.2 Codul muncii

Art.61 lit.c) şi d) şi art. 65 şi 66 din Codul muncii

Dreptul la termenul de preaviz este prevăzut în favoarea salariaţilor ce urmează să fie concediaţi în temeiul art.61 lit.c) şi d), art.65 şi 66 din Codul muncii.

Durata termenului de preaviz nu poate să fie mai mică de 20 zile lucrătoare sub sancţiunea nulităţii absolute salariatul având obligaţiile şi drepturile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic de muncă.

Termenul de preaviz curge în mod continuu dacă nu a intervenit vreuna dintre cauzele de suspendare a contractului individual de muncă, cu excepţia cazului prevăzut de art.51 alin.2 Codul muncii.

Efectuarea concediului de odihnă pe durata termenului de preaviz nu afectează curgerea neîntreruptă a intervalului de timp, fiindcă acest drept nu suspendă contractul individual de muncă.

(Decizia civilă nr. 2/12.01.2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 29.08.2013, contestatoarea N.I. a formulat, în contradictoriu cu intimata SC S.I.E. SRL, contestaţie împotriva deciziei nr.288 din 1.08.2013, solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei la plata drepturilor prev.de art. 80 C.muncii, la plata a 10 salarii compensatorii, la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că decizia de concediere este nelegală întrucât încalcă disp.art. 65 alin.2 C.muncii, desfiinţarea postului nefiind reală deoarece pe postul său a fost angajată o altă persoană, respectiv numitul A.P.. De asemenea, intimata nu a respectat disp.art. 67 C.muncii, contestatoarea nebeneficiind de măsuri active pentru combaterea şomajului. A mai precizat reclamanta că decizia este nulă şi pentru că a fost emisă în baza unei notificări ce are în vedere alt contract de muncă, respectiv nr.18 din 20-07-2013. În

8

plus, nu a fost respectat nici preavizul de 20 de zile, fiind acordate doar 12 zile de preaviz, celelalte 8 zile fiind trecute în concediu de odihnă şi în consecinţă decizia este nulă deoarece a fost emisă în concediul de odihnă. Concluzionează contestatoarea că decizia de concediere a fost emisă pentru a fi discriminată, pe motiv că a insistat să-i fie respectate drepturile de salariat, şi umilită, având în vedere că a fost concediată după ce a fost trimisă să efectueze controlul medical anual, care a declarat-o aptă de muncă.

La data de 18.04.2014, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru nerespectarea disp.art. 2 din Legea nr. 192/2006, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate, arătând că decizia de desfiinţare a posturilor de proiectant inginer mecanic a fost luată de conducerea societăţii ca urmare a faptul că aceste cheltuieli nu se mai justificau întrucât societatea nu se mai implica în proiecte noi, în contextul diminuării volumului activităţii, apreciindu-se mai rentabil a se apela punctual la prestatori de servicii, desfiinţarea postului fiind efectivă şi având la bază cauze serioase şi reale. Iar persoana la care se referă contestatoarea că ar fi fost angajată în locul său nu este angajatul societăţii, ci reprezentantul unei alte societăţi partenere şi ale cărui indicaţii sunt puse în practică, motiv pentru care anumite proiecte sunt indicate cu numele acestuia, de aici confuzia reclamantei. De asemenea, contestatoarea a beneficiat de preavizul de 20 de zile, perioadă în care i-a fost acordat şi concediul de odihnă, având în vedere că nu i s-a pretins să se prezinte la locul de muncă, deşi avea această obligaţie. Din nou, reclamanta e în eroare atunci când apreciază că s-a dispus concedierea sa când se afla în concediu de odihnă, întrucât desfacerea contractului de muncă s-a făcut din 5-08-2014, dată când nu se afla în concediu. Iar indicarea în notificarea de preaviz a numărului contractului individual de muncă în mod greşit nu constituie decât o eroare materială fără efecte. Nici neacodarea salariilor compensatorii, pentru care nu există temei legal sau contractual, nu poate atrage nulitatea deciziei contestate. La fel şi nepropunerea unui alt post, această obligaţie revenind angajatorului în alte situaţii, astfel cum a decis şi ÎCCJ. În ce priveşte susţinerile reclamantei vizând discriminarea sa, intimata a arătat că sunt false şi nesusţinute de nicio dovadă.

Prin înscrisul depus la dosar la data de 2.06.2014, contestatoarea a precizat sumele pe care le solicită în cauză, restrângându-şi daunele morale la suma de 9900 lei.

9

Prin încheierea de şedinţă din data de 16.06.2014, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de intimată, pentru motivele acolo arătate.

Prin sentinţa nr.1266/23.06.2013, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea concediului de odihnă neefectuat la data încetării raporturilor de muncă; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatoarea a fost angajata societăţii intimate în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, fiind concediată în temeiul art.65 alin.1 C.muncii prin decizia nr.288 din 1.08.2013, contestată în cauză.

Sub aspectul legalităţii deciziei contestate, instanţa a reţinut că aceasta respectă disp.art.76 C.muncii, potrivit cărora decizia de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea şi durata preavizului, celelalte prevederi vizând în mod exclusiv concedierile colective. În acelaşi sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.6/2011, pronunţată într-un recurs în interesul legii, deci obligatorie, potrivit art.517 alin.4 NC.pr.civ., de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 24-06-2011.

Însă, potrivit disp.art.65 alin.2 C.muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Tribunalul, deşi, nu poate aprecia asupra oportunităţii măsurilor adoptate de către intimată, urmează a verifica dacă aceste măsuri îndeplinesc cerinţele impuse de art. 65 alin. 2 C. muncii, respectiv dacă sunt reale şi serioase.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice independente de buna sau reaua credinţă a angajatorului şi este serioasă când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Astfel, locul de muncă trebuie să fie efectiv desfiinţat din structura angajatorului, iar măsura trebuie să fie impusă de dificultăţi reale de menţinere a postului din punct de vedere economic ori de atingere a scopului pentru care funcţia

10

respectivă s-a înfiinţat şi să fie imposibilă menţinerea postului fără pagube pentru angajator.

În cauza de faţă, intimata a făcut dovada că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei este efectivă, având la bază decizia directorului societăţii din 5.07.-2013 prin care a fost aprobat referatul, privind propunerea de restructurare şi transformare tehnologică a activităţii, al compartimentului Contabilitate-Resurse Umane, din 1-07-2013, în sensul desfiinţării celor două posturi de proiectant inginer mecanic, printre care şi cel al reclamantei.

La baza luării acestei hotărâri de reorganizare a stat, astfel cum se arată în referatul de propunere, faptul că societatea intimată a înregistrat un profit mai mic, în contextul creşterii cheltuielilor cu salariile, apreciindu-se că nu este rentabil a menţine posturi ce nu mai sunt necesare prin raportare la activitatea societăţii, soluţia contractării numai la nevoie a aceloraşi servicii fiind mai bună. Se mai arată, cu privire în mod special la postul contestatoarei, că activitatea acesteia poate fi preluată cu succes de colectivul actual de salariaţi.

De asemenea, decizia de reorganizare a fost urmată de întocmirea unei noi organigrame, în care nu se mai regăsesc posturile desfiinţate.

În cauză, intimata a făcut dovada renunţării în totalitate la compartimentul Proiectare, precum şi a faptului că nu l-a angajat pe numitul A.P., astfel cum a susţinut reclamanta.

Relevant în speţă este aspectul că intimata a justificat necesitatea desfiinţării acestui post prin dispariţia scopului pentru care funcţia s-a înfiinţat, respectiv prin aceea că în obiectul de activitate al societăţii nu mai are pondere activitatea de proiectare, nemaiimpunându-se menţinerea unor astfel de posturi.

În consecinţă, intimata a făcut dovada realităţii celor invocate drept cauză a concedierii reclamantei, iar instanţa apreciază că acestea răspund cerinţelor de seriozitate impuse de art.65 alin.2 C.muncii.

Faptul că o parte a atribuţiilor reclamantei au fost date unor alţi angajaţi ai intimatei nu poate demonstra neseriozitatea măsurii de desfiinţare a postului, fiind o chestiune de oportunitate, ce nu intră în sfera de control al instanţei.

Prin urmare, în contextul în care societatea intimată a dovedit în cauză realitatea şi seriozitatea cauzelor care au stat la baza concedierii reclamantei, susţinerile acesteia privind subiectivismul măsurii nu pot fi avute în vedere de tribunal, nefiind probate în nici cea mai mică măsură.

11

Iar faptul efectuării controlului medical anual nu reprezintă decât o respectare a normelor legale ce reglementează raporturile de muncă, dat fiind că la acea dată contractul individual de muncă era în vigoare.

Nu poate fi reţinută apărarea contestatoarei potrivit căreia se impune anularea deciziei de concediere întrucât în notificarea de preaviz a fost menţionat greşit numărul contractului individual de muncă încheiat de părţi, fiind vorba de o evidentă eroare materială ce nu a produs părţii nicio vătămare.

În schimb, tribunalul nu a reţinut apărarea intimatei privind acordarea concediului de odihnă în timpul preavizului, căci dreptul salariatului la preaviz, a cărui încălcare atrage nulitatea deciziei de concediere, nu poate fi afectat în niciun fel.

Astfel, angajatorul este liber să nu solicite salariatului să se prezinte la muncă pe timpul preavizului, însă acesta nu poate echivala această durata cu concediul de odihnă, cele două drepturi având scopuri şi temeiuri diferite.

Cu toate acestea, având în vedere că actele juridice trebuie interpretate în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul lipsirii de efecte, tribunalul a reţinut că reclamanta a beneficiat de dreptul său de preaviz, angajatorul având obligaţia de a-i compensa în bani concediul de odihnă neefectuat, conform art.146 C.muncii.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei împotriva deciziei de concediere, cu consecinţa respingerii şi a capetelor de cerere accesorii.

Faţă de această soluţie, tribunalul a analizat şi capătul de cerere subsidiar, privind plăţile compensatorii, pe care intimata le-ar datora, susţine reclamanta, în baza dispoziţiilor C.muncii.

Însă, potrivit art.67 C.muncii, salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Prin urmare, în lipsa unei dispoziţii legale sau contractuale exprese, dreptul reclamantei la compensaţii pentru concediere a rămas doar o vocaţie.

De asemenea, tribunalul a respins şi solicitarea reclamantei privind plata de daune morale, având în vedere că nu s-a constatat ca fiind nelegală concedierea sa.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis în pare acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei

12

contravaloarea concediului de odihnă neefectuat la data încetării raporturilor de muncă.

Totodată, în temeiul art.453 alin.1 şi 2 N C.pr.civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, constând în onorariu avocat, potrivit chitanţei de la dosar, ţinând cont de faptul că acţiunea a fost admisă în parte.

În schimb, reclamanta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli în cauză.

Împotriva hotărârii a formulat apel contestatoarea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat că, instanţa de fond în mod greşit a reţinut respectarea dreptului de preaviz în perioada în care apelanta şi-a efectuat concediul de odihnă, încălcându-se astfel dispoziţiile art.59 din Codul muncii.

Concedierea nu a avut o cauză serioasă, fiindcă desfiinţarea departamentului proiectare presupunea şi restructurarea celuilalt post de inginer ocupat de Dan Dinescu, post care a fost desfiinţat la 9 luni după încetarea contractului individual de muncă al apelantei.

De asemenea, tribunalul analizând condiţiile de fond ale concedierii nu a observat că persoana angajată în funcţia de inginer tehnolog îndeplineşte aceleaşi atribuţii de inginer proiectant pe care le-a avut în fişa postului apelanta.

La pronunţarea hotărârii, tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.453 Cod procedură civilă, obligând apelanta la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea sentinţei primei instanţe pentru argumentele expuse în actul procedural.

Prin decizia civilă nr. 2/12.01.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă; a obligat apelanta la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelanta a criticat sentinţa pentru nelegalitatea soluţiei de a păstra decizia de concediere, încălcându-se dispoziţiile art.75 din Codul muncii privitoare la condiţia preavizului, precum şi condiţia concedierii salariatului pentru motive care nu ţin de persoana sa, aceea a desfiinţării efective a locului de muncă.

13

Concedierea este precedată de preavizul dat de către angajator salariatului prin care i se aduce la cunoştinţă măsura privind încetarea contractului individual de muncă.

Preavizul este în acelaşi timp dreptul salariatului de a fi încunoştinţat despre măsura concedierii, durata acestuia fiind de cel puţin 20 de zile lucrătoare.

Apelanta a criticat decizia de concediere pentru că angajatorul nu a respectat termenul de preaviz de cel puţin 20 de zile, asigurându-i până la încetarea contractului individual de muncă numai un interval de 12 zile, contrar dispoziţiilor art.75 din Codul muncii.

Anterior încetării contractului individual de muncă apelanta şi-a efectuat concediul de odihnă pe o perioadă de 8 zile, în termenul de preaviz de 20 de zile, termen adus la cunoştinţa sa printr-o notificare de către intimată.

Termenul de preaviz este stabilit pe zile lucrătoare, şi curge în mod continuu dacă nu a intervenit o cauză de natură să-l suspende.

Singura cauză de suspendare a termenului de preaviz o reprezintă suspendarea contractului individual de muncă, cu excepţia cazului prevăzut de art.51 alin.2 Codul muncii, respectiv pentru absenţe nemotivate a salariatului.

Pe durata termenului de preaviz contractul de muncă îşi produce toate efectele sale, salariatul având obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, iar angajatorul toate obligaţiile care constituie conţinutul acestui raport juridic.

În intervalul celor 20 de zile, apelanta şi-a efectuat concediul de odihnă pe o perioadă de 8 zile, ceea ce nu presupune că termenul de preaviz a fost suspendat, fiindcă în acest interval de timp, nici contractul individual de muncă nu şi-a întrerupt efectele sale.

În raport de acest argument se reţine că a fost respectat termenul minim de 20 de zile lucrătoare de preaviz în favoarea salariatului, măsura concedierii fiind dispusă după împlinirea acestui termen.

O altă critică priveşte analiza greşită a condiţiilor concedierii dispusă în baza art.65 din Codul muncii, respectiv lipsa unei desfiinţări efective a postului ocupat de către apelantă.

Decizia de concediere a fost precedată de aprobarea măsurii de restructurare şi transformare tehnologică a activităţii compartimentului contabilitate – resurse umane, măsură care a presupus desfiinţarea a două posturi de proiectant inginer mecanic, unul dintre acestea fiind ocupat de către apelantă.

14

Apelanta a considerat măsura desfiinţării postului ca nefiind una efectivă, fiindcă celălalt inginer proiectant şi-a desfăşurat activitatea pe o perioadă de aproximativ 9 luni după încetarea contractului individual de muncă, iar în cadrul societăţii, inginerul tehnolog îndeplineşte atribuţii de inginer proiectant.

Pentru a se observa condiţia desfiinţării efective a postului ocupat de apelantă a fost verificată organigrama societăţii, din care a rezultat suprimarea celor două posturi de inginer proiectant, noua organigramă având în structura sa alte funcţii.

Suprimarea posturilor a fost justificată de măsurile organizatorice dispuse pentru eficientizarea activităţii intimatei, motiv pentru care nu se poate reţine că desfiinţarea a fost una fictivă, ci dimpotrivă una care s-a bazat pe o cauză reală şi serioasă.

Organizarea muncii de către angajatoare în raport cu scopul economic urmărit reprezintă un atribuit exclusiv al său, ceea ce presupune că în fişa postului inginerului tehnolog pot fi trecute şi alte atribuţii corespunzătoare aptitudinii şi competenţelor profesionale.

Îndeplinirea de către inginerul tehnolog a unor atribuţii specifice unui specialist în proiectare nu poate să conducă la concluzia că postul de inginer proiectant nu a fost desfiinţat în mod efectiv, fiindcă operaţia de restructurare a activităţii presupune şi o redistribuire a acestor atribuţii, respectându-se condiţiile de pregătire profesională.

Condiţiile privitoare la respectarea dreptului de preaviz şi la măsura desfiinţării postului ocupat de către contestatoare au fost apreciate în mod corect de către instanţa de fond, argument în raport de care urmează să fie confirmată soluţia de păstrare a deciziei de concediere.

Prin ultimul motiv de apel s-a criticat încălcarea dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, în sensul că fiind admisă numai în parte cererea de chemare în judecată, instanţa de fond nu trebuia să oblige reclamanta integral la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a obligat contestatoarea să-i plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei, având în vedere onorariul avocatului acesteia, plătit în sumă de 2.000 lei.

La aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată a fost avută în vedere culpa procesuală a contestatoarei, fiind stabilit cuantumul proporţional cu pretenţiile admise.

15

Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat şi, ca urmare a culpei procesuale, apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în baza art.453 din acelaşi cod.

4. Conţinutul noţiunii de „ cauză reală şi serioasă” în înţelesul art.65 alin.2 Codul muncii, pentru concedierea care nu ţine de persoana salariatului

Art.65 alin. 2 Codul muncii

Concedierea salariatului se poate dispune în condiţiile art.65 din Codul muncii, dacă locul de muncă a fost desfiinţat în mod efectiv dintr-o cauză reală şi serioasă.

Cauza este reală atunci când este impusă de situaţii obiective pe care angajatorul trebuie să le abordeze în mod necesar, potrivit cu scopul realizării intereselor economice propuse

Necesitatea intervenirii angajatorului pentru creşterea productivităţii muncii sau adaptării procesului de producţie la evoluţia noilor tehnologii, conferă măsurii desfiinţării locului de muncă un caracter serios urmare a cauzei care a impus-o.

(Decizia civilă nr.167/28.01.2015)

Prin cererea formulată la data de 22 februarie 2013, contestatorul O.N. R. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. Oltchim S.A. Râmnicu Vâlcea prin administratori judiciari R. SPRL Bucureşti şi B.R. SPRL Bucureşti, să se dispună , în conformitate cu disp. art.78 Codul Muncii, anularea deciziei nr.80/8.02.2013 şi obligarea intimatei la reintegrarea în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei plus plata drepturilor salariale, sumă ce urmează a fi reactualizată, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii si până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare contestatorul a arătat că fost angajat la societatea intimată la data de 15.04.2000, în funcţia de inginer chimist pe o perioadă nedeterminată, aspect ce rezultă din contractul individual de muncă înregistrat in registrul numerelor matricole sub nr.23742. La data de 18.08.2008 contestatorul a fost desemnat director general adjunct, prin decizia nr.1248 din aceeaşi dată, prilej cu care s-a întocmit si înscrisul intitulat „anexă la contractul individual de muncă”.

16

La data de 1.10.2009 s-a dispus ca, contestatorul să îndeplinească funcţia de director general adjunct producţie investiţii, aspect ce rezultă din anexa la contractul individual de muncă, atribuţiile impuse de funcţia de conducere fiind detaliate în fişa postului.

Deşi contestatorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile din contractul individual de muncă cu modificările survenite, precum şi cele din contractul colectiv de muncă, la 8.02.2013 a fost emisă decizia prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă ca urmare a desfiinţării postului de director general adjunct producţie investiţii, oferindu-i-se un alt loc de muncă, respectiv inginer chimist la serviciul investiţii.

Contestatorul a susţinut că decizia nr.80/8.02.2013 este nelegală pentru următoarele considerente:

Astfel, în cuprinsul deciziei se reţine că măsura desfiinţării efective a postului de director general adjunct s-a dispus in baza deciziei nr.259 /14.12.2012 a Consiliului de Administraţie al S.C. Oltchim S.A. Potrivit art.65 alin.2 din Codul Muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă si să aibă o cauză reală si serioasă. Din verificarea noii organigrame generale se constată faptul că postul de director general adjunct producţie investiţii nu a fost desfiinţat, ci s-a înlocuit doar persoana care deţinea această funcţie, respectiv contestatorul. Acest fapt creează convingerea că restrângerea activităţii de care se face vorbire in decizia contestată nu este reală si serioasă în sensul art.65 al.2 Codul Muncii.

Contestatorul a criticat şi oferta făcută de intimată, susţinând că postul propus nu este in concordanţă cu pregătirea profesională si experienţa de care acesta se bucură. Arată contestatorul că în situaţia în care demersurile intimatei ar fi fost reale si serioase, aceasta i-ar fi oferit un post proporţional cu pregătirea acestuia sau ar fi creat cadrul organizării unui concurs pentru ocuparea unui alt post de conducere in cadrul societăţii.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivare s-a arătat că desfiinţarea postului de director general adjunct producţie investiţii este efectivă. În organigrama societăţii, aprobată prin decizia Consiliului de Administraţie din 14.12.2012, nu se mai găsesc o serie de posturi între care şi cel deţinut de contestator, acela de director general adjunct producţie investiţii. Organigrama a fost aprobată cu respectarea disp.art.22 lit.g din Actul Constitutiv al S.C. Oltchim

17

S.A. şi art.20 pct.20 din Regulamentul de organizare si funcţionare a Consiliului de Administraţie al S.C. Oltchim S.A.

A mai arătat intimata că desfiinţarea postului deţinut de contestator este reală si serioasă, aceasta având la bază atât reorganizarea administrativă a tuturor direcţiilor la nivel de societate, cât şi reorganizarea pe activităţi specifice a producţiei si cu costuri minime pe intrări si maximizarea profitului, ţinând cont de raţionalizarea fluxurilor de producţie. De asemenea, s-au avut in vedere aspectele privind reorganizarea pe entităţi distincte a unor centre de cost si profit, astfel încât acestea să se poată susţină financiar prin propria activitate, precum şi necesitatea de a eficientiza activitatea societăţii si a îmbunătăţi situaţia financiară.

Intimata a susţinut că este atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modului în care-şi organizează activitatea. Prin decizia nr.259 din 14.12.2012 s-au adus modificări in structura organizatorică fiind desfiinţate unele direcţii. De asemenea, unele activităţi au fost subordonate in vederea coordonării acestora de către directorul general. Direcţia investiţii din subordinea Direcţiei Producţie si Investiţii a fost desfiinţată si s-a transformat in Serviciul Investiţii. În această situaţie, intimata , anterior emiterii către contestator a preavizului de concediere, i-a oferit un alt post vacant la data respectivă şi anume inginer chimist in cadrul Serviciului Investiţii, conform adresei nr.25338/18.12.2012, post ce a fost refuzat de către acesta, cu toate că nu avea această obligaţie, dat fiind faptul că în cauză nu sunt aplicabile disp. art.76 lit.c din Codul Muncii, cu trimitere la disp.art.54 din acelaşi cod. În consecinţă, postul de inginer chimist oferit anterior concedierii este un post adecvat pregătirii profesionale a contestatorului.

A menţionat intimata că numai după ce i s-au oferit contestatorului alte locuri de muncă si acesta le-a refuzat, s-a procedat, in conformitate cu disp. art.75 alin.1 din Codul Muncii si art. 39 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă, la emiterea preavizului de concediere de 20 de zile lucrătoare, comunicat la data de 14.01.2013 si însuşit de contestator prin semnare.

La expirarea perioadei de preaviz, in data de 8.02.2013 a fost emisă decizia de concediere a reclamantului.

Prin emiterea deciziei nr.80 din 8.02.2013, intimata consideră că a respectat dispoziţiile legale prev. de art.76 Codul Muncii referitoare la condiţia formei scrise si condiţia menţiunilor obligatorii ad validitatem, precum şi disp. art.75 alin.1 lit.c din Codul Muncii, în sensul că anterior emiterii

18

deciziei de concediere s-a acordat contestatorului perioada de preaviz.

Intimata a mai arătat că deşi nu era obligată, i-a oferit contestatorului şi alte locuri de muncă pe care acesta le-a refuzat.

Intimata s-a mai apărat şi în sensul că reintegrarea contestatorului ar fi imposibil de realizat, dat fiind situaţia actuală a acesteia, care se află în procedură de insolvenţă. In cadrul acestei proceduri se încearcă diminuarea cheltuielilor societăţii, fapt ce a condus la disponibilizarea unui număr de 960 de salariaţi, prin aceste măsuri urmărindu-se reducerea cheltuielilor cu salariaţii.

În ceea ce priveşte drepturile salariale solicitate de contestator, prin întâmpinare intimata a susţinut că se află in imposibilitatea de a se apăra in situaţia în care contestatorul nu a precizat ce reprezintă aceste drepturi salariale si care este provenienţa lor.

Faţă de toate apărările formulate, intimata a susţinut că în cauză a avut loc o concediere efectivă, reală si serioasă, motiv pentru care a solicitat respingerea contestaţiei si menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei nr.80/8.02.2013.

Contestatorul a răspuns la întâmpinare, susţinând că desfiinţarea locului de muncă nu este efectivă si nu a avut o cauză reală si serioasă întrucât postul de director general adjunct producţie investiţii nu a fost desfiinţat, ci doar a fost înlocuită persoana care deţinea această funcţie. Nu au fost astfel respectate disp. art.65 alin.2 Codul Muncii.

Si cu privire la oferta făcută de intimată, contestatorul a precizat că nu este in concordanţă cu pregătirea sa profesională si experienţa acestuia.

La data de 8.10.2013, contestatorul şi-a precizat cererea solicitând în temeiul art. 204 alin.1 c.pr.civ. să se ia act de precizarea potrivit căreia drepturile salariale solicitate prin cererea de chemare in judecată reprezintă drepturi de natură pecuniară de care contestatorul ar fi beneficiat in funcţia deţinută anterior deciziei contestate.

În notele de şedinţă din 5.11.2013, intimata a reluat apărările din întâmpinare şi cu privire la drepturile salariale solicitate de contestator a arătat că până la data de 8.02.2013, data concedierii contestatorului, aceasta i-a achitat drepturile salariale negociate in funcţia de director general adjunct producţie investiţii, iar după emiterea deciziei de concediere nr.809/8.02.2013, i-a achitat contestatorului indemnizaţia de

19

concediere prev. de art.38 alin.1 din CCM al S.C. Oltchim S.A. Râmnicu Vâlcea.

Prin aceleaşi note de şedinţă intimata a solicitat disjungerea capătului de cerere privind obligarea la plata drepturilor salariale si suspendarea acestui capăt de cerere în conformitate cu disp.art. 36 din Legea nr.85/2006, susţinând că, fiind în insolvenţă, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare si măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

La data de 25.02.2014 intimata a arătat încă odată temeiurile care au fost avute in vedere la emiterea deciziei de încetare a contractului de muncă al contestatorului, precizând că desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului s-a făcut in temeiul disp. art.55 lit.c, art.58, art.65 si art.66 Codul Muncii, temeiuri ce sunt cuprinse in preambulul deciziei nr.80/8.02.2013.

Cu privire la criteriile care au stat la baza deciziei de concediere, intimata a menţionat că în cauză nu a fost o concediere colectivă aşa cum este definită prin art.68 Codul Muncii, arătând încă o dată că decizia contestată a fost emisă in urma aprobării organigramei S.C. Oltchim S.A. prin decizia nr.259/14.12.2012 a Consiliului de Administraţie, decizie prin care a fost desfiinţat postul de director general adjunct producţie investiţii.

La notele scrise din 25.02.2014, intimata a depus anexat un tabel ce cuprinde calculul drepturilor băneşti ce i s-ar fi cuvenit contestatorului in funcţia avută, precum şi sentinţa nr.617 din 30.01.2013 a Tribunalului Vâlcea pronunţată in dosarul nr.887/90/2013 pentru deschiderea procedurii generale de insolvenţă a S.C. Oltchim S.A. Râmnicu Vâlcea.

Contestatorul a răspuns la notele scrise din 25.02.2014, prin observaţiile din 25.03.2014, în care a reiterat traseul profesional al acestuia si a susţinut că prin decizia intimatei nu s-a redus postul de director general adjunct producţie investiţii, ci doar s-au nuanţat atribuţiile specifice postului respectiv, astfel că atribuţiile organizatorice ale directorului general adjunct pe partea de producţie si tehnică nu diferă in mod substanţial. Mai mult, după modificarea organigramei, intimata a angajat mai mult de 5 persoane din afara societăţii pe posturi de directori sau divizii si peste 20 de persoane la nivelul S.C. Oltchim S.A. Niciunul din noile posturi de director sau echivalent de director pe partea tehnică nu i-au fost oferite contestatorului, aşa cum l-ar fi îndreptăţit pregătirea sa profesională si experienţa sa in cadrul societăţii intimate. De

20

asemenea, a susţinut încă o dată că decizia de concediere a fost una îndreptată împotriva persoanei sale si nu s-a ţinut cont de fişa de post, de experienţa şi de pregătirea sa profesională.

Prin sentinţa civilă nr.633 din data de 6 mai 2014, Tribunalul Vâlcea a respins cererea contestatorului, reţinând în considerente următoarele:

Contestatorul a fost salariatul intimatei până la data de 11.02.2013, îndeplinind funcţia de director general adjunct producţie investiţii. La 8.02.2013 intimata a emis decizia nr.80 prin care a dispus încetarea contractului de muncă al contestatorului, din iniţiativa angajatorului, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului urmare a concedierii individuale.

Aşa cum rezultă si din cuprinsul deciziei de încetare a contractului individual de muncă, decizia menţionată a fost emisă ca urmare a deciziei nr.259/14.12.2012 a Consiliului de Administraţie al S.C. Oltchim S.A. prin care a fost aprobată organigrama societăţii.

În conformitate cu dispoziţiile art.22 lit.g din Actul Constitutiv al S.C. Oltchim S.A., Consiliul de Administraţie „aprobă structura organizatorică a societăţii şi a subunităţilor din competenţa acesteia”.

În organigrama generală aprobată prin decizia nr.259/14.12.2012 funcţia de deţinută anterior de contestator, respectiv aceea de director general adjunct producţie investiţii, nu se mai regăseşte, astfel că apărarea intimatei, în sensul că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului este efectivă, este confirmată de organigrama societăţii.

Tribunalul a mai reţinut că desfiinţarea postului deţinut de contestator este reală şi serioasă.

Din referatul direcţiei Resurse Umane - Serviciul Organizare, Normare, Salarizare al intimatei, rezultă că desfiinţarea postului de director general adjunct producţie investiţii, ca şi a altor posturi din cadrul societăţii intimate, s-a întemeiat pe modificările de strategie la nivelul conducerii S.C. Oltchim S.A., fapt ce a dus la reproiectarea organizatorică a societăţii, reorganizare atât sub aspectul procesual cât si cel structural. Potrivit referatului menţionat, s-a urmărit o dezvoltare a sistemului organizatoric si restrângerea unor activităţi cu implicaţii directe asupra structurii posturilor si dimensionării cu resurse umane, în raportul menţionat fiind redată evoluţia numărului de personal pe perioada 2010 – 2012, din care rezultă că pentru luna noiembrie 2012 se estima un număr de 3311 persoane şi în realitate era un număr de 3321 persoane. Ţinând cont de întreaga activitate a societăţii intimate,

21

prin referatul din 12.12.2012 s-au propus modificări ale structurii organizatorice, între altele si a postului deţinut de contestator.

Aşa cum s-a arătat, desfiinţarea de posturi din cadrul intimatei, printre care si cel deţinut de contestator, a fost supusă spre aprobare Consiliului de Administraţie si aprobată conform deciziei nr.259/14.12.2012.

Din înscrisurile dosarului rezultă astfel că, contractul contestatorului a fost desfăcut cu respectarea disp. art.55 lit.c , art.58 , art.65 si 66 din Codul Muncii.

Potrivit disp. art. 65 din Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.

Aliniatul 2 al aceluiaşi articol stipulează că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă si să aibă o cauză reală si serioasă. Or, în speţă, cu înscrisurile depuse de părţi la dosar s-a făcut dovada situaţiei speciale în care se află societatea intimată, fapt care a dus la deschiderea procedurii generale de insolvenţă prin sentinţa nr.617 din 30 ianuarie 2013 a Tribunalului Vâlcea – Secţia II-a Civilă în dosarul nr.887/90/2013.

Intimata şi-a dovedit şi susţinerile potrivit cărora, deşi nu avea o obligaţie legală in acest sens, a oferit contestatorului un alt loc de muncă potrivit pregătirii sale profesionale, acela de inginer chimist la serviciul investiţii, propunere refuzată de contestator.

În urma acestei situaţii a fost emis preavizul de concediere cu respectarea prevederilor art.75 alin.1 Codul Muncii şi s-a emis decizia nr.80/8.02.2013.

Concluzionând în sensul că decizia de concediere a fost comunicată în scris salariatului şi cuprinde motivele care determină concedierea, fiind respectate în acest sens disp. art.76 Codul Muncii de către societatea intimată, tribunalul a respins contestaţia.

Împotriva sentinţei civile nr.633 din data de 6 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen apel contestatorul Olaru Nicolae Radu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, intimată fiind S.C. Oltchim S.A.

În motivarea apelului, după consideraţiile prealabile susţinute de contestator, se arată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.65 Codul Muncii, întrucât postul pe care l-a deţinut nu a fost desfiinţat efectiv, postul de Director General Adjunct Producţie a fost menţinut şi a fost ocupat în

22

continuare tot de un inginer chimist. Postul a păstrat atribuţiile pe care le avea şi contestatorul, conform fişei postului.

Prin urmare apreciază contestatorul, postul său nu a fost desfiinţat efectiv, fiind evident că prin modificările de denumire ale postului nu s-a urmărit decât destituirea şi concedierea sa.

Aceste susţineri au fost dovedite cu probele administrate în cauză şi care au înlăturat apărările formulate de intimată.

Faţă de toate cele arătate se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei cu obligarea intimatei la reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi la plata tuturor drepturilor salariale ce i se cuvin.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.167/28.01.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins apelul formulat de contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Astfel potrivit art.65 alin.(2) Codul Muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. În caz de litigiu instanţa judecătorească este cea care apreciază caracterul real şi serios al motivelor invocate de angajator la concedierea salariatului, formându-şi convingerea pe baza probatoriului administrat.

Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi statele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, concedierea contestatorului a intervenit la momentul în care societatea avea deja probleme economice grave, că nu a vizat persoana acestuia, ci reorganizarea a vizat buna funcţionare a intimatei prin reaşezarea organigramei în raport de secţiile care funcţionau şi de asemenea a reieşit şi caracterul efectiv al desfiinţării postului, prin compararea tuturor organigramelor şi a evoluţiei acestora.

De altfel examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.65 alin.(2) din Legea nr.53/2004 – Codul Muncii, republicată, Curtea Constituţională a constatat că prevederile de lege criticate stabilesc condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt

23

imputabile acestuia. Aceste condiţii urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părţi ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desfiinţarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun, dificultăţi economice, transferări tehnologice, reorganizarea activităţii, pe de o parte, şi nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.

Pentru aceste raţiuni, legea prevede nu doar cerinţa ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, ci şi pe aceea de a fi justificată de o cauză reală şi serioasă, sau altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură.

Sintagma ”cauză reală şi serioasă” evocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordările subiective.

Cauza este reală, când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăţi tehnice, economice, de imperativul economic al creşterii productivităţii muncii, al adaptării la evoluţiile noilor tehnologii.

Cauza este serioasă atunci când situaţia unităţii angajatorului este una gravă, ameninţând evoluţia sau chiar viabilitatea ei.

Toate aceste garanţii ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanţelor de judecată, care să administreze probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă.

Aşa cum s-a arătat mai sus, şi aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională, Codul Muncii nu conţine o enumerare a cauzelor reale şi serioase care pot determina desfiinţarea locului de muncă.

Aceasta demonstrează intenţia legiuitorului de a lăsa în competenţa instanţelor judecătoreşti interpretarea situaţiilor concrete ce se încadrează în spiritul şi litera legii, prin administrarea probelor considerate, pertinente şi utile, care să dovedească buna credinţă a angajatorului în ceea ce priveşte desfiinţarea locului de muncă, justificată exclusiv de necesitatea eficientizării propriei activităţi şi obţinerea unui randament maxim cu minimum de resurse umane şi financiare.

Hotărârea pronunţată în cauză respectă aceste principii, şi de asemenea în astfel de cauze instanţa de judecată nu analizează oportunitatea deciziei de restructurare internă a angajatorului, şi nici nu cenzurează măsurile luate în acest scop, ci efectuează, potrivit competenţei sale, controlul de legalitate prin care se asigură că această măsură corespunde unei nevoi

24

obiective, reale şi serioase a societăţii şi nu ascunde o concediere abuzivă.

De asemenea deşi nu avea obligaţia de a oferi salariatului un alt loc de muncă, în cazul desfiinţării acestuia potrivit art.65 Codul Muncii şi aşa cum dispune obligatoriu şi Decizia nr.6/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, totuşi intimata a oferit contestatorului, un post pe care acesta l-a refuzat, şi ca atare măsura nu a vizat persoana acestuia, ci a fost determinată de modificări ale structurii organizatorice, în aceeaşi situaţie aflându-se şi alţi salariaţi ai intimatei, dificultăţile economice cu care aceasta s-a confruntat fiind de notorietate.

De aceea, având în vedere toate cele expuse mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, şi pe cale de consecinţă apelul nu este fondat şi ca atare în baza art.480 din Noul Cod de procedură civilă, va fi respins.

5. Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, criteriu în raport de care se legiferează sau se negociază drepturile salariale

Art.164 din Codul muncii

Regimul juridic al salariului de bază este diferit în funcţie de fondurile din care se asigură plata acestuia, unul dintre criteriile în raport de care se stabileşte limita dreptului, fiind salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Potrivit art.164 din Codul muncii salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată corespunzător programului normal de muncă se stabileşte prin hotărâre a Guvernului după consultarea sindicatelor şi a patronatelor.

Prin hotărârile de Guvern care reglementează salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată a fost prevăzută regula potrivit cu care pentru personalul plătit din fonduri publice nivelul salariului de bază potrivit încadrării nu poate avea un nivel inferior salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Criteriul salariului minim brut pe ţară garantat în plată este folosit în mod diferit în cazul personalului nebugetar, acestuia fiindu-i aplicabile dispoziţiile art.164 alin.3 din Codul muncii, potrivit cu care angajatorul este obligat să garanteze fiecărui salariat în plată un salariu

25

brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

Regimul juridic diferit a drepturilor salariale personalului plătit din fondurile publice faţă de personalul nebugetar constă în aceea că numai pentru prima categorie legiuitorul a prevăzut ca limită minimă a salariului de bază, salariul minim brut pe ţară garantat prin hotărâre a Guvernului.

Pentru cealaltă categorie de salariaţi scopul legiuitorului a fost să garanteze în plată un salariul brut lunar cel puţin egal cu salariul minim brut pe ţară.

(Decizia civilă nr.121/26.01.2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la 13.03.2014, reclamanţii: C.E., M.E., C.I., R.M., T.I., D.Gh., V.Gh., P.O., S.I. şi A.P. au chemat în judecată pe pârâta SNTFC CFR Călători SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, pentru a fi obligată să recalculeze drepturile salariale în raport de salariul minim pe economie de 670 lei, pentru perioada 09.01.2011 – 31.12.2011, iar pentru perioada 01.01.2012 – 31.01.2013, în raport de salariul minim de 700 lei, operaţie în urma căreia pârâta să plătească fiecărui reclamant diferenţele rezultând din suma totală calculată şi suma efectiv plătită, actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, reclamanţii au fost salariaţii pârâtei, aceasta de pe urmă având obligaţia să le calculeze drepturile salariale în raport de salariile minime pe economie reglementate prin HG nr.1193/2010, respectiv 1225/2011.

În perioada evocată salariul minim brut la clasa de salarizare 1 a fost de 600 lei, negocierile în legătură cu cuantumul salariului fiind contrare actelor normative evocate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru argumentul că angajatoarea a respectat clauza cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate referitoare la nivelul salariului minim de bază, care a depăşit valoarea salariului minim brut garantat pe ţară prin hotărârile de Guvern.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.783/10.06.2014 a respins cererea reclamanţilor ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin contractul colectiv de muncă la nivel de

26

unitate pe anii 2011 – 2012 a fost prevăzută clauza, potrivit cu care salariul minim de bază brut în cadrul SNTFC „CFR Călători” SA este superior salariului de bază minim brut pe ţară, clauza producându-şi toate efectele juridice până la data la care s-a împlinit durata contractului.

Împotriva hotărârii au formulat apel reclamanţii pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a făcut aprecieri eronate cu privire la valabilitatea clauzelor cuprinse în contractul colectiv de muncă, atunci când a considerat că în lipsa unei sancţiuni acestea şi-au produs efectele juridice.

Angajatoarea era obligată să respecte negocierea colectivă care prevedea în favoarea salariaţilor drepturi minimale, acestea neputând face obiectul unor acte de dispoziţie.

Tribunalul nu a interpretat în mod corect noţiunea de salariu minim brut, în funcţie de cuantumul stabilit prin hotărâre de Guvern.

Salariul minim brut la clasa 1 de salarizare trebuia să fie modificat în funcţie de salariul minim brut garantat în plată prin hotărârile de guvern evocate.

Intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu argumentul că la data de 31.12.2010 a încetat Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi, încheiat pentru perioada 2008-2010, iar în contractul de muncă încheiat pentru anii 2011-2012 s-a prevăzut condiţia respectării cuantumului salariului minim de bază brut în cadrul SNTFC „CFR Călători” SA.

S-a mai arătat că în cursul anului 2012 angajatoarea a înregistrat pierderi economice, iar actualizarea sumelor solicitate de reclamanţi în raport de indicele de inflaţie şi dobânda legală ar fi de natură să înregistreze în patrimoniul fiecăruia o dublă reparaţie.

Prin decizia civilă nr. 121/26.01.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamanţilor este nefondată în raport de clauzele cuprinse în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anii 2011-2012, potrivit cu care angajatoarea şi-a asumat obligaţia să asigure fiecărui salariat un salariu minim de bază raportat la limita salariului de bază minim brut pe ţară, aşa cum este reglementat de către Guvern.

27

Soluţia instanţei de fond a fost criticară de către apelanţi, atât pentru o apreciere greşită a efectelor clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate privind obligaţia respectării nivelului salariului minim de bază, cât şi la aprecierea acestei noţiuni, salariul minim brut la clasa de salarizare urmând să fie identic cu salariul minim brut garantat în plată prin hotărârile de Guvern.

În anexa nr.1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate SNTFC „CFR Călători” SA pentru anul 2011 – 2012 au fost prevăzute salariile de bază corespunzătoare claselor de salarizare, precum şi menţiunea că salariul minim de bază prevăzut în cadrul angajatoarei este superior salariului de bază minim brut pe ţară.

Potrivit acestei anexe pentru clasa 1 de salarizare, coeficient de salarizare 1,000, salariul de bază brut a fost de 600 lei.

Referitor la această negociere apelanţii au arătat în motivele de apel că instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a clauzei în raport de dispoziţiile cuprinse în hotărârile de Guvern care reglementează salariului de bază minim brut pe ţară, întrucât limita salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare nu putea să fie mai mică decât aceea reglementată de guvern prin HG nr.1193/2010, respectiv 1225/2011.

Tribunalul analizând cererea de chemare în judecată a reclamanţilor a verificat clauzele cuprinse în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate referitoare la nivelul salariului de bază brut negociat, pe care le-a apreciat ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile legii în vigoare la data negocierii, respectiv în conformitate ci dispoziţiile art.142 din Legea nr.62/2011, până la data la care reclamanţii au formulat pretenţiile în justiţie aceste clauze nefiind desfiinţate sau modificate pe cale judiciară.

Valabilitatea clauzelor rezultând din lipsa unei hotărâri judecătoreşti de desfiinţare sau dintr-o altă negociere de modificare a creat prezumţia potrivit cu care angajatoarea şi-a îndeplinit obligaţia faţă de fiecare salariat şi a calculat drepturile salariale potrivit cu prevederile cuprinse în anexa evocată la CCM la nivel de Unitate.

Chiar şi în lipsa unei hotărâri de desfiinţare a clauzelor privitoare la salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare, apelanţii au susţinut că instanţa trebuia să facă o interpretare corectă a acestei noţiuni şi să înlocuiască cuantumul sumei de 600 lei, prevăzut ca salariu de bază brut pentru clasa 1 de salarizare cu salariul brut garantat pe ţară, deoarece acesta

28

dinainte nu putea să fie negociat într-o limită inferioară celui reglementat şi garantat de către Guvern.

Prin HG nr.1193/24.11.2010, începând cu data de 01.01.2011 a fost reglementat salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată la suma de 670 lei pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună, reprezentând 3,94 lei/oră.

Potrivit art.164 alin.3 din Codul muncii, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariul brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

În raport de negocierile cuprinse în anexa 1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pentru clasa 1 de salarizare au fost respectate dispoziţiile art.164 alin.3 din Codul muncii, deoarece la salariul de bază de 600 lei au fost adăugate indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri la care a avut dreptul fiecare salariat, calculându-se astfel un salariul brut lunar care să fie cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară de 670 lei, la nivelul anului 2011, respectiv 700 lei, la nivelul anului 2012.

Apelanţii au susţinut că salariul de bază prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate trebuia să fie cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

Aprecierea apelanţilor este greşită în raport de dispoziţiile art.2 din HG nr.1193/2010, respectiv 1125/2011, precum şi art.164 alin.2 din Codul muncii.

Regimul juridic al salariului de bază pentru salariaţi este diferit în funcţie de fondurile din care se asigură plata acestora.

Numai pentru personalul plătit din fondurile publice nivelul salariului de bază potrivit încadrării nu poate avea un nivel inferior salariului de bază minim brut pe ţară garantat, potrivit art.2 din hotărârile Guvernului evocate. Pentru acest personal prin contractele individuale de muncă nu se pot stabili salarii de bază sub limita salariului de bază minim brut orar pe ţară.

Dimpotrivă, pentru personalul nebugetar negocierile privind salarizarea se pot face într-un asemenea mod, astfel ca angajatorul să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară, ceea ce presupune că baza de calcul a salariului poate să fie mai mică decât salariul minim brut pe ţară reglementat prin hotărârea de Guvern, însă condiţionat de respectarea dispoziţiilor art.164 alin.3 Codul muncii.

29

Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

6. Suspendarea acţiunilor judiciare în procedura insolvenţei.

Art.36 din Legea nr.85/2006, privind procedura insolvenţei

Acţiunile judiciare având ca obiect creanţe ale debitorului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege se suspendă de drept de la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Acţiunile judiciare având ca obiect creanţe ale debitorului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege se suspendă de drept de la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Suspendarea cursului judecăţii operează în virtutea legii, indiferent de natura juridică a creanţei în sensul caracterului său exigibil, lichid sau cert, întrucât cu excepţia acelora prevăzute prin titluri executorii vor fi supuse procedurii de verificare de către administratorul judiciar pentru determinarea legitimităţii a valorii şi criteriilor de preferinţă.

Împotriva modului de apreciere asupra creanţei partea interesată poate să formuleze contestaţie în condiţiile art.73 din legea nr.85/2006, privind procedura insolvenţei.

(Decizia civilă nr.243/10.02.2015)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 28.06.2013 şi precizată ulterior, contestatoarea C.A. a chemat în judecată pe intimata S.C. Oltchim S.A. - Direcţia Petrochimică Bradu, prin Consorţiul de administratori judiciari Rominsolv S.P.R.L. şi BDO Business Restructuring S.P.R.L., contestând art.5 din decizia de încetare a raporturilor de munca nr.1210/15.05.2013, emisă de către intimată şi solicitând să se constate ca are dreptul la salarii compensatorii în cuantum de 51.318 lei.

În motivarea acţiunii s-a susţinut de către contestatoare ca a fost transferata la Oltchim S.A. Rm. Vâlcea – Divizia Petrochimică Bradu/Piteşti, începând cu 29.01.2010. Prin decizia nr. 1210/15.05.2013 i-a încetat contractul individual de munca începând cu 14.06.2013 din iniţiativa angajatorului. Potrivit art. 38 alin.1 lit.b din CCM la nivelul S.C. Oltchim S.A,

30

avea dreptul la o compensaţie băneasca, în funcţie de vechime, în cuantum de 51.318 lei, reprezentând echivalentul a 18 salarii medii brute existente în Oltchim. În art.5 din decizia de concediere s-a menţionat ca are dreptul la un salariu compensatoriu in suma de numai 35.338 lei.

Contestatoarea a susţinut ca are o vechime mai mare de 15 ani, aşa încât trebuia sa primească suma neta echivalenta cu 18 salarii medii brute existente la data concedierii in societate.

La data de 11.03.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că se afla in procedura generala a insolvenţei iar măsura restructurării nu putea fi evitată. A invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată întrucât masurile administratorilor judiciari trebuiau contestate în fata judecătorului sindic, în temeiul Legii 85/2006, excepţia necompetentei instanţei solicitând suspendarea acţiunii in baza art.36 din Legea 85/2006, excepţia lipsei de interes pe motiv că o eventuala hotărâre judecătoreasca nu poate fi pusă în executare in mod separat in procedura insolventei, excepţia autorităţii de lucru judecat motivată prin aceea că planul de disponibilizare a fost atacat pentru legalitate in instanţă, acţiunea fiind respinsă in mod irevocabil.

Pe fondul cauzei intimata a susţinut că prin Acordul încheiat intre Petrom SA şi Oltchim SA, prima s-a obligat sa achite la data transferului 50% din pachetul compensatoriu cuvenit salariaţilor in caz de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor iar aceasta plata sa fie considerată plata anticipata a oricărei plăţi compensatorii la care salariaţii vor avea dreptul în caz de concediere. Astfel drepturile compensatorii ale contestatoarei au fost calculate ca diferenţa intre ce i s-ar fi cuvenit potrivit CCM Oltchim şi suma primită de la Petrom cu titlu de plata anticipata, cu ocazia transferului.

Asupra excepţiilor invocate de către intimată prin întâmpinare s-a pronunţat prioritar instanţa, apreciindu-le ca neîntemeiate şi respingându-le ca atare prin încheierea de şedinţă din data de 06.05.2014.

Prin sentinţa civilă nr.754 din 13 mai 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia precizată formulată de contestatoare şi a modificat în parte decizia nr.1210/15.05.2013, în sensul că la art.5 al acesteia s-a stabilit un cuantum net al salariilor compensatorii în cuantum de 51.318 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

31

Până la data de 29.01.2010, contestatoarea a fost angajata S.C. OMV Petrom S.A. - Combinatul Petrochimic Arpechim Piteşti, în funcţia de „contabil – planificare si control mentenanţă”. În urma unui transfer de întreprindere contratul de munca al contestatoarei a fost preluat din 29.01.2010, de către S.C. Oltchim S.A. Rm. Vâlcea - Divizia Petrochimică Piteşti.

La data de 15.05.2013, intimata a emis contestatoarei decizia nr.1210, prin care dispunea ca din data de 14.06.2013 să înceteze contractul individual de munca al acesteia din iniţiativa angajatorului, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului. În art.5 al deciziei s-a menţionat faptul ca salariatul are o creanţa împotriva societăţii în cuantum de 38.737, din care suma de 1.114 lei, reprezintă drepturi salariale restante, suma de 1.808 lei reprezintă indemnizaţie de concediu de odihnă si prima de vacanţă, suma de 477 lei reprezintă contravaloare tichete de masa, iar suma de 35,338 lei, reprezintă salarii compensatorii potrivit art.38 din CCM.

Potrivit art.38 din CCM la nivel de unitate, salariaţii concediaţi din motive neimputabile beneficiază de o compensaţie în funcţie de vechime. Astfel, pentru o vechime mai mare de 15 ani salariatul urma sa beneficieze de o suma netă echivalenta cu 18 salarii medii brute existente în societate la data concedierii, menţionându-se că, prin raportare la luna martie 2013, compensaţia este în cuantum de 51.318 lei.

Intimata a susţinut ca a acordat contestatoarei doar suma de 35.338 lei, fiind calculată ca diferenţă între ce i s-ar fi cuvenit acesteia potrivit CCM Oltchim şi suma primită de la Petrom cu titlu de plată anticipată, cu ocazia transferului. S-a susţinut de către intimată că a avut încheiat un Acord cu Petrom SA, aceasta obligându-se sa achite la data transferului 50% din pachetul compensatoriu cuvenit salariaţilor in caz de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor iar aceasta plata sa fie considerată plata anticipata a oricărei plăţi compensatorii la care salariaţii vor avea dreptul în caz de concediere

Cu toate că a invocat prevederile unui astfel de Acord, intimata nu a ataşat si documentul cu care să facă o astfel de dovada.

Printr-o adresă transmisă contestatoarei de către Petrom S.A. la momentul transferului, a reieşit că i-a fost adus la cunoştinţa acesteia faptul că în cazul în care va fi concediată de către Oltchim SA din motive ce nu ţin de persoana sa, într-o perioada de 3 ani de la preluarea efectiva, aceasta societate va achita diferenţa dintre pachetul compensatoriu prevăzut în Planul social al OMV Petrom şi plata efectuata anticipat de către

32

OMV Petrom. Preluarea contestatoarei s-a făcut efectiv la data de 29.01.2010, după cum reiese din menţiunile înscrise in carnetul de munca, iar încetarea raporturilor de munca s-a făcut cu data de 14.06.2013, cu depăşirea termenului de 3 ani convenit intre cele 2 societăţi la data transferului de întreprindere. In aceste condiţii, potrivit art.229 alin.4 din Codul muncii, s-a apreciat că îi sunt aplicabile contestatoarei dispoziţiile CCM la nivel de unitate iar potrivit acestora, suma compensatorie de care trebuia să beneficieze contestatoarea era de 51.318 lei.

Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen legal, intimata S.C. Oltchim S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- În mod eronat instanţa nu a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006.

A arătat apelanta că de la data deschiderii procedurii de insolvenţă, dispusă în cazul său prin sentinţa nr.617/30.01.2013 pronunţată în dosarul nr.887/90/2013, se suspendă, potrivit art.36 din Legea nr.85/2006, orice acţiune judiciară sau extrajudiciară sau urmărire silită asupra bunurilor debitorului pentru realizarea creanţelor creditorilor. Toate creanţele se vor achita în cadrul procedurii insolvenţei şi în condiţiile acesteia.

Cererea intimatei de stabilire a cuantumului şi de plată a creanţei reprezintă o acţiune judiciară pentru realizarea creanţei asupra unităţii.

- Într-o altă critică este considerată greşit respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată atât cu privire la cuantumul drepturilor compensatorii, cât şi cu privire la contestarea planului de disponibilizare.

S-a arătat că la baza deciziei de concediere a stat Planul de disponibilizare întocmit în mai 2013, ca măsură a administratorului judiciar. Planul a fost atacat în instanţă de către salariaţii de la Direcţia Petrochimică Bradu iar acţiunea a fost respinsă, sentinţa fiind irevocabilă. Problema drepturilor compensatorii, se susţine, a fost deja tranşată irevocabil de către instanţele judecătoreşti. Este invocată, în acest sens, sentinţa nr.65308/2013 pronunţată în dosarul nr.4451/90/2013, irevocabilă prin nerecurare, precum şi sentinţa nr.6339/2013, pronunţată în dosarul nr.4268/90/2013.

Distinct de existenţa hotărârilor judecătoreşti prin care se pretinde că au fost deja tranşate problemele litigioase cu putere de lucru judecat, partea învederează nemotivarea soluţiei date acestei excepţii.

33

- O altă excepţie greşit respinsă în opinia apelantei este aceea a lipsei de interes a reclamantei.

A argumentat critica prin aceea că o eventuală hotărâre judecătorească pronunţată în cauză, care să recunoască anumite drepturi salariatei, nu va putea fi pusă în executare separat de procedura insolvenţei aflate în desfăşurare, în consecinţă nu va procura niciun avantaj intimatei. Administratorul judiciar este cel care verifică existenţă creanţelor împotriva averii debitorului, iar măsurile dispuse de acesta sunt supuse cenzurii judecătorului sindic, prin mijloace specifice procedurii insolvenţei.

- Pe fondul cauzei, s-a susţinut că intimata a fost transferată în anul 2010 de la SC Petrom SA, care s-a obligat să achite la data transferului 50% din pachetul compensatoriu cuvenit salariaţilor în caz de concediere din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor.

După ce au stabilit compensaţia în funcţie de vechime, potrivit art.38 alin.1 pct.b şi alin.4 din Contractul Colectiv de Muncă Oltchim SA, prevederi ce se aplică şi salariaţilor din cadrul Diviziei Petrochimice, administratorii judiciari au scăzut din acest cuantum sumele achitate de Petrom conform art.5.1 din Acordul accesoriu privind aspecte de dreptul muncii în legătură cu transferul unei părţi a activelor aferente activităţii de Petrochimie a Arpechim, încheiat între Petrom SA şi Oltchim SA la 18 decembrie 2009.

De aceea, s-a arătat, că în mod eronat a fost admisă acţiunea.

Au fost anexate cererii de apel hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze, acordul accesoriu de la transferul din 18.12.2009, organigrama direcţiei petrochimice, adresa nr.885/28.05.2013 a Rominsolv, adresa nr.898/2013 a Rominsolv, regulamentul de salarizare, comunicatul din 17.10.2013, situaţia persoanelor disponibilizate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimata – contestatoare a formulat următoarele apărări:

Nu a solicitat prin acţiune realizarea unei creanţe în cadrul procedurii insolvenţei sau plata unei creanţe. Nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă care ar putea fi valorificată în procedura insolvenţei.

Contestă prin prezenta acţiune stabilirea de către societate prin consorţiul de administratori judiciari a întinderii drepturilor ce i se cuvin ca urmare a încetării contractului individual de muncă, solicitând instanţei stabilirea cuantumului corect.

34

Dispoziţiile art.36 din Legea nr.85/2006, a susţinut intimata – contestatoare, sunt incidente doar acţiunilor prin care se tinde spre valorificarea unui drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani.

Raţiunea instituirii măsurii prevăzute la art.36 este de a asigura înfăptuirea caracterului colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă.

Realizarea creanţei înseamnă executarea de către debitor, voluntar sau pe calea executării silite, a obligaţiei corelative dreptului de creanţă.

Este invocată şi dispoziţia din Legea insolvenţei potrivit căreia toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia celor constatate prin titluri executorii.

Intimata – contestatoare a considerat că în cazul în care s-ar trece la plata creanţelor pe care salariaţii le au împotriva societăţii, ar primi drepturile stabilite prin decizia emisă de societate, prin consorţiul de administratori judiciari, pentru că tot aceşti administratori verifică creanţele supuse procedurii.

Nu-i poate fi opusă autoritatea de lucru judecat pentru că nu a contestat planul de disponibilizare, nici măsura concedierii, ci stabilirea eronată a plăţilor compensatorii, în plus hotărârea invocată a fost pronunţată într-o procedură specială, a insolvenţei.

Pe de altă parte, a arătat intimata – contestatoare, nu a fost parte în niciun proces legat de problema relativităţii efectelor lucrului judecat.

Legat de existenţa interesului a susţinut că abia în urma pronunţării hotărârii ar fi în situaţia creditorului care urmează să îşi realizeze creanţa, iar aceasta nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii insolvenţei.

Interesul în promovarea acestei contestaţii este recunoaşterea dreptului, nu executarea silită a dreptului recunoscut, în afara procedurii insolvenţei.

Pe fondul cauzei, este considerată legală şi temeinică soluţia instanţei deoarece o plată anticipată a sumelor compensatorii ar fi fost de reţinut doar în condiţiile în care concedierea ar fi intervenit în termen de 3 ani de la data de 29.01.2010, data preluării efective.

Prin decizia civilă nr. 243/10.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de apelanta-intimată S.C. Oltchim S.A. - Direcţia Petrochimică Bradu - prin BDO Business Restructuring SPRL şi de S.C. Oltchim S.A. - Direcţia

35

Petrochimică Bradu - prin Consorţiul de Administratori Judiciari Rominsolv SPRL, împotriva sentinţei civile nr.754 din 13 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.5052/109/2013, intimată fiind contestatoarea C.A.; a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre judecare; în baza art.36 din Legea nr.85/2006, a suspendat judecata pe fond.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

A rezultat din lucrările dosarului, de altfel este necontestată, împrejurarea deschiderii procedurii insolvenţei privitor la apelanta – intimată SC Oltchim SA. Pe de altă parte, este opusă acestei societăţi aflate în procedura insolvenţei o creanţă al cărei cuantum este contestat, şi anume plăţile compensatorii.

Stabilind regula suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare de realizare a creanţelor asupra debitorului aflat în insolvenţă, art.36 din Legea nr.85/2006 forma aplicabilă la data pornirii procesului, are în vedere creanţele oricum ar fi acestea: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, căci potrivit art.61-66 coroborate cu art.28 alin.1 lit.c) din lege, se procedează la verificarea lor, apoi se definitivează tabelul creanţelor, salariaţii fiind cei ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar chiar şi în lipsa unei cereri de admitere a creanţei.

Administratorul judiciar procedează de îndată, conform art.66 – 68 din lege, la verificarea fiecărei creanţe pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. Iar pentru cazul în care este contestat calculul făcut de administrator, va decide judecătorul sindic, aşa cum este stabilit în art.69 alin.1 – 73 din lege.

Prin urmare, de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, orice contestaţie privitoare la o creanţă ce se opune debitorului aflat în insolvenţă este înaintată administratorului judiciar şi apoi soluţionată de către judecătorul – sindic după reguli specifice acestei proceduri.

Aşa cum se prevede expres în lege, realizarea creanţelor în cadrul special al procedurii insolvenţei nu se limitează la creanţele constatate prin titluri executorii sau la creanţele necontestate.

Pentru situaţia de faţă, în care se urmăreşte realizarea creanţei pe cale judiciară, devine incidentă norma specială imperativă din art.36 al Legii nr.85/2006, care impune suspendarea judecăţii până la momentul închiderii procedurii insolvenţei, soluţionarea pe fond cu încălcarea acesteia fiind

36

lovită de nulitate conform art.174 alin.1 şi 2 şi art.175 Cod procedură civilă.

Ca urmare, în temeiul art.480 alin.6 Cod procedură civilă, a fost admis apelul şi anulată sentinţa, cauza fiind reţinută spre rejudecare.

Aceleaşi sunt considerentele pentru care judecarea fondului a fost suspendată.

7. Condiţiile răspunderii disciplinare – lipsa vinovăţiei.

Art. 247 alin.2 Codul muncii

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca constând dintr-o acţiune sau inacţiune a salariatului săvârşită cu vinovăţie de natură să încalce normele legale, regulamentul intern, ordinele, dispoziţiile conducătorilor ierarhici sau contractul de muncă.

Starea de necesitate reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, întrucât exclude vinovăţia ca element constitutiv şi subiectiv a acesteia, potrivit art.247 alin.2 Codul muncii.

(Decizia civilă nr.233/10.02.2015)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 20.08.2013, contestatorul D.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.154/2013 emisă de intimatul S.J.A. Argeş, solicitând înlăturarea sancţiunii aplicate.

În motivarea acţiunii, a arătat că, prin decizia contestată, a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o durată de două luni, întrucât a lăsat nesupravegheat în domiciliu pacientul la care s-a deplasat în satul Buzoieşti în data de 27.05.2013, în jurul orei 22,45, şi a plecat la autosanitară pentru a lua targa pentru transportul bolnavilor, precum şi pentru că i-a administrat acestuia medicamentaţie, ceea ce nu făcea parte din competenţele sale.

Referitor la prima abatere disciplinară reţinută în sarcina sa, contestatorul a arătat că echipajul ambulanţei a fost format din două persoane, respectiv contestatorul, în calitate de asistent medical principal şi şoferul ambulanţei. După ce s-a asigurat care era starea pacientului, contestatorul a ieşit pentru a-l ajuta pe şofer să aducă targa, care cântărea circa 50 kg şi care nu putea fi cărată de o singură persoană pe treptele casei pacientului.

37

Pe de altă parte, s-a arătat că pacientul nu a mai avut răbdare să fie adusă targa pentru a fi transportat cu ea, iar acest aspect nu îi poate fi imputat contestatorului.

Referitor la cea de-a doua abatere disciplinară, se arată că este adevărat că medicamentul pe care i l-a administrat pacientului (captopril) trebuia dat cu acordul medicului coordonator, însă în speţa de faţă contestatorul nu avea cum să ia legătura cu medicul, întrucât în zona în care se afla nu exista semnal pe staţia de emisie recepţie mobilă din dotarea echipajului, astfel că singurul mod în care putea să sune medicul era de pe telefonul fix cu care era dotată ambulanţa, însă aceasta ar fi însemnat să lase din nou pacientul nesupravegheat.

Intimatul a depus întâmpinare, la data de 17.04.2014, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea a susţinut că decizia contestată a fost întocmită cu respectarea condiţiilor de formă reglementate în mod imperativ de art.152 alin.2 din Codul muncii, iar în ceea ce priveşte temeinicia deciziei de sancţionare, s-a arătat că acesta a încălcat cu bună ştiinţă (intenţie) a dispoziţiilor imperative ale Ordinului comun nr.1092/1500/2006, care îi interziceau administrarea medicaţiei ce nu face parte din competenţele sale, faptă ce a fost recunoscută prin nota explicativă dată de contestator în faţa comisiei de cercetare disciplinară.

Referitor la apărările contestatorului, s-a arătat că toate echipajele de intervenţie ale Serviciului de Ambulanţă Argeş sunt dotate cu telefoane mobile şi nu numai fixe montate în autosanitare, care funcţionează chiar şi în situaţia inexistenţei semnalului în reţea prin opţiunea de a apela numărul unic pentru apeluri de urgenţă 112, prin intermediul căruia contestatorul putea să ia imediat legătura cu medicul coordonator de tură de la dispeceratul staţiei de Ambulanţă Piteşti, aflat în directă conexiune cu serviciul 112, solicitând astfel autorizarea necesară pentru utilizarea medicamentului captopril.

Pe de altă parte, se arată că Ordinul nr.1092/1500/2006 nu prevede nicio excepţie de natura celei invocate de contestator.

Referitor la cea de-a doua abatere disciplinară reţinută în sarcina contestatorului, respectiv lăsarea fără supraveghere a pacientului N.I. în domiciliul acestuia, s-a arătat că obligaţia de a pune la dispoziţia şefului de echipaj targa din dotarea autosanitarei incumbă ambulanţierului, asistentul medical având sarcina de a trata, supraveghea şi însoţi în permanenţă pacientul, mai ales că acesta a mai suferit în trecut un accident vascular cerebral.

38

Astfel s-a susţinut că măsura eronată adoptată de către contestator a avut drept consecinţă deplasarea bolnavului prin propriul efort la ambulanţă, ceea ce a contribuit în mod direct la înrăutăţirea stării de sănătate a acestuia produsă la Spitalul Orăşenesc Costeşti.

Prin sentinţa civilă nr.1719 din 09 octombrie 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de contestator a anulat decizia nr.154/2013, emisă de intimatul S.J.A. Argeş şi a fost obligat acesta să restituie contestatorului drepturile salariale reţinute în temeiul deciziei contestate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, in calitate de salariat al unităţii intimate în funcţia de asistent medical principal PL – generalist în cadrul Staţiei de Ambulanţă Costeşti, prin decizia nr.154/2013, contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o durată de două luni, conform art.248 alin.1 lit.c din Codul muncii, măsura fiind contestată.

Analizând temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Prin decizia nr.154/2013 s-a reţinut în sarcina contestatorului că în data de 27.05.2013 a lăsat nesupravegheat în domiciliu pacientul la care s-a deplasat în satul Buzoieşti şi a plecat la autosanitară pentru a lua targa pentru transportul bolnavilor, lăsându-l pe acesta să se deplaseze singur la ambulanţă. S-a reţinut, de asemenea, că i-a administrat pacientului medicaţie care nu făcea parte din competenţele sale prevăzute de Ordinul comun 1092/2006, fără a avea autorizarea unui medic abilitat în acest sens, fapte prin care au fost încălcate prevederile Regulamentului Intern şi ale fişei postului.

Pe baza probatoriului administrat instanţa a constatat că nu poate fi reţinută vinovăţia contestatorului pentru cele două abateri disciplinare imputate deoarece, în ceea ce priveşte prima abatere disciplinară, din declaraţia martorului M.D.C., ambulanţier în cadrul Staţiei de Ambulanţă Costeşti şi care l-a însoţit pe contestator în data de 27.05.2013, rezultă că ulterior consultării pacientului, contestatorul i-a solicitat martorului să aducă targa din autosanitară. Întrucât în curtea pacientului erau denivelări, martorul l-a strigat pe contestator să vină să îl ajute

39

să ducă targa în casă. Contestatorul a mers să dea ajutorul solicitat, însă între timp pacientul a ieşit din casă şi a venit la ambulanţă.

În condiţiile în care contestatorul nu a făcut altceva decât să dea curs solicitării ambulanţierului de a-l ajuta să ducă targa în casa pacientului şi în condiţiile în care pacientul s-a deplasat singur la ambulanţă, fără a se face dovada că i-ar fi solicitat contestatorul acest lucru, nu poate fi reţinută vinovăţia salariatului pentru abaterea imputată şi anume că a lăsat, pe de o parte, pacientul nesupravegheat în domiciliu, iar pe de altă parte că l-a lăsat să se deplaseze singur la ambulanţă.

În al doilea rând, s-a reţinut în sarcina contestatorului că i-a administrat pacientului medicaţie care nu făcea parte din competenţele sale, fără a avea autorizarea unui medic abilitat în acest sens.

Prin interogatoriul administrat în cauză contestatorul a recunoscut că i-a administrat pacientului două capsule de captopril de 25 mg sublingual, fără a solicita acordul medicului coordonator de tură sau medicului de serviciu din Substaţia de Ambulanţă Costeşti, însă pentru că nu avea cum să ia legătura în acel moment cu medicul coordonator, având în vedere că nu avea telefon mobil, iar staţia mobilă nu avea semnal.

Conform declaraţiei martorului M. D.C., contestatorul a încercat să folosească staţia de emisie recepţie din dotare, însă a constatat că în zona respectivă nu exista semnal şi în plus ambulanţa nu avea în acel moment un telefon mobil.

Având în vedere situaţia relatată de contestator şi confirmată de martorul audiat în cauză, nu poate fi reţinută vinovăţia acestuia nici pentru cea de-a doua abatere disciplinară reţinută în sarcina sa.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat soluţia sus menţionată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat apel intimatul S.J.A. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Sentinţa instanţei de fond a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor OMS nr.1092/2006. S-a susţinut că deşi contestatorul a recunoscut ca a aplicat medicaţie bolnavului fara acordul medicului, depăşindu-şi astfel competenţele, fără temei legal s-a reţinut că nu se afla în culpă. Se invocă în susţinerea acestei critici disp. art.8, 12 şi 13 din OMS 1092/2006.

40

Soluția este greşită şi cu privire la exonerarea contestatorului de săvârșirea celei de-a doua fapte, respectiv lăsarea bolnavului fără supraveghere.

Apelantul a susţinut că, acesta cu rea credinţă a încercat să inducă în eroare completul de judecată, susţinând că targa cântărea circa 50 kg, în loc de 19 Kg cât cântăreşte în mod real, pentru ca acest aspect să nu-i poată fi imputat contestatorului, sarcina transportului tărgii revenindu-i ambulanţierului, potrivit Regulamentului intern, asistentul medical având obligaţia de a supraveghea şi însoţi în permanenţă pacientul.

În fine, s-a solicitat admiterea apelului având în vedere starea de pericol pe care a creat-o contestatorul prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi menținerea sancţiunii acestuia. Măsura eronată adoptată de contestator a avut ca efect deplasarea bolnavului, prin propriul efort, la ambulanţă, ceea ce a dus la agravarea stării sanitații acestuia, invocând încălcarea Cap.6 pct.27 din Fişa postului nr.9462/25.11.2011.

În situaţia în care nu se va achiesa la motivele de apel invocate, a solicitat a se avea în vedere şi Decizia nr.11/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin interpretarea dispoziţiilor art.252 alin.(5) raportat la art.250 din Codul muncii, prin care se prevede că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constând că aceasta este greşit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.

Contestatorul a formulat întâmpinare la data de 23.12.2014, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei instanţei de fond, susţinând că motivele de apel sunt cele cu care apelantul şi-a făcut apărarea şi în faţa instanţei de fond, fără a fi susţinute de nicio probă; s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Apelantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise, reiterând motivele din apel.

Prin decizia nr. 233/10.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimatul SJA Argeş, împotriva sentinţei civile nr.1719 din 09 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.6187/109/2013, intimat fiind contestatorul D.M.; a obligat apelantul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată către contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Criticile formulate de către apelant, vizează în esenţă, greşita exonerare a contestatorului de vinovatei, şi vor fi

41

analizate împreună aspectele comune, particularizând însă pe fiecare faptă.

Disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui angajator, iar necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor reguli care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forţa evidenţei, raţionament valabil pentru orice activitate umană desfăşurată în colectiv.

Punând în evidenţă importanţa îndatoririi de a respecta disciplina muncii, Codul muncii o enunţă ca o obligaţie distinctă a salariaţilor. Această obligaţie corespunde dreptului angajatorului, prevăzut în art.247 alin.(1), de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia săvârşesc abateri disciplinare.

Potrivit art.247-(1) Codul muncii, „Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.  (2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.”

Din punct de vedere subiectiv, al salariatului, disciplina muncii constituie o obligaţie juridică de sinteză, care înglobează şi rezumă totalitatea obligaţiilor asumate prin încheierea contractului individual de muncă, iar această obligaţie este de natură contractuală, deoarece, deşi este prevăzută generic în lege, ia naştere în mod concret, în sarcina unei persoane determinate prin încadrarea acesteia în colectivul de muncă al unei unităţi, ca urmare a încheierii contractului de muncă.

Prin urmare, învestită fiind cu judecarea contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare emise de angajator, instanţa va verifica legalitatea şi temeinicia măsurii luate, exercitând un control devolutiv de natură jurisdicţională, pentru a aprecia asupra gravităţii abaterii disciplinare, precum şi asupra modului de individualizare a sancţiunii în raport cu criteriile precis stabilite de legiuitor, pe baza aprecierii probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente.

Temeiul unic al răspunderii disciplinare îl constituie săvârşirea unei abateri disciplinare iar pentru a se antrena această răspundere este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie de către salariat, în legătură cu munca sa, prin aceasta

42

să fi încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă aplicabil.

Cert este că la stabilirea sancţiunii aplicabile angajatorul trebuie să ţină seama de gravitatea abaterii săvârşite de salariat având în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Contestatorului din prezenta cauză i s-a imputat faptul că a lăsat fără supraveghere un bolnav pe perioada cât s-a deplasat să îl ajute pe colegul sau să aducă targa din ambulanta şi că i-a administrat medicaţie fără acordul medicului, încălcând obligaţiile de serviciu din fişa postului precum şi ale art.8, 12 şi 13 din OMS 1092/2006.

Pentru a antrena răspunderea disciplinară, se impun a fi întrunite următoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare.

- obiectul (relaţiile sociale de munca, ordinea şi disciplina la locul de muncă);- latura obiectivă (respectiv fapta, acţiunea sau

inacţiunea, care înfrânge obligațiile izvorâte din contractul individual de muncă);

- subiectul (calitatea de salariat);- latura subiectivă (vinovăția, intenţia directă şi

indirectă, culpa din uşurinţă sau nesocotinţa), care trebuie să se aprecieze concret, de la caz la caz, in funcţie de pregătirea profesională, capacitatea şi experienţa salariatului respectiv.

Numai întrunirea cumulativă a elementelor constitutive poate atrage răspunderea disciplinară, în lipsa unui element constitutiv, răspunderea nefiind antrenată.

Instanţa de fond a constatat însă, că nu se poate constata vinovăția contestatorului în săvârșirea abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, faţă de circumstanţele concrete ale spetei.

Cauzele de nerăspundere disciplinară prin analogie, sunt cele din materia penală, în măsura în care se pliază specificului raportului juridic de muncă. Sunt astfel cauze de nerăspundere următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizica sau morală, cazul fortuit, forţa majoră, eroarea de fapt, executarea ordinului de serviciu emis ilegal.

Contestatorul s-a apărat constant în sensul că a aplicat medicaţie deoarece bolnavul avea tensiune foarte mare, nu a putut lua legătura cu medicul specialist, fiind astfel nevoit să

43

facă ceva pentru reducerea tensiunii şi a riscului medical în care se afla bolnavul.

Prin art.20 alin.1 din Codul penal, se prevede că, „este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.”

Alin.2 al aceluiaşi articol se arata că „este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.”

Instanţa de fond a constatat lipsa vinovatei contestatorului fără însă a justifica în fapt şi în drept raţionamentul juridic ce a generat o astfel de concluzie, impunându-se suplinirea motivării.

Este adevărat că au fost încălcate de către contestator atribuţiile de serviciu, aşa cum susţine apelanta, însa instanţa de fond nu a interpretat greşit dispoziţiile din OMS 1092/2006 şi fisa postului, ci a reţinut ca faptele nu au fost săvârșite cu vinovăție.

Rezulta din întregul material probator administrat în cauză că, datorita stării foarte grave a bolnavului, respectiv tensiunea foarte mare care genera o stare de pericol pentru sănătatea acestuia, contestatorul, fiind in imposibilitatea de a apela medicul, i-a administrat o medicaţie pentru scăderea tensiunii arteriale, ceea ce s-a şi întâmplat.

Ne aflam în ipoteza stării de necesitate, cauza de exonerare de răspundere, stare ce l-a determinat pe contestator, persoană cu calificare medicală să-i acorde un minim ajutor pentru a înlătura pericolul în care se afla sănătatea şi chiar viața bolnavului, până la transferul lui la o unitate spitalicească.

Deşi fapta de a administra medicație fără avizul medicului, reprezintă o depășire neautorizata a competentei, aşa cum este definita de art.8 din OMS 1092/2006, ea nu poate constitui în cauza de faţă o abatere disciplinara, întrucât a fost săvârșită într-o situație deosebită care înlătură răspunderea.

Nefiind îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare, prin lipsa laturii subiective, respectiv a vinovăției, în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimatul-contestator nu se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa.

44

În ceea ce priveşte cea de-a doua fapta de care este învinuit contestatorului, Curtea constată că nici sub acest aspect susţinerile apelantului nu sunt fondate.

Din perspectiva apelantului, culpa contestatorului a constat în faptul că l-a lăsat fără supraveghere pe bolnav, ceea ce a dus la agravarea sterii de sănătate a acestuia.

Instanţa de fond însă, a stabilit corect situaţia de fapt, pe baza probelor administrate, în sensul că intimatul-contestator a fost nevoit să îl ajute pe șoferul ambulantei să aducă în locuinţa bolnavului targa, astfel ca nu se poate reţine o culpă in sarcina acestuia.

Chiar obligaţia de a suna medicul pentru stabilirea unui tratament, invocată de apelant, implică deplasarea la ambulanta unde se afla stația de emisie - recepție, rezultatul fiind lăsarea fără supraveghere a bolnavului.

În aceste circumstanţe, susţinerile apelantului sunt contradictorii, pe de o parte afirmând ca intimatul-contestator avea obligata să contacteze medicul cu aparatura aflată în ambulanţă, ceea ce implica părăsirea bolnavului, iar pe de alta parte susținând că această faptă, de lăsare fără supraveghere, în cazul în care a mers să ajute la aducerea tărgii, constituie abatere disciplinara.

Practic apelantul recunoaște implicit că personalul ambulanţier este insuficient pentru a se putea desfășura această activitate cu respectarea dispozițiilor legale, iar lipsa logisticii de natură a asigura în orice condiții legătura între personalul de specialitate, sunt cauze obiective ce ţin de managementul acestui serviciu şi nu pot fi imputate contestatorului, subfinanțarea şi lipsa personalului medical fiind notorii.

A rezultat fără echivoc lipsa vinovăţiei contestatorului în săvârșirea abaterilor reţinute în sarcina sa, așa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, astfel că nu se impune schimbarea sancţiunii aşa cum a solicitat apelanta.

În consecinţă, faţă de disp art.480 din Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat apelul, iar în temeiul art.453 din acelaşi cod, a fost obligat apelantul, căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată către intimat.

8. Principiul contributivităţii în materia dreptului de asigurări sociale

Principiul contributivităţii reprezintă regula în baza căreia contribuţiile vărsate la bugetul asigurărilor sociale

45

de stat asigură mijloacele de subzistenţă asiguratului în perioada pasivă a vieţii sale.

Fiindcă scopul pensiei este acela de a compensa contribuţiile vărsate în acest titlu, statului îi revine obligaţia pozitivă de a adopta toate măsurile realizării acestei finalităţi, dar şi de a se abţine de la orice act de natură să limiteze în vreun fel dreptul la asigurări sociale.

(Decizia civilă nr. 214/09.02.2015)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 29.11.2013, reclamantul Gh. M. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Argeş solicitând să se constate refuzul Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii de a soluţiona în condiţiile art.150 alin.4 din Legea nr.263/2010 coroborat cu art.18 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.1453/2011 privind Regulamentul de organizare, funcţionare şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de valorificare a salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1974-septembrie 1998, menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti; să oblige pârâta la valorificarea, prin recalcularea drepturilor de pensie, a salariilor brute arătate mai sus, a diferenţelor rezultate în urma recalculării, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că s-a adresat pârâtei cu o cerere de valorificare a salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1974- septembrie 1998, menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti, care a fost respinsă prin decizia nr.253486/12.09.2013, în atare situaţie formulând contestaţie rămasă nesoluţionată la data promovării prezentei acţiuni.

În ceea ce priveşte valorificarea salariilor brute, reclamantul a precizat că pârâta nu a valorificat aceste venituri, încălcând principiul contributivităţii întrucât a fost reţinută contribuţia de asigurări sociale. Astfel, se impune recalcularea drepturilor sale de pensie prin luarea în calcul a salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1974- septembrie 1998, menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei pe motiv că veniturile înscrise în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA-Depoul Piteşti nu pot fi valorificate la determinarea

46

punctajului mediu anual în scopul stabilirii drepturilor de pensie ale contestatorului, având în vedere lipsa unui temei de drept în această privinţă.

La data de 11.07.2014, reclamantul a completat acţiunea principală, solicitând şi anularea Hotărârii nr.7858/10.06.2014 emisă de Casa Naţională de Pensii Publice, Comisia Centrală de Contestaţii.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1535/19.09.2014 a admis acţiunea completată, a anulat Hotărârea nr.7857/10.06.2014 a Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul CNPP şi a obligat pe intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin valorificarea veniturilor menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Depoul CF Piteşti începând cu data de 1.08.2013, sume actualizate în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Totodată, a fost obligată intimata C.J.P. Argeş la plata către contestator a sumei de 620 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin decizia nr.253486/12.09.2013, emisă de pârâtă,

cererea reclamantului din 16.07.2013, de recalculare a drepturilor sale de pensie prin valorificarea salariilor brute pentru care angajatorul său au eliberat adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti, a fost respinsă cu motivarea că potrivit prevederilor art.165 din Legea nr.263/2010, la determinarea punctajelor anuale, pentru perioadele anterioare datei de 1.04.2001, se utilizează salariile tarifare de încadrare în conformitate cu modul de înregistrare în carnetul de muncă.

Într-adevăr, art.165 alin.1 lit.b) din Legea nr.263/2010 stabileşte că pentru perioada ianuarie 1974-septembrie 1998 se utilizează la determinarea punctajelor lunare salariile nete, iar adeverinţa depusă de reclamant atestă veniturile brute de care a beneficiat acesta, fostul angajator menţionând că pentru sumele respective s-au virat contribuţiile corespunzătoare la bugetul de stat al asigurărilor sociale.

Or, art.2 lit.c) din Legea nr.263/2010 instituie ca principiu de bază al sistemului public de pensii principiul contributivităţii.

Sub acest aspect s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin decizia nr.19/2011, în considerentele căreia, de asemenea obligatorii,

47

conform art.517 alin.4 Cod procedură civilă, se statuează că neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii.

Prin urmare, la calculul drepturilor de pensie în temeiul Legii nr.263/2010 se au în vedere toate veniturile care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale.

Art.165 din lege nu poate fi interpretat, astfel cum o face pârâta, în sensul excluderii de la valorificare a unor venituri ce au constituit bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale, pe motiv că adeverinţa eliberată de angajator evidenţiază salarii brute şi nu salarii nete sau invers.

Tribunalul apreciază că art.165 din Legea nr.263/2010 are menirea de a clarifica, având în vedere succesiunea în timp a legilor, modalitatea de înscriere în carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum şi modalitatea de stabilire a bazei de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale.

Altfel spus, textul de lege prevede ce salarii se utilizează la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în funcţie de legislaţia în vigoare la acel moment, reglementând deci procedura de calcul ce trebuie respectată de casa de pensii şi având caracter orientativ.

Excluderea de la valorificare a unor venituri, ce au constituit, potrivit menţiunilor din adeverinţe, baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale constituie un abuz, pârâta încălcând principiul contributivităţii.

Prin urmare, în contextul în care adeverinţa depusă la Casa de pensii de către reclamant este emisă conform legii şi angajatorul menţionează că a fost reţinută contribuţia de asigurări sociale cu privire la aceste venituri, pârâta are obligaţia de a lua în calcul şi aceste venituri potrivit legislaţiei aplicabile.

Obiecţiunea pârâtei privind faptul că în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti nu au fost menţionate sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţie tarifară care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiei şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, nu a fost eliberată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, nu poate fi acceptată de instanţă.

Căci o astfel de obiecţiune poate fi facil înlăturată, respectiv prin solicitarea de lămuriri suplimentare şi eventual prin prezentarea unei alte adeverinţe, şi în consecinţă apare ca disproporţionată, faţă de scopul urmărit, lipsirea pensionarului întru totul de dreptul său.

48

Prin urmare, în temeiul disp.art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor, prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, instanţa a obligat pe pârâtă să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin valorificarea veniturilor menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti .

Având în vedere că potrivit art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010, sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin.3 se acordă începând cu luna următoare celei în care a fost înregistrată solicitarea (în speţă, la 16.07.2013), pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie ce rezultă din această recalculare începând cu luna următoare înregistrării cererii de valorificare a acestei adeverinţe la Casa de Pensii competentă.

În ceea ce priveşte actualizarea sumelor reprezentând diferenţele de drepturi de pensie, în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat de recalculare de la data formulării cererii, instanţa a apreciat că acesta a fost prejudiciat, prejudiciu cert, evidenţiat prin indicii de inflaţie care au intervenit cel puţin de la momentul prevăzut de art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010 până în prezent. Prin urmare, s-a reţinut că se impune actualizarea în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de întârzierea pârâtei în a proceda la recalculare, operaţiunea de actualizare având drept scop păstrarea valorii reale a drepturilor băneşti şi ca temei principiul reparării integrale a pagubei.

Cu privire la capătul de cerere privind constatarea refuzului Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii de a soluţiona în condiţiile art.150 alin.4 din Legea nr.263/2010 coroborat cu art.18 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.1453/2011 privind Regulamentul de organizare, funcţionare şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii, instanţa a constatat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, prin emiterea la data de 10.06.2014 a Hotărârii nr.7857, hotărâre a cărei anulare s-a şi solicitat de reclamant, prin completarea acţiunii la data de 17.09.2014.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâtele criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa a apreciat că veniturile brute cuprinse în cele două adeverinţe pot fi avute în vedere la stabilirea punctajului mediu anual, contrar dispoziţiilor art.165 din Legea nr.263/2010, coroborate cu anexa nr.15 din Hotărârea nr.257/2011 privind Normele de aplicare a acestei legi.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea

49

apelului ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare formulat, apelanta a

solicitat respingerea apărărilor intimatului, reiterând susţinerile cuprinse în motivele de apel.

Prin decizia nr. 214/09.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtele C.J.P. Argeş şi Casa Naţională de Pensii Publice, împotriva sentinţei civile nr.1535/19.09.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.8081/109/2013, intimat fiind reclamantul Gh. M..

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Astfel, veniturile obţinute în plus faţă de retribuţia tarifară de încadrare au avut caracter permanent în perioada reţinută de către instanţa de fond, fiind cumulate în salariul individual brut şi inclusă alături de celelalte sporuri în baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, achitându-se astfel lunar atât cotele C.A.S., cât şi contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară. Introducerea acestor venituri în baza de calcul a contribuţiei pentru asigurări sociale se încadrează astfel în dispoziţiile art.23 din Legea nr.19/2000.

Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.4/2005 sumele reprezentând acordul global sau alte adaosuri salariale nu s-ar fi luat în calculul drepturilor de pensie, întrucât ele nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se astfel imposibilitatea valorificării respectivelor venituri, rolul instanţei de judecată este nu doar de a constata şi cenzura directa aplicare a O.U.G. nr.4/2005, ci şi de a interpreta astfel actul normativ prin prisma Legii nr.19/2000, pentru că procedura de calculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor, iar opinia este aceea că sumele se impun a fi luate în calcul şi conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.736/2006.

Raţionamentul juridic care stă la baza formării acestei convingeri a instanţei judecătoreşti este fundamentat astfel de forţa juridică a legii faţă de ordonanţă, pe considerente de echitate şi motive care ţin de preeminenţa principiilor în baza cărora un text de lege a fost edictat în raport de excepţiile ce au la bază tratamente discriminatorii.

Conform dispoziţiilor art.2 alin.1 din O.U.G. nr.4/2005, modificată, recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii cu respectarea Legii nr.19/2000.

Din menţiunile arătate în adeverinţele depuse la dosar, rezultă că intimatul a realizat adaosuri salariale care au fost

50

astfel incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensii suplimentare. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele la CAS, inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu legislaţia în vigoare la acea dată, iar sporurile pentru care a prestat muncă intimatul-reclamant au avut caracter de venit în înţelesul Legii nr.57/1974.

Potrivit art.1 din Decretul nr.389/1972, angajatorul a vărsat contribuţia de 15% din câştigul brut realizat de personal, indiferent de forma în care au fost realizate aceste venituri.

În conformitate cu dispoziţiile art.164 din Legea nr.19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă, iar la alin.2 se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele de muncă. Aceasta nu înseamnă însă că sporurile neînregistrate în carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, nu ar putea fi luate în considerare, atâta vreme cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar atrage încălcarea uneia dintre principiile ce guvernează sistemul public de asigurări sociale.

În baza art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000, drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor şi asigurărilor sociale plătite, iar veniturile la care a făcut referire au fost avute în vedere la calcularea şi aplicarea contribuţiilor.

Nu se poate admite că baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume, iar la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare, deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.

Mai mult, în aplicarea dispoziţiilor art.78 alin.4 din Legea nr.19/2000, sunt şi dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr.680/1 august 2007, pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 care, la punctul 19 de la Secţiunea I, prevede că prin sintagma venit brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani achitat din fondul de salarii, conform enumerărilor prevăzute la lit.a)-l) din lege şi anume, cu titlu de exemplu: sporuri, indemnizaţii şi sume acordate sub formă de procent pentru condiţii grele, periculoase, nocive, premii anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme, sume plătite conform legii sau conform contractelor colective de muncă, alte adaosuri la salarii aprobate prin lege sau stabilite prin contractele colective de muncă, sume rezultate prin „plata cu ora”, indemnizaţii de şedinţă ş.a.

51

Principiul aplicabil speţei este cel al contributivităţii, potrivit căruia drepturile de asigurări sociale, inclusiv pensiile, se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Nu în ultimul rând jurisprudenţa CEDO a asimilat drepturi care decurg din politici sociale, cu noţiunea de „bun” în sensul dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1, în sensul că o reducere substanţială a nivelului pensiei este considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate atunci când persoana a plătit cotizaţiile obligatorii, a îndeplinit condiţiile cerute de legea internă la data respectivă, existând o relaţie directă între totalul cotizaţiilor vărsata în decursul vieţii şi dreptul de a beneficia obligatoriu de o fracţiune din patrimoniul de pensii.

Şi prin decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art.9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale, s-a statuat că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să constituie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat.

Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să-i plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate.

Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către acesta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii. Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua absolut toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita în vreun fel dreptul la asigurări sociale.

Instanţa de fond, este chiar obligată în baza principiului plenitudinii de jurisdicţie şi în baza dispoziţiilor art.6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi rezonabil să examineze şi eventual să cenzureze raportat la dispoziţiile legale în materie, legalitatea şi temeinicia emiterii deciziilor de pensionare ale apelantei.

De asemenea, tot instanţa de judecată este suverană în a aprecia şi interpreta dispoziţiile legale în materia dreptului la pensie, printr-o corelare corespunzătoare a textelor prevăzute de lege, în conformitate cu jurisprudenţa constată a instanţelor

52

judecătoreşti, precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr.19 din 10.12.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art.2 lit.e) şi art.164 alin.2 şi 3 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct.V din anexa la O.U.G. nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, decizia fiind obligatorie potrivit dispoziţiilor art.517 alin.4 NCPC.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art.480 NCPC, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă.

9. Efectul măsurii suspendării dreptului de a mai conduce un autovehicul într-un stat membru supra dreptului la liberă circulaţie în alt stat membru – Directiva (CE) nr. 126 din 20 decembrie 2006

Art. 3 din Directiva (CE) nr.126/2006, privind permisele de conducere

Permisele de conducere eliberate de statele membre Uniunii Europene sunt recunoscute reciproc potrivit art.3 din Directiva (CE) nr.126/2006, privind permisele de conducere.

Suspendarea dreptului de a mai conduce un autovehicul, dispusă ca o măsură cu caracter administrativ pe teritoriul unui stat membru trebuie recunoscut şi pe teritoriul celorlalte state membre fără a se reţine limitarea dreptului la liberă circulaţie, normele comunitare privind permisul de conducere privesc şi măsurile administrative de limitare a acestui drept având ca scop îmbunătăţirea siguranţei rutiere.

(Decizia civilă nr.34/02.02.2015)

53

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 11.07.2012 reclamanta S.C. S. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul S.F.I., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3.301 euro, reprezentând contravaloare amendă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său, având funcţia de şofer, iar în această calitate a efectuat mai multe curse externe. În data de 8.05.2012 a condus în Spania fără a avea inserat disc în tahograf, şi a fost sancţionat cu amenda în cuantum de 3.301 euro. Potrivit dispoziţiilor regulamentului intern, pârâtul avea obligaţia de a respectat cu stricteţe timpul de conducere, de a completa diagramele, de a nu monta dispozitive ilegale de manipulare a tahografului, fiindu-i interzisă scoaterea neautorizata a diagramei tahograf din tahograf şi neprezentarea în trafic a numărului necesar de diagrame.

Reclamanta a mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile instituirii răspunderii materiale a angajatului său pentru prejudiciul pe care i l-a produs prin nerespectarea obligaţiilor prevăzute în Regulamentul intern.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.9914/24.09.2013 a respins acţiunea şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.300 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Pârâtul a fost angajatul reclamantei, în funcţia de şofer

autocamion/maşina de mare tonaj, pe durată nedeterminată, începând cu data de 16.02.2012, după cum reiese din contractul individual de muncă nr.345/14.02.2012.

În această calitate pârâtul a efectuat mai multe curse internaţionale de transport marfă. În data de 8.05.2012, ora 10.30, autocamionul societăţii reclamante a fost verificat de autorităţile spaniole, ocazie cu care s-a încheiat procesul verbal prin care s-s dispus aplicarea unei amenzi în cuantum de 3.301 euro. Pentru plata contravalorii acestei amenzi reclamanta a trimis suma de 3.000 euro pe numele pârâtului, folosind serviciul Western Union.

Reclamanta a susţinut că, prin nerespectarea prevederilor Regulamentului intern pârâtul i-a cauzat un prejudiciu în sumă de 3.301 euro.

Pentru instituirea răspunderii patrimoniale a salariatului, instanţa a verificat îndeplinirea, cumulativă, a condiţiilor prevăzute de art.254 alin.1 în Codul muncii, republicat, potrivit cu care salariaţii răspund patrimonial, în

54

temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Astfel, în primul rând trebuie să existe o pagubă materială adusă angajatorului. Societatea reclamantă a susţinut că prejudiciul suferit este în cuantum de 3.301 euro, reprezentând contravaloarea amenzii aplicată de autorităţile spaniole.

Tribunalul a apreciat ca îndeplinită aceasta condiţie, a existenţei prejudiciului în patrimoniul societăţii reclamante, întrucât aceasta a făcut dovada ca a transmis suma de 3.000 euro pârâtului în data de 9.05.2012, prin interogatoriu pârâtul recunoscând acest fapt.

O altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca paguba materială să fie produsă de către angajatul chemat în judecată, din vina sa şi în legătură cu munca pe care trebuie sa o presteze în cadrul societăţii angajatoare.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse in Regulamentul intern (art.14-20), salariaţii au următoarele obligaţii: de a respecta cu stricteţe timpul de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă şi de repaus, de a completa diagramele, precizând în spaţiul liber (de mână) numele şi prenumele şoferului, data şi locul in care începe utilizarea diagramei, data şi locul in care se sfârşeşte aceasta utilizare (…), de a nu conduce un vehicul dotat cu tahograf digital fără a utiliza cartela tahografică, de a prezenta în trafic numărul necesar de diagrame tahograf, a cartelei tahografice sau a listărilor efectuate cu imprimanta tahografului digital.

În timpul procesului, pârâtul a susţinut că la data şi în locul unde a fost întocmit procesul verbal de către autorităţile spaniole, nu el era cel care conducea autovehiculul, deoarece avea suspendat permisul de a conduce de către autorităţile italiene şi că, după acel incident, nu a mai urcat la volanul maşinii, cel care a continuat cursa fiind colegul său (şoferul de schimb), C.V.V..

Întrucât la dosar s-a depus şi copia cartelei tahograf de la acea dată, tribunalul a constatat că pe aceasta este inserat numele altui şofer şi nu cel al pârâtului. Astfel, pentru clarificarea situaţiei de fapt, tribunalul a încuviinţat şi a administrat proba testimonială, fiind audiat ca martor cel de-al doilea şofer al transportului, C.V.V..

Din declaraţia martorului a rezultat că pe teritoriul Italiei a avut loc un incident în urma căruia pârâtului i s-a suspendat dreptul de a mai conduce autovehiculul, aşa încât din

55

acel moment autovehiculul cu care se efectua transportul a fost condus exclusiv de către martor. Acesta a mai declarat ca în data de 8.05.2012 a fost verificat de către autorităţile spaniole, iar el se afla la volanul autovehiculului. La acel moment s-au încheiat două procese verbale, câte unul pentru fiecare şofer, cu toate ca pârâtul nu se afla la volan. S-a mai arătat de către martor ca şi faptele pentru care fuseseră sancţionaţi erau diferite. De asemenea, acesta a mai susţinut că toate actele care însoţeau transportul erau pe numele pârâtului, drept pentru care a apreciat că din aceasta cauza unul dintre procesele verbale i-a fost întocmit acestuia.

Ţinând seama de conţinutul actelor din dosar şi de aceasta declaraţie, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită condiţia ca fapta angajatului să fie generatoarea prejudiciului suferit de către angajator, nefiind îndeplinite cumulativ, condiţiile prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, republicat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora a arătat că în mod greşit a fost stabilită forţa probantă a declaraţiei martorului C.V., ceea ce a determinat înlăturarea înscrisurilor emise de autorităţi de la stabilirea situaţiei de fapt.

Din actul de imobilizare a vehiculului şi din procesul verbal de contravenţie întocmit de autorităţile spaniole, rezultă că la momentul controlului în urma căruia acestea i-au aplicat amenda de 3.301 euro, la volan se afla pârâtul care a şi semnat actele în calitate de conducător auto, iar diagrama tahograf depusă la dosar menţionează numele conducătorului auto, ca fiind C.V., prin scriere olografă.

Dacă la momentul controlului la volan se afla pârâtul, în tahograf trebuia să fie introdusă cartela cu numele acestuia, or, cum în tahograf s-a găsit diagrama cu numele altui şofer, în mod evident susţine recurenta că pârâtul a circulat fără a avea inserat în tahograf discul cu numele său, deşi era obligat la acest lucru.

A mai arătat recurenta că potrivit art.50 lit.A pct.14-20 din Regulamentul de ordine interioară, pârâtul avea obligaţia să respecte cu stricteţe timpul de conducere, să completeze diagramele conform normelor în vigoare, să nu monteze dispozitive nelegale de manipulare a tahografului şi avea interdicţia de a scoate neautorizat diagrama din tahograf.

Prin decizia civilă nr.383/18.02.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de reclamantă şi a modificat

56

sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei contravaloarea a 3.301 euro.

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire pârâtul S.F.I. la data de 6.08.2014, pentru motivul prevăzut de art.322 pct.5 Cod procedură civilă, susţinând că înscrisul nu a fost depus în cursul cercetărilor judecătoreşti printr-un motiv mai presus de voinţa revizuientului, iar înscrisul are o putere doveditoare determinantă în soluţionarea cauzei.

Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă nr.1267/6 octombrie 2014, cu majoritate a admis cererea de revizuire şi a desfiinţat decizia nr.383/18.02.2014, stabilind termen pentru judecata recursului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost

contestat de către pârât, motiv pentru care amenda în sumă de 3.301 euro, aplicată ca urmare a nerespectării de către pârât a obligaţiei de a introduce în tahograf diagrama inscriptivă, a fost plătită de către reclamantă.

Ulterior pronunţării deciziei, revizuientul a solicitat Serviciului Catalan de Transport - Direcţia Generală de Poliţie şi Transport - Serviciul Teritorial Girona o copie de pe actul constatator al faptei pentru care a fost aplicată amenda contravenţională în sumă de 3.301 euro, fiind tradus în limba română.

Din traducerea actului a rezultat că amenda a fost aplicată pentru încălcarea obligaţiei de a fi introdusă în aparatul tahograf diagrama inscriptivă, la momentul verificării, şoferul autovehiculului fiind „cel de-al doilea”.

În conţinutul actului s-a făcut menţiunea numelui revizuientului I.S.F..

Menţiunea cu privire la faptă şi şoferul care a condus autovehiculul la momentul verificării era consemnată indescifrabil în conţinutul traducerii actului depus în recurs, asupra acesteia instanţa nefăcând verificări suplimentare pentru a se lămuri care dintre cei doi conducători ai autovehiculului nu a respectat obligaţia de a introduce diagrama inscriptivă în tahograf. Obligaţia de a prezenta un act care să cuprindă elemente corespunzătoare pentru identificarea şoferului a avut-o reclamanta, simpla menţiune a datelor în legătură cu numele şi adresa revizuientului din conţinutul actului nefiind suficiente.

În acest sens, după pronunţarea hotărârii, revizuientul a depus la dosarul cauzei un act tradus în care s-a făcut menţiunea că la momentul verificărilor şoferul identificat de către organele de control era cel de-al doilea şofer.

57

Se apreciază că actul depus în revizuire cuprinde menţiuni suplimentare în legătură cu persoana care a condus autovehiculul la data controlului având un caracter determinant în pronunţarea unei soluţii corecte privind condiţiile răspunderii acesteia faţă de eventualul prejudiciu cauzat reclamantei prin plata amenzii în sumă de 3.301 euro.

Actul invocat de către revizuient poate să fie considerat ca având un conţinut nou ca urmare a descifrării menţiunilor privitoare la faptă şi persoana care a săvârşit-o, revizuientul neputând să-l depună în cauză în forma tradusă actuală din motive care îi exclud culpa procesuală, deoarece reclamanta avea sarcina să depună actul în cauză tradus într-un mod fidel şi legalizat, iar instanţa în baza rolului activ să înlăture dubiul în legătură cu înscrisul indescifrabil.

În rejudecare, prin decizia nr. 34/02.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă S.C. S. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.9914/24.09.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.14502/109/2012, intimat fiind pârâtul S.F.I.; a obligat recurenta să-i plătească intimatului suma de 2.727 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Instanţa de fond, în aprecierea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, privind răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajator, a făcut o corectă evaluare a acestora, reţinând neîndeplinirea în speţă a cerinţelor evocate.

În ceea ce priveşte condiţia ca salariatul să fi săvârşit în legătură cu munca sa o faptă ilicită şi personală prin care să fi produs angajatorului un prejudiciu, Curtea apreciază că această condiţie nu este îndeplinită.

Din materialul probator administrat în cauză, s-a reţinut că nu există o faptă ilicită săvârşită de pârât, care să fi produs prejudiciul de 3.301 euro, reprezentând contravaloarea amenzii aplicată de autorităţile spaniole; astfel s-a relevat că pe parcursul cursei în cadrul căreia a fost sancţionată societatea recurentă, pârâtului, care plecase în acea cursă în echipaj de doi şoferi, împreună cu martorul Cojocaru Vasile Valentin, i se suspendase dreptul de a conduce pe teritoriul Italiei, astfel că din momentul suspendării acestui drept, singurul care a condus autocamionul a fost martorul.

Aşadar, nu mai exista un echipaj format din doi şoferi, care să conducă autocamionul, ci numai un singur şofer care a

58

condus acest autovehicul, de la data la care i s-a suspendat pârâtului dreptul de a conduce, respectiv pe teritoriul Italiei.

În consecinţă, nefiind un echipaj format din doi şoferi, nu se impunea introducerea în tahograf a două diagrame inscriptive, ci numai a şoferului care conducea efectiv autovehiculul.

În acest sens, Regulamentul (CE) nr.561/2006, privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor (CEE) nr.3821/85 şi (CE) nr.2135/98 ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr.3820/85 al Consiliului, prin articolul 4 lit.o) arată ce se înţelege în sensul Regulamentului prin "conducere în echipaj", adică „situaţia în care, pe parcursul unei perioade de conducere cuprinsă între două perioade de repaus zilnice consecutive sau între o perioadă de repaus zilnic şi o perioadă de repaus săptămânal, se află cel puţin doi conducători auto la bordul vehiculului pentru a asigura conducerea. Pe parcursul primei ore de conducere în echipaj, prezenţa unui sau mai multor alţi conducători auto este facultativă, dar ea este obligatorie pentru restul perioadei”.

Or, este evident că atâta vreme cât unul dintre şoferi nu mai are dreptul de a conduce, nu mai poate asigura conducerea autovehiculului, astfel încât nu se mai poate aprecia că este vorba de o „conducere în echipaj”.

În ceea ce priveşte dreptul de a conduce, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene în condiţiile în care un alt stat membru U.E. a dispus interzicerea dreptului de a conduce pe teritoriul său, aprecierea recurentei în sensul că acest drept există având în vedere principiul teritorialităţii, precum şi dreptul la liberă circulaţie şi şedere liberă pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, nu este susţinută de nicio directivă, Directiva (CE) nr.126/2006, privind permisele de conducere neconţinând vreo normă în acest sens.

La data controlului, efectuat de către autorităţile spaniole, a condus autovehiculul martorul Cojocaru Vasile Adrian, singurul care avea obligaţia de a introduce diagrama în tahograf, întrucât pârâtul nu mai făcea parte din echipaj, şi deci nu mai avea calitatea „de al doilea şofer”.

În actul întocmit de autorităţile spaniole, în temeiul căruia a fost aplicată societăţii reclamante amenda de 3.301 euro, aflată în traducere la fila 7 din dosarul de revizuire, se descrie „fapta denunţată” astfel: „Nu are introdusă diagrama inscriptivă în tahograf la momentul verificării tahografului. Şoferul identificat este cel de-al doilea şofer şi cel care nu are

59

diagrama în tahograf”, iar la datele conducătorului auto, căruia i se impută această faptă este trecut numele pârâtului.

Însă atâta vreme cât pârâtului i se suspendase dreptul de a conduce pe teritoriul Italiei, sancţiunea astfel aplicată acestuia, a fost nelegală.

Or, pentru a face dovada nelegalităţii sancţiunii, reclamanta-angajatoare, căreia i-a fost aplicată amenda, avea posibilitatea să conteste, în condiţiile legii, actul constatator mai sus evocat, ceea ce nu a făcut însă, astfel încât în lipsa unei astfel de acţiuni nu a putut fi exonerată de răspundere.

Numai în condiţiile în care ar fi contestat actul constatator emis de autorităţile spaniole, privind nelegalitatea acestuia şi acţiunea i-ar fi fost respinsă, reclamanta ar fi avut acţiune în regres împotriva salariatului său, pentru a se institui răspunderea patrimonială a acestuia, faţă de societate, pentru prejudiciul creat angajatorului printr-o faptă ilicită săvârşită în legătură cu munca şi cu vinovăţie.

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat că în mod legal instanţa de fond a respins acţiunea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.254 alin.2 Codul muncii, astfel încât constatându-se neîntemeiate toate motivele de recurs, a respins ca nefondat recursul.

10. Condiţia răspunderii statului pentru pagubele cauzate persoanei care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la despăgubiri persoana care în cursul procesului penal a fost lipsită de libertate sau i s-a restrâns aceasta în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a procesului penal, prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive a libertăţii.

În cazul în care instanţa pronunţă o hotărâre definitivă de achitare pentru a se aprecia asupra condiţiilor răspunderii statului faţă de persoana în cauză nu se impune a se face menţiunea în mod expres a caracterului nelegal al măsurilor de privare sau restrângere a libertăţii în cursul procesului penal, simpla

60

soluţie a achitării fiind suficientă pentru a se presupune nelegalitatea măsurii.

(Decizia civilă nr.327/23.02.2015)

Constată că, prin cererea înregistrată sub nr.3796/90/2013, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000.000 euro cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 30.000.000 euro cu titlu de daune materiale.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că, la data de 19.06.2003 prin ordonanţa nr.40/P/2003 a Parchetului Naţional Anticorupţie, s-a dispus arestarea preventiva pe o perioada de 30 de zile, potrivit mandatului de arestare preventiva, respectiv 19 iunie - 18 iulie 2003, fără a exista probe certe sau indicii temeinice, având la baza doar presupunerea că reclamantul ar fi săvârşit, în complicitate cu alte persoane, infracţiuni de înşelăciune, fals intelectual, uz de fals si asociere în vederea comiterii de infracţiuni.

Deşi atât iniţial cât si pe parcurs, organele de cercetare penală nu au dovedit faptele anchetate, prin probe, pe care să întemeieze privarea de libertate, au solicitat prelungirea si menţinerea stării de arest, astfel că, la data de 2.12.2003, s-a verificat măsura arestării preventive la primirea dosarului, în baza art.300 Cod procedură penală şi măsura preventivă a fost din nou prelungită de către Tribunalul Gorj.

Reclamantul a precizat că organele de anchetă, prin solicitările de prelungire a stării de arest nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a sa şi nici nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia sa personala, autorităţile nu au oferit motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH, Hotărârea din 1 iulie 2008 în cauza Calmanovici vs.României, Cererea nr.42.250/02).

Aceleaşi motive pe care organele de ancheta îşi întemeiau propunerile de prelungire ale stării de arest, din 30 în 30 de zile, au stat şi la baza rechizitoriului, care este greu inteligibil şi cuprinde amănunte inutile şi nesemnificative.

La data de 6 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis cererea de strămutare a judecării cauzei şi a dispus strămutarea dosarului nr.2900/2003 al Tribunalului Gorj, la Tribunalul Sibiu.

61

La scurt timp, după trimiterea în judecată, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis recursul reclamantului, în ceea ce privea propunerea D.N.A. de prelungire a arestului preventiv, a revocat măsura arestării preventive, la data de 10.01.2005 după mai bine de 20 de luni, de privare abuzivă de libertate şi a înlocuit-o cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art.136 alin.1 lit.b) Cod procedură penală, cumulându-se astfel 572 zile de încarcerare.

Prin sentinţa penala nr.160 din 27 iulie 2007, Tribunalul Sibiu, în baza art.11 pct.2 lit.a) Cod procedură penală raportat la art.10 lit.a) şi d) Cod procedură penală, a dispus achitarea reclamantului, cu privire la toate faptele pentru care a fost arestat, cercetat şi trimis în judecată în stare de arest preventiv.

Deşi D.N.A. a formulat recurs împotriva acestei sentinţe penale, soluţia de achitare a reclamantului s-a dispus si prin decizia penală nr.13/A/2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, la 12 februarie 2010, aceasta rămânând definitivă prin decizia nr.3875/2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatându-se astfel că, în cauză au fost aplicabile prevederile art.11 pct.2 lit.a) Cod procedură penală raportat la art.10 lit.d) Cod procedură penală.

Reclamantul a susţinut că probele administrate în dosarul penal dovedesc că, în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, i-au fost lezate drepturi fundamentale, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, iar dreptul său la repararea prejudiciului produs de aceasta, este incontestabil, atât din perspectiva art.504 şi urm. Cod procedură penală, cât şi din perspectiva art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere data emiterii mandatului de arestare din 19.06.2003 şi prelungirile din 30 în 30 de zile, până la 10.01.2005 - dată la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus revocarea acestei măsuri si punerea sa în libertate, rezultă un cumul de 572 zile petrecute în mod nelegal, în arestul preventiv din cadrul mai multor penitenciare din tara, respectiv între 19.06.2003-6.12.2003 a fost încarcerat la sediul Politiei Capitalei, în cadrul Serviciului Independent de Reţinere si Arestare Preventivă, Rahova, Bucureşti, 6.12.2003-27.12.2004 la Penitenciarul Tg.Jiu, 27.12.2004-10.01.2005 la Penitenciarul Aiud.

Cu privire la motivele care au stat la baza privării sale de libertate, reclamantul a precizat că nevoia de menţinere a ordinii publice, de care se prevalau reprezentanţii Ministerului

62

Public, nu poate reprezenta un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate. Totodată, nu poate fi considerat pertinentă şi suficientă prelungirea, decât dacă este susţinută de fapte care să arate că eliberarea sa ar fi afectat în mod real ordinea publică, ori în cauză, aşa cum au constatat atât instanţa de fond cât si cele de control, aceste norme au fost încălcate. În plus, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică este într-adevăr ameninţată (Letellier vs.Franţei, 26 iunie 1991, §51, seria A nr.207).

Reclamantul a expus în continuare aspecte din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care le-a considerat relevante, respectiv patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stdgmuller vs. Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, §15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei {Wemhoff vs Germaniei, 27 iunie 1968, §14, seria A nr.7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter vs.Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr.10, §9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier vs. Franţei şi Hendriks vs.Ţărilor de Jos [dec], nr.43701/04, 5 iulie 2007). De asemenea, aceasta a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Mansur vs.Turciei, 8 iunie 1995, §55-56, seria A nr.319-B), ori, in cazul său, daca se proceda întocmai recomandărilor CEDO, cu siguranţa nu s-ar fi ajuns la o detenţie de 572 zile.

Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (LA. vs.Franţei, §§ 104-105). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs Rusiei, nr.46133/99 şi 48183/99, §61, CEDO 2003-1X, extrase).

De asemenea, Curtea a statuat că art.5 §5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art.5 alin.1-4 (a se vedea, Wassink vs.Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, §28, seria A nr.185-A). Art.5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială (Neumeister vs Austriei [art.50], 7

63

mai 1974, §30, seria A nr.17). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art.5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (A/C vs.Italiei [GC], nr.24952/94, §49, CEDO 2002-X) ţinând seama de concluziile sale din perspectiva art.5 §3 (supra, §49 şi 50).

Deşi dispoziţiile art.505 Cod procedură penală stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, acestea nu stabilesc şi criterii de cuantificare a despăgubirilor, însă cu privire la acest aspect, reclamantul a apreciat că cel mai important, element de cuantificare a prejudiciului moral, îl reprezintă tocmai perioada arestării preventive de 572 zile precum şi repercusiunile acesteia până la sfârşitul anului 2011, când a rămas definitiva decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de achitare a reclamantului, suferinţele provocate de pe urma faptului ca a fost arestat o lungă perioadă de timp, fiind resimţite şi în prezent.

Aceste vătămări au cunoscut intensităţi diferite, ca de pildă, în prima parte a detenţiei, când din cauza condiţiilor inumane din spaţiile de încarcerare a suferit chiar traume fizice (tensiuni intraoculare care în scurt timp au dus la slăbirea vederii), ori după trecerea unei anumite perioade, când din cauza prelungirilor repetate a măsurilor preventive ajunsese sa aibă decompensări ale valorilor aparate de stat prin autorităţile sale, la acestea adăugându-se suferinţele prin care treceau cei din familia sa, motivate de faptul ca era încarcerat.

În acest sens, reclamantul a menţionat că în timpul arestului, din cauza condiţiilor inumane si a zilelor multe de încarcerare i s-au declanşat o serie de afecţiuni patologice, cardiace si cerebrale, fiind internat chiar de 3 ori la Spitalul Penitenciar Jilava si ulterior chiar la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Bucureşti, unde am urmat o serie de examinări si tratamente pentru bolile dobândite in timpul şi din cauza încarcerării. Din înscrisurile medicale anexate prezentei cereri, înainte de arestarea preventivă, din punct de vedere medical, reclamantul era clinic sănătos si apt pentru efectuarea multor activităţi, care i-au fost restrânse ulterior, prin dobândirea respectivelor boli patologice.

Totodată, se impune a se avea în vedere chiar şi perioada de după înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât la scurt timp după ce a fost pus în libertate, mai precis în aprilie 2005, mama reclamantului, Marin Marioara a decedat, iar instanţele de

64

judecata nu i-au permis să părăsească localitatea de domiciliu şi să asiste la înmormântarea acesteia, acelaşi lucru repetându-se si câteva luni mai târziu, când şi tatăl său, Marin Dumitru a decedat.

Referitor la dispoziţiile art.504 alin.1 şi 2 şi ale art.505 alin.1 şi 4 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat că acestea sunt constituţionale.

Potrivit art.52 alin.3 din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

Totodată, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin orice măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.

Totodată, în cauza sunt aplicabile si prevederile art.505 alin.3 Cod procedură penală "persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate in munca, li se calculează, la vechimea în munca stabilita potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate "şi pe lângă prejudiciul moral, în acest fel i s-a cauzat, un însemnat prejudiciu material, întrucât la momentul la care a fost arestat preventiv ocupa funcţia de director general in cadrul S.C. Rarora S.R.L. Berbeşti, era administrator al S.C. Ralbob S.R.L. şi S.C. Bobstef S.R.L. Rm.Vâlcea.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând salariu neîncasat ca urmare a arestării sale plus dobânda legala, actualizat cu indicele de inflaţie, precum si dividendele ce mi s-ar fi cuvenit din profitul nerealizat al societăţii. Datorita faptului ca a fost arestat nelegal pentru o perioada foarte mare societăţile al căror director ori administrator a fost reclamantul au înregistrat pierderi, au intrat în insolvenţă şi apoi în faliment, patrimoniul acestora fiind devalizat.

Apartenenţa la mediul de afaceri şi poziţia în societate implica o suferinţa psihica sporita de constatarea ca poziţia sociala şi credibilitatea personala sunt lezate prin perioada de arestare nepermis de lunga precum si prin derularea urmăririi penale si a judecării cauzei într-un număr de 9 ani.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiata, întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală, reclamantul nefiind privat în mod nelegal, măsura arestării preventive fiind

65

confirmată atât de către procuror, cât şi de către instanţa de judecata.

Reclamantul a formulat recursuri împotriva încheierilor prin care era prelungita arestarea sa preventiva pentru a solicita punerea sa în libertate, acesta exercitându-si dreptul la recurs.

Continuarea detenţiei a fost justificata existând indicii concrete care au demonstrat incidenţa cerinţei veritabile de interes public care a prevalat în ciuda prezumţiei de nevinovăţie asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs.Rusiei nr.46133/99,48183/99,861, CEDO -200: extrase).

Jurisprudenţa CEDO a statuat ca prin ,,pericol concret pentru ordine publică este înţeles ca o reacţie colectiva faţă de infracţiunea săvârşita ca prin rezonanta ei afectează echilibrul social firesc, creează o stare indignare si dezaprobare, de temere si insecuritate socială, stimulează temerea ca justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifest infracţionale de accentuat pericol social si poate încuraja alte persoane comită fapte asemănătoare."

S-a avut în vedere complexitatea cauzei, faptele penale reţinut sarcina sa, respectiv pentru înşelăciune, fals intelectual, asocierea pe săvârşirea de infracţiuni, consecinţele deosebit de grave în raport de paguba materiala, audierea a 26 martori efectuarea expertizei contabile, starea de insolvenţă a societăţii administrate de către reclamant.

Pârâtul a menţionat considerentele reţinute în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la diligenţa manifestată de către autorităţi, la faptul că ancheta a fost de o complexitate considerabila, natura infracţiunilor, numărul persoanelor acuzate, pe complexitatea activităţii de strângere a probelor şi măsurile speciale impuse de criminalitatea organizată.

Suspiciunile care planau asupra reclamantului atingeau nivelul de plauzibilitate cerut. Astfel, aceste suspiciuni se întemeiau pe o serie de documente care puteau crea impresia că reclamantul ar fi putut comite infracţiunile imputate.

Reclamantul nu a probat că ar fi existat împotriva sa o campanie mediatica de o asemenea virulenţă încât să influenţeze sau să fie susceptibilă să influenţeze formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberărilor."

Statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greşit legea însă în speţă nu se regăseşte această situaţie, întrucât au fost respectate dispoziţiile art.146-155 Cod procedură penală.

66

S-a mai susţinut că nu sunt întemeiate nici criticile cu privire la intrarea firmei în insolvenţă datorită arestării reclamantului, procedura insolvenţei nefiind finalizată, fiind litigii în curs pe rolul instanţelor de judecată, respectiv cererea privind antrenarea răspunderii personale a foştilor administratori, dosar nr.1687/90/2005 privind constatarea nulităţii absolute a unor contracte, dosar nr.1694/90/2005 privind acţiunea formulată de lichidator privind anularea unor transferuri cu caracter patrimonial.

În cadrul dosarului de insolvenţă sunt înscrişi în tabelul definitiv al creanţelor si alţi creditori, pasivul societăţii administrată de reclamant depăşind cu mult activul societăţii, nefiind recuperate creanţele nici în prezent.

S-a mai arătat că nu sunt întemeiate nici criticile cu privire la nerecuperarea creanţelor întrucât Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea a înfiinţat poprire şi a promovat acţiune pentru menţinerea popririi, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr.460/90/2005 (dosar nr.888/CV/2005) finalizat de către Tribunalul Vâlcea

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a susţinut că apărările formulate de pârât sunt neîntemeiate, întrucât legea fundamentala a statului roman, Constituţia României, reglementează în art.52 alin.3 teza I, că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

În al doilea rând, Codul de procedura penală, prevede în mod imperativ că se impune repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii pe libertate în mod nelegal, iar Convenţia Europeana a Drepturilor Omului statuează în art.5 alin.5 ca „orice persoana care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor legale are dreptul la reparaţii”.

Prevederile art.504 Cod procedură penală care materializează principiul constituţional enunţat mai sus, permite repararea prejudiciilor cauzate prin privarea de libertate din cursul procesului penal finalizat prin soluţie de achitare a inculpatului.

Confirmarea dată de un procuror sau o instanţă de judecata învestită să judece prelungirea arestării preventive nu oferă caracterul de legitimitate impus de lege unei astfel de masuri privative de libertate. Tocmai de aceea, atunci când vine vorba de o achitare în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să avem în vedere ca instanţa care dă o astfel de soluţie a judecat si analizat întregul material probator, atât cel administrat de

67

organele de cercetare penala cât si cel administrat în mod nemijlocit în faţa sa, astfel că această instanţă rămâne cea mai în măsură să dea o soluţie echitabila în conformitate cu respectarea principiilor de drept si să se pronunţe cu privire la caracterul de nelegalitate al măsurii privative de libertate.

Pericolul social pentru ordinea publică, de care se prevalau organele de anchetă la luarea si menţinerea măsurii arestării preventive, cât si pârâtul, în cauza de faţă trebuia constatat în concret şi dovedit prin probe, neputând fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectata în limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Reclamantul a mai precizat că sunt îndeplinite condiţiile art.504, Cod procedură penală, astfel cum a arătat si în acţiunea formulata: (a) împotriva persoanei trimise în judecată să se fi luat o măsură de privare ori restrângere a libertăţii: (b) ulterior, persoana respectivă, prin hotărâre definitivă a instanţei judecătoreşti, să fi fost achitată, fără a se face distincţie între motivele achitării, stabilindu-se, astfel, caracterul nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate".

Nelegalitatea măsurii privative de libertate rezidă si în aceea că la sfârşitul cercetării judecătoreşti, prin soluţia de achitare se recunoaşte că inculpatul care a fost privat de libertate pe parcursul procesului penal nu este vinovat de faptele pentru care i-a fost restrânsă libertatea, în acest fel, restrângerea pe care a suferit-o a fost nemeritata.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2013, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către reprezentantul Parchetului, reţinând că în cauză prescripţia a început să curgă sub imperiul noului Cod civil faţă de data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare. Potrivit art.2512, art.2513 din noul Cod civil, excepţia prescripţiei este o excepţie relativă ce poate fi invocată numai de către pârât, iar reprezentantul parchetului este un participant la procesul civil ce poate invoca numai excepţii absolute.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, prin sentinţa civilă nr.977/3 septembrie 2014, a respins acţiunea, reţinând următoarele:

Prin rechizitoriul nr.40/P/2003 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie –Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi între care şi reclamantul din prezenta cauză, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1-5 Cod penal cu aplicarea art.146 Cod penal, art.26 Cod penal raportat la art.289-291 Cod penal cu

68

aplicarea art.41 alin.2 Cod penal combinat cu art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000 modificată prin Legea nr.161/2002, art.10 lit.c) din Legea nr.78/2000 modificată, art.323 alin.2 Cod penal rap. la art.17 lit.b) şi art.18 pct.1 din Legea nr.78/2000, toate cu aplicarea art.33 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr.160 din 27 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr.15/85/2004, reclamantul a fost achitat pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, temeiurile achitării constând în art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a), b), d) din Codul de procedură civilă.

Prin decizia penală nr.13 din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a desfiinţat sentinţa penală sub aspectul încadrării juridice a infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, în privinţa reclamantului schimbând numai temeiul achitării.

Prin decizia penală nr.3875/2 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat în parte decizia instanţei de apel în privinţa unora dintre inculpaţi, iar în privinţa reclamantului din prezenta cauză a respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul teritorial Alba Iulia.

În cursul urmăririi penale şi al judecăţii din dosarul nr.15/85/2004 împotriva reclamantului a fost dispusă măsura arestării preventive începând cu data de 19 iunie 2003 (potrivit ordonanţei de la fila 721 din dosar) până la data de 10 ianuarie 2005 când prin decizia nr.9/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost dispusă punerea în libertate a reclamantului şi stabilirea în sarcina acestuia a obligaţiei de a nu părăsi localitatea.

Potrivit lucrărilor din dosarul nr.15/85/2004 şi din cele ataşate (precum încheierile din 2 decembrie 2003, 9 decembrie 2003, 23 decembrie 2003, 27 ianuarie 2004, 12 februarie 2004, 25 martie 2004, 8 aprilie 2004, 22 aprilie 2004, 22 aprilie 2004, 13 mai 2004, 27 mai 2004) reclamantul a formulat cereri de revocare – înlocuire a măsurii preventive şi a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva încheierilor pronunţate cu privire la aceste cereri şi la menţinerea măsurii. Până la momentul înlocuirii măsurii arestului preventiv, toate cererile au fost respinse de către instanţa de judecată, reţinându-se în esenţă că nu există temeiuri care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii.

Din actele medicale depuse pe parcursul judecăţii (precum cele de la filele 612-672 din dosar), reclamantul, contemporan sau ulterior măsurilor cu caracter procesual penal dispuse împotriva sa, a suferit mai multe afecţiuni

69

endocrinologice, cardiologice, psihiatrice.Martorul B.I., audiat la cererea reclamantului, a

declarat că din informaţiile primite de la soţia acestuia sau percepute în mod direct, reclamantul a fost arestat preventiv, iar în cursul acestei măsuri s-a îmbolnăvit şi a avut de suferit pe plan material, astfel cum s-a întâmplat şi cu familia acestuia. De asemenea, în perioada în care avea interdicţia de a nu părăsi localitatea nu i s-a permis deplasarea în altă localitate pentru a participa la înmormântarea mamei sale, iar afacerile pe care le derula înainte de arest au avut grav de suferit (filele 800-801 dosar).

Martora G.I., audiată la cererea reclamantului, a declarat că după arestarea acestuia atât reclamantul, cât şi soţia acestuia s-au îmbolnăvit, iar familia lor a pierdut toate bunurile materiale de valoare pe care le deţinea. Din informaţiile furnizate martorei de reclamant şi soţia acestuia, reclamantul a fost presat de organele de anchetă, iar condiţiile din locurile în care a fost deţinut erau foarte grele (fila 806 dosar).

Tribunalul a mai reţinut de asemenea că din hotărârile judecătoreşti şi informaţiile din aplicaţia ECRIS depuse în cursul judecăţii, rezultă că din dosarul penal nr.40/P/2003 în care se dispusese măsura arestului preventiv au fost disjunse mai multe dosare penale în care reclamantul a suferit şi condamnări definitive la pedepse privative de libertate, astfel cum s-a întâmplat prin decizia penală nr.5 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr.4219/85/2008. În prezent, reclamantul execută această pedeapsă, iar din dezbaterile din şedinţa publică din 3 septembrie 2014 a rezultat că până în prezent reclamantul nu a solicitat instanţei să analizeze posibilitatea deducerii perioadei arestului preventiv din pedeapsa definitiv aplicată.

Cu privire la temeiul de drept aplicabil pretenţiei reclamantului, tribunalul a constatat că atât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare a reclamantului în procesul penal în care fusese arestat preventiv, cât şi pe parcursul judecăţii, a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr.135/2010, potrivit Legii nr.255/2013, care conţine dispoziţii parţial diferite cu privire la instituţia juridică a reparării pagubei cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Se ridică astfel problema aplicării în timp a celor două categorii de norme, iar cu privire la aceasta tribunalul a apreciat că speţei de faţă îi rămân aplicabile prevederile înscrise în vechiul Cod de procedură civilă, întrucât în privinţa răspunderii

70

statului pentru erorile menţionate, textele din acest cod conţin dispoziţii de drept material care nu sunt supuse principiului aplicării imediate.

Potrivit art.504 din vechiul Cod de procedură civilă, enunţat în totalitate în cererea de chemare în judecată, „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

În raport de situaţia de fapt expusă mai sus, tribunalul a apreciat că reclamantul nu se află în nici una din situaţiile expuse în textul enunţat mai sus. Astfel, în mod vădit reclamantul nu se află în situaţia vizată de alin.1 ori alin.4 al art.504, întrucât nu a fost condamnat definitiv, iar ulterior, în urma rejudecării cauzei să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de achitare şi nici nu a fost privat de libertate după ce a intervenit prescripţia amnistia ori dezincriminarea faptei.

Cu privire la acest din urmă aliniat, instanţa a constatat că una din infracţiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în dosarul nr.15/85/2004 a fost dezincriminată prin Legea nr.69/2007, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa penală nr.160/2007, deci ulterior măsurii arestului preventiv care încetase la data de 10 ianuarie 2005.

Împrejurarea că împotriva reclamantului s-au luat măsuri procesuale preventive de privare de libertate, respectiv arestul preventiv, obligaţia de a nu părăsi localitatea şi obligaţia de a nu părăsi ţara, în cursul procesului penal finalizat cu o hotărâre definitivă de achitare impune necesitatea analizării condiţiilor prevăzute de art.504 alin.2 şi 3 din vechiul Cod de procedură civilă, texte care vor trebuie aplicate deodată, întrucât

71

prin alin.3 se reglementează situaţiile în care caracterul nelegal al restrângerii de libertate poate fi constatat.

Potrivit textului citat mai sus, un asemenea caracter trebuie stabilit prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

Instanţa civilă, învestită cu o acţiune în repararea pagubei cauzată prin erori judiciare în procesele penale nu poate analiza prin hotărârea pe care o pronunţă, caracterul nelegal al măsurii restrictive dacă prin hotărâri penale s-a stabilit legalitatea măsurii, întrucât ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii penale reglementată de art.22 din vechiul Cod penal sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile de achitare.

Cercetând hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul penal nr.15/85/2004 s-a constatat că nici una dintre instanţe nu s-a pronunţat asupra caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv. Dimpotrivă, prin decizia penală nr.9 din 10 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a reţinut că scopul preventiv instituit de art.136 din Codul de procedură penală a fost realizat, asigurându-se buna desfăşurare a procesului penal, că probele noi administrate în cursul cercetării judecătoreşti contravin aceluiaşi gen de probe din faza urmării penale şi că nu se mai justifică menţinerea în arest a reclamantului atâta vreme cât se asigură garanţii suficiente impuse de Curte (respectiv obligaţia de a nu părăsi localitatea) pentru prezentarea sa la proces. De asemenea, în hotărârile anterioare pronunţate în dosarul penal menţionat prin care s-a menţinut măsura arestului sau au fost respinse cererile de revocare – înlocuire s-a reţinut caracterul legal al acestei măsuri.

În consecinţă, în lipsa constatării caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv în formele prevăzute de lege şi constatând că în principiu temeiurile unei astfel de măsuri sunt diferite de cele ale unei judecăţi în fond cu privire la acuzaţii (în sensul că prin hotărâre de fond instanţa stabileşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, pe când pentru dispunerea măsurii arestului preventiv sunt suficiente numai indicii temeinice că s-ar fi săvârşit o infracţiune), tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele reparării pagubei pretinse de reclamant.

72

Din perspectiva acţiunii supusă jurisdicţiei instanţei civile, instanţa a apreciat că prevederile art.5 din Convenţia europeană a drepturilor omului ratificată de România prin Legea nr.30/1994 nu conţin dispoziţii mai favorabile pentru reclamant.

Astfel în ocrotirea dreptului fundamental la libertate, Convenţia enumeră în art.5 cazurile în care lipsirea de libertate este considerată legitimă, relevând astfel caracterul excepţional al acesteia, respectiv: „a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”

Or, măsura dispusă împotriva reclamantului a fost luată în baza unei hotărâri a unei instanţe şi permisă de legislaţia internă în situaţia în care există suficiente temeiuri pentru a bănui că persoana a săvârşit o infracţiune şi este în măsură să influenţeze ancheta. De altfel, măsura arestului preventiv al reclamantului a fost dispusă în întregime după momentul aplicării Convenţiei, iar aplicarea art.5 alin.1 din aceasta trebuie raportată la caracterul legal ori nelegal al măsurii pe care instanţa civilă l-ar fi putu analiza numai în lipsa oricărei analize a instanţei penale.

Împrejurarea că reclamantul a fost arestat preventiv şi ulterior achitat nu reprezintă în mod automat un argument pentru caracterul nelegal al măsurii, astfel cum s-a statuat şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Labita vs.Italia).

În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.

73

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, motivând că nu poate analiza caracterul nelegal al măsurii restrictive de libertate dacă prin hotărâri penale s-a stabilit legalitatea măsurii, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii penale, reglementată de dispoziţiile art.22 din vehicul Cod penal, sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile de achitare.

Această statuare a instanţei este greşită, deoarece norma din art.22 invocată se referă la cu totul alte aspecte, decât cele pentru care a fost învestită instanţa de fond, respectiv priveşte situaţia în care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

În materie penală, autoritatea de lucru judecat vizează hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în cauze în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu, ori prin plângerea persoanei interesate

Încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive se bucură de o autoritate de lucru judecat, limitată în timp, astfel că hotărârea penală la care face referire instanţa de fond nu dobândeşte autoritate de lucru judecat faţă de fondul cauzei;

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit situaţia de fapt şi a interpretat în mod greşit legea, dar şi probele administrate în cauză.

Argumentul în raport de care a fost respinsă acţiunea, respectiv acela că prin hotărârile penale, instanţele – Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - nu s-au pronunţat în mod expres cu privire la arestarea nelegală a apelantului, este contrar normelor legale. Apelantul a învestit instanţa cu cerere de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, întrucât a fost arestat nelegal pentru o perioadă de 572 zile, nelegalitate ce rezultă tocmai din soluţia de achitare pronunţată de instanţele evocate.

Atât vechiul, cât şi noul Cod de procedură penală prevăd în mod imperativ repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară şi de privare nelegală de libertate, această privare nelegală impunându-se a fi stabilită prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, învestită cu judecarea cauzei, astfel că soluţia de achitare pronunţată de Tribunalul Sibiu şi menţinută de ambele instanţe superioare,

74

Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îndeplineşte această cerinţă, respectiv hotărârea este definitivă.

Nelegalitatea arestării preventive rezultă tocmai din soluţia de achitare, fără a avea importanţă temeiul achitării.

Confirmarea dată de procuror sau de instanţa de judecată învestită să judece luarea, prelungirea şi menţinerea arestării preventive, nu oferă caracterul de legitimitate impus de lege unei astfel de măsuri privative de libertate, acestea fiind preventive.

Instanţa de fond a interpretat greşit legea atunci când a invocat cauza Labita c.Italiei pe care a reţinut-o şi ca argument al soluţiei, deşi respectiva cauză se referă la art.3 din CEDO, referitor la interzicerea torturii şi nicidecum la art.5 paragraful 5 din Convenţie, privitor la dreptul la libertate şi siguranţă, temei care priveşte în mod direct acţiunea formulată.

Instanţa a încălcat art.5 alin.5 din CEDO, potrivit cu care orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor legale, are dreptul la reparaţii.

În măsura în care normele naţionale permit obţinerea unei reparaţii pentru deţinere ilegală, chiar dacă ea face distincţie între suma ce poate fi acordată după achitarea de fond şi suma ce se acordă în caz de constatare a nelegalităţii deţinerii preventive, cerinţele art.5 paragraful 5 sunt îndeplinite, conform CEDH 18 decembrie 2002, CEDH 3 iunie 2003 şi dispozitivul Curţii pct.3-7 şi 11 lit.a).

Prin concluziile scrise, pârâtul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că reclamantul nu se afla în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art.504 raportat la dispoziţiile art.10 lit.j) Cod procedură penală, nefiind îndeplinite cerinţele art.504-506 Cod procedură penală, respectiv art.538-541 din noul Cod de procedură penală, întrucât nu este vorba despre o eroare judiciară, reclamantul nefiind privat în mod nelegal, ci măsura arestării preventive a fost confirmată şi menţinută de către instanţele de judecată.

S-a arătat că în conformitate cu practica Î.C.C.J. în aplicarea prevederilor art.504 alin.3 Cod procedură penală, în mod greşit instanţa a realizat ea însăşi evaluarea caracterului nelegal al măsurii preventive, cu încălcarea puterii de lucru judecat, a dezlegărilor date de instanţele penale care s-au pronunţat asupra legalităţii şi temeinicie măsurilor procesuale restrictive de libertate dispuse.

Prin decizia nr. 327/23.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de reclamantul M.I., aflat în stare de

75

detenţie la Penitenciarul Colibaşi, judeţul Argeş, fiul lui D. şi M., născut la data de 26.06.1955, împotriva sentinţei civile nr.977/3 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, în dosarul nr.3796/90/2013, intimat fiind pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În cauză, reclamantul a fost arestat preventiv la data de 19.06.2003, măsura prelungindu-se din 30 în 30 de zile, până la data de 10.01.2005, dată la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus revocarea acestei măsuri.

Prin sentinţa penală nr.160/27 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Sibiu, Secţia penală, reclamantul a fost achitat în baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.a), c) şi d) Cod procedură penală, pentru faptele reţinute în sarcina acestuia.

Prin decizia penală nr.13/A/12.02.2010, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, a admis apelurile formulate de DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi de partea civilă BCR S.A. împotriva sentinţei penale nr.160/27.07.2007, şi în ceea ce priveşte pe reclamant a dispus, achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.d) Cod procedură penală, această soluţie fiind păstrată, în ceea ce-l priveşte pe reclamant prin decizia nr.3875/2.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală prin respingerea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. - DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia.

Instanţa de fond a respins acţiunea pentru considerentul că prin hotărârea penală de achitare a reclamantului nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestului preventiv, ea însăşi neputând analiza acest caracter prin hotărârea pe care a pronunţat-o, întrucât ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii penale reglementată de dispoziţiile art.22 din vehicul Cod penal, sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile de achitare.

Această soluţie a instanţei de fond este nelegală.Potrivit dispoziţiilor art.504 alin.2 Cod procedură

penală, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În alin.3 se prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere

76

de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit.j).

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, textele de lege ce vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei Convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art.11 şi art.20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art.5 din Convenţie, care în Paragraful 1 lit.c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de asemenea art.5 Paragraful 5 din Convenţie care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării.

Instanţa de fond a apreciat că măsura arestării preventive luată de organul competent nu a fost revocată, deşi a făcut obiectul unor contestaţii, astfel că în lipsa constatării caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv în formele prevăzute de lege, nu sunt îndeplinite cerinţele reparării pagubei pretinse se reclamant.

Legiuitorul, prin norma cuprinsă în art.504 alin.3 Cod procedură penală nu a avut în vedere confirmarea dată de instanţa de judecată investită să judece luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.

Este greşită statuarea instanţei de fond în sensul că art.504 alin.3 Cod procedură penală condiţionează dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii măsurii arestării preventive în hotărârea definitivă de achitare.

Din normele procedurale evocate, rezultă că legiuitorul face distincţie între cele două ipoteze, care dau dreptul la reparaţie şi anume condamnarea definitivă, urmată de achitare

77

în rejudecare şi, privarea de libertate, respectiv restrângerea de libertate în mod nelegal.

Pentru cea de-a doua ipoteză, legiuitorul a prevăzut cerinţe speciale în sensul că restrângerea de libertate în mod nelegal să fie stabilită după caz fie prin ordonanţa procurorului, fie prin hotărârea definitivă de achitare, respectiv încetare a procesului penal în ipoteza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

În speţă, recurentul-reclamant a fost achitat în baza art.10 lit.d), reţinându-se că fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Analizarea de către instanţa civilă a legalităţii măsurii de arestare preventivă aplicată reclamantului excede cadrului instituit prin dispoziţiile alin.3 al art.504 Cod procedură penală, această atribuţie revenind doar procurorului sau instanţei penale; în speţă instanţa penală a pronunţat o hotărâre de achitare ale cărei efecte se extind şi asupra măsurilor preventive dispuse anterior, în sensul că acestea nu pot fi altfel calificate decât nelegale.

Pentru plata despăgubirilor, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres constatarea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, ci a apreciat că simpla soluţie de achitare este suficientă pentru a se angaja răspunderea civilă a statului.

Instanţa de fond a interpretat dispoziţia art.504 alin.3 Cod procedură penală, contrar voinţei legiuitorului, atunci când a reţinut că se impune constatarea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, aprecierea fiind de natură să conducă la neevocarea fondului cauzei.

În altă ordine de idei, chiar dacă s-ar analiza măsura luând în considerare jurisprudenţa CEDO, s-ar ajunge la concluzia nelegalităţii acesteia.

Astfel, în jurisprudenţa CEDO s-a apreciat că autoritatea care a luat o măsură preventivă trebuie să arate motivele concrete care au justificat-o, nefiind suficientă doar redarea generică a textelor de lege din Codul de procedură penală.

Pe de altă parte, CEDO a considerat întotdeauna că privarea de libertate este o măsură atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au apărut ca insuficiente pentru apărarea intereselor personale ori publice, care au impus detenţia persoanei în cauză.

În acelaşi timp, pentru situaţiile în care aplicarea măsurii detenţiei apare ca îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de legea naţională, jurisdicţia europeană a decis în sensul că

78

principiul proporţionalităţii impune respectarea unui just echilibru între necesitatea respectării acestei obligaţii într-o societate democratică şi importanţa deosebită a dreptului la libertatea persoanei (CEDH, 25 septembrie 2003, Vasileva v.Danemark). Spre a verifica dacă acest echilibru a fost respectat, Curtea a luat întotdeauna în considerare factorul timp (CEDH, Mc.Veigh et autres c/Royaume-Uni). Altfel spus, în aplicarea acestei dispoziţii a Convenţiei, principiul proporţionalităţii este respectat numai atunci când detenţia pe care el o permite nu este prelungită în timp în mod nerezonabil de către autorităţile naţionale, caz în care ea ar devenit arbitrară.

De altfel, nelegalitatea privării de libertate este de necontestat, ea rezultând din considerentele hotărârilor penale pronunţate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul dispoziţiilor art.10 lit.d) Cod procedură penală, astfel că în mod nejustificat instanţa de fond a reţinut ca nefiind incidente dispoziţiile art.504 alin.3 Cod procedură penală şi implicit neîndreptăţirea reclamantului de a i se acorda daune materiale şi morale.

În raport de cele reţinute a fost admis apelul, în temeiul art.480 alin.3 Cod procedură civilă, anulată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, potrivit cererii apelantei, prilej cu care instanţa de fond va ţine cont de dezlegarea dată în apel, în sensul că măsura achitării este suficientă pentru a se aprecia asupra răspunderii civile a statului.

11. Concedierea colectivă dispusă de angajatorul aflat în procedura insolvenţei.

Art.68 şi următoarele din Codul muncii Art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind insolvenţa

După data deschiderii procedurii insolvenţei, administratorul judiciar dispune desfacerea contractelor individuale de muncă de urgenţă fără a mai parcurge procedura concedierii colective prevăzută de art.68 şi următoarele din Codul muncii, însă cu respectarea termenului de preaviz prevăzut în favoarea personalului concediat de 15 zile lucrătoare.

Perioadele de excepţie reglementate de art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind insolvenţa au scopul

79

simplificării procedurii prealabile a concedierii colective, dar nu exclud respectarea celorlalte reguli de natură a evita săvârşirea unui abuz în legătură cu încetarea contractului individual de muncă.

(Decizia civilă nr.486/16.03.2015)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 22.07.2013, M.M.C. în contradictoriu cu S.C. P.E.E.H. H. S.A. prin administrator judiciar E. SPRL a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze decizia de concediere nr.2015/10.06.2013, iar în urma acestei sancţiuni să fie reintegrat contestatorul pe postul de inginer, iar intimata să fie obligată la plata integrală a drepturilor salariale actualizate în raport de rata inflaţiei până la integrarea efectivă.

În motivarea cererii s-a arătat că în cadrul intimatei, contestatorul a ocupat funcţia de inginer până la data concedierii dispusă în baza art.65 din Codul muncii.

Măsura concedierii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.65 Codul munci, întrucât desfiinţarea postului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

De asemenea, nu s-au respectat criteriile de selectare a salariaţilor care urmau să fie concediaţi, această operaţie nerezultând din cuprinsul deciziei, contestatorul îndeplinind condiţiile profesionale pentru ca să fie preferat celorlalţi salariaţi.

Decizia de concediere este nelegală şi sub aspectul că nu este motivată în fapt şi în drept.

Prin întâmpinare, intimata s-a apărat arătând în esenţă că, urmare a unei măsuri de reorganizare cu scopul eficientizării activităţii sale a dispus desfiinţarea postului ocupat de către contestator, această măsură având la bază o cauză reală şi serioasă.

Desfiinţarea postului a fost una efectivă fiindcă din organigrama aprobată rezultă suprimarea sa.

În raport de starea intimatei aceea de insolvenţă, în baza art.76 alin.1 lit.c din Codul muncii nu era obligată să respecte procedura reglementată de art.69 – 73 privind informarea şi consultarea salariaţilor în legătură cu procedura concedierii colective, singura obligaţie a angajatorului fiind aceea de a respecta dreptul de preaviz al salariatului.

Din cuprinsul deciziei de concediere nu rezultă criteriile prevăzute de art.76 alin.1 lit.c întrucât în cauză au fost aplicabile dispoziţiile art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006,

80

derogatorii de la dispoziţiile Codului muncii, care nu obligă la o asemenea menţiune.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.1775/15.10.2014, a respins contestaţia ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că administratorul judiciar în baza unei analize tehnico-economice a emis decizia nr.1503/20.05.2013 prin care a aprobat noua structură organizatorică şi statul de funcţii pentru Sucursala Hidroelectrica Curtea de Argeş, din care rezultă redimensionarea activităţii Serviciului de mentenanţă unde contestatorul îndeplinea funcţia de inginer.

Măsura reorganizării a fost dispusă pentru a se eficientiza activitatea societăţii intrată în procedura generală a insolvenţei, situaţie care a justificat măsura concedierii, procedura fiind reglementată de regulile speciale cuprinse în art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006, derogatorie de la dispoziţiile Codului muncii.

Singura condiţie impusă de lege pentru valabilitatea concedierii şi respectată de intimată a fost aceea a respectării dreptului de preaviz.

Împotriva hotărârii a formulat apel contestatorul pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea căruia a arătat în esenţă că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, în sensul că nu a observat efectul reorganizării asupra Biroului de mentenanţă şi nu asupra serviciului de mentenanţă în care intimatul îşi îndeplinea funcţia de inginer.

Din organigramă a rezultat desfiinţarea Biroului de mentenanţă, postul ocupat de contestator fiind ocupat de unul dintre salariaţii acestui birou, ceea ce presupune că măsura desfiinţării nu a fost una efectivă potrivit condiţiilor reglementate de art.65 din Codul muncii.

Prima instanţă a făcut o interpretare greşită şi a dispoziţiilor art.85 alin.6 din Legea nr.85/2006, atunci când a reţinut că singura condiţie pe care angajatoarea trebuia să o îndeplinească în vederea concedierii contestatorului era aceea a respectării dreptului de preaviz.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei tribunalului pentru argumentele expuse pe larg în conţinutul actului procedural.

Prin decizia civilă nr. 486/16.03.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de contestator; a schimbat sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.2015/10.06.2013; a repus părţile în situaţia anterioară,

81

obligând pe intimată să reintegreze contestatorul în funcţia anterioară concedierii şi să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi până la data reintegrării efective; a obligat intimata la plata a 2000 lei, cheltuieli de judecată contestatorului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

După deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii comerciale H. SA, prin sentinţa civilă nr.7222/20.06.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, administratorul judiciar a adoptat decizia nr.1419/20.05.2013, prin acre a aprobat o nouă structură organizatorică transformând şi desfiinţând posturi pentru a eficientiza activitatea acesteia şi pentru a reduce unele costuri aşa cum s-a motivat actul evocat.

În urma operaţiei reorganizării prin decizia nr.2015/10.06.2013 s-a dispus concedierea contestatorului M. M. C., cu motivarea desfiinţării postului de inginer pe care l-a ocupat în cadrul serviciului mentenanţă la nivelul SH Curtea de Argeş.

Contestatorul a criticat măsura concedierii şi pentru motivul că nu au fost îndeplinite condiţiile revăzute de art.65 Codul muncii, potrivit cu care concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cu consecinţa încetării contractului individual de muncă, se dispune pentru ipoteza desfiinţării locului de muncă pentru o cauză reală şi serioasă.

În plus de condiţia legalităţii desfiinţării locului de muncă aceea a cauzei reale şi serioase, legiuitorul a prevăzut ca măsura să fie una efectivă potrivit dispoziţiilor art.65 alin.2 din Codul muncii.

Desfiinţarea locului de muncă a fost motivată de către contestatoare ca fiind consecinţa măsurilor organizatorice dispuse în procedura insolvenţei cu scopul de a eficientiza activitatea societăţii.

Este incontestabil că administratorul judiciar a dispus măsuri de reorganizare a structurii societăţii desfiinţând şi transformând posturi cu scopul urmărit în procedura insolvenţei deschisă de Tribunalul Bucureşti, ceea ce presupune că o asemenea operaţie a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

Legalitatea deciziei de concediere trebuie să fie analizată nu numai sub aspectul cauzei care a dus la desfiinţarea postului, dar şi sub aspectul ca măsura să fi fost una efectivă, respectiv din organigrama societăţi, postul ocupat de salariat să fi fost suprimat în mod real.

82

Analizând organigramele aprobate înainte şi după concediere se reţine că prin decizia nr.1503/20.05.2013 s-a aprobat structura organizatorică şi statul de funcţii pentru Sucursala H. Curtea de Argeş cu un număr de 600 de posturi.

Potrivit organigramei, anterior reorganizării Serviciul mentenanţă era prevăzut cu un număr de 7 posturi, unul dintre acestea fiind ocupat de apelant în funcţia de inginer, iar Biroul mentenanţă era prevăzut cu un număr de patru posturi.

Din organigrama aprobată prin decizia nr.1503/20.05.2013 a rezultat redimensionarea activităţii serviciului de mentenanţă şi desfiinţarea activităţii biroului de mentenanţă, operaţie în urma căreia Serviciul a rămas cu 5 posturi.

După desfiinţarea „Biroului de mentenanţă”, personalul acestui birou a fost trecut la „Serviciul de mentenanţă”, îndeplinind şi atribuţiile de inginer pe care le-a avut apelantul contestator anterior concedierii.

Trecerea personalului de la biroul mentenanţă la Serviciul mentenanţă cu îndeplinirea aceloraşi atribuţii, pune în discuţie desfiinţarea efectivă a postului ocupat de către contestator, această măsură îndeplinind condiţia evocată numai în măsura în care din organigramă a fost suprimată în mod real.

Existenţa postului de inginer în organigrama aprobată după măsura concedierii nu conduce la concluzia că a avut loc o desfiinţare efectivă a postului, măsura dispusă de către administratorul judiciar având efectul desfiinţării Biroului de mentenanţă şi a redimensionării serviciului de mentenanţă.

Redimensionarea unui serviciu reprezintă atributul exclusiv al societăţii care apreciază asupra celor mai eficiente măsuri pentru organizarea activităţii economice în vederea atingerii scopurilor propuse, însă operaţia de reorganizare nu trebuie să fie făcută în dauna intereselor legitime ale salariaţilor, ci respectând condiţiile în care se poate dispune asupra raporturilor juridice de muncă, modificându-le sau încetând contractele individuale de muncă potrivit legii.

Intimata s-a apărat invocând dispoziţiile legii speciale derogatorii de la dreptul comun privind concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului

Potrivit art.86 din Legea nr.85/2006, după deschiderea procedurii insolvenţei desfacerea contractelor individuale de muncă se dispune de urgenţă de către administratorul judiciar fără a se mai parcurge procedura concedierii colective cu respectarea dreptului de preaviz de 15 zile lucrătoare prevăzut în favoarea personalului concediat.

83

Procedura concedierii colective în sensul informării, a consultării salariaţilor şi a altor operaţii în legătură cu această măsură este reglementată de dispoziţiile art.68 şi următoarele din codul muncii, în raport de dispoziţiile speciale cu aplicare prioritară fiind înlăturată în situaţia salariaţilor concediaţi de către administratorul judiciar.

Existenţa unei situaţii speciale în care se află angajatorul aceea a insolvenţei justifică numai simplificarea procedurii concedierii renunţându-se la unele măsuri premergătoare încetării contractului individual de muncă, însă angajatorul are obligaţia să respecte toate drepturile salariatului, astfel ca măsura sa să nu aibă un caracter arbitral.

Sub acest aspect, contestatorul a criticat legalitatea măsurii pentru că angajatorul nu s-a referit la niciun criteriu de selectare a personalului ceea ce conduce la concluzia unei măsuri discreţionare, încălcându-se dispoziţiile art.76 lit.c din Codul muncii.

Una dintre menţiunile deciziei de concediere cu caracter obligatoriu şi prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute este aceea referitoare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate potrivit art.69 alin.2 lit.d Codul muncii, text de lege aplicabil numai în cazul concedierilor colective.

Dispoziţiile art.69 alin.2 lit.d sunt cuprinse în procedura exclusă de la concedierea dispusă în procedura insolvenţei, însă normele pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a reglementat în mod derogatoriu au fost acelea a consultărilor pe care angajatorul le are cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la măsuri adoptate pentru atenuarea consecinţelor concedierii, precum şi la criteriile avute în vedere potrivit legii în vederea concedierii.

Legiuitorul derogând de la dreptul comun a înţeles să excludă numai consultările angajatorului cu sindicatul nu şi criteriile de departajare în raport de care în cazul contestaţiei, instanţa poate să aprecieze asupra caracterului obiectiv al măsurii încetării contractului individual de muncă.

Urmare a redimensionării serviciului de mentenanţă, intimata avea sarcina să justifice de ce a preferat salariaţii biroului acestui serviciu, contestatorului, selectarea urmând a se face numai cu respectarea criteriilor de performanţă profesională şi conduită a salariatului în raporturile de muncă cu angajatoarea şi ceilalţi salariaţi.

Din conţinutul deciziei de concediere lipsesc menţiunile obligatorii privind criteriile ordinii de prioritate, astfel că şi din acest punct de vedere măsura încetării contractului

84

individual de muncă nu este legală, argumente în raport de care, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost admis apelul, în sensul schimbării sentinţei şi admiterii contestaţiei, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Ca urmare a culpei sale procesuale, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în baza art.453 Cod procedură civilă.

12. Asigurarea obligatorie prin efectul legii a persoanelor care realizează venituri din activităţi profesionale

Art.6 pct. I, II, III şi IV lit. a, b, c, d din Legea nr.263/2010

În sistemul public de pensii sunt asiguraţi obligatoriu, prin efectul legii persoanele care realizează venituri din activităţi profesionale.

Reglementând cazul de asigurare obligatorie, legiuitorul s-a referit la alte persoane decât acelea prevăzute de art.6 pct. I, II, III şi IV lit. a, b, c, d din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, fără nici o referire la actul în baza căruia au fost dobândite veniturile, respectiv dacă persoana care a desfăşurat activitatea profesională a încheiat un contract individual de muncă sau o altă convenţie civilă.

(Decizia civilă nr.384/02.03.2015)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 07.02.2014, contestatorul M. A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.338752/17.01.2014, emisă de intimata C.J.P. Argeş, privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, decizie pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

Motivând cererea, contestatorul a arătat că decizia priveşte debitul în cuantum de 9.306 lei, reprezentând pensie de asigurări sociale încasată pe perioada 01.04.2013-31.12.2013, apreciată de intimată ca încasată necuvenit întrucât în aceeaşi perioadă a figurat ca cenzor în cadrul C.A.R. a Inspectoratului Silvic Judeţean Argeş, funcţie pentru care a încasat o indemnizaţie lunară de aproximativ 130 lei.

A mai arătat contestatorul că activitatea desfăşurată în cadrul C.A.R. a Inspectoratului Silvic Judeţean Argeş nu a avut la bază un contract individual de muncă, ci statutul C.A.R. care prevede că cenzorii, alcătuind Comisiile de Cenzori, sunt aleşi de

85

Adunarea Generală a membrilor C.A.R. care stabilesc totodată şi cuantumul indemnizaţiilor.

Formulând întâmpinare la data de 25.06.2014, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că, la cerere, prin decizia nr.338752/20.05.2013 contestatorul a fost înscris la pensie anticipată parţială, suspendată prin decizia contestată în temeiul disp.art.114 alin.1 lit.b raportat la art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr. 263/2010.

Precizează intimata că suspendarea a fost determinată de declararea greşită efectuată de C.A.R. a I.S.J. Argeş în declaraţiile nominale depuse la Casa de Pensii, în sensul folosirii termenului de „salariat” în loc de „cenzor”, culpă străină de persoana intimatei care nu poate face modificări în baza de date a unităţii aşa-zise angajatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 1807/17.10.2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.338752/17.01.2014.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost beneficiarul unei pensii anticipate parţiale, pensie stabilită conform deciziei nr.338752/20.05.2013, realizând în acelaşi timp venituri din activitatea de cenzor.

Prin decizia nr.338752/17.01.2014 s-a dispus de către intimată constituirea în sarcina contestatorului a unui debit în cuantum de 9.306 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit în perioada 01.04.2013 – 31.12.2013.

În motivarea acestei decizii, intimata a menţionat că în conformitate cu art.114 alin.1 lit.b din Legea nr.263/2010, în perioada 01.04.2013 – 31.12.2013 s-au plătit şi încasat necuvenit drepturi în sumă totală de 9.306 lei, reprezentând pensie de asigurări sociale, plata necuvenită a drepturilor fiind generată de faptul că beneficiarul pensiei se regăseşte în situaţia prevăzută la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV, mai exact fie a desfăşurat activitate în perioada de referinţă pe baza unui contract individual de muncă, fie a desfăşurat activitate în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, sau este membru cooperator într-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale cărui drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu cele ale persoanelor de la pct.I, fie a realizat un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

86

Verificând înscrisurile cauzei (fila 3), instanţa a constatat că, în perioada 01.04.2013-31.12.2013, numitul Mihai Aurel a îndeplinit în cadrul C.A.R. a I.S.J. Argeş funcţia de cenzor. Activitatea acestuia nu a avut la bază un contract individual de muncă, ci statutul C.A.R. întocmit în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.122/1996, statut potrivit căruia cenzorii, alcătuind Comisiile de Cenzori, sunt aleşi de Adunarea Generală a membrilor C.A.R. care stabilesc totodată şi cuantumul indemnizaţiilor.

Prin urmare, contestatorul nu se regăseşte în niciuna din situaţiile prevăzute de art.6 alin.1 pct.I, II sau IV din Legea nr.263/2010, nici chiar în cea reglementată la pct.I, întrucât acesta nu a avut întocmit contract individual de muncă. De altfel, şi intimata învederează instanţei că decizia contestată are la bază eroarea comisă de C.A.R. a I.S.J. Argeş care cu prilejul comunicării către intimată a declaraţiilor nominale privitoare la persoana contestatorului, în vederea achitării către bugetul de stat şi bugetul de asigurări sociale a contribuţiilor aferente, l-a denumit pe acesta „salariat” – conducând la ideea comună de angajat cu contract de muncă – în loc de cenzor.

Pe cale de consecinţă, apreciind că disp.art.114 alin.1 lit.b, raportat la art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr. 263/2010, nu sunt incidente în speţa de faţă, instanţa a apreciat acţiunea întemeiată, dispunând anularea deciziei nr.338752/17.01.2014.

Împotriva sentinţei în termen legal a formulat apel intimata C.J.P. Argeş, pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art.6 alin.1 pct.4 din Legea nr.263/2010.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe pentru argumentele arătat în actul procedural.

Prin decizia civilă nr. 384/02.03.2015, instanţa de apel a

reţinut următoarele:Apelanta a reţinut în sarcina intimatului un debit în

sumă de 9.306 lei reprezentând pensia încasată fără temei legal în perioada 01.04.2013 – 13.12.2013, în sensul că acesta a fost înscris la pensie anticipată parţial cumulând drepturile de asigurări sociale cu venituri realizate din activitatea de cenzor, veniturile depăşind limita prevăzută de art.6 alin.1 pct.1, 2 şi 4 din Legea nr.263/2010.

Cu privire la dreptul intimatului de a cumula pensia cu alte venituri, instanţa de fond a reţinut că activitatea de cenzor a

87

fost îndeplinită de către acesta dinainte în lipsa unui contract individual de muncă, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile la care se referă art.6 din Legea nr.263/2010 pentru care să fie obligatorie plata contribuţiilor de asigurări sociale.

În perioada 01.04.2013 – 31.12.2013, contestatorul a îndeplinit în cadrul CAR a Inspectoratului Silvic Judeţean Argeş funcţia de cenzor, pentru care i-a fost plătită suma de 9.306 lei.

În sistemul public de pensii, beneficiarul unei pensii anticipate sau anticipate parţial poate să cumuleze dreptul de asigurări sociale cu alte venituri, în condiţiile art.6 şi art.114 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Pensia se suspendă începând cu luna următoare celei în care au intervenit cauzele la care se referă în mod limitativ dispoziţiile art.114 lit.a –k din Legea nr.263/2010, una dintre acestea fiind situaţia prevăzută de art.6 alin.1 pct.I, II sau IV din actul normativ evocat.

Dispoziţiile art.6 din Legea nr.263/2010 reglementează situaţiile în care în sistemul public de pensii persoanele sunt asigurate în mod obligatoriu prin efectul legii.

Potrivit art.6 pct.IV, lit.e) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii şi acele persoane care realizează venituri din activităţi profesionale, legiuitorul nefăcând vreo referire în legătură cu actul în baza cărora se obţin astfel de venituri, respectiv dacă persoana a încheiat un contract individual de muncă sau o altă convenţie.

Reglementarea cuprinsă în art.6 pct.IV lit.e din acest act normativ are o formă generală în sensul că face referire la alte persoane şi la orice venit cu menţiunea de a fi dobândit din activităţi cu caracter profesional.

Intimatul a îndeplinit atribuţiile de cenzor în cadrul CAR a I.S.J. Argeş, în raport de cunoştinţele sale profesionale, veniturile obţinute fiind în legătură cu acestea, astfel că se încadrează la situaţia reglementată de art. 6 pct.IV, lit.e din Legea nr.263/2010, cuantumul veniturilor pentru a putea fi cumulat cu pensia fiind condiţionat de nivelul venitului brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de patru ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale.

Fiindcă a fost depăşit venitul la care se referă art.6 pct.IV din Legea nr.263/2010, intimatul nu mai avea dreptul să primească şi sumele reprezentând dreptul la pensie anticipată parţial, din luna următoare celei în care a intervenit această situaţie, aşa după cum în mod corect a apreciat şi apelanta.

88

Pentru toate aceste argumente a admis apelul în sensul că se va schimba sentinţa cu consecinţa respingerii contestaţiei, ca nefondată.

13. Efectele suspendării contractului individual de muncă asupra termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii.

Art. 252 alin.1 Codul muncii

Suspendarea Contractului individual de muncă are ca efect şi suspendarea termenelor în legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea acestui act, cu excepţia situaţiilor când raporturile juridice de muncă încetează de drept.

Termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă prevăzut de art.252 alin.2 Codul muncii, este unul în legătură cu încetarea contractului, fiind suspus efectelor suspendării potrivit art.49 alin.6 din acelaşi cod.

(Decizia civilă nr. 379/02.03.2015)

Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2013, contestatorul B.V. a formulat, în contradictoriu cu intimata SC OMV Petrom SA, contestaţie împotriva deciziei nr.711/20.08.2013, solicitând anularea acestei decizii, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la data soluţionării cererii.

În motivare, reclamantul a arătat că a fost angajatul societăţii intimate, fiind concediat pe motiv că ar fi fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros aparţinând pârâtei. În realitate, însă, a observat două persoane încărcând într-un autoturism nişte fier pe care îl luau de pe marginea drumului şi, recunoscând că aparţine societăţii, pentru a fi premiat, a încărcat respectivul material în autoturismul propriu pentru a-l transporta înapoi la societate, însă a fost văzut de nişte persoane cu care este în relaţii de duşmănie care au anunţat poliţia, fiind depistat în trafic cu acest material înainte de a ajunge la sediul pârâtei. Cu toate acestea, apărările sale au fost înlăturate de angajator.

Decizia de concediere este nulă întrucât, la momentul aplicării sancţiunii disciplinare trecuseră 6 luni de la săvârşirii

89

faptei, dreptul angajatorului fiind deci prescris. De asemenea, actul încalcă dispoziţiile art.252 Codul muncii, întrucât menţionează eronat că termenul de contestaţie a deciziei este de 45 de zile, corect fiind 30 de zile. În plus, decizia este lovită de nulitate şi pentru că lipseşte vinovăţia salariatului în săvârşirea faptei, iar pârâta nu a avut în vedere la aplicarea sancţiunii comportamentul său în societate, dat fiind că nu a mai fost sancţionat niciodată. De asemenea, nu s-a ţinut seama că este divorţat şi că are un copil minor în întreţinere.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat anularea cererii de chemare în judecată, întrucât lipseşte semnătura contestatorul, iar pe fond a apreciat neîntemeiată contestaţia, arătând că reclamantul a încălcat cu vinovăţie dispoziţiile art.138 alin.1 lit.h) din CCM Petrom, art.3.2 alin.1 şi art.5.5 lit.d) din Regulamentul Intern. Or, respectarea normelor de disciplină a muncii constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea raporturilor de muncă, generând obligaţia salariatului de a respecta normele de disciplină a muncii, iar fapta săvârşită de contestator conform art.3.2 din Regulamentul Intern este o abatere disciplinară care are ca urmare desfacerea contractului individual de muncă. Mai mult, sancţiunea dispusă a avut în vedere şi politica societăţii de toleranţă zero la furturi, salariaţii fiind informaţi în acest sens.

Pârâta a mai arătat că fapta reclamantului de a-şi însuşi material feros din proprietatea unităţii reprezintă o gravă abatere disciplinară de natură să justifice măsura luată, iar constatările agenţilor de pază sunt un argument probatoriu în susţinerea temeiniciei şi legalităţii deciziei contestate. De asemenea, dreptul angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară nu era prescris, întrucât contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat ca urmare a concediului medical în care s-a aflat, fiind suspendată şi curgerea tuturor termenelor ce vizează executarea contractului, iar termenul de contestaţie menţionat în decizie este cel prevăzut de Legea nr.62/2011 ce a modificat implicit Codul muncii.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr.1661/6.10.2014 a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând următoarele:

Contestatorul a fost angajatul societăţii intimate în baza unui contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată, iar prin decizia nr.nr.711/20.08.2013, contestată în cauză, acesta a fost concediat în temeiul art.61 lit.a) Codul muncii.

Prin decizia contestată s-a dispus sancţionarea

90

contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, reţinându-se ca abatere disciplinară faptul că în data de 19.01.2013, ora 19.09, contestatorul a fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros în vederea valorificării, din zona Parcului 6 Vâlcele, materialul feros provenind din dezmembrări, apreciindu-se că reclamantul a încălcat cu intenţie următoarele dispoziţii: pct.2 şi 7 din capitolul III şi capitolul IV din fişa postului, art.136 alin.1 lit.a) şi art.138 alin.1 lit.h) din CCM încheiat la nivel de unitate, art.5 şi art.6 din CIM, art.3.2 lit.a) şi i) şi art.5.5 lit.d) din ROI şi art.2.1.1 lit.a) şi t) din Managementul abaterilor disciplinare.

Anterior emiterii deciziei de sancţionare, contestatorul a fost convocat pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la pretinsele abateri.

Analizând conţinutul deciziei de sancţionare, instanţa a reţinut că aceasta conţine toate menţiunile obligatorii cerute de dispoziţiile art.252 alin.2 Codul muncii, respectând deci condiţiile legale de formă şi conţinut.

Astfel, tribunalul nu a reţinut apărarea contestatorului privind încălcarea dispoziţiilor art.252 alin.2 lit.e) Codul muncii, întrucât intimata ar fi menţionat greşit termenul în care sancţiunea poate fi contestată, tribunalul constatând că termenul de 45 de zile de la comunicare menţionat în decizie respectă dispoziţiile art.211 lit.a) din Legea nr.62/2011.

De asemenea, faţă de nota explicativă cerută reclamantului, precum şi faţă de motivarea din decizia de concediere cu care s-au înlăturat apărările salariatului, instanţa a reţinut că cercetarea prealabilă disciplinară efectuată de intimată nu a fost una formală.

În ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.252 alin.1 Codul muncii, tribunalul a reţinut că fapta sancţionată ca abatere disciplinară a fost săvârşită la data de 19.01.2013, iar sancţiunea a fost aplicată la data de 20.08.2013, fiind depăşit, după cum a apreciat contestatorul, termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului angajatorului. Însă, în speţă, temporizarea emiterii deciziei de sancţionare disciplinară s-a datorat faptului că reclamantul s-a aflat în concediu medical începând cu data de 21.02.2013.

Or, potrivit art.49 alin.6 raportat la art.50 lit.b) Codul muncii, pe durata suspendării de drept a contractului individual de muncă ca urmare a concediului pentru incapacitate temporară de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea

91

contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că decizia de sancţionare a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.252 alin.1 Codul muncii.

Sub aspectul temeiniciei deciziei de sancţionare disciplinară, instanţa a reţinut în fapt că în data de 19.01.2013, în jurul orei 1600, contestatorul a fost depistat în trafic, în timp ce conducea autoturismul personal, cu 250 kg. de material feros în portbagaj.

Aceste aspecte de fapt sunt recunoscute şi de contestator, care a justificat existenţa materialului feros asupra sa prin aceea că l-a găsit şi dorea să-l transporte la secţie pentru a fi premiat.

Aceste apărări ale reclamantului au fost înlăturate de intimată în mod corect a apreciat instanţa, dat fiind că salariatul avea obligaţia, dacă era de bună-credinţă, să anunţe societatea despre presupusa faptă de furt pe care a împiedicat-o şi nu să scoată din incinta Parcului materialul feros.

De altfel, în faţa instanţei, reclamantul nu a propus nicio probă în susţinerea situaţiei de fapt invocate, deşi sub acest aspect avea sarcina probei.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a încălcat dispoziţiile art.138 alin.1 lit.h) din CCM încheiat la nivel de unitate, care îi interzic să scoată de pe teritoriul Petrom, prin orice mijloace, bunuri aparţinând unităţii fără documente eliberate de cei autorizaţi.

Pentru motivele arătate, instanţa a constatat că fapta reţinută în sarcina contestatorului prin decizia contestată îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.247 alin.2 Codul muncii, iar în temeiul art.247 alin.1 Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Analizând proporţionalitatea sancţiunii aplicate cu gravitatea faptei, instanţa a reţinut că au fost respectate criteriile prevăzute de art.250 alin.1 Codul muncii, intimata ţinând seama de faptul că abaterea a afectat grav disciplina muncii, precum şi un element esenţial al raporturilor de muncă, respectiv obligaţia de fidelitate a salariatului faţă de angajator, ţinând seama şi de atitudinea contestatorului de a nega săvârşirea faptei.

Pentru aceste considerente, apreciind că în cauză s-a

92

păstrat echilibrul necesar între interesele salariatului şi cele ale angajatorului, tribunalul a respins contestaţia împotriva deciziei de concediere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal contestatorul, criticând-o pentru următoarele motive:

- instanţa trebuia să analizeze cu prioritate excepţia de tardivitate invocată de contestatorul-apelant şi să constate că potrivit art.268 alin.1 din Codul muncii decizia de sancţionare a fost tardiv emisă; pârâta a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare la data de 24.01.2013, conform referatului nr.732 întocmit la această dată, astfel că trebuia să emită decizia de sancţionare într-un termen de 6 luni impus de prevederile art.268 alin.1 Codul muncii, însă, emiterea actului s-a făcut la data de 20.08.2013, după scurgerea unui termen de 7 luni.

Termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor este unul de decădere, ci nu de prescripţie, aşa cum este cel de 30 de zile, prevăzut de art.268 alin.1, pentru a fi susceptibil de întrerupere sau suspendare;

- în mod greşit instanţa de fond a constatat că fapta reţinută în sarcina apelantului îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare grave.

Instanţa nu a analizat toate elementele abaterii, împrejurarea în care a fost săvârşită, consecinţele ei, precum şi circumstanţele personale ale celui care a săvârşit-o, aşa cum impun prevederile art.250 din Codul muncii, existând astfel posibilitatea ca sancţiunea disciplinară să fie aplicată gradual în funcţie de fapta comisă şi de gradul de vinovăţie a salariatului.

Cum din conţinutul deciziei contestate se poate lesne observa că apelantul nu a fost sancţionat pentru sustragere de bunuri, în preambulul deciziei reţinându-se că a încălcat obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu la locul de muncă, în considerente se face referire la fapta de a fi fost surprins cu o cantitate de fier asupra sa, iar în dispozitivul deciziei se reţine că a fost surprins sustrăgând fierul respectiv.

Instanţa trebuia să observe că pârâta nu a reţinut niciodată că ar fi vorba despre infracţiunea de furt, întrucât fapta nu cuprinde elementele constitutive ale unei infracţiuni şi nici nu a formulat plângere penală pentru această infracţiune.

Nu s-a făcut nici dovada vinovăţiei apelantului, întrucât deşi în portbagajul autoturismului său a fost găsită o cantitate de fier vechi, nu a fost surprins în momentul sustragerii acestui material de pe teritoriul aparţinând intimatei;

- sancţiunea aplicată contestatorul are caracter excesiv, întrucât numai o abatere săvârşită cu vinovăţie de o

93

anumită gravitate justifica desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 379/02.03.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel este neîntemeiat, întrucât instanţa a analizat cu prioritate excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare, reţinând în mod corect că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.252 alin.1 din Codul muncii.

În acest sens, se constată că deşi de la data săvârşirii faptei sancţionată ca abatere disciplinară – 19 ianuarie 2013 – şi până la data aplicării sancţiunii prin decizia de sancţionare – 20 august 2013 – au trecut mai mult de 6 luni, aplicarea sancţiunii nu este tardivă, deoarece începând cu data de 21 februarie 2013 reclamantul s-a aflat în concediu medical; or, potrivit dispoziţiilor art.50 Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în situaţia concediului pentru incapacitate temporară de muncă, ceea ce înseamnă că în situaţia contestatorului, contractul acestuia de muncă a fost suspendat de drept pe perioada concediului său medical.

Dispoziţiile art.49 alin.6 din Codul muncii prevăd că în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiile în care contractul individual de muncă încetează de drept.

În speţă, prin raportarea dispoziţiilor art.49 alin.6 la cele ale art.50 lit.b) din Codul muncii, rezultă că suspendarea de drept a contractului individual de muncă a contestatorului pe perioada concediului medical, a condus, în virtutea legii, la suspendarea termenului privind încetarea contractului individual de muncă, prin desfacerea disciplinară a acestuia, astfel că decizia de sancţionare a fost emisă cu respectarea termenului de 6 luni.

Susţinerea apelantului în sensul că termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare, este neîntemeiată, câtă vreme normele legale susmenţionate se referă în mod expres la suspendarea termenului ce are legătură cu încetarea contractului individual de muncă, în cazul suspendării de drept a contractului individual

94

de muncă.Şi motivul de apel referitor la greşita reţinere în

sarcina apelantului a săvârşirii unei fapte care îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare grave, este neîntemeiat.

Contestatorul a fost sancţionat prin decizia nr.711/20.08.2013 cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în temeiul art.248 alin.1 lit.e) şi art.61 lit.a) din Codul muncii, pentru că pe data de 19.01.2013 a fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros în vederea valorificării în zona Parcului 6 Vâlcele, materialul feros provenind din dezmembrări şi fiind transportat cu maşina personală a contestatorului.

Concedierea disciplinară poate să intervină conform art.61 lit.a) Codul muncii, în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplina muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.

Contrar susţinerilor apelantului, din conţinutul deciziei de concediere se constată că acesta a fost sancţionat pentru sustragere de bunuri, în preambulul deciziei se arată că salariatul a fost surprins sustrăgând 250 kg. material feros în vederea valorificării, din zona Parcului 6 Vâlcele, material feros ce provenea din dezmembrări şi era transportat cu maşina personală a acestuia, aceeaşi menţiune regăsindu-se şi în considerentele şi dispozitivul deciziei contestate.

Câtă vreme contestatorul a fost surprins având în portbagajul maşinii personale material feros din patrimoniul intimatei, fapt recunoscut de altfel şi de către acesta, care a justificat, însă, existenţa materialului feros asupra sa prin aceea că l-a găsit şi dorea să-l transporte la secţie, pentru a fi premiat, fapta acestuia a fost corect calificată drept sustragere de material feros.

Prin niciun mijloc de probă contestatorul nu a făcut dovada susţinerilor sale în vederea justificării existenţei cantităţii de fier în portbagajul maşinii sale.

În mod corect instanţa de fond a înlăturat apărările contestatorului, întrucât acesta avea obligaţia să anunţe societatea atunci când a găsit materialul feros şi a împiedicat pe alte persoane să îl sustragă, ci nu să îşi însuşească acest bun şi să îl scoată din incinta Parcului 6 Vâlcele.

Potrivit dispoziţiilor art.138 alin.1 lit.h) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, este interzis salariaţilor să scoată de pe teritoriul societăţii, prin orice mijloace, bunuri

95

aparţinând unităţii, fără documente eliberate de către cei autorizaţi, astfel că fapta contestatorului îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare, conform dispoziţiilor art.247 alin.2 din Codul muncii.

Aşadar, tribunalul a reţinut corect în sarcina contestatorului faptul că acesta a sustras cantitatea de 250 kg. material feros în condiţiile în care acesta a susţinut că a găsit acest material şi dorea să-l transporte la o secţie de poliţie pentru a fi premiat, susţinere nedovedită de altfel, însă nu a urmat procedura specifică în asemenea situaţii, intimata dovedind faptul că în sarcina contestatorului exista obligaţia de a nu scoate de pe teritoriul acesteia bunuri aparţinând societăţii.

Faptul că autoturismul contestatorului cu care transporta materialul feros a fost depistat la o distanţă destul de mare de locul de unde s-a făcut dovada necontestată că a fost sustras acesta, este un element în plus ce se impută contestatorului şi care dovedeşte încercarea acestuia de a-şi însuşi materialul feros sustras.

Apărările din proces ale contestatorului, dar şi cele din cadrul cercetării disciplinare prealabile sunt în contradicţie cu procedura pe care acesta trebuia să o urmeze în situaţia în care ar fi găsit într-adevăr o cantitate de material feros sustrasă.

Astfel, s-a făcut dovada încălcării de către contestator a dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă-art.138 lit.h), dar şi pe cele din regulamentul intern prevăzute la art.5.5 alin.D) referitor la sustragerea sub orice formă de bunuri şi valori în legătură cu exercitarea activităţii profesionale, politica Petrom „Zero toleranţă pentru furturi”, precum şi obligaţiile sale de serviciu cuprinse în fişa postului şi în contractul individual de muncă.

Şi critica ce vizează caracterul excesiv al sancţiunii aplicate contestatorului este de asemenea neîntemeiată.

Potrivit normelor mai sus evocate, din regulamentul intern şi contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, sustragerea de bunuri din unitate este considerată abatere disciplinară; în considerarea dispoziţiilor art.250 Codul muncii sancţiunea se aplică în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de salariat, avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Faţă de faptul că abaterea disciplinară a vizat sustragerea unei mari cantităţi de bunuri, afectând disciplina

96

muncii, dar şi un alt element esenţial al raporturilor de muncă, respectiv obligaţia de fidelitate a salariatului faţă de angajator, în mod corect a reţinut instanţa de fond că există proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşită de contestator.

Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a făcut o justă apreciere în privinţa evaluării corectei aplicări a criteriului de individualizare a sancţiunii, astfel că se constată că aceasta este proporţională cu fapta săvârşită.

În raport de netemeinicia motivelor de apel invocate, apelul se priveşte ca nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă a fost respins.

14. Data suspendării plăţii pensiei, pentru cazul în care pensionarul beneficiar al unei pensii de invaliditate gr. I sau II se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute de art.6 alin.1 pct. IV din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Art.6 alin.1 pct. IV din Legea nr.263/2010

În sistemul public de pensii, plata drepturilor de asigurări sociale se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre situaţiile la care se referă dispoziţiile art.114 alin.1 lit.a-k din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Pensionarul de invaliditate, încadrat în gr.I sau II are dreptul să cumuleze pensia cu alte venituri, în măsura în care venitul brut pe an calendaristic nu depăşeşte de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat.

Criteriul de apreciere asupra dreptului de cumul a pensiei cu alte venituri îl reprezintă venitul brut dobândit zi de zi pe parcursul unui an calendaristic care se sfârşeşte la data de 31 decembrie.

Pentru depăşirea limitei veniturilor brute, suspendarea pensiei trebuie dispusă începând cu luna următoare împlinirii anului calendaristic şi nu cu data de la care pensionarul a început să dobândească veniturile.

(Decizia civilă nr.479/16.03.2015)

Prin cererea înregistrată la data de 19.12.2013, contestatorul S.N. a formulat, în contradictoriu cu intimata C.J.P. Argeş, contestaţie împotriva deciziei nr.311834/4.12.2013,

97

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acesteia şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că prin decizia contestată s-a dispus constituirea în sarcina sa a unui debit reprezentând pensia de invaliditate încasată în cursul anului 2012, invocându-se art.114 lit.e) din Legea nr.263/2010, privind obţinerea de venituri din activităţi independente ce depăşesc de 4 ori câştigul salarial mediu. Însă, în cursul anului 2012 nu a obţinut un venit care să depăşească limita legală dat fiind că face parte dintr-o asociaţie familială, iar partea sa de venit este de 3.410 lei, astfel cum rezultă din decizia de impunere anuală înregistrată la Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că reclamantul este beneficiarul unei pensii de invaliditate de gradul II, nemaiavând capacitate de muncă, motiv pentru care legea a impus o serie de interdicţii. Una dintre acestea este interdicţia de a cumula pensia de invaliditate cu venituri obţinute din activităţi independente şi care depăşesc suma de 8.468 lei. Textul legal se referă în mod expres la veniturile brute realizate pe an calendaristic, iar contestatorul, potrivit datelor comunicate de ANAF, a obţinut în anul 2012 venituri brute de 20.098 lei, depăşind cuantumul legal.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr.1757/13.10.2014 a admis contestaţia şi a anulat decizia C.J.P. Argeş nr.311834 din 4.12.2013, reţinând următoarele:

Contestatorul a fost înscris la pensie de invaliditate de gradul II în temeiul Legii nr.19/2000 începând cu data de 24.10.2008.

Potrivit adeverinţei din 7.08.2014 eliberate Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, reclamantul figurează în evidenţele fiscale în anul 2012 cu un venit brut realizat din activităţi de comerţ în sumă de 20.098 lei.

Având în vedere această situaţie, intimata a dispus prin decizia nr.311834/4.12.2013, contestată în cauză, recuperarea de la reclamant a sumei de 22.584 lei ca urmare, se arată în act, a suspendării plăţii pensiei de invaliditate în temeiul art.114 lit.e) din Legea nr.263/2010, începând cu data de 1.01.2012 şi până la data de 31.12.2012.

Potrivit temeiului de drept invocat, în sistemul public de pensii, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul I sau

98

II, se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni, iar dintre ipotezele prevăzute la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV din Legea nr.263/2010, faţă de situaţia prezentată de părţi, reclamantul s-ar încadra la pct.IV, respectiv la situaţia persoanelor care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat din activităţile independente.

Pentru anul 2012, câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat a fost de 21.77 lei, potrivit art.17 din Legea nr.294/2011 a bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012.

Prin urmare, pentru ca reclamantul să fie în situaţia prevăzute de art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010, acesta trebuia să realizeze în anul 2012, exclusiv din activităţi independente, un venit brut pe an calendaristic de cel puţin 8.468 lei.

Dincolo de invocarea improprie a unui temei de drept ce vizează suspendarea plăţii pensiei, în contextul în care în mod evident pensionarul a încasat pensia, noţiunea folosită subliniind faptul că dreptul nu se pierde, ci doar se suspendă exercitarea sa, tribunalul a reţinut că intimata a apreciat că în perioada 1.01-31.12.2012 contestatorul a cumulat în mod nelegal pensia de invaliditate cu veniturile la care face referire art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010, iar acest act normativ interzice cumulul anumitor categorii de pensie cu alte venituri doar prin art.118, al cărui preambul prevede că în sistemul public de pensii, pot cumula pensia cu venituri provenite din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii, doar pensionarii pentru limită de vârstă, nevăzătorii, pensionarii de invaliditate gradul III, copiii, pensionari de urmaş, încadraţi în gradul III de invaliditate, precum şi copiii, pensionari de urmaş, prevăzuţi la art.84 lit.a) şi b).

În consecinţă, din interpretarea per a contrario a acestui text, instanţa a reţinut că legea interzice cumulul pensiei cu venituri provenite din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii, pentru acele categorii de pensionari ce nu sunt enumeraţi de art.118 din Legea nr.263/2010, pensionarii de invaliditate de gradul II, cazul contestatorului, neregăsindu-se în enumerare.

Însă, tribunalul a constatat că nu poate accepta susţinerea intimatei privind existenţa unei interdicţii totale de cumul a pensiei cu orice alt venit pentru pensionarii de

99

invaliditate de gradul I şi II, întrucât art.118 din Legea nr.263/2010 se aplică exclusiv în situaţia cumulului pensiei cu venituri provenite din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii.

Per a contrario, când veniturile provin din situaţii pentru care asigurarea nu este obligatorie, cumulul nu este interzis de lege, iar asigurarea socială de stat este obligatorie în condiţiile art.6 din Legea nr.263/2010.

S-a mai reţinut că aceasta este interpretarea conformă intenţiei legiuitorului rezultă şi din lipsa unei dispoziţii de suspendare a plăţii pensiei de invaliditate grad II în ipoteza cumulului cu orice tip de venit, deoarece art.114 lit.e) are în vedere doar ipoteza în care pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul I sau II, se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art.6 alin.1 pct.I, II sau IV din Legea nr.263/2010.

Coroborând aceste dispoziţii legale, tribunalul a apreciat că în cauză este esenţial a se stabili dacă veniturile obţinute de contestator în cursul anului 2012 provin din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii, respectiv dacă reclamantul se află în ipoteza la care se referă art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010.

Sub acest ultim aspect, instanţa a reţinut, potrivit declaraţiei 204 depuse la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, că în anul 2012 întreprinderea familială Savu Adriana, din care contestatorul face parte cu o cotă de participare de 30%, a obţinut din activităţi independente un venit brut în sumă de 66.994 lei, reclamantului revenindu-i 20.098 lei, depăşind deci pragul de 8.468 lei.

Solicitarea contestatorului ca la stabilirea încadrării sale sau nu în ipoteza textului art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010 să se aibă în vedere doar venitul net realizat nu are suport legal, întrucât norma legală stabileşte drept criteriu venitul brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, adică 8.468 lei pentru 2012.

Art.6 din Legea nr.263/2010 enumeră doar persoanele care sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii în sistemul public de pensii din România, la pct.IV al primului alineat regăsindu-se persoanele care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi care se află în una dintre situaţiile enumerate de normă.

În consecinţă, venitul brut pe an calendaristic realizat

100

este doar un criteriu ales de legiuitor pentru a stabili sfera asiguraţilor sistemului de asigurări sociale de stat, iar odată atins nivelul acestui venit stabilit de lege, persoana în cauză devine asigurat obligatoriu, însă contribuţia de asigurări sociale nu se stabileşte prin raportare la acest venit brut.

În speţă, în cursul anului calendaristic 2012, contestatorul a depăşit plafonul de 8.468 lei-venit brut realizat din activităţile prevăzute de art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010, obţinând deci venituri din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie şi atrăgând incidenţa dispoziţiilor art.118 din Legea nr.263/2010. Altfel spus, în temeiul art.6 din Legea nr.263/2010, reclamantul, ca urmare a faptului că a realizat venituri din activităţi independente ce depăşesc în brut pe an suma de 8.468 lei, ar fi asigurat obligatoriu conform legii, iar potrivit art.27 alin.1 lit.e) din Legea nr.263/2010, ar avea calitatea de contribuabil în sistemul public de pensii, datorând contribuţie de asigurări sociale în cota stabilită de art.31 alin.3 şi la data prevăzută de art.32 alin.3 din aceeaşi lege.

Însă, începând cu data de 1.01.2012 a intrat în vigoare art.29621 Codul fiscal, introdus prin O.U.G. nr.125/2011, care prevede expres că persoanele prevăzute la art.6 alin.1 pct.IV, dacă beneficiază de una dintre categoriile de pensii prevăzute de Legea nr.263/2010, nu au obligaţia achitării contribuţiei de asigurări sociale.

În consecinţă, având în vedere art.48 alin.1 din Legea nr.263/2010 ce prevede expres că în sistemul public de pensii, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţii prevăzuţi la art.6 alin.1 pct.IV şi VI şi alin.2, instanţa a reţinut că pentru asiguraţii obligatoriu prevăzuţi la articolele menţionate calitatea lor de asigurat este condiţionată de plata contribuţiei de asigurări sociale, nefiind asiguraţi fără plata contribuţiei.

Rezultă deci că dispoziţiile art.114 lit.e) din Legea nr.263/2010 trebuie coroborate cu dispoziţiile legale de principiu, prezentate pe larg mai sus, ce stabilesc condiţiile în care asigurarea este obligatorie, iar tribunalul a reţinut deja că art.118 din Legea nr.263/2010 interzice cumulul pensiei de invaliditate grad II doar cu veniturile pentru care există obligaţia achitării contribuţiei de asigurări sociale.

În acest context, instanţa a reţinut că persoanele care se încadrează în ipoteza art.6 alin.1 pct.IV din aceeaşi lege, asiguraţi doar ca urmare a plăţii contribuţiei, nu datorează

101

contribuţia de asigurări sociale dacă beneficiază de una dintre categoriile de pensii prevăzute de Legea nr.263/2010, fără distincţie, iar unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Cum art.114 lit.e) din Legea nr.263/2010, ce prevede suspendarea plăţii pensiei de invaliditate, nu poate fi un temei al restrângerii unui drept, ci trebuie corelat cu dispoziţiile art.118 din aceeaşi lege, iar instanţa a interpretat acest text în sensul că nu vizează situaţia reclamantului, tribunalul a concluzionat că decizia contestată în cauză apare ca fiind lipsită de temei legal.

În opinia instanţei, această interpretarea a legii în vederea aplicării la speţă nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, căci instanţa de judecată are obligaţia, prevăzută de art.1 alin.2 Cod procedură civilă, de a asigura respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime al persoanelor, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei legii.

La rândul său, art.1 alin.5 din Constituţia României prevede că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar Curtea Constituţională a interpretat prin deciziile sale, obligatorii inclusiv sub aspectul considerentelor, art.1 alin.5 ca izvor al principiului previzibilităţii şi clarităţii legii, condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice (deciziile nr.430/2013 şi nr.447/2013).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat prin jurisprudenţa sa constantă că noţiunea de „drept” sau de „lege”, ce figurează explicit sau implicit în toate articolele Convenţiei, implică condiţii calitative printre care accesibilitatea si previzibilitatea.

Astfel, s-a arătat că în cauza Lupşa c.României, se arată că sintagma „prevăzută de lege” înseamnă în primul rând că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern, însă se referă şi la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie accesibilă persoanelor în cauză şi să aibă o formulare destul de exactă pentru a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-un anumit act.

Prin hotărârea din 15.01.2009, pronunţată în cauza Ligue du Monde Islamique şi Organisation Islamique Mondiale du Secours Islamique vs.Franţa, Curtea a reamintit că, din pricina principiului generalităţii legilor, dispoziţiile acestora nu pot prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de

102

reglementare constă în a recurge la categorii generale mai degrabă decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinde de practica judecătorească. Funcţia de decizie conferită instanţelor serveşte tocmai la disiparea îndoielilor ce ar putea exista cu privire la interpretarea normelor, ţinând seama de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul sa fie rezonabil de previzibil.

Tribunalul a reţinut deci că, faţă de modalitatea de reglementare a situaţiei în care s-a regăsit reclamantul, respectiv situaţia cumulului pensiei de invaliditate grad II cu alte venituri, legea nu este suficient de clară sub aspectul conduitei pe care trebuia să o adopte, astfel încât să evite situaţia de a fi lipsit de pensia sa legal acordată.

Căci, pe de o parte este înştiinţat, ca persoană ce se regăseşte în ipoteza art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/210, dar care beneficiază şi de pensie în temeiul Legii nr.263/2010, că nu are obligaţia achitării contribuţiei de asigurări sociale, iar pe de altă parte, i se solicită restituirea pensiei pentru că, formal, ar fi totuşi asigurat în sistemul public de pensii.

Prin urmare, în contextul în care, astfel cum a reţinut deja instanţa, legiuitorul român nu a optat pentru interzicerea cumulului pensiei de invaliditate grad II cu orice alt venit, ci numai cu acelea obţinute din situaţii pentru care se prevede plata contribuţiei de asigurări sociale, prezentul tribunal nu poate interpreta art.114 lit.e) din Legea nr.263/2010, indicat ca temei legal al deciziei contestate în cauză, decât în sensul că nu se aplică şi contestatorului.

Această interpretare nu lipseşte de conţinut acest text, dat fiind că art.114 lit.e) îşi va găsi aplicarea ori de câte ori, potrivit art.118 din Legea nr.263/2010, pensionarul va plăti contribuţia de asigurări sociale pentru acele venituri.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.311834/4.12.2013 emisă de intimată, luând act că reclamantul nu a solicitat în cauză obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, criticând-o pentru greşita respingere a acţiunii.

A susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.179 din Legea nr.263/2010, temei ce stă la baza recuperării sumelor cuprinse în decizia de debit, faţă de situaţia că în

103

perioada 1.01.2012-31.12.2012 intimatul-reclamant, deşi beneficiar al unei pensii de invaliditate gradul II, a realizat venituri brute mai mari decât de 4 ori câştigul salarial mediu brut.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că în mod greşit apelanta invocă aplicarea Legii nr.263/2010, fără a avea în vedere şi prevederile Codului fiscal; arată că legiuitorul nu interzice cumulul pensiei de invaliditate de gradul II, decât în condiţiile în care pentru „alte venituri” se plătesc contribuţii de asigurări sociale, iar în conformitate cu decizia de impunere, venitul impozabil redistribuit ce i-a revenit acestuia este de 3.410 lei din suma maximă de 8.468 lei, sumă ce reprezintă de 4 ori câştigul salarial mediu brut.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reiterat susţinerile din motivele de apel.

Prin decizia nr.479/16.03.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.311834/4.12.2013 a fost reţinută în sarcina contestatorului o datorie în sumă de 22.584 lei, reprezentând pensie încasată necuvenit pentru perioada 1.01.2012-31.12.2012, întrucât cumulând pensia de invaliditate cu alte venituri a depăşit cuantumul la care se referă art.6 alin.1 pct.4 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Contestatorul a fost înscris la pensie de invaliditate gradul II.

Cu privire la situaţia acestuia, instanţa de fond a apreciat că normele juridice nu sunt suficient de clare şi precise cu privire la posibilitatea suspendării dreptului la pensie pentru cazul în care asiguratul obţine venituri care să depăşească limita prevăzută de art.6 alin.1 pct.4 din Legea nr.263/2010.

Din dispoziţiile art.118 alin.1 din textul de lege evocat, într-adevăr nu rezultă în mod expres că pot cumula pensia cu veniturile provenite din situaţiile pentru care asigurarea este obligatorie în condiţiile legii şi pensionarii de invaliditate de gradul II.

Dreptul pensionarilor de invaliditate de gradul II de a cumula pensia cu veniturile pentru care asigurarea este obligatorie rezultă însă din dispoziţiile art.114 alin.1 lit.e) şi art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010.

În acest sens, sunt asigurate obligatoriu prin efectul

104

legii persoanele care realizează în mod exclusiv un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi care se află în situaţiile enumerate la literele a) şi e), una dintre acestea fiind în cazul persoanei fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, potrivit art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010.

Dreptul la pensie stabilit în favoarea asiguratului reprezintă o contraprestaţie stabilită în considerarea contribuţiilor virate la bugetul de asigurări sociale pentru asigurarea existenţei acestuia în perioada vieţii sale pasive.

Cu privire la acest drept statul trebuie să se abţină de la orice limitare, cazurile în care poate să fie suspendată plata pensiei fiind expres şi limitativ prevăzută de lege.

În sistemul public de pensii plata se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre cauzele reglementate de art.114 alin.1 lit.a)-k) din Legea nr.263/2010.

Una dintre aceste cauze de suspendare a plăţii pensiei este şi aceea când pensionarul de invaliditate gradul I sau II se regăseşte în una dintre situaţiile reglementate de art.6 alin.1 pct.IV din Legea nr.263/2010, respectiv atunci când într-un an calendaristic a obţinut un venit brut care depăşeşte de patru ori câştigul salarial mediu brut utilizat pentru fundamentarea bugetului de asigurări sociale.

Din această reglementare rezultă în mod neîndoielnic că şi pensionarii de invaliditate gradul I sau II pot să cumuleze în sistemul public de pensii, acest drept cu veniturile pentru care asigurarea este obligatorie în virtutea legii, atâta timp cât legiuitorul a prevăzut suspendarea plăţii pensiei în ipoteza depăşirii cuantumului venitului brut pe an calendaristic la care se referă textul de lege enunţat.

Faţă de acest argument se apreciază că dispoziţiile art.118 alin.1 referitoare la categoria de pensionari care pot cumula pensia cu alte venituri nu sunt limitative, fiindcă din contextul actului normativ rezultă că şi alte categorii au acest drept, ceea ce presupune că într-adevăr reglementarea nu este suficient de clară şi precisă, însă nu reprezintă un inconvenient serios pentru a putea fi interpretată potrivit cu voinţa legiuitorului.

Soluţia desfiinţării deciziei de debit şi a restituirii sumelor reţinute de către apelantă este fondată pentru că:

Potrivit textelor de lege enunţate, contestatorul nu mai avea dreptul să mai încaseze pensia din luna următoare celei în care a obţinut venitul brut pe an calendaristic, care a depăşit

105

limita legală.Legiuitorul pentru a determina condiţia în care dreptul

la pensie poate fi cumulat cu dreptul la alte venituri în situaţia prevăzută de art.6 pct.IV din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a folosit noţiunea de venit brut pe an calendaristic.

Prin această noţiune a fost determinată atât întinderea venitului, cât şi perioada în care acesta trebuie să fie dobândit. În acest sens, pentru aprecierea dreptului se ţine cont de venitul brut dobândit, ci nu de venitul net, iar perioada în care se dobândeşte este de un an calendaristic.

Veniturile sunt dobândite în timp, zi de zi, până la sfârşitul anului calendaristic din data de 31 decembrie, astfel că numai din luna următoare a anului se poate aprecia asupra legalităţii dreptului asiguratului de a mai cumula pensia cu aceste venituri.

Casa Judeţeană de Pensii Argeş a apreciat că debitul trebuie raportat la intervalul cuprins între 1.01.2012 şi 31.12.2012, întreaga perioadă a anului calendaristic în care contestatorul a obţinut veniturile.

Aprecierea apelantei este contrară scopului urmărit de legiuitor în sensul evocat acela că, veniturile nu se obţin dintr-o dată, ci pe măsura trecerii timpului, dreptul la plata pensiei existând până la data la care veniturile cumulate într-un an calendaristic depăşesc limita care îi permite asiguratului să mai încaseze şi pensia.

Debitul reprezintă pensia pe care asiguratul o încasează fără temei legal, plata încetând de drept potrivit art.114 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, în luna următoare a anului calendaristic în care a fost obţinut venitul brut.

Potrivit acestui argument, C.J.P. are dreptul să îşi valorifice creanţa constând în pensia încasată necuvenit de către contestator numai după perioada evocată.

Pentru toate aceste argumente s-a păstrat soluţia primei instanţe şi s-a respins apelul, ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

15. Natura juridică a litigiilor izvorând din contractul de management, încheiat în cadrul serviciilor de ambulanţă.

Contractul individual de muncă încheiat de către persoanele care ocupă funcţia de manager general în

106

cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, se suspendă de drept până la încetarea mandatului.

Litigiile ce se nasc în legătură cu naşterea, executarea sau încetarea contractului de management sunt supuse Legii contenciosului administrativ şi nu legislaţiei muncii, deoarece privesc conducerea şi organizarea unui serviciu de interes public.

(Decizia civilă nr.491/17.03.2015)

Prin sentinţa civilă nr.1056/16 septembrie 2014, Tribunalul Vâlcea a respins, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă contestaţia introdusă de D.C. asupra deciziei nr.88/21 noiembrie 2013, emisă de Serviciul de Ambulanţă Vâlcea.

În motivare, s-a reţinut în fapt că decizia este un act ce pune în executare dispoziţia nr.51 din aceeaşi zi, dată de D.S.P. Vâlcea, acesta fiind actul în baza căruia raporturile desfăşurate între contestator şi Serviciul de Ambulanţă Vâlcea pentru funcţia de director economic interimar, au încetat.

Cum actul emis de Serviciul de Ambulanţă este unul de ducere la îndeplinire a celui întocmit de către autoritatea publică, desfiinţarea lui ar fi fără efect, măsura încetării interimatului în funcţia de conducere subzistând acestei eventuale anulări.

S-a mai arătat că nu s-a făcut dovada existenţei unor raporturi de muncă între intimat şi contestator, cea dintâi neavând calitate de angajator al acestuia.

Împotriva sentinţei, în termen, a formulat apel contestatorul, solicitând respingerea excepţiei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, în vederea continuării judecăţii.

În continuare, s-au dezvoltat motivele pentru care consideră că nu se putea lua măsura eliberării sale din funcţia interimară de director economic, acest interimat impunându-se a lua până la organizarea concursului pentru ocuparea postului.

În şedinţa publică de astăzi, 17 martie 2015, Curtea a luat în discuţie raporturile juridice afectate prin decizia contestată în cauză, cu consecinţa legalei învestiri a instanţei de dreptul muncii şi respectiv compunerea acesteia, potrivit dispoziţiilor speciale, cu asistent judiciar.

Prin decizia civilă nr. 491/17.03.2015, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă a admis apelul formulat de contestator şi a dispus anularea sentinţa şi trimite cauza pre rejudecare aceluiaşi tribunal, în complet de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut

107

următoarele.Aşa cum rezultă din contestaţia cu care prima instanţă

a fost învestită, decizia Serviciului de Ambulanţă Vâlcea este un act de eliberare din funcţia de director economic interimar al serviciului, cu încadrarea pe funcţia de economist la biroul financiar de contabilitate al contestatorului.

Cum se poate observa, în cauză există două raporturi, unul de muncă, în funcţia de economist, iar altul managerial, distinct de acesta.

Potrivit art.111-(1) al Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, conducerea serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti este formată din (...) b) un comitet director format din managerul general, directorul medical, directorul economic, directorul tehnic şi asistentul-şef.

La alin.(3) se stabileşte că, până la ocuparea prin concurs a funcţiilor de conducere care fac parte din comitetul director, conducerea interimară a serviciilor de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti se numeşte prin act administrativ al autorităţii de sănătate publică.

Pct.(8) al aceluiaşi articol prevede că funcţia de manager general se va ocupa prin concurs, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Managerul general încheie cu autoritatea de sănătate publică un contract de management pe o perioadă de maximum 3 ani, în conţinutul căruia sunt prevăzuţi atât indicatorii specifici de performanţă, cât şi clauzele contractuale care reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor. Contractul de management poate fi prelungit după încetarea mandatului pe o perioadă de 3 luni, maximum de două ori, perioadă în care se organizează concursul de ocupare a funcţiei. Contractul de management poate fi reziliat în cazul neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute în acesta.

În acelaşi timp, potrivit pct.(9), contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager general în cadrul serviciului de ambulanţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.

Cum se poate observa în cauza de faţă în discuţie nu se află un raport de muncă, ci unul reglementat de un contract distinct, acela de manageriat, supus clauzelor proprii şi fără legătură cu legislaţia muncii, motiv pentru care, cum s-a arătat mai sus, contractul de muncă pe durata lui este suspendat.

În atare situaţie, soluţionarea prezentei pricini de către instanţa de dreptul muncii este una greşită din punctul de vedere al competenţei funcţionale, dar mai ales din punctul de vedere al

108

compunerii completului, în afară de magistrat, cu asistenţi judiciari.

Raporturile sunt supuse regulilor ce guvernează materia contenciosului administrativ, întrucât ele sunt unele de autoritate publică, numire în vederea conducerii, organizării unui serviciu public, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.1 şi 2 ale Legii nr.544/2004, situaţie în care Curtea urmează a constata că se impune ca admiţându-se apelul să fie anulată sentinţa dată de tribunal în primă instanţă cu participarea nelegală, în completul de judecată, a asistenţilor judiciari, potrivit dispoziţiilor art.480 pct.6.

Cu toate acestea, întrucât instanţa greşit a găsit cererea ca fiind una subordonată regulilor de dreptul muncii, respingând-o ca inadmisibilă, fără a lua în examinare temeiurile de cenzurare formulate de către reclamant, temeiuri care îşi au sediul în materia contenciosului administrativ, faţă de pct.3 al art.480 Cod procedură civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal, spre a se compune ca instanţă de contencios administrativ.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

CONTENCIOS

1. Contestaţia la executare. Opoziţia la executare. Excepţiile pe care le poate opune debitorul.

Art.399 alin.3 Cod procedură civilăArt.61 alin.6 Legea nr.58/1934

Art.63 Legea nr.58/1934Art. 321 din Norma cadru nr.6/1994

Dispoziţiile art.399, alin.3 Cod procedură civilă prevăd că în situaţia existenţei unei executări silite făcute în temeiul unui titlu executoriu, care nu este emis de o instanţă judecătorească se pot invoca apărări de fond împotriva acestui titlul executoriu.

Prin opoziţia la executare, contestatorii solicită anularea biletului la ordin seria ***; anularea executării silite înseşi; anularea actelor de executare silită şi întoarcerea executării, cu precizarea că opoziţia la executare vizează valabilitatea biletului la ordin ca act

109

juridic, iar contestaţia la executare urmăreşte valabilitatea aceluiaşi act.

Potrivit dispoziţiilor art.399 alin.3 Cod procedură civilă, prin contestaţia la executare se pot ataca pe fond titluri executorii care nu sunt emise de instanţele judecătoreşti sau titluri faţă de care legea nu prevede o altă procedură de contestare pe fond.

Prin opoziţia la executare, reglementată de Legea nr.58/1934, concepută ca o cale de atac, debitorul, după primirea somaţiei emisă conform prevederilor art.61 alin.6, poate să invoce apărări specifice raportului cambial, neputând să solicite anularea actelor de executare.

Astfel conform art.63 din Legea nr.58/1934 în procesele cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune posesorului decât excepţiunile de nulitatea titlului, potrivit dispoziţiunilor art. 2, precum şi cele care nu sunt oprite de art. 19.

De asemenea, conform art. 321 din Norma cadru nr.6/1994 privind comerţul făcut cu de instituţiile de credit cu cambii şi cu bilete la ordin, excepţiile pe care un debitor cambial le poate opune posesorului cambiei se împart în următoarele categorii: a) excepţii privitoare la nulitatea titlului; b) excepţii decurgând din raporturile personale dintre posesorul şi debitorul cambiei (excepţii personale) şi c)excepţii privitoare la condiţiile de exercitare ale acţiunii sau execuţiei cambiale (excepţii procedurale).

Conform art. 328 din Norma nr.6/1994 excepţiile personale derivă din raporturile juridice care intervin între părţile semnatare ale cambiei. Aceste raporturi constituie, de regulă, raportul fundamental al obligaţiei cambiale abstracte.

Excepţiile personale sunt: a) excepţii referitoare la raportul fundamental care a determinat crearea sau circulaţia cambiei; b) excepţii referitoare la viciile de consimţământ; c) excepţii izvorând din raporturi ulterioare creaţiei cambiale. În consecinţă, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că excepţiile personale, decurgând din raporturile fundamentale, justificate de stingerea raportului fundamental fie ca urmare a plăţii, fie ca urmare a compensaţiei, trebuiesc invocate pe calea specială a opoziţiei cambiale prevăzută de Legea nr.58/1934, iar

110

anularea actelor de executare se poate solicita doar pe calea contestaţiei la executare.

Judecătorul are dreptul să califice juridic acţiunea, iar instanţa de fond, în mod legal, a apreciat că a fost învestită atât cu opoziţie la executare, cât şi cu o opoziţie cambială, în condiţiile în care anulare actelor de executare se poate cere doar prin contestaţie la executare.

Faptul că instanţa nu a pus în discuţie calificarea juridică a acţiunii nu este în măsură a o vătăma pe recurentă, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, având posibilitatea să-şi facă toate apărările necesare.

(Decizia nr. 6/R-cont/12 Ianuarie 2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm.Vâlcea, la data de 03.04.2013, sub nr.4593/288/2013, debitorii: S.I. şi S.M., în contradictoriu cu creditoarea S.C. B. S.A. Bucureşti au formulat opoziţie la executarea silită începută împotriva acestora, în dosarul de executare silită nr.133/2013 al BEJ PVA, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa, instanţa să dispună: anularea biletului la ordin seria ***; anularea executării silite înseşi; anularea tuturor actelor de executare silită şi întoarcerea executării, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând în fapt cererea, debitorii arată că biletul la ordin pus în executare silită este nul, deoarece a fost completat cu încălcarea înţelegerilor anterioare dintre părţi (art.12 din Legea 58/1934) şi are scadenţe succesive (art.36 alin. ultim din Legea nr.58/1934).

Se susţine astfel că, prin contractul de credit nr.*** încheiat între SC T. SRL si creditoare s-a convenit emiterea de către debitoare principală a unor bilele la ordin în alb, avalizate de către aceştia, cu scadenţa la vedere.

Se precizează că biletele la ordin au fost completate de către creditoare împotriva acestei înţelegeri, fiind stabilită scadenţa la o zi fixă, respectiv 02.08.2011 iar, în opinia oponenţilor, în materia scadentei, potrivit art.37 din Legea 58/1934, biletul la ordin cu scadentă la vedere trebuie prezentat la plată în termen de un de zile de la data emiterii, adică 27.02.2009, ceea ce înseamnă că scadenţa biletului la ordin, potrivit contractului dintre părţi era 27.02.2010.

Prin completarea biletului la ordin de către creditoare cu scadenţa la o zi fixă (prin încălcarea înţelegerii dintre părţi) s-a ajuns ca acest bilet la ordin să aibă două scadenţe succesive 27.02.2010 şi 02.08.2011, iar în temeiul art.36 alin. ultim din

111

Legea nr.58/1934, un bilet la ordin cu scadenţe succesive este nul.

În continuare, oponenţii au susţinut că biletul la ordin nu poate fi pus în executare silită împotriva acestora, având în vedere că el nu poate fi executat silit nici împotriva trăgătorului SC T. SRL, invocându-se dispoziţiile art.35 alin.1 din Legea 58/1934.

Se menţionează că, în prezent, trăgătorul se află în procedura de faliment ce face obiectul dosarului nr.4912/90/2011 al Tribunalului Vâlcea, încât obligaţia de plată a trăgătorului nu mai poate fi executată silit sau în altă modalitate prevăzută de dreptul comun, potrivit art.36 din Legea 85/2006.

Se susţine că, având în vedere identitatea dintre obligaţia oponenţilor şi cea a debitorului, nici aceştia nu pot fi supuşi, până la închiderea procedurii de faliment, vreunei forme de executare silită.

Intimata B. SA a formulat întâmpinare la opoziţia la executare formulata de contestatorii SI şi SM, prin care a solicitat instanţei să respingă acţiunea ca neîntemeiata, pentru următoarele considerente:

În motivarea întâmpinării se susţine că între intimată si SC T. SRL s-a încheiat contractul de credit linie de credit revolving nr. ***, modificat prin actul adiţional nr.1/27.02.2009, garantat prin emiterea unui bilet la ordin "în alb" de către împrumutat si avalizat de SI şi SM, care au semnat si contractul de credit, atât in calitate de administratori si asociaţi, cât si în calitate de garanţi per aval.

Întrucât împrumutatul SC T. SRL nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale, la data scadentei, intimata a depus spre plata biletul la ordin, care a fost refuzat.

Având in vedere ca biletul la ordin refuzat la plata a fost avalizat şi de SI şi SM, în vederea recuperării creanţei s-a formulat cerere de executare silita împotriva garanţilor per aval, fiind constituit dosarul nr.133/2013 pe rolul BEJ PVA.

Astfel, în data de 18.03.2013, executorul judecătoresc a emis Somaţia cambială comunicată debitorilor in data de 26.03.2013, punându-li-se în vedere ca, în termen de o zi de la primirea acesteia să efectueze plata sumei de 120.651,59 lei compusa din debit conform titlului executoriu de 112.069,92 lei la care s-au adăugat cheltuieli de executare in cuantum de 8.581,67 lei.

În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nulităţii biletului la ordin, motivat de faptul că „a fost completat cu încălcarea înţelegerilor anterioare dintre părţi şi are scadente

112

succesive", intimata precizează că, în conformitate cu prevederile pct.322 din Noma Cadru BNR nr.6/1994, nulitatea titlului executoriu, în speţa a biletelor la ordin, poate fi invocata de către oponent, prin reiterarea excepţiilor formale bazate pe lipsa unuia sau mai multor elemente esenţiale ale cambiei sau a excepţiilor bazate pe lipsa de valoare juridica a condiţiilor de formă, numai aparent existente (incapacitatea, falsul sau lipsa de mandat).

Se susţine că, în speţa dedusa judecaţii, criticile aduse de oponenţii avalişti, nu se circumscriu textului legal mai sus invocat si nu sunt de natura sa conducă la nulitatea titlului executoriu (bilet la ordin).

În continuare, se susţine că reclamanţii au semnat şi contractul de credit nr. *** - în calitate de garanţi per aval, fiind de acord cu garantarea creditului, cu biletul la ordin avalizat de ei si in calitate de administratori ai societăţii împrumutate astfel că, în cauza nu este îndeplinită niciuna din condiţiile care sa conducă la anularea actelor de executare si nici a titlului executoriu.

Se precizează că biletul la ordin a fost emis la data de 27.02.2009, fără a avea completata data scadentei, context în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 din legea nr.58/1934, poate fi considerat plătibil la vedere, iar termenul la care poate fi prezentat la plata poate fi prelungit de către trăgător.

Astfel, interpretând dispoziţiile contractuale asumate de contestatori in art.6.1.2. din contractul de credit nr. *** care prevăd ca împrumutatul are obligaţia sa menţină în vigoare garanţiile prevăzute la art.4 pe toata perioada de derulare a contractului, în lumina dispoziţiilor art.37 din legea nr.58/1934, rezulta fara putere de tăgada că a existat o prelungire convenţionala a datei la care se poate prezenta biletul la ordin la plata.

Având in vedere ca biletul la ordin a fost emis la 27.02.2009 cu scadenta la 02.08.2011, intimata a apreciat ca au fost pe deplin respectate dispoziţiile legale in materie.

Cu privire la al doilea motiv al contestaţiei, respectiv ca intimata nu putea pune in executare biletul la ordin, raportat la dispoziţiile art.36 din legea nr.85/2006, se precizează că oponenţii contestatori fac o mare confuzie intre executarea debitoarei în insolvenţă si executarea garanţilor per aval, susţinând în acest sens că Legea nr.85/2006 nu poate influenta în niciun fel drepturile creditorului asupra garanţilor.

Prin sentinţa civilă nr.7418/08.10.2013 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea s-a respins excepţia tardivităţii formulării

113

opoziţiei la executare; s-a respins opoziţia la executare formulată de contestatori, precum şi contestaţia la executare, precum şi cererea de întoarcere a executării silite.

Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că, prin încheierea nr.1005/EX/15.03.2013, Judecătoria Rm. Vâlcea a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu – bilet la ordin *** – stipulat fără protest, care garantează contractul de credit ***, modificat prin actul adiţional nr.1/27.02.2009, garantat prin emiterea unui bilet la ordin "în alb" de către împrumutatul SC T. SRL şi avalizat de SI şi SM, care au semnat si contractul de credit, atât in calitate de administratori si asociaţi, cât si în calitate de garanţi per aval.

Acest bilet la ordin a fost refuzat la plata pentru lipsă de disponibil, iar ca efect, a fost emisă de către intimata creditoare B. SA somaţia de executare cambială, la data de 18.03.2013, precum şi adrese de înfiinţare a popririi sumelor de bani deţinute la bănci comerciale.

Instanţa de fond a reţinut că se critică executarea de către contestatori, pe de-o parte, pe considerentul că titlul executoriu - bilet la ordin ar fi nul, deoarece a fost completat cu încălcarea înţelegerilor anterioare dintre părţi (art.12 din Legea 58/1934) şi are scadenţe succesive (art. 36 alin. ultim din Legea nr.58/1934).

Pe calea contestaţiei la executare, contestatorii au susţinut că biletul la ordin nu poate fi pus în executare silită împotriva acestora, având în vedere că el nu poate fi executat silit nici împotriva trăgătorului SC T. SRL, făcându-se trimitere la dispoziţiile art.35 alin.1 din Legea 58/1934.

Se susţine că, în prezent, trăgătorul se află în procedura de faliment ce face obiectul dosarului nr.4912/90/2011 al Tribunalului Vâlcea, încât, obligaţia de plată a acestuia nu mai poate fi executată silit sau în altă modalitate prevăzută de dreptul comun, potrivit art.36 din Legea 85/2006. Având în vedere identitatea dintre obligaţia oponenţilor şi cea a debitorului, nici aceştia nu pot fi supuşi până la închiderea procedurii de faliment vreunei forme de executare silită.

Instanţa de fond a considerat că primul motiv din cererea contestatorilor este neîntemeiat, faţă de prevederile Legii nr.58/1934 ce reglementează regimul juridic al unui asemenea act, biletul la ordin fiind un titlu formal, ce trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile prevăzute de lege.

S-a considerat că biletul la ordin în discuţie este titlu executoriu, caracter ce îi este conferit de art.106 alin. 1

114

coroborat cu art. 61 alin.1 şi 3 din Legea nr.58/1934, raportat la art.63 alin.1 din Legea nr.58/1934.

S-a statuat că biletul la ordin, în temeiul căruia s-a pornit executarea silită împotriva contestatorilor, cuprinde toate elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.104 din Legea nr.58/1934, respectiv: denumirea de bilet la ordin; promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată; arătarea scadenţei; arătarea locului unde plata trebuie făcută; numele celui căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută; arătarea datei şi a locului emiterii; semnătura emitentului.

Prin semnarea biletului la ordin, contestatorul a autorizat intimata să-l introducă în circuitul bancar în vederea decontării, în eventualitatea demarării procedurii de executare silită.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art.104 pct.7 şi art.35 alin.(3) din Legea nr. 58/1934, statuând că oponenţii-contestatori au semnat personal instrumentul de plată, ceea ce conduce la concluzia că şi-au exprimat consimţământul cu privire la emiterea acestuia, obligându-se să plătească, la scadenţă, suma înscrisă în cuprinsul lui.

Contrar susţinerilor contestatorilor-oponenţi, biletul la ordin are o singură scadenţă, respectiv data de 02.08.2011, menţionată expres în cuprinsul acestuia. În acest sens, raportat la susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiilor cuprinse la pct.70. din Noma Cadru BNR nr.6/1994 - cambia în alb este un titlu care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile cerute de art.1 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin.

Instanţa de fond a considerat că biletul la ordin a fost emis la data de 27.02.2009, fără a avea completata data scadentei, context in care, în conformitate cu dispoziţiile art.37 din legea nr. 58/1934, poate fi considerat plătibil la vedere, iar termenul la care poate fi prezentat la plata poate fi prelungit de către trăgător.

Astfel, interpretând dispoziţiile contractuale asumate de contestatori în art.6.1.2. din contractul de credit nr. ****/03.03.2008, care prevăd că împrumutatul are obligaţia sa menţină in vigoare garanţiile prevăzute la art. 4, pe toata perioada de derulare a contractului, in lumina dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 58/1934, instanţa de fond a concluzionat că a existat o prelungire convenţionala a datei la care se poate prezenta biletul la ordin la plata.

115

Ca atare, biletul la ordin a fost emis „în alb” la data de 27.02.2009, fără a avea completata data scadentei, context in care, in conformitate cu dispoziţiile legii nr.58/1934, data scadentei poate fi de maxim 3 ani de la data emiterii.

Instanţa de fond a concluzionat că biletul la ordin respectată cerinţele impuse de lege pentru valabilitatea acestuia, fiind prezumat ca fiind valabil, în măsura în care conţine menţiunile expres prevăzute de lege.

Astfel, chiar dacă aceste menţiuni nu ar fi fost completate, biletul la ordin ce constituie titlu executoriu s-ar fi socotit valabil, în condiţiile art.105 din Legea nr.58/1934.

Instanţa de fond, referitor la susţinerea potrivit căreia biletul la ordin nu poate fi pus în executare silită împotriva contestatorilor, având în vedere că el nu poate fi executat silit nici împotriva trăgătorului SC T. SRL a constat că aceasta este nefondată.

Astfel, împrejurarea că debitorul se află în procedura insolvenţei, nu afectează dreptul creditorului să se îndrepte împotriva garanţilor.

Analizând cuprinsul titlului executoriu, rezultă că contestatorii s-au obligat, angajând patrimoniul societăţii pe care o administrau, dar şi pe al lor înseşi, ca persoane fizice, semnând şi ca garanţi şi răspunzând în solidar cu debitoarea, potrivit prevederilor contractuale menţionate la art. 4.1.

De asemenea, faptul că, în procedura insolvenţei, banca creditoare s-a înscris în lista creditorilor, nu înseamnă înlăturarea dreptului său de a urmări garantul, în caz de încasare dublă fiind dispusă restituirea, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Instanţa de fond a considerat că eficienţa garanţiei vizează tocmai situaţia în care creditorul nu îşi poate îndestula creanţa din patrimoniul debitorului, astfel că acesta este în drept să pornească executarea garanţiilor aduse creanţei sale.

Împrejurarea deschideri procedurii insolvenţei în privinţa societăţii debitoare şi înscrierea la masa credală a intimatei creditoare nu are nicio relevanţă, atât timp cât aceasta nu şi-a acoperit, nici măcar în parte, creanţa, cu precizarea că art.36 din Legea 85/2006 vizează suspendarea executărilor silite pornite împotriva societăţii intrate în procedură, ci nu împotriva garanţilor pentru obligaţiile acestor societăţi.

Instanţa de fond a concluzionat că actele de executare silită au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, în baza unui titlu executoriu valabil şi în conformitate cu

116

acesta, neexistând niciun motiv care să atragă anularea titlului sau a actelor de executare.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiată opoziţia la executare şi contestaţia la executare, completate, motiv pentru care le-a respins ca atare.

Împotriva acestei sentinţe au exercitat calea de atac a apelului contestatorii-debitori, solicitând admiterea acestuia, cu modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea opoziţiei la executare silită.

În motivarea căii de atac s-a susţinut că soluţia este pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, deoarece instanța nu a fost investita cu o contestație la executare silita, ci doar cu o opoziţie la executare, situație in care, in temeiul art.129 alin.6 Cod procedură civilă nu se putea pronunța decât in limitele obiectului cererii.

În ceea ce privește argumentele primei instanțe in respingerea cererii, apelanții au susținut că acestea sunt nelegale, deoarece biletul la ordin pus in executare silita nu este „la vedere” ca efect implicit al faptului ca a fost emis in alb, ci ca urmare a dispoziţiilor exprese in acest sens, cuprinse în contractul de credit.

Prin urmare, termenele privind scadenta si completarea nu sunt aplicabile unui bilet la ordin în alb, ci sunt cele aplicabile unui bilet la ordin cu scadenta la vedere, nefiind aplicabile dispoziţiile art.12 din Legea nr.58/1934, ci art.37, care stabileşte că scadenţa este de un an de la data emiterii, nu trei ani de la data emiterii.

De asemenea, se arata ca prelungirea termenului de scadenta nu poate fi implicită şi nu poate fi dedusă din dispoziţiile art.6.1.2. din contract, ce vizează garanțiile, nu biletul la ordin. Pe de alta parte, scadenta nu poate fi decât certă şi trebuie să rezulte din chiar textul titlului, iar o eventuala prelungire a termenului scadentei unui bilet la ordin peste termenul de un an prevăzut de art.37 din Legea nr.58/1934 trebuie sa rezulte din chiar titlul pus în executare silită, nu din alte acte şi să fie opera trăgătorului, pentru ca doar el are dreptul de a prelungi scadenta.

În cauză, trăgătorul nu a făcut nicio mențiune în biletul la ordin privind prelungirea scadentei, condiții in care titlul este nelegal şi lovit de nulitate, deoarece a fost completat peste termenul de un an, de o persoana care nu avea dreptul sa modifice scadenta.

117

În al treilea motiv de apel se susţine că avalul este o garanţie speciala, reglementat de Legea nr.58/1934 şi se supune regulilor speciale, in sensul ca avalistul este ţinut in acelaşi mod ca acela pentru care a garantat.

Prin întâmpinarea formulata în cauză de intimată s-a solicitat respingerea apelului ca fiind neîntemeiat, pe considerentul că sentinţa a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale şi în baza motivelor ce vizează cauza. Astfel prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii, cum a fost completată, atât asupra opoziției la executare, cât şi asupra contestaţie la executare întemeiată pe disp. Codului de procedură civilă.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la scadenţa biletului la ordin, s-a arătat că acesta are scadenţa la vedere, potrivit disp. art.37 din Legea 58/1934 şi prin coroborare cu prevederile art.12 din acelaşi act normativ, data scadenţei putând fi de maxim trei ani de la data emiterii.

Intimata a susţinut că apelanţii interpretează greșit disp. art.35 alin.1 din Legea 58/1934, deoarece avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat şi acesta are obligaţie autonomă şi personală ce-şi are izvorul în biletul la ordin. Deschiderea procedurii de insolvenţă a debitorului principal nu afectează raporturile dintre creditor şi garanţii per aval, iar obligaţia asumată de aceştia din urmă este distinctă faţă de obligaţia principală.

Prin decizia nr.262/A/09.09.2014 Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă, a respins apelul declarat de debitori.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin opoziţia la executare formulată de apelanţii-contestatori se solicita anularea biletului la ordin seria ***, anularea executării silite înseşi, anularea tuturor actelor de executare silită şi întoarcerea executării. Această opoziţie la executare vizează însăşi valabilitatea biletului la ordin ca act juridic, în timp ce contestaţia la executare în cazul biletelor la ordin trebuie să se limiteze strict la aspecte ce ţin de valabilitatea actelor de executare individuale.

În ceea ce priveşte procedura de contestaţie la executare şi opoziţie la executare, articolul 399 alin.3 din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de către o instanţă judecătorească, se pot invoca, în contestaţia la executare, apărări de fond, împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop, o altă cale de atac.

118

Astfel, prin intermediul contestaţiei la executare se pot ataca pe fond titluri executorii care nu sunt emise de instanţele judecătoreşti sau titluri faţă de care legea nu prevede o altă procedură de contestare pe fond.

S-a considerat că opoziţia la executare reglementată de Legea nr.58/1934 este concepută ca o cale de atac, prin intermediul căreia, debitorul care a primit somaţia emisă conform prevederilor art.61 alin.6 poate invoca excepţii de nulitate a titlului cambial, în condiţiile art.63 din aceeaşi lege. Așadar, in cazul biletelor la ordin, Legea 58/1934 instituie o procedură de contestare pe fond, şi anume opoziţia la executare.

Astfel, prin pronunțarea primei instanțe asupra opoziției la executare si asupra contestației la executare, nu s-a încălcat principiul disponibilității părților, cu consecința nerespectării limitelor obiectului cererii.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critica de apel, tribunalul a reţinut că biletul la ordin, ca titlu de credit, se caracterizează prin autonomie, care se exprimă şi prin aceea că menţiunile din biletul la ordin nu pot fi completate cu alte înscrisuri.

Biletul la ordin căruia îi lipsesc menţiunea sumei şi menţiunea scadenţei este nul ca titlu de credit cambial, conform art.2 alin.1 din Legea nr.58/1934.

Absenţa menţiunii scadenţei are drept remediu considerarea biletului la ordin ca fiind plătibil la vedere, potrivit dispoziţiilor art.105 alin.2 din legea nr.58/1934,. ceea ce îl obligă pe creditor să-l prezinte debitorului spre vedere, completându-se caseta din stânga sus de pe faţa biletului la ordin.

Conform prevederilor art.106 alin.2 coroborate cu dispoziţiile art.12 din Legea nr.58/1934 biletul la ordin poate fi emis şi în alb, dacă poartă semnătura emitentului, dar în acest caz emiterea biletului în alb trebuie să fie expres menţionată în rubrica „stipulat” din partea centrală şi de sus a biletului la ordin.

Drept urmare, împrejurarea ca s-a stabilit data de 02.09.2011, drept scadenţă a plăţii valorii biletului la ordin, rezultă din încheierea nr.1005/15.03.2013 pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea, prin care s-a admis cererea şi s-a încuviinţat executarea silita a titlului executoriu reprezentat de biletul la ordin ***, stipulat fără protest, emis la data de 27.02.2009 în valoare de 112.069,92 lei cu scadenţa la data de 02.08.2011. De asemenea, a fost autorizată creditoarea să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

119

Instanţa de apel consideră că apelanţii interpretează în mod greşit dispoziţiile art.35 din Legea nr. 58/1934, potrivit cărora ”avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat”, deoarece între avaliştii debitori şi trăgător există o obligaţie autonomă şi personală, ce îşi are izvorul în biletul la ordin. Ca a atare, deschiderea procedurii de insolvenţă a debitorului principal nu afectează raporturile dintre creditor şi garanţii per aval.

Pe cale de consecinţă, reţinând că nu există motive temeinice pentru anularea sau schimbarea încheierii, în baza prevederilor art.296 C.pr.civ., tribunalul a respins apelul ca fiind nefondat şi a menţinut soluţia pronunţată de judecătorie ca legală şi temeinică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs debitorii SI şi SM, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, cu modificarea în tot a deciziei recurate şi admiterea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr.7418/08.10.2013 a Judecătoriei Rm.Vâlcea, iar pe fond admiterea opoziţiei la executare silită, invocându-se dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.

În primul motiv de recurs se susţine că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, precizându-se că primul motiv de apel viza faptul că instanţa de fond a respins, pe lângă opoziţia la executare silită şi o contestaţie la executare silită, deşi recurenţii nu au formulat o asemenea cerere şi nici nu s-a pus în discuţia părţilor o astfel de recalificare a opoziţiei la executarea silită.

Se menţionează că Tribunalul Vâlcea a respins primul motiv de apel, susţinând că nu s-a încălcat principiul disponibilităţii, neexistând nicio explicaţie privind modul în care instanţa de apel a ajuns la concluzia că, deşi s-a exercitat o opoziţie la executare, instanţa de fond a respins şi o contestaţie la executare, încălcând principiul disponibilităţii, decizia recurată nefiind motivată din acest punct de vedere.

În alt doilea motiv de recurs se susţine că al doilea motiv de apel viza faptul că instanţa de fond a confundat biletul la ordin în alb, cu biletul la ordin cu scadenţă la vedere, aplicând dispoziţiile legale referitoare la biletul la ordin în alb pentru biletul la ordin cu scadenţă la vedere, confundând cele două tipuri de bilete la ordin.

Se susţine că cei doi recurenţi au arătat la fond şi în apel că biletul la ordin pus în executare silită este „la vedere”, ca urmare a dispoziţiilor contractuale exprese cuprinse în contractul de credit (pct.4.2 din Contract), ci nu ca urmare a

120

faptului că a fost emis în alb, potrivit art.105 din Legea nr.58/1934.

Drept urmare, termenele privind scadenţa şi completarea biletelor nu sunt cele aplicabile unui bilet la ordin „în alb”, ci sunt cele aplicabile unui bilet la ordin „cu scadenţa la vedere”, chiar dacă posesorul completează biletul cu o altă scadenţă, scadenţa reală a biletului la ordin din cauza de faţă fiind 27.02.2010, respectiv la un an de zile de la data emiterii.

Având în vedere data scadenţei, biletul la ordin din cauza de faţă, nu numai că era nul pentru cele două cauze indicate, dar operase şi prescripţia, pentru exercitarea acţiunii cambiale, termenul de prescripţie fiind de 3 ani de la data scadenţei.

Se menţionează faptul că, potrivit art.58 alin.1 lit.a) din Legea nr.58/1934, în cauză operase şi decăderea posesorului din dreptul de regres împotriva trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi, pentru neprezentarea biletului în termenul prevăzut pentru biletul la vedere.

Se susţine că instanţa de apel a respins acest motiv de apel, recurenţii considerând că primele două argumente ale instanţei nu au legătură cu motivul de apel invocat, reprezentând o aplicare greşită a legii, deoarece recurenţii au susţinut că scadenţa biletului la ordin era la vedere, potrivit înţelegerii exprese a părţilor din contractul de credit.

Pe de altă parte, se arată că art.105 şi 106 din Legea nr.58/1934 nu au legătură cu cauza, deoarece recurenţii au invocat dispoziţiile art.36 şi 37 din Legea nr.58/1934, iar art.105 şi 106 nu înlătură aplicarea art.36 şi 37 din legea amintită şi nici nu constituie excepţii de la aplicarea articolelor amintite.

Se menţionează faptul că al treilea argument al instanţei de apel în respingerea celui de-al doilea motiv de apel reprezintă o aplicare greşită a legii, deoarece scadenţa unui bilet la ordin nu poate fi niciodată stabilită prin încheierea de încuviinţare a executării silite a acelui bilet la ordin. Încheierea de încuviinţare este posterioară scadenţei şi este rezultatul unei proceduri necontencioase, prin care nu se stabilesc drepturi şi obligaţii, ci doar se autorizează ceva.

În al treilea motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a respins al treilea motiv de apel, în care se arăta că instanţa de fond nu a înţeles să dea curs dispoziţiile art.35 alin.1 din Legea nr.58/1934, cu o motivare contrară chiar textului expres al art.35 alin.1 din legea amintită, susţinându-se autonomia obligaţiei avalistului, în raport de obligaţia trăgătorului.

121

Se susţine că dispoziţiile art.35 alin.1 din Legea nr.58/1934 instituie o identitate între cele două obligaţii, ceea ce înseamnă că orice modificare a obligaţiei trăgătorului se transmite şi obligaţiei avalistului.

Astfel, dacă avalistul răspunde autonom faţă de trăgător, rezultă că avalistul nu este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat, ceea ce este exact contrariul dispoziţiilor art.35 alin.1 din Legea nr.58/1934.

Prin întâmpinarea de la dosar, SC B. SA solicită respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal.

Curtea, analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, a constatat că acesta este nefondat, respingîndu-l ca atare, în baza art.312 Cod procedură civilă şi pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins ca atare, instanţa de apel motivând respingerea primului motiv de apel, arătând, în mod temeinic şi legal, de ce consideră că nu s-a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, prin pronunţarea primei instanţe asupra opoziţiei la executare, precum şi asupra contestaţiei la executare.

Dispoziţiile art.399, alin.3 Cod procedură civilă prevăd că în situaţia existenţei unei executări silite făcute în temeiul unui titlu executoriu, care nu este emis de o instanţă judecătorească se pot invoca apărări de fond împotriva acestui titlul executoriu.

Prin opoziţia la executare, contestatorii solicită anularea biletului la ordin seria ***; anularea executării silite înseşi; anularea actelor de executare silită şi întoarcerea executării, cu precizarea că opoziţia la executare vizează valabilitatea biletului la ordin ca act juridic, iar contestaţia la executare urmăreşte valabilitatea aceluiaşi act.

Potrivit dispoziţiilor art.399, alin.3 Cod procedură civilă, prin contestaţia la executare se pot ataca pe fond titluri executorii care nu sunt emise de instanţele judecătoreşti sau titluri faţă de care legea nu prevede o altă procedură de contestare pe fond.

Prin opoziţia la executare, reglementată de Legea nr.58/1934, concepută ca o cale de atac, debitorul, după primirea somaţiei emisă conform prevederilor art.61 alin.6, poate să invoce apărări specifice raportului cambial, neputând să solicite anularea actelor de executare.

Astfel conform art.63 din Legea nr.58/1934 în procesele cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune

122

posesorului decât excepţiunile de nulitatea titlului, potrivit dispoziţiunilor art. 2, precum şi cele care nu sunt oprite de art. 19.

De asemenea, conform art. 321 din Norma cadru nr.6/1994 privind comerţul făcut cu de instituţiile de credit cu cambii şi cu bilete la ordin, excepţiile pe care un debitor cambial le poate opune posesorului cambiei se împart în următoarele categorii: a) excepţii privitoare la nulitatea titlului; b) excepţii decurgând din raporturile personale dintre posesorul şi debitorul cambiei (excepţii personale) şi c)excepţii privitoare la condiţiile de exercitare ale acţiunii sau execuţiei cambiale (excepţii procedurale).

Conform art. 328 din Norma nr.6/1994 excepţiile personale derivă din raporturile juridice care intervin între părţile semnatare ale cambiei. Aceste raporturi constituie, de regulă, raportul fundamental al obligaţiei cambiale abstracte.

Excepţiile personale sunt: a) excepţii referitoare la raportul fundamental care a determinat crearea sau circulaţia cambiei; b) excepţii referitoare la viciile de consimţământ; c) excepţii izvorând din raporturi ulterioare creaţiei cambiale. În consecinţă, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că excepţiile personale, decurgând din raporturile fundamentale, justificate de stingerea raportului fundamental fie ca urmare a plăţii, fie ca urmare a compensaţiei, trebuiesc invocate pe calea specială a opoziţiei cambiale prevăzută de Legea nr.58/1934, iar anularea actelor de executare se poate solicita doar pe calea contestaţiei la executare.

Judecătorul are dreptul să califice juridic acţiunea, iar instanţa de fond, în mod legal, a apreciat că a fost învestită atât cu opoziţie la executare, cât şi cu o opoziţie cambială, în condiţiile în care anulare actelor de executare se poate cere doar prin contestaţie la executare.

Faptul că instanţa nu a pus în discuţie calificarea juridică a acţiunii nu este în măsură a o vătăma pe recurentă, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, având posibilitatea să-şi facă toate apărările necesare.

Al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Prin contractul de credit – linie de credit revolving – Condiţii speciale, contract cu nr. ***, încheiat între SC B. SA – Sucursala Vâlcea şi SC T. SRL Rm.Vâlcea, reprezentată de SI şi SM, în calitate de administratori ai societăţii împrumutate, cei doi soţi având calitatea de „garanţi/aval” s-a acordat un credit de

123

100.000 ron pe 12 luni, scadenţa liniei de credit fiind la data de 02.03.2009.

La Capitolul 4. „Garanţii” din contractul amintit, la art.4.2. se arată că împrumutaţii acceptă şi se angajează să constituie în favoarea băncii, în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de împrumut, printre alte garanţii, şi biletul la ordin emis în alb de către împrumutat şi avalizat de către garanţii/aval în nume propriu, biletul la ordin amintit anterior fiind stipulat „fără protest” şi cu scadenţă la vedere.

Drept urmare, fiind vorba de un bilet la ordin emis în alb în data de 27.02.2009, sunt aplicabile dispoziţiile pct.80 din Norma Cadru BNR nr.6/1994, care prevăd că în cazul cabinei în alb aceasta este un titlu, care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile cerute de art.1 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin.

De asemenea, se prevede că menţiunile care lipsesc vor trebui completate, atunci când posesorul prezintă titlul la plată, fiind obligatoriu ca o cambie în alb să aibă completat numele ultimului posesor, în momentul plăţii, fără necesitatea consimţământului garantului per aval, la completarea acestuia.

Se constată astfel că biletul la ordin din cauza de faţă a fost emis la data de 27.02.2009, fără a avea completată data scadenţei, situaţie în care este considerat plătibil la vedere conform art.105 din Legea nr.58/1934.

În ce priveşte termenul de prezentare a biletului la ordin, Curtea a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art.37 alin.1 fraza a III-a din Legea nr.58/1934 întrucât termenul de 1 an a fost prelungit de trăgător.

Această prelungire convenţională a datei la care se poate prezenta spre plată biletul la ordin rezultă din dispoziţiile contractului de credit, în care, la art.6.1.2. s-a prevăzut că împrumutatul are obligaţia să menţină în vigoare garanţiile prevăzute la art.4 din contract, pe toată perioada de derulare a contractului de credit.

Drept urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.12 din Legea nr.58/1934, care prevăd, că în situaţia în care o cambie, necompletată la emitere, a fost ulterior completată fără a se ţine seama de înţelegerile intervenite, neobsevarea acestor înţelegeri nu va putea fi opusă posesorului, cu excepţia situaţiei în care acesta a dobândit cambia cu rea-credinţă sau dacă a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei.

Concluzionând, biletul la ordin respectă cerinţele impuse de lege pentru valabilitatea acestuia, conţinând

124

menţiunile exprese prevăzute de lege, existând o prelungire convenţională a datei la care se poate prezenta la plată.

Al treilea motiv de recurs este de asemenea nefondat, constatându-se că instanţa de fond şi de apel au interpretat corect dispoziţiile art.35 alin.1 din Legea nr.58/1934.

Dispoziţiile art.35 alin.1 din Legea cambiei şi biletului la ordin prevăd că avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat, obligaţia sa fiind valabilă, chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză, cu excepţia viciului de formă.

În atare situaţie, deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei principale SC T. SRL Rm.Vâlcea nu afectează raporturile dintre creditor şi „garanţii per aval”, între avaliştii debitori şi trăgători existând o obligaţia autonomă şi personală, ce îşi are izvorul în biletul la ordin, avalistul fiind obligat în acelaşi mod ca persoana care a garantat.

Pentru aceste considerente recursul a fost respins ca nefondat, în baza art.312 Cod procedură civilă.

2. În situaţiile în care legiuitorul nu prevede existenţa unei căi de atac - apel sau recurs, împotriva unei anumite categorii de hotărâri, exercitarea recursului împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti este inadmisibilă.

Art.132 alin.3 Cod procedură civilăArt.457 alin.1 Cod procedură civilă

Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.3 Cod procedură civilă, ”Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente (...)”. Art.457 alin.1 Cod procedură civilă, arată că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Art.457 C.proc.civ. reglementează o aplicare particulară a principiului legalităţii procesului civil înscris în dispoziţiile art.7 alin.1 Cod procedură civilă.

Întrucât legiuitorul nu prevede existenţa unei căi de atac - apel sau recurs, împotriva acestor categorii de hotărâri, exercitarea recursului împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014 este inadmisibilă.

Având în vedere consecinţele impuse de analiza excepţiilor invocate, nu se mai impune analiza celorlalte

125

critici ce se referă la fondul litigiului dedus judecăţii.

(Decizia nr. 78/R-CONT/14 Ianuarie 2015)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de data de 20.05.2013, pe rolul Judecătoriei Avrig, reclamanta S.C. HLV SRL Tălmaciu, a chemat în judecată pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea, solicitând să se constate că pârâta nu a calculat penalităţile aferente contractului nr. ***, conform prevederilor art.24 şi art.25 ale Ordinului nr.606/2008; tardivitatea calculului acestor penalităţi şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că între părţi s-au derulat relaţii comerciale conform contractului nr.8975/2004, în perioada 2004-octombrie 2010, iar la data de 5 octombrie, pârâta a reziliat unilateral contractul menţionat şi nu a mai permis reclamantei să pătrundă în păduri în vederea exploatării de material lemnos, apreciind că autorizaţiile de exploatare nu mai produc efecte.

Astfel, s-a ajuns la situaţia prevăzută de art.25 alin.5 din Ordinul nr.606/2008, privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport a materialului lemnos.

S-a invocat faptul că pârâta trebuia ca cel mai târziu până la data de 31.12.2010 să facă toate demersurile primirii partizilor conform art.24 alin.4 din Ordinul nr.606/2008, însă aceasta nu a înţeles să aplice prevederile legale şi să emită act de constatare sau proces verbal de reprimire, pe care să-l comunice în termen de 5 zile reclamantei. Mai mult, din data de 5.10.2010, nu a mai permis accesul reclamantei la partizi, dar nici nu a efectuat reprimirea, emiţând doar în anul 2012 facturi de penalităţi.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, în baza art.24 alin.2 din contractul nr.8975/2004, care prevede că în cazul în care părţile nu ajung la înţelegere pe cale amiabilă, orice litigiu în aplicarea contractului se va soluţiona de instanţele competente din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul.

S-a mai arătat că pe rolul Tribunalului Vâlcea este înregistrat dosarul nr. 4632/90/2013, având ca obiect obligarea reclamantei la plata penalităţilor ce decurg din contractul nr.8975/2004.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

126

La termenul de judecată din data de 9.09.2013, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Avrig, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr.431/9.09.2013, Judecătoria Avrig a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea, şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că potrivit art.107 alin.1 N.C.P.C, cererea chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune altfel.

La data de 4.10.2004, între părţi s-a încheiat contractul nr.8975, având ca obiect furnizarea anuală de către vânzător a unui volum de 20.000 mc. masă lemnoasă pe picior, conform procesului verbal de licitaţie înregistrat la pârâtă sub nr.13902/2004. Durata contractului a fost de 10 ani, până la data de 31.12.2014.

La art.24 alin.2 din contract s-a prevăzut că „în cazul în care părţile nu ajung la înţelegere pe cale amiabilă,orice litigiu în aplicarea prezentului contract se va soluţiona de instanţele competente din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul”.

Art.126 NCPC prevede că părţile pot conveni în scris, sau în cazul litigiilor născute, prin declaraţie verbală în faţa instanţei, că procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Necompetenţa teritorială invocată de pârâtă este de ordine privată, conform dispoziţiilor art.129 NCPC, aceasta fiind invocată în termen legal, conform art.130 alin.3 NCPC.

Instanţa a apreciat că prevederile art.24 alin.2 din contractul nr.8975/2004 atribuie competenţa de soluţionare a cauzei Judecătoriei Rm.Vâlcea, ca instanţă competentă material de la domiciliul vânzătoarei (pârâta), părţile atribuind acesteia competenţa în baza dispoziţiilor art.126 NCPC.

În speţă, s-a constatat că din cuprinsul contractului rezultă că părţile au convenit ca litigiile dintre acestea să fie soluţionate de instanţele de la sediul vânzătoarei, instanţa apreciind că Judecătoriei Rm.Vâlcea îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Pe rolul Judecătoriei Rm.Vâlcea cererea a fost înregistrată la data de 23.09.2013, sub acelaşi număr.

Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată,

127

solicitând instanţei să constate că pârâta nu a predat reclamantei parchete corespunzătoare conform contractului încheiat între părţi, punând-o în imposibilitatea de exploatare, inclusiv prin neemiterea autorizaţiilor de exploatare începând cu data eşalonării la exploatare iniţială, precum şi faptul că a împiedicat-o să realizeze predarea parchetelor aflate în exploatarea acesteia până la momentul rezilierii unilaterale a contractului nr.8975/2004, prin împiedicarea oricărui acces începând cu data de 5.10.2010, calculându-i ulterior penalităţi pe care nu le datorează.

Reclamanta a mai solicitat prin cererea de precizare a cererii de chemare în judecată să se constate că pârâta nu a respectat dispoziţiile legale privind: reprimirea parchetelor aflate în exploatare, această reprimire fiind realizată tardiv; penalităţile au fost calculate fără respectarea prevederilor legale; să fie obligată pârâta să radieze reclamanta din reţeaua de debit Romsilva ca având datorii către Direcţia Silvică Vâlcea, debit constând în penalităţile ce reprezintă obiectul cauzei.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul nr.8975/4.10.2004, pentru o perioadă de 10 ani, obiectul contractului constând în cumpărarea în fiecare an a unei cantităţi de 20.000 mc. de masă lemnoasă pe picior. Potrivit acestui contract avea dreptul să exploateze anual o cantitate de 20.000 mc. material lemnos din partizile scoase la vânzare de către pârâtă, în fiecare an încheindu-se un act adiţional prin care se prevedea stabilirea partizilor ce fac obiectul derulării contractului pentru anul respectiv, volumul de masă lemnoasă existentă în acestea, esenţele de lemn şi preţurile pentru fiecare categorie de produs.

Începând cu anul 2010, au apărut însă neînţelegeri în derularea contractului menţionat mai sus, din cauza nerespectării repetate a prevederilor contractuale de către pârâtă, iar în încercarea de soluţionare a divergenţelor a purtat corespondenţă cu pârâta, însă aceasta, deşi şi-a recunoscut propria culpă contractuală şi s-a convenit încheierea actelor adiţionale, a procedat la calcularea penalităţilor în temeiul art.11 din contract.

Ulterior, reclamanta a susţinut că la data de 5.10.2010, pârâta a înţeles să rezilieze unilateral contractul încheiat şi nu i-a mai permis să pătrundă pe partizile contractate în vederea exploatării de material lemnos conform contractului nr.8975, considerând că autorizaţiile de exploatare nu mai produc efecte.

Referitor la reprimirea parchetelor la sfârşitul exploatării conform prevederilor legale, reclamanta a arătat că

128

nu a putut realiza această procedură, fiind lipsită de acces în partizile care au format obiectul actului adiţional nr.1/2010.

În aceste circumstanţe îşi aveau aplicabilitatea dispoziţiile art.24 alin.2 şi alin.4 şi cele ale art.25 alin.5 din Ordinul nr.606/2008 privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos, însă pârâta nu a respectat aceste prevederi legale, acest act normativ fiind în vigoare la data executării contractului, acesta fiind înlocuit de Ordinul nr.1540/2011, dată la care părţile nu mai aveau relaţii contractuale.

La termenul din 15.01.2014, instanţa a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Rm.Vâlcea, ridicată de pârâtă prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la aceste termen de judecată şi, având în vedere natura juridică de drept administrativ a contractului încheiat între părţile din litigiu.

Prin sentinţa civilă nr.72/15.01.2014, Judecătoria Rm.Vâlcea şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea şi la termenul din data de 15.04.2014, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.2563/15.04.2014 a respins excepţia de necompetenţă materială funcţională a Secţiei a II a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ridicată de reclamantă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii in contenciosul administrativ şi a respins cererea ca inadmisibila.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:În primul rând, s-a reţinut că excepţia de

necompetenţă materială funcţională a Secţiei a II a civilă de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Vâlcea este neîntemeiată, deoarece litigiul dedus judecăţii nu este unul intre profesionişti de natură să atragă competenţa Secţiei I civilă, ci s-a solicitat să se constate neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii ce decurg dintr-un contract administrativ, situaţie în care potrivit art.8 alin.(2) din Legea nr.554/2004, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii tribunalul a considerat că este întemeiată, însă nu pentru considerentele arătate de pârâtă.

Astfel, s-a reţinut că cererea dedusă judecăţii, ulterior

129

precizată, are ca obiect constatarea modului în care au fost calculate penalităţile aferente unui contract administrativ, cât şi constatarea faptului că pârâta nu i-a predat parchetele corespunzătoare conform contractului încheiat intre părţi şi nu a respectat dispoziţiile legale privind reprimirea parchetelor aflate in exploatare.

Tot prin cererea precizatoare reclamanta a solicitata obligarea pârâtei la radierea raportării reclamantei in reţeaua de debit Romsilva ca având datorii către Direcţia Silvică Vâlcea, debit ce reprezintă penalităţile ce fac obiectul prezentei cauze, fiind astfel o acţiune in constatare, care in noul Cod de procedură civilă este reglementată de art.35, text de lege potrivit căruia cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept numai dacă nu poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

O acţiune în constatare nu se circumscrie însă obiectului unei acţiuni judiciare în contenciosul administrativ, astfel cum acesta a fost stabilit de legiuitor (art.1 şi art.8 din Legea nr.554/2004).

S-a constatat că instanţa de contencios administrativ este însă competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice alte litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ, cale procedurală nealeasă însă de către reclamanta din prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare adresată instanţei de contencios administrativ şi a respins cererea ca inadmisibilă.

Tot inadmisibil a fost reţinut şi capătul din cererea precizatoare având ca obiect obligarea pârâtei la radierea raportării reclamantei în reţeaua de debit Romsilva, radiere care reprezintă în realitate o operaţiune administrativă. Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana nemulţumită de refuzul nejustificat de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În speţă, tribunalul a apreciat că nu este vorba de un refuz de executare a operaţiunii de radiere, ci de obligaţie de a face, inadmisibilă în contenciosul administrativ.

Împotriva sentinţei civile nr.72/15.01.2014 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, dar şi a sentinţei civile nr.2563/15 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea a formulat recurs

130

reclamanta S.C.HLV S.R.L. Tălmaciu solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr.72/2014, în sensul respingerii excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Rm.Vâlcea şi admiterea acestei excepţii faţă de Tribunalul Vâlcea, precum şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii în contenciosul administrativ, cu casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală şi netemeinică, şi pe cale de consecinţă trimiterea cererii spre competentă soluţionare Judecătoriei Rm.Vâlcea, constatându-se că aceasta are natura unei acţiuni civile cu profesioniştii; cu cheltuieli de judecată

Recursul a fost încadrat în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, în sensul că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi art.488 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

În motivare, recurenta arată că solicitările sale îşi au izvorul în contractul de vânzare-cumpărare de masă lemnoasă pe termen lung nr.8975/4.10.2004, reziliat de Tribunalul Vâlcea prin sentinţa comercială nr.283/2012 pronunţată în dosarul nr.4228/2010.

Se arată că la termenul din 15.01.2014, Judecătoria Rm.Vâlcea a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, ridicată de pârâtă la această dată, având în vedere natura juridică de drept administrativ a contractului încheiat între părţile din litigiu, cu toate că până la acest termen au mai existat încă alte trei termene, respectiv din 9.09.2013, 23.10.2013 şi 27.11.2013. Primul termen de judecată la Judecătoria Rm.Vâlcea a fost data de 23.10.2013, când instanţa din oficiu şi-a verificat competenţa generală, materială şi teritorială să judece această pricină, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care s-a constatat competenţa instanţei sesizate. Potrivit art.130 alin.2 şi art.131 alin.1 NCPC necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocate de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pentru a nu se ajunge la tergiversarea judecăţii. Încheierea dobândeşte caracter interlocutoriu, astfel că nu se mai poate reveni asupra ei, legiuitorul dorind să sublinieze faptul că rezultatul verificărilor făcute de către instanţă asupra competenţei sale, este urmare a dezbaterilor contradictorii asupra acestei chestiuni.

Totodată, potrivit art.131 alin.2 NCPC în mod excepţional în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt

131

necesare lămuriri şi probe suplimentare, instanţa va pune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen de judecată în acest scop.

În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, se arată că dacă aceasta nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, aceasta nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Faţă de aceste aspecte excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei nu mai putea fi invocată de instanţă şi nici de pârâtă la termenul din 15.01.2014.

Recurenta-reclamantă mai arată că vânzarea-cumpărarea de masă lemnoasă pe picior pe termen lung s-a realizat prin contractul nr.8975/4.10.2004, moment la care erau aplicabile dispoziţiile Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.

Potrivit reglementărilor în vigoare la data încheierii acestui contract, acest act putea fi socotit de gestiune, dacă a fost adoptat de o autoritate publică, indiferent dacă este statul sau o autoritate publică autonomă, şi dacă autoritatea publică se manifestă ca persoană juridică civilă în emiterea actului.

În literatura de specialitate aceste acte mai sunt numite şi contracte administrative, întrucât sunt acte bilaterale, dar părţile nu sunt în condiţii de egalitate, ca în contractele civile, ci una dintre ele stabileşte principalele clauze ale actului, inclusiv cazurile de reziliere unilaterală, iar cealaltă parte poate sau nu să adere.

Altfel spus, actele administrative de gestiune nu sunt supuse controlului de legalitate din partea instanţelor de contencios administrativ, eventualele litigii născute din acestea fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.

În consecinţă, caracterul contractului de vânzare-cumpărare masă lemnoasă, menţionat, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârea prin care s-a dispus rezilierea acestuia, în condiţiile în care acţiunea în reziliere a fost caracterizată ca o acţiune comercială şi nu de contencios administrativ, fiind astfel evident că orice altă acţiune subsidiară rezilierii trebuie să aibă acelaşi caracter.

Soluţia recurată este greşită şi prin perspectiva inadmisibilităţii unei acţiuni în constatare în contenciosul administrativ, întrucât regula este ca o acţiune în contencios administrativ, îndreptată împotriva unui act administrativ, nu poate avea caracterul unei acţiuni în constatare.

În cauză, acţiunea este admisibilă atât din punctul de vedere al dispoziţiilor Legii nr.554/2004, cât şi al dispoziţiilor

132

art.111 Cod procedură civilă.La data de 14.10.2014, pârâta Regia Naţională a

Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, menţinerea sentinţei civile nr.72/15.01.2014 a Judecătoriei Rm.Vâlcea, precum şi a sentinţei civile nr.2563/15.04.2014 a Tribunalului Vâlcea, ca fiind temeinice şi legale, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca nefondată şi inadmisibilă, invocând totodată şi excepţia tardivităţii declarării recursului.

În considerente se arată că la primul termen de judecată, când părţile au fost legal citate, respectiv termenul din data de 9.09.2013, în mod corect s-a analizat cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Avrig, care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rm.Vâlcea, unde la primul termen de judecată din data de 23.10.2013, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând mai multe constatări de nerespectare a unor dispoziţii legale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare încheiat.

Ulterior, la termenul din 27.11.2014, în mod corect Judecătoria Rm.Vâlcea a analizat cu prioritate şi a rămas în pronunţare pe excepţia litispendenţei, care făcea de prisos invocarea şi pronunţarea pe alte excepţii.

Întrucât excepţia litispendenţei a fost respinsă prin încheierea din data de 27.11.2014, în mod corect la următorul termen din 15.01.2014, judecătoria şi-a analizat competenţa materială, declinând soluţionarea acţiunii în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În concluzie, arată intimata, având în vedere dispoziţiile art.130 alin.1 NCPC, coroborate cu prevederile art.390 NCPC, excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată de instanţă din oficiu sau de parte la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în primă instanţă, astfel că se poate constata că această excepţie a fost ridicată în mod legal şi în termen procedural.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a prevederilor art.488 alin.1 pct.3 NCPC, se precizează că actul de vânzare-cumpărare exploatare masă lemnoasă din data de 4.10.2004, este un contract administrativ încheiat în baza unor acte normative specifice şi după un regim silvic expres reglementat, clauzele fiind stabilite de autoritatea contractantă prin caietul de sarcini şi în baza actelor normative în vigoare. Raportul juridic stabilit între părţi are astfel un caracter

133

administrativ şi implicit actul juridic încheiat este un contract administrativ, având la bază acordul de voinţă dintre autoritatea contractantă, Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, ca administrator al pădurilor statului şi organizator al licitaţiei şi un particular, societatea comercială reclamantă, clauzele contractului fiind însă stabilite în mod unilateral prin caietul de sarcini.

Sunt invocate dispoziţiile art.2, art.11 şi art.19 din Legea nr.46/2008 privind Codul silvic, prin care se prevede că modul de gestionare a fondului forestier se reglementează prin amenajamente silvice, aprobate prin ordin de ministru, gestionara pădurilor făcându-se în mod unitar, cu urmărirea utilizării durabile a funcţiilor ei ecologice, economice şi sociale.

Astfel, terenul de pe care a fost exploatat materialul lemnos aparţine domeniului public al statului, prin urmare acest material lemnos, care a făcut obiectul contractului dintre părţi, a aparţinut domeniului public al statului, conform art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, care dispune că sunt considerate acte administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (...).

Intimata mai arată că în mod corect Tribunalul Vâlcea a reţinut că litigiul dedus judecăţii nu este unul între profesionişti, ci se solicită a se constata neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii ce decurg dintr-un contract administrativ, situaţie în care potrivit art.8 alin.2 din Legea nr.554/2004, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de toate aceste argumente, solicită respingerea recursului şi menţinerea ca legale şi temeinice a sentinţelor atacate, iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată şi inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 19.11.2014, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei tardivităţii declarării recursului, arătând că sentinţa atacată i-a fost comunicată la data de 4.06.2014, iar recursul a fost trimis prin poştă la data de 19.06.2014, deci în termenul de 15 zile prevăzut de art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce priveşte susţinerea intimatei prin întâmpinare că potrivit dispoziţiilor art.130 alin.1 NCPC, coroborate cu art.390 NCPC, excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată din oficiu sau de parte la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în primă instanţă,

134

interpretarea dată prevederilor celor două articole nu corespunde dispoziţiilor legale, fiind subiectivă şi nu de strictă interpretare.

În speţă, este vorba despre o stabilire a ordinii în care se soluţionează excepţiile de procedură: excepţia de necompetenţă materială şi excepţia de litispendenţă. Atunci când sunt invocate mai multe excepţii de acelaşi fel, instanţa poate să determine ordinea de soluţionare a acestora, stabilind mai întâi efectele pe care le produce fiecare excepţie de procedură.

Se mai arată că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa statuează faptul că prima excepţia care trebuie cercetată este necompetenţa, deoarece art.176 pct.3 Cod procedură civilă stabileşte că actul juridic săvârşit cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţă este lovit de nulitate, fără să fie condiţionată de producerea vreunei vătămări.

Regulatorul de competenţă ce a făcut obiectul dosarului nr.137/46/2014 al Curţii de Apel Piteşti, invocat în recurs într-o speţă similară, îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art.130, art.247, art.248 din noul Cod de procedură civilă.

Faţă de cele de mai sus, în lipsa invocării excepţiei conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, competenţa materială a cauzei revine Judecătoriei Rm.Vâlcea.

Curtea examinând recursul declarat împotriva sentinţei civile nr.2563/2014, prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză şi a normelor de drept incidente, a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 14.01.2015, cât şi prin întâmpinarea din 31 octombrie 2014, RNP Romsilva a invocat excepţia de tardivitate a recursului.

Prin cererea de recurs, reclamanta S.C.HLV S.R.L. a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea.

Potrivit dispoziţiilor art.248 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar potrivit alin.2 din acelaşi articol, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Examinând cu prioritate excepţia de tardivitate a declarării recursului împotriva sentinţei nr.2563/15.04.2014,

135

prin prisma efectelor pe care aceasta le impune, Curtea constată că este nefondată.

Potrivit procesului verbal de înmânare de la fila 15, sentinţa a fost comunicată recurentei la data de 4.06.2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.554/2004, „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.

Potrivit dispoziţiilor art.181 alin.2 Cod procedură civilă, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

În cauză, termenul de depunere a cererii de recurs se împlinea la data de 20 iunie 2014, iar reclamanta a depus recursul prin poştă la data de 19.06.2014 (fila 15), astfel că cererea de recurs a fost depusă în termenul legal.

Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea, potrivit probatoriului administrat în cauză se reţine că la data de 4 octombrie 2004, între Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva-Direcţia Silvică Vâlcea şi HLV S.R.L., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.8975 având ca obiect furnizarea anuală de masă lemnoasă pe picior, conform procesului verbal de licitaţie nr.13902/21.09.2004.

Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 10 ani, potrivit art.4, fiind valabil până la data de 31 decembrie 2014.

La momentul încheierii contractului erau aplicabile dispoziţiile Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ; care reglementează regimul juridic aplicabil contractului.

Legea nr.554/2004 a intrat în vigoare la 6.01.2005, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Actele juridice pe care le încheie instituţiile publice şi regiile autonome de interes public, în exercitarea dreptului lor de administrare a proprietăţii publice sau private a statului, sunt acte administrative de gestiune.

Actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat pe de o parte de un serviciu public, organ al administraţiei publice, instituţii publice sau regii autonome de interes local şi pe de altă parte un particular, persoană fizică sau juridică având ca obiect executarea de lucrări şi prestarea de servicii, vânzarea-cumpărarea de produse, precum şi concesionarea, închirierea unor bunuri mobile şi imobile, aparţinând proprietăţii statului. Încheierea actului administrativ de gestiune se va face în toate cazurile cu excepţiile prevăzute de lege, prin licitaţie publică.

136

În litigiul dedus judecăţii, contractul nr.8975/4.10.2004, s-a încheiat în urma unei licitaţii publice finalizată cu procesul verbal de licitaţie nr.13902/21.09.2004. Potrivit art. 2 din H.G.229/04.03.2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva este regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.”

Trebuie făcută distincţia între actul administrativ de autoritate şi actul administrativ de gestiune, acestea deosebindu-se atât prin calitatea în care intervine administraţia publică (ca autoritate sau ca persoană juridică), precum şi prin temeiul de drept (legea sau contractul în executarea căruia administraţia publică îndeplineşte diversele sale acte). Actul administrativ de autoritate determină naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic precum şi recunoaşterea sau suspendarea unui drept al particularilor (persoane fizice sau juridice) pe când actul administrativ de gestiune cuprinde drepturile şi obligaţiile pentru care ambele părţi participă la încheierea acestui act.

Dacă în cazul primului, executarea este asigurată de emiterea lui în regim de putere publică, garanţia executării actului administrativ de gestiune o constituie clauzele contractuale, despăgubirile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractule (Cap.IV şi Cap.VIII din contractul nr.8974/2004). În plus, actele administrative de gestiune nu pot fi revocate decât corespunzător clauzelor statuate de părţi pentru reziliere şi nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor care l-au încheiat.

Aceste latură contractuală este cea care a determinat exceptarea actelor administrative de gestiune de la controlul instanţelor de contencios administrativ sunt imperiul Legii nr.29/1990.

Prin urmare, reţinând că în cauză regimul juridic aplicabil contractului nr.8975/10.04.2004 este Legea nr.29/1990, litigiile născute din modul de executare a obligaţiei decurgând din contract este de competenţa instanţelor de drept comun şi nu a instanţelor de contencios administrativ.

Prin adresa nr. 1300 din 22.02.2011(f.5 dosar fond Judecătoria Avrig) RNP-ROMSILVA- Direcţia Silvică Vâlcea

Având în vedere Decizia I.C.C.J. nr. 32 din 09.09 2008 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a statuat că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile având ca obiect

137

constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial Curtea şi în raport de dispoziţiile art.94 alin.1 lit. j Cod procedură civilă, coroborat cu art.101 Cod procedură civilă, constată că revine Judecătoriei Rm. Vâlcea competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014, pronunţată în dosarul nr.576/787/2013, Curtea a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 14.01.2015, s-a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014 prin care Judecătoria Rm. Vâlcea a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea în temeiul art.129 alin.2 pct.2 Cod procedură civilă.

Analizând excepţia invocată, în raport de dispoziţiile art.248 Cod procedură civilă, Curtea a constatată că este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.3 Cod procedură civilă,”Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente (...)”. Art.457 alin.1 Cod procedură civilă, arată că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Art.457 C.proc.civ. reglementează o aplicare particulară a principiului legalităţii procesului civil înscris în dispoziţiile art.7 alin.1 Cod procedură civilă.

Întrucât legiuitorul nu prevede existenţa unei căi de atac - apel sau recurs, împotriva acestor categorii de hotărâri, exercitarea recursului împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014 este inadmisibilă.

Având în vedere consecinţele impuse de analiza excepţiilor invocate, nu se mai impune analiza celorlalte critici ce se referă la fondul litigiului dedus judecăţii.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.496 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul împotriva sentinţei nr. 2563/15.04.2014 pronunţată în dosarul nr.576/787/2013, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Rm.Vâlcea.

A fost respins ca inadmisibil recursul declarat împotriva sentinţei nr.72/15.01.2014.

3. Verificarea legalităţii unui act administrativ într-o cerere de suspendare a executării acestuia.

138

Art.15 alin. 1 raportat la art.14 alin.1 şi art.2 alin.1 lit. ş) şi t) din Legea nr.554/2004

Curtea a constatat că, la nivel de aparenţă, atât cât este permisă verificarea legalităţii unui act administrativ într-o cerere de suspendare a executării acestuia cum este cea din speţă, răspunderea materială a reclamantului a fost stabilită pentru o pagubă constatată dincolo de termenul de 1 an de la data primirii sumelor imputate. Astfel, perioada în care se pretinde că reclamantul a primit necuvenit compensaţia lunară pentru chirie este 10.08.2009-31.03.2012, iar fapta a fost constatată la data de 10.08.2012, după cum rezultă din cuprinsul deciziei de imputare. În aceste condiţii, pentru o parte din sumă pare să fie împlinit termenul de 1 an prevăzut de art.24 alin.2 din OG nr.121/1998.

Acest aspect, aşa cum este relevat la o simplă lecturare a deciziei de imputare, constituie o împrejurare de natură să pună la îndoială legalitatea acesteia şi să justifice suspendarea executării acesteia până la soluţionarea litigiului judiciar referitor la anularea ei.

Curtea a mai reţinut că reclamantul a făcut dovada faptului că a contractat un credit bancar, astfel că grevarea salariului său şi de debitul impus prin decizia în discuţie în speţă reprezintă o sarcină suplimentară de natură să afecteze în mod serios venitul reclamantului şi, pe cale de consecinţă, întreţinerea zilnică a acestuia şi a familiei lui, aspecte ce nu pot fi recuperate într-o eventuală întoarcere a executării. Curtea a constatat, astfel, că în cauză este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente.

Concluzionând în sensul că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.15 alin. 1 raportat la art.14 alin.1 şi art.2 alin.1 lit.ş) şi t) din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

(Decizia nr. 81/R-CONT/14 Ianuarie 2015)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş sub nr.37/46/2014, la data de 10.01.2014, reclamantul CM a chemat în judecată Ministerul Apărării Naţionale – U.M. *** Piteşti, solicitând instanţei să dispună anularea Deciziei de imputare nr.

139

***, emisă de U.M. 01943 Piteşti, şi a Hotărârii nr.49/CJ252/2013, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, precum şi exonerarea sa de plata sumei de 9.126 lei şi restituirea sumelor deja încasate în baza respectivelor acte.

Reclamantul a solicitat, totodată, suspendarea executării deciziei de imputaţie în temeiul art.15 din Legea nr.554/2004.

Prin sentinţa nr.1518/14.08.2014 pronunţată în dosarul nr.37/46/2014/a1 Tribunalul Argeş – Secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004 referitoare la existenţa unui caz bine justificat de suspendare şi necesitatea evitării unei pagube iminente.

Împotriva sentinţei şi a încheierii de amânare a pronunţării din data de 12.08.2014 a formulat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.485 şi următoarele Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

- instanţa nu a avut în vedere motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată şi faptul că, în prezent, reclamantul locuieşte în continuare cu chirie şi beneficiază de compensaţie;

- executarea deciziei de imputaţie îl pune pe reclamant în imposibilitatea de a mai plăti creditul bancar, care presupune achitarea lunară a unei sume de 270 franci elveţieni. În plus, prejudiciul pretins de pârât nu este cert, având în vedere că, deşi decizia fost emisă pentru suma de 9.126 lei aferentă perioadei 01.08.2009-31.12.2010, din calculele reclamantului, în raport de reţinerile deja efectuate asupra salariului său, rezultă că suma imputată ar trebui să aibă un cuantum mai mic.

Intimatul-pârât M.A.N., pentru U.M. *** Piteşti, a depus întâmpinare, invocând faptul că cererea de suspendare nu întruneşte condiţiile legale şi, drept urmare, a fost corect respinsă de tribunal.

Reclamantul a depus la dosar certificat de grefă care confirmă faptul că, prin sentinţa nr.2210/17.12.2014, pronunţată în dosarul nr.37/46/2014, Tribunalul Argeş a admis cererea reclamantului CM şi a anulat în parte, în ce-l priveşte pe reclamant, Decizia de imputare nr.***, emisă de U.M. *** Piteşti, şi Hotărârea nr. ***, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

140

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, încadrabile în drept în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat.

Sub aspectul stării de fapt se reţine că prin Decizia de imputare nr. ***, înregistrată sub nr. ***, U.M. *** Garnizoana Piteşti a dispus angajarea răspunderii materiale a plutonierului CM pentru paguba de 9.126 lei produsă unităţii prin faptul că a beneficiat de compensaţie lunară pentru chirie, fără existenţa unui contract de închiriere înregistrat la organele fiscale, ceea ce contravine dispoziţiilor art.2 lit.e) din HG nr.1867/22.12.2005. S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.9 alin.2 din HG nr.1867/22.12.2006, prin primirea compensaţiei lunare pentru chirie, militarul a confirmat că nu au intervenit evenimente de natură să modifice dreptul la respectiva compensaţie, confirmare care s-a dovedit a nu fi reală, deoarece contractul de închiriere a fost reziliat. Lipsa de preocupare şi de bună-credinţă a militarului ca, pe toată perioadă pentru care a beneficiat de compensaţie lunară pentru chirie, să îndeplinească toate condiţiile ce stau la baza acordării acesteia, a fost apreciată drept motiv de angajare a răspunderii materiale, în temeiul art.2, art.12, art.20 şi art.24 din OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Reclamantul, solicitând suspendarea deciziei de imputare, a invocat faptul că activitatea de cercetare administrativă a fost finalizată după împlinirea termenului legal de 60 zile prevăzut de art.23 alin.1 din OG nr.121/1998, la data de 06.12.2012, în condiţiile în care existenţa faptei a fost cunoscută la data de 19.07.2012, când a fost înregistrat la U.M. *** răspunsul Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti, referitor la valabilitatea contractelor de închiriere ale militarilor din cadrul unităţii. Pe de altă parte, răspunderea a fost antrenată cu nerespectarea dispoziţiilor art.24 alin.1 din OG nr.121/1998, în sensul că acesta a fost obligat să acopere un prejudiciu pentru care intervenise prescripţia.

Totodată, reclamantul a invocat faptul că decizia de imputare a fost emisă cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de art.25 alin.4 din OG nr.121/1998.

Curtea a constatat că, la nivel de aparenţă, atât cât este permisă verificarea legalităţii unui act administrativ într-o cerere de suspendare a executării acestuia cum este cea din speţă, răspunderea materială a reclamantului a fost stabilită pentru o pagubă constatată dincolo de termenul de 1 an de la data primirii sumelor imputate. Astfel, perioada în care se pretinde că reclamantul a primit necuvenit compensaţia lunară

141

pentru chirie este 10.08.2009-31.03.2012, iar fapta a fost constatată la data de 10.08.2012, după cum rezultă din cuprinsul deciziei de imputare. În aceste condiţii, pentru o parte din sumă pare să fie împlinit termenul de 1 an prevăzut de art.24 alin.2 din OG nr.121/1998.

Acest aspect, aşa cum este relevat la o simplă lecturare a deciziei de imputare, constituie o împrejurare de natură să pună la îndoială legalitatea acesteia şi să justifice suspendarea executării acesteia până la soluţionarea litigiului judiciar referitor la anularea ei.

Curtea a mai reţinut că reclamantul a făcut dovada faptului că a contractat un credit bancar, astfel că grevarea salariului său şi de debitul impus prin decizia în discuţie în speţă reprezintă o sarcină suplimentară de natură să afecteze în mod serios venitul reclamantului şi, pe cale de consecinţă, întreţinerea zilnică a acestuia şi a familiei lui, aspecte ce nu pot fi recuperate într-o eventuală întoarcere a executării. Curtea a constatat, astfel, că în cauză este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente.

Concluzionând în sensul că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.15 alin. 1 raportat la art.14 alin.1 şi art.2 alin.1 lit.ş) şi t) din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Drept urmare, în baza art.496 şi art.498 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamantului şi a casat sentinţa, dispunând admiterea cererii de suspendare şi suspendarea executării deciziei de imputare până la soluţionarea definitivă a cauzei privind anularea respectivei decizii.

4. În cazul în care instanţa de fond argumentează soluţia pronunţată reţinând o altă situaţie de fapt, aceasta echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei.

Art. 249 alin. 2 din Regulamentul Vamal Comunitar

Ordinul 9988/2006 a Vicepreşedintelui ANAF

Prima instanţă, a soluţionat cererea pe o excepţie ce nu este incidentă cauzei, reţinând lipsa interesului acesteia pe considerentul că înscrisul s-a aflat în permanenţă în posesia societăţii comerciale.

Astfel, într-o motivare lapidară, prima instanţă a avut în vedere numai dispoziţia art. 249 alin. 2 din Regulamentul Vamal Comunitar, apreciind că declaraţia

142

vamală a fost completată în conformitate cu normele tehnice privind utilizarea şi completarea formularelor documentului administrativ unic, aprobat prin Ordinul 9988/2006 a Vicepreşedintelui ANAF, opinând că originalul a fost eliberat reprezentantului în vamă, desemnat de reclamantă.

În acest context, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a răspuns cererii reclamantului, nu a făcut o judecată asupra situaţiei de fapt existente în cauză, sens în care nu se poate realiza controlul judiciar asupra sentinţei atacate.

Totodată, Curtea a constatat că de esenţa hotărârii este motivarea acesteia, tocmai pentru a permite garantarea asigurării unui proces echitabil, în cadrul căruia părţile să aibă posibilitatea formulării apărărilor corespunzătoare.

Or, instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată reţinând o altă situaţie de fapt, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în temeiul art. 496 NCPC, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

(Decizia nr. 413/R-CONT/12 Februarie 2015)

Constată că prin acţiunea înregistrată la 16.04.2013, reclamanta SC TA SRL Mioveni, judeţul Argeş, a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea acestora la a i se comunica o copie certificată a validării liberului de vamă, emis la data de 29.07.2010, orele 16.31, pentru importul făcut în numele acestei societăţi, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13.03.2014, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că aceasta nu se află în posesia actului solicitat de reclamant, ci acesta trebuie să existe la chiar societatea reclamantă.

Ulterior, la data de 04.03.2014, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a formulat întâmpinare, invocând ca şi chestiune prealabilă, faţă de aspectul că reclamanta a formulat acţiune împotriva Direcţiei Regionale Vamale Craiova, (fostă DRAOV Craiova), conceptarea în cauză a

143

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în temeiul art. 10 şi art. 11 din O.U.G. nr. 74/2013 şi HG nr. 520/2013, acte normative referitoare la înfiinţarea în subordinea ANAF a acestor direcţii.

Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Craiova, cu motivarea că între calitatea de reclamant în procesul civil şi persoana care pretinde cp i-a fost încălcat un drept al său, precum şi între calitatea de pârât şi cel despre care se afirmă că a încălcat sau nu a respectat un drept, trebuie să existe identitate, ceea ce în prezenta cauză nu s-a dovedit.

În raport de cele arătate, a susţinut că DJAOV Argeş (Biroul Vamal Argeş), începând cu data d e01.08.2013 se află în subordinea DRV Ploieşti şi respectiv DGRFP Ploieşti, instituţii cu calitate procesuale pasivă în cauză.

Tribunalul Argeş prin sentinţa nr. 1226/16.05.2014, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

La data de 25.06.2014, reclamanta prin administrator şi asociat unic MVC a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale şi de înlăturare a omisiunilor vădite, strecurate în conţinutul sentinţei nr. 1226/2014, în sensul că în mod greşit s-a arătat că a solicitat judecata în lipsă, or faţă de calitatea sa procesuală, deţinut în penitenciar, era obligatorie prezenţa sa şi judecata în contradictoriu cu pârâtele.

Totodată, a susţinut că a formulat completări la acţiunea introductivă de instanţă, care nu au fost specificate în sentinţa civilă şi a solicitat în mod repetat eliberarea de înscrisuri şi comunicarea de informaţii, care nu i-au fost luate în considerare, împrejurare ce conduce la nulitatea sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Pin încheierea din 27.06.2014, Tribunalul Argeş a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale şi d e înlăturare a omisiunilor vădite, pe considerentul că acestea nu se încadrează în baza art. 281 C. proc. civ.

Împotriva sentinţei civile nr. 1226/16.05.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a formulat recurs de către reclamantă prin administrator şi asociat unic MVC, criticând-o pentru nelegalitate, pe motive încadrabile în art. 488 pct. 6 şi 8 NCPC.

În motivele de recurs s-a susţinut că în cursul anilor 2010 – 2013 a solicitat documente (înscrisuri) şi alte informaţii (note explicative) referitoare la declaraţia vamală nr. 11884/29.07.2010, întocmită şi completată în fals pentru punerea în liberă circulaţie a mărfurilor din containerul DFSR

144

*** (autotren B ***) în data de 29.07.2010 orele 13, la Biroul Vamal de Interior Argeş, solicitări la care nu i s-a răspuns.

Această împrejurare a condus la trimiterea în judecată a asociatului unic al societăţii pentru infracţiuni ce au legătură cu activitatea vamală, iar acesta nu a putut să-şi dovedească vinovăţia, ca urmare a imposibilităţii de a dovedi că înscrisul întocmit la Biroul Vamal de Interior Argeş nu aparţine aceste societăţi.

Susţine recurenta că la aceste solicitări a primit numai răspunsuri evazive şi la aproximativ 4 ani a primit o copie după declaraţia vamală, dar de care nu a avut cunoştinţă până la acel moment. Or, funcţionarii vamali aveau obligaţia să anexeze acestei declaraţii vamale documentele care să arate în numele cui şi pe seama cui s-a realizat liberul de vamă, având în vedere că operaţiunile respective nu s-au făcut de către reprezentantul reclamantei.

În susţinere a depus la dosar înscrisuri.Reclamanta a solicitat şi ajutor public judiciar, în

temeiul O.U.G. nr. 51/2008, însă pe parcursul soluţionării recursului s-a achitat taxa de timbru prevăzută de Legea nr. 146/1997, astfel că prin încheierea din 30.10.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea de acordare a ajutorului judiciar, ca lipsită de obiect.

În concluziile scrise, recurenta a precizat că solicitările sale priveau în mod expres documentele constând în: contractul de prestaţii de vămuire, manipulare, încheiat semnat, şi ştampilat între importator SC TA SRL şi SC LGC SRL - reprezentată de comisionarul vamal MI; împuternicirea încheiată, semnată şi ştampilată între reclamanta şi comisionarul vamal; documentul de plată a taxelor vamale, efectuat la casieria Biroului Vamal de Interior Argeş; factura fiscală întocmită de SC LGC SRL, pentru prestaţiile de vămuire şi nota explicativă a funcţionarilor biroului vamal şi comisionarului vamal MI.

Or, acesta a primit numai copia validării liberului de vamă, înscris care nu lămureşte situaţia din prezenta cauză, sub aspectul declarantului operaţiunii de vămuire.

S-a mai susţinut că CMR – ul transportatorului nu poartă semnătura asociatului unic al reclamantei, iar despre conţinutul containerului a luat cunoştinţă după ce organele Poliţiei BCCO Piteşti şi ANV Bucureşti le-ai descoperit în baxurile de detergenţi care aparţineau SC „KBSH” SRL.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea recursului şi obligarea pârâtelor să-i comunice înscrisurile solicitate.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor

145

aduse pe care le-a încadrat în motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 NCPC, care reglementează casarea unei hotărâri pentru nemotivarea hotărârii sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, a constatat că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

În cauză, Curtea a reţinut că obiectul cu care reclamanta a învestit instanţa de fond îl constituie refuzul nejustificat al organelor vamale de a-i pune la dispoziţie documentele care s-au încheiat cu ocazia îndeplinirii formalităţilor de vămuire din data de 29.07.2010, pe baza cărora asociatul unic al acesteia a fost trimis în judecată pentru infracţiuni ce au legătură cu activitatea vamală.

Totodată, s-a constatat că asociatul recurentei - deţinut în Penitenciarul Colibaşi, a formulat mai multe cereri prin care a precizat ca înscrisul solicitat că fie însoţit de toate actele care au stat la baza întocmirii acestuia, respectiv: declaraţia vamală nr. 11884/29.07.2010, întocmită şi completată în fals pentru punerea în liberă circulaţie a mărfurilor din containerul DFSR *** (autotren ***) în data de 29.07.2010 orele 13, la Biroul Vamal de Interior Argeş, contractul de prestaţii de vămuire, manipulare încheiat, semnat, şi ştampilat între importator SC TA SRL şi SC LGC SRL - reprezentată de comisionarul vamal MI; împuternicirea încheiată, semnată şi ştampilată între reclamanta şi comisionarul vamal; documentul de plată a taxelor vamale, efectuat la casieria Biroului Vamal de Interior Argeş; factura fiscală întocmită de SC LGC SRL, pentru prestaţiile de vămuire şi nota explicativă a funcţionarilor biroului vamal şi comisionarului vamal MI, aşa cum rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond.

Or, prima instanţă, a soluţionat cererea pe o excepţie ce nu este incidentă cauzei, reţinând lipsa interesului acesteia pe considerentul că înscrisul s-a aflat în permanenţă în posesia societăţii comerciale.

Astfel, într-o motivare lapidară, prima instanţă a avut în vedere numai dispoziţia art. 249 alin. 2 din Regulamentul Vamal Comunitar, apreciind că declaraţia vamală a fost completată în conformitate cu normele tehnice privind utilizarea şi completarea formularelor documentului administrativ unic, aprobat prin Ordinul 9988/2006 a Vicepreşedintelui ANAF, opinând că originalul a fost eliberat reprezentantului în vamă, desemnat de reclamantă.

În acest context, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a răspuns cererii reclamantului, nu a făcut o judecată asupra situaţiei de fapt existente în cauză, sens în care nu se poate realiza controlul judiciar asupra sentinţei atacate.

146

Totodată, Curtea a constatat că de esenţa hotărârii este motivarea acesteia, tocmai pentru a permite garantarea asigurării unui proces echitabil, în cadrul căruia părţile să aibă posibilitatea formulării apărărilor corespunzătoare.

Or, instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată reţinând o altă situaţie de fapt, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în temeiul art. 496 NCPC, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

5. Legislaţie secundară. Existenţa unui regulament intern de organizare şi funcţionare a unităţii de învăţământ. Aplicarea unei sancţiuni disciplinare în baza acestui regulament şi potrivit procedurii prevăzute de acesta.

Critica referitoare la lipsa unui regulament intern de organizare şi funcţionare a unităţii de învăţământ-pârâtă în speţa de faţă, este nefondată.

Astfel, la dosarul de recurs se află Regulamentul intern al Colegiului Naţional „Alexandru Odobescu”, în care la Cap.IX - Elevii, litera C - Obligaţiile elevilor, la art.143 alin.1 lit.a)-t) sunt enumerate faptele care constituie abatere, printre acestea aflându-se şi cea de la lit.f), săvârşită de reclamant.

Conform dispoziţiilor art.143 alin.1, lit.f) din Regulamentul intern se prevede că este interzis elevilor şi constituie abatere, deţinerea, consumarea sau comercializarea, în perimetrul de învăţământ şi în afara acestuia, de droguri, substanţe etnobotanice, băuturi alcoolice şi ţigări, să practice jocuri de noroc sau să participe la oricare dintre activităţile menţionate.

La art.143 alin.2 se precizează că abaterile săvârşite de elevi vor fi analizate în Comisia pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar, comisie care face propunerea de sancţionare, pe care o comunică consiliului, ceea ce s-a făcut în cauza de faţă.

Această comisie a fost constituită prin Decizia nr.***, pentru anul şcolar 2013-2014, având ca atribuţii, printre altele, şi cercetarea abaterilor disciplinare săvârşite de elevi, fiind nefondată critica prin care se susţine că faptele săvârşite de elevi nu sunt cercetate, constatându-se doar săvârşirea acestora.

Astfel, în cauza de faţă a fost cercetată fapta

147

reclamantului, cercetare în urma căreia s-a întocmit procesul-verbal nr.*** de către comisia amintită, în care s-a consemnat ceea ce a declarat reclamantul, acesta precizând că este cel care a plătit sticla de votcă, plecând de la orele de limba română şi chimie, împreună cu CA în blocurile din apropierea şcolii, unde a consumat alcoolul cumpărat, cei doi întorcându-se în şcoală pentru a-şi lua ghiozdanele.

De asemenea, în procesul verbal amintit s-a consemnat şi poziţia mamei recurentului, propunându-se în final sancţiunea mustrării scrise însoţite de scăderea notei la purtare la 6, propunere adusă la cunoştinţa mamei recurentului, care a semnat de primire, aşa cum rezultă din adresa nr. ***.

Se constată astfel că s-a respectat procedura prevăzută în regulamentul intern, la art.153 şi art.154 coroborat cu art.159 din R.O.F.U.I.P., parcurgându-se toate etapele prevăzute în regulamentele amintite, în privinţa cercetării faptei săvârşite, a individualizării şi aplicării sancţiunilor, ţinându-se seama de faptul că anterior, în decembrie 2013, un alt elev, DS a consumat băuturi alcoolice în incinta şcolii, fiind subiect de presă şi TV.

Drept urmare, pârâtul în mod întemeiat a aplicat o astfel de sancţiune, având în vedere şi consecinţele abaterii disciplinare.

(Decizia nr. 453/R-cont/16 Februarie 2015)

Prin acţiunea înregistrată la data de 28.03.2014, reclamantul OCL - prin reprezentanţi legali: OM şi OT a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Naţional ,,Alexandru Odobescu”, solicitând anularea adresei nr. *** şi a Hotărârii Consiliului profesoral din 14.02.2014, prin care s-a dispus mutarea disciplinară a acestuia la o altă unitate de învăţământ.

De asemenea, s-a solicitat suspendarea actului administrativ de mutare la o altă unitate de învăţământ, până la soluţionarea acţiunii în anularea măsurii dispuse.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că măsura aplicată este disproporţionată, în raport de dispoziţiile art.118 alin. 2 lit. g) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar, în sensul că, în raport de abaterea disciplinară săvârşită şi de comportamentul anterior se impunea aplicarea unei sancţiuni mai blânde.

148

Reclamantul precizează că a formulat contestaţie la măsura dispusă de Consiliul profesoral al colegiului, contestaţie care a fost respinsă, aşa cum rezultă din adresa nr. ***, comunicată prin poştă.

Se adaugă faptul că hotărârea din data de 14.02.2014 nu a fost comunicată reclamantului, fapt recunoscut şi de pârâtă prin adresa din 17.03.2014, reclamantul neavând posibilitatea să verifice legalitatea şi temeinicia acesteia, considerând că sunt îndeplinite cerinţele art.14 din Legea nr.544/2004, pentru suspendarea măsurii luate, respectiv existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Astfel se susţine că reclamantul este elev în clasa a X-a, iar absenţele nemotivate conduc la exmatricularea din an, aducându-se prejudicii grave acestuia, reclamantul nemergând la cursuri, deoarece pârâta nu îi permite accesul în şcoală.

Reclamantul precizează că nu este primit la cursuri nici la Liceul Tehnologic Dacia, pentru că se solicită acordul expres al părinţilor. Pe de altă parte, această unitate de învăţământ nu are profilul de matematică informatică, încălcându-se în acest fel dispoziţiile art. 32 din Constituţia României.

Prin întâmpinarea de la dosarul de fond, intimatul Colegiul Naţional Liceal „Alexandru Odobescu” solicită anularea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane care nu au calitatea de reprezentant. În subsidiar, se solicită respingerea cererii de suspendare a actului administrativ ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 11.04.2014, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamanţilor majori, respectiv părinţii reclamantului, excepţie invocată de către pârât, cu motivarea că minorul Olărescu OCL poate şi trebuie să fie reprezentat de părinţii săi.

Prin aceeaşi încheiere, a fost respinsă cererea de suspendare a hotărârii din data de 14.02.2014, emisă de Consiliul profesoral, instanţa de fond concluzionând că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv: existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente.

Prin sentinţa nr. 1278/23.05.2014, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că în data de 09.01.2014, reclamantul, împreună cu un alt elev au cumpărat şi consumat băuturi alcoolice, fiind amendaţi

149

contravenţional de patrula de jandarmi şi sancţionaţi de comisia de disciplină a instituţiei de învăţământ, pârâta în cauză cu mustrare scrisă şi scăderea notei la purtare.

La data de 24.01.2014, reclamantul împreună cu alţi doi elevi au intrat în toaleta şcolii din Corpul B al clădirii, părăsind Corpul A în care învăţau şi au pătruns în toaleta de la etajul 1, dând foc la săpuniera din plastic, provocând fum, distrugere de bunuri şi agitaţie, aspect confirmat şi de camerele de supraveghere video ale şcolii.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art.118 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, potrivit cărora, elevii care săvârşesc fapte prin care se încalcă dispoziţii legale în vigoare, inclusiv regulamentele şcolare sunt sancţionaţi în funcţie de gravitatea faptelor.

De asemenea au fost aplicate şi dispoziţiile art.118 alin.2 din acelaşi act normativ, potrivit cărora, sancţiunile disciplinare care se pot aplica elevilor sunt: observaţia individuală, mustrarea în faţa clasei, mustrarea scrisă, retragerea temporară sau definitivă a bursei, eliminarea de la cursuri pe o perioadă de 3-5 zile, mutarea disciplinară la o clasă paralelă din aceeaşi şcoală, mutarea disciplinară la o altă unitate de învăţământ, cu acceptul conducerii unităţii primitoare, preavizul de exmatriculare şi exmatricularea.

În cauză, s-a apreciat că sancţiunea disciplinară aplicată, aceea a mutării disciplinare la o altă unitate de învăţământ, a fost corect stabilită, având în vedere gravitatea abaterii disciplinare, precum şi împrejurarea că reclamantul a mai fost sancţionat disciplinar cu puţin timp în urmă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, prin reprezentaţii săi legali: OT şi OM, părinţii săi, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând casarea sentinţei, iar pe fond admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată, respectiv anularea hotărârii din data de 14.02.2014, emisă de Consiliul Profesoral al Colegiului Naţional Liceal „Alexandru Odobescu”.

În motivarea recursului, se susţine că instanţa de fond nu a motivat sentinţa pronunţată şi nu a arătat probele care au stat la baza acestei hotărâri, enumerând doar actele normative care individualizează sancţiunea aplicată, sancţiune pe care recurentul o consideră nelegală.

Se susţine că unitatea de învăţământ pârâtă în cauză are un regulament intern de organizare şi funcţionare, care este o copie a Ordinului nr. 4925/08.09.2005, pentru aprobarea

150

Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar.

Astfel, în Regulamentul intern al intimatului pârât nu este arătată procedura de stabilire a sancţiunilor, în funcţie de gravitatea acestora şi faptele considerate grave.

Se precizează faptul că în ordinul amintit nu este menţionată procedura de sancţionare disciplinară a elevilor, deoarece Secţiunea a 6-a „Sancţiunile aplicate elevilor” nu cuprinde prezumţia de nevinovăţie, încât faptele sesizate nu sunt cercetate, ci se constată doar săvârşirea acestora.

Recurentul susţine că este elevul Colegiului Naţional Liceal „Alexandru Odobescu” din anul 2012 şi nu a avut nicio abatere disciplinară gravă, obţinând rezultate bune în activitatea şcolară.

Prin hotărârea contestată în cauză, recurentul consideră că s-a decis în mod abuziv şi fără o verificare prealabilă, mutarea acestuia la o altă unitate de învăţământ, mult inferioară, unde nu există profilul matematică – informatică, respectiv Liceul Tehnologic „Dacia” Piteşti.

În altă ordine de idei, se susţine că motivarea hotărârii contestate în cauză nu s-a comunicat către recurent, fiindu-i comunicată doar adresa nr. 97/17.02.2014.

Recurentul consideră că, la stabilirea sancţiunii disciplinare trebuia să se aibă în vedere: fapta săvârşită; împrejurările în care fapta a fost săvârşită; gradul de vinovăţie a elevului; consecinţele abaterii disciplinare şi comportarea generală a elevului la şcoală, în familie şi în societate.

Se menţionează faptul că imaginea unităţii de învăţământ a avut prioritate faţă de interesul minorului elev, aplicându-se această sancţiune extrem de dură, pentru a salva imaginea unităţii de învăţământ, ca urmare a unui alt caz mediatizat, în care un elev a pătruns în incinta şcolii, consumând băuturi alcoolice, intrând în comă şi fiind transportat la spital. Se arată faptul că sancţiunea pentru acest elev a fost doar mustrarea scrisă şi scăderea notei la purtare, pe când recurentul a consumat băuturi alcoolice în afara unităţii de învăţământ, după care a intrat în incinta şcolii pentru a-şi lua ghiozdanul.

Se arată că la data de 16.01.2014 s-a întrunit Comisia pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar şi disciplină, iar în procesul - verbal încheiat cu această ocazie s-a reţinut că acesta nu a avut abateri disciplinare, implicându-se în activităţile clasei, aflându-se la prima abatere, motiv pentru care s-a propus sancţiunea mustrării scrise, cu scăderea notei la purtare, această măsură fiind adusă la cunoştinţa mamei

151

recurentului prin adresa nr. ***/20.01.2014.Se apreciază că, în mod inexplicabil şi fără nicio

justificare legală, la data de 14.02.2014 s-a convocat şedinţa Consiliului Profesoral, aplicându-se încă o sancţiune mult mai drastică pentru recurent, măsură adusă la cunoştinţa mamei elevului prin adresa nr.***/17.02.2014, respectiv mutarea disciplinară a elevului la altă unitate de învăţământ.

În urma solicitării mamei recurentului, Consiliul Profesoral s-a întrunit din nou, iar din procesul - verbal încheiat cu acest prilej la data de 6.03.2014 rezultă că directoarea unităţii de învăţământ i-a imputat recurentului săvârşirea unor fapte nereale şi nedovedite, cum ar fi incendierea unui obiect aflat în toaletă.

Recurentul susţine că unitatea de învăţământ nu a avut în vedere prezumţia de nevinovăţie, precum şi dacă fapta a fost săvârşită sau nu cu vinovăţie, nerespectându-se Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Se consideră că prin executarea hotărârii contestate în cauza de faţă se aduce un prejudiciu moral grav recurentului acesta, fiind scos abuziv şi brusc din comunitatea de colegi şi dus într-o unitate de învăţământ mult inferioară în privinţa calităţii învăţământului, lipsind profilul şi materiile pe care le avea în cadrul unităţii pârâte. Pe de altă parte, acesta susţine că nu s-a putut integra în noua unitate de învăţământ, suferind un şoc psihic.

Prin întâmpinarea de la dosar, pârâtul solicită, pe cale de excepţie, anularea cererii de recurs, ca fiind formulată de persoane care nu au calitatea de reprezentant, precum şi respingerea cererii ca lipsită de interes. Pe fond, se solicită respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, se susţine că reclamantul este născut în data de 2.05.1997, având vârsta de 17 ani, invocându-se dispoziţiile art.80 din Noul Cod procedură civilă, raportat la art.41 Cod civil, coroborat cu art.57 alin.2 Cod procedură civilă, dispoziţii legale care se aplică persoanei ce a împlinit vârsta de 14 ani, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, minorul cu o astfel de capacitate încheind acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, putând să stea în judecată reprezentat, asistat sau autorizat, în condiţiile prevăzute de lege.

Drept urmare, intimatul pârât susţine că reclamantul din cauza de faţă nu poate să fie reprezentat legal de părinţi, aceştia putând cel mult să încuviinţeze actele încheiate de

152

reclamant, în cauza de faţă, acţiunea fiind formulată de părinţii reclamantului, în calitate de reprezentanţi legali.

Pentru aceste considerente, se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, cu anularea recursului, ca fiind formulat de persoane care nu au calitatea de reprezentant legal, susţinându-se că această excepţie are un efect peremptoriu, circumscriindu-se nulităţii necondiţionate de vătămare.

Cu privire la excepţia lipsei de interes se susţine că recurentul nu a rămas elev în cadrul instituţiei de învăţământ la care s-a dispus mutarea disciplinară, respectiv Liceul Tehnologic „Dacia”, acesta fiind elevul Liceului Teoretic „Ion Barbu”, unde a ajuns prin transfer, în baza dispoziţiilor art.21 alin. 2 din Legea nr.1/2011, privind transferul la o altă unitate de învăţământ.

Drept urmare, anularea hotărârii prin care s-a dispus mutarea disciplinară a recurentului nu ar mai putea să pună părţile în situaţia anterioară, recurentul nemaiavând posibilitatea de a fi reintegrat în unitatea şcolară iniţială, din moment ce, din proprie voinţă, a solicitat şi obţinut transferul la Liceul Teoretic „Ion Barbu”.

Ca atare, recurentul nu justifică un interes actual şi legitim în formularea prezentului recurs.

Pe fondul cauzei, se susţine că recursul este nefondat, sancţiunea aplicată respectând dispoziţiile art.118 din ROFUIP, precum şi Regulamentul intern.

Ataşat întâmpinării, s-a depus Regulamentul Intern.Prin răspunsul la întâmpinare aflat la dosar, recurentul

solicită respingerea excepţiei privind lipsa calităţii de reprezentant, susţinând că exprimarea „prin reprezentanţi” trecută în declararea recursului este o eroare materială, prin aceasta înţelegând că este asistat de părinţi, cu menţiunea că acesta este reprezentat de avocat, conform împuternicirii avocaţiale.

Recurentul adaugă faptul că îşi poate împuternicii părinţii să-l reprezinte în proces, conform art.80 alin.2 raportat la art.85 alin.2 Cod procedură civilă, iar pentru că acesta nu a împlinit vârsta de 18 ani, părinţii recurentului sunt obligaţi să îl asiste şi să-şi dea încuviinţarea la încheierea actelor juridice.

Referitor la excepţia lipsei de interes, se solicită respingerea acesteia. Faptul că recurentul s-a mutat la o altă unitate de învăţământ nu înseamnă că sancţiunea aplicată este legală, iar în situaţia anulării măsurii, acesta poate să fie reintegrat la Colegiul Naţional Liceal „Alexandru Odobescu”.

Pe fondul cauzei, se solicită admiterea recursului, aşa

153

cum a fost formulat.Potrivit dispoziţiilor art.248 alin. 1 şi 2 din Noul Cod de

procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra celor două excepţii invocate prin întâmpinarea de la dosar.

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a părinţilor reclamantului se constată că aceasta este nefondată urmând a o respinge ca atare, în baza art.248 NCPC.

Se apreciază faptul că prezentul recurs este formulat de reclamant, asistat de părinţii săi, deoarece nu a împlinit 18 ani, având vârsta de 17 ani, fiind angajat un avocat în vederea redactării recursului şi reprezentării reclamantului în faţa instanţei de judecată, contractul de asistenţă juridică fiind semnat personal de reclamant asistat de părinţi.

Drept urmare, va fi respinsă excepţia invocată privind anularea recursului pentru lipsa calităţii de reprezentant a părinţilor reclamantului, apărătorul ales al acestuia precizând, în răspunsul la întâmpinarea de la dosar, că exprimarea „prin reprezentanţi” trecută în declararea recursului este o eroare materială, recurentul fiind asistat de părinţii săi reprezentat de avocat.

Excepţia lipsei de interes invocată de pârât prin aceeaşi întâmpinare este, de asemenea, nefondată urmând a o respinge ca atare, în baza art. 248 NCPC.

Chiar dacă reclamantul a obţinut transferul la o altă unitate şcolară, acesta justifică interesul în formularea prezentei acţiuni, existând posibilitatea reintegrării pe viitor în liceul de la care a fost mutat disciplinar.

Curtea, analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, a constatat că acesta este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, în baza art.496 NCPC.

Critica potrivit căreia sentinţa de la fond este nemotivată, este nefondată, urmând a o respinge ca atare, constatându-se că instanţa de fond a argumentat soluţia de respingere a acţiunii formulate, Curtea având posibilitatea să întregească această motivare.

Astfel, analizând înscrisurile de la dosar, instanţa de fond a concluzionat că reclamantul în data de 9.01.2014 a consumat băuturi alcoolice, fiind sancţionat de către comisia de disciplină a instituţiei de învăţământ, pârâtă în cauza de faţă, aplicându-se sancţiunea mustrării scrise şi scăderea notei la purtare.

Ulterior, la data de 24.01.2014, acelaşi reclamant, împreună cu alţi doi colegi au intrat în toaleta şcolii şi au dat foc săpunierei din plastic, producându-se fum şi agitaţie.

154

Drept urmare, în baza art.1181 alin.1 şi 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei de învăţământ preuniversitar recurentului-reclamant i s-a aplicat măsura mutării disciplinare la altă unitate de învăţământ.

Critica referitoare la lipsa unui regulament intern de organizare şi funcţionare a unităţii de învăţământ-pârâtă în speţa de faţă, este nefondată.

Astfel, la dosarul de recurs se află Regulamentul intern al Colegiului Naţional „Alexandru Odobescu”, în care la Cap.IX - Elevii, litera C - Obligaţiile elevilor, la art.143 alin.1 lit.a)-t) sunt enumerate faptele care constituie abatere, printre acestea aflându-se şi cea de la lit.f), săvârşită de reclamant.

Conform dispoziţiilor art.143 alin.1, lit.f) din Regulamentul intern se prevede că este interzis elevilor şi constituie abatere, deţinerea, consumarea sau comercializarea, în perimetrul de învăţământ şi în afara acestuia, de droguri, substanţe etnobotanice, băuturi alcoolice şi ţigări, să practice jocuri de noroc sau să participe la oricare dintre activităţile menţionate.

La art.143 alin.2 se precizează că abaterile săvârşite de elevi vor fi analizate în Comisia pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar, comisie care face propunerea de sancţionare, pe care o comunică consiliului, ceea ce s-a făcut în cauza de faţă.

Această comisie a fost constituită prin Decizia nr.***, pentru anul şcolar 2013-2014, având ca atribuţii, printre altele, şi cercetarea abaterilor disciplinare săvârşite de elevi, fiind nefondată critica prin care se susţine că faptele săvârşite de elevi nu sunt cercetate, constatându-se doar săvârşirea acestora.

Astfel, în cauza de faţă a fost cercetată fapta reclamantului, cercetare în urma căreia s-a întocmit procesul-verbal nr.*** de către comisia amintită, în care s-a consemnat ceea ce a declarat reclamantul, acesta precizând că este cel care a plătit sticla de votcă, plecând de la orele de limba română şi chimie, împreună cu CA în blocurile din apropierea şcolii, unde a consumat alcoolul cumpărat, cei doi întorcându-se în şcoală pentru a-şi lua ghiozdanele.

De asemenea, în procesul verbal amintit s-a consemnat şi poziţia mamei recurentului, propunându-se în final sancţiunea mustrării scrise însoţite de scăderea notei la purtare la 6, propunere adusă la cunoştinţa mamei recurentului, care a semnat de primire, aşa cum rezultă din adresa nr. ***.

Ulterior, la data de 14.02.2014, cu respectarea art.28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Unităţilor din

155

Învăţământul Preuniversitar, aprobat prin Ordinul nr.4925/8.09.2005, pe baza raportului Comisiei pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar, s-a stabilit de către consiliul profesoral, în unanimitate, aplicarea sancţiunii disciplinare a recurentului de mutare la altă unitate şcolară, alături de alţi trei colegi CA, RV şi MR.

Se constată astfel că s-a respectat procedura prevăzută în regulamentul intern, la art.153 şi art.154 coroborat cu art.159 din R.O.F.U.I.P., parcurgându-se toate etapele prevăzute în regulamentele amintite, în privinţa cercetării faptei săvârşite, a individualizării şi aplicării sancţiunilor, ţinându-se seama de faptul că anterior, în decembrie 2013, un alt elev, DS a consumat băuturi alcoolice în incinta şcolii, fiind subiect de presă şi TV.

Drept urmare, pârâtul în mod întemeiat a aplicat o astfel de sancţiune, având în vedere şi consecinţele abaterii disciplinare.

Critica potrivit căreia nu a fost comunicată motivarea hotărârii contestate în cauză, este nefondată.

Astfel, deoarece mama reclamantului a refuzat să primească înscrisurile referitoare la abaterea disciplinară şi actele emise pentru sancţionarea reclamantului, pârâtul a comunicat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cu adresa nr.***, Hotărârea Consiliului profesoral din 14.02.2014.

Refuzul primirii acestei hotărâri rezultă din procesul-verbal nr.*** şi procesul-verbal nr.***, ulterior mama reclamantului solicitând în scris reanalizarea situaţiei fiului său, rezultatul fiindu-i comunicat prin adresa nr.***, formulându-se contestaţie împotriva hotărârii atacate în cauza de faţă, respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente, prezentul recurs este nefondat, Curtea respingîndu-l ca atare, în baza art.496 din Noul Cod de procedură civilă.

6. Sancţiunea anulării cererii în lipsa depunerii taxelor judiciare de timbru.

Art. 33 alin.1 din OUG nr.80/2013Art.486 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă

Potrivit art. 33 alin.1 din OUG nr.80/2013, cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se plătesc anticipat.

156

Potrivit art.486 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă dovada taxei de timbru se depune la dosar sub sancţiunea nulităţii cererii de recurs.

Instanţa a constatat că au fost respectate dispoziţiile art. XVII alin. 3 raportat la art. XV alin. 2 din Legea nr. 2/2013, recurentul chemat în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale fiind înştiinţat la data de 16 octombrie 2014 cu privire la faptul că cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin.2 Cod procedură civilă, potrivit rezoluţiei din data de 16 octombrie 2014. De asemenea, în lumina aceloraşi prevederi legale, s-a atras atenţia recurentului asupra sancţiunii anulării cererii în lipsa depunerii taxelor judiciare de timbru.

Având în vedere că recurentul chemat în garanţie nu a procedat la completarea cererii sale în termenul de 10 zile de la comunicarea lipsurilor şi nici ulterior până astăzi, văzând dispoziţiile art.486 alin.3 Cod procedură civilă, Curtea a dispus anularea recursului ca netimbrat.

(Decizia nr. 536/R-CONT/25 Februarie 2015)

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 iulie 2013, reclamantul CNI a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Spiru Haret solicitând obligarea pârâtei la emiterea şi eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentelor la diploma de licenţă (foaia matricolă) în favoarea lui.

La 25 aprilie 2014 pârâta Universitatea Spiru Haret a formulat întâmpinare solicitând şi chemarea în garanţie a Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului, deoarece tipărirea şi livrarea formularelor tipizate pentru diplome şi suplimente nu se poate face decât cu aprobarea scrisă a acestuia ca autoritate publică.

Pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în garanţie în principal ca inadmisibilă, deoarece nu avea obligaţia de a pune la dispoziţie formular tipizat pentru această formă de învăţământ, iar pe fond ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civile nr.1601 din 16 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, complet Specializat Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.5473/109/2014 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul CNI în contradictoriu cu pârâţii Universitatea ,,Spiru

157

Haret", şi Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului, numai faţă de pârâta Universitatea "Spiru Haret", pe care a obligat-o să elibereze reclamantului diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă. S-a admis cererea de chemare în garanţie şi a fost obligat chematul în garanţie să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă pentru reclamant. A fost obligată pârâta Universitatea "Spiru Haret", la 50 de lei cheltuieli de judecată către reclamant, iar chematul în garanţie la 670 de lei cheltuieli de judecată către pârâta Universitatea "Spiru Haret".

La data de 6 octombrie 2014 chematul în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat recurs împotriva acestei sentinţe. La cererea de recurs nu a ataşat dovada de achitare a taxelor judiciare de timbru. Ca atare, instanţa de recurs i-a solicitat în scris ca, în termen de 10 zile de la comunicarea înştiinţării, să depună la dosar dovada de plată a taxei judiciare de timbru de 100 lei, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

Intimata pârâtă Universitatea Spiru Haret a invocat prin întâmpinare excepţia de netimbrare a recursului. Excepţia este întemeiată.

Potrivit art. 33 alin.1 din OUG nr.80/2013, cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se plătesc anticipat.

Potrivit art.486 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă dovada taxei de timbru se depune la dosar sub sancţiunea nulităţii cererii de recurs.

Instanţa a constatat că au fost respectate dispoziţiile art. XVII alin. 3 raportat la art. XV alin. 2 din Legea nr. 2/2013, recurentul chemat în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale fiind înştiinţat la data de 16 octombrie 2014 cu privire la faptul că cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin.2 Cod procedură civilă, potrivit rezoluţiei din data de 16 octombrie 2014. De asemenea, în lumina aceloraşi prevederi legale, s-a atras atenţia recurentului asupra sancţiunii anulării cererii în lipsa depunerii taxelor judiciare de timbru.

Având în vedere că recurentul chemat în garanţie nu a procedat la completarea cererii sale în termenul de 10 zile de la comunicarea lipsurilor şi nici ulterior până astăzi, văzând dispoziţiile art.486 alin.3 Cod procedură civilă, Curtea a dispus anularea recursului ca netimbrat.

7. Expirarea termenului fixat de un certificat de urbanism.

158

Art.27 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.50/1991, republicată

Curtea a amintit că după expirarea termenului fixat de un certificat de urbanism, acesta nu dispare ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ci există în continuare, însă expiră termenul legal în care un beneficiar are dreptul să întreprindă lucrările pentru care a fost întocmit, astfel că şi în această situaţie produce efecte.

În speţă, Curtea a apreciat că nu poate fi respinsă acţiunea în anulare ca lipsită de interes, deoarece a expirat termenul din certificatul de urbanism sus-menţionat, întrucât reclamantul la data sesizării instanţei de judecată se afla în termenul de un an fixat de respectivul înscris şi se considera o persoană vătămată prin obligarea acestuia de către pârâtă a obţinerii acordului în formă autentică a intervenientului TM, deşi în litigiu situaţia de fapt nu se regăsea în cele trei ipoteze prevăzute de art.27 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.50/1991, republicată.

(Decizia nr. 634/R-CONT/9 martie 2015)

Prin cererea formulată la data de 15.04.2013, reclamantul MN a chemat în judecată pe pârâta Comuna Bascov - prin Primar, solicitând anularea dispoziţiei de soluţionare a plângerii prealabile nr.20516/18.12.2012 şi anularea în parte a certificatului de urbanism nr.184/31.05.2012, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că la data de 13.10.2004, fiul acestuia MD a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Bascov, sat Bascov, judeţul Argeş, iar la 14.08.2009 Primăria comunei Bascov a eliberat pe numele acestuia certificatul de urbanism nr.***, la data de 27.08.2009 fiind emisă şi autorizaţia de construire nr.***.

S-a mai arătat că la data de 12.05.2010, MD a transmis reclamantului prin contractul de vânzare cumpărare nr. *** dreptul de proprietate asupra imobilului, cu rezervarea dreptului de uzufruct viager şi a dreptului de abitaţie viageră.

La 28.11.2012 Primăria comunei Bascov a eliberat petentului certificatul de urbanism nr.***, prin care s-a stabilit în sarcina sa nu doar întocmirea documentaţiei tehnice DTAC, ci şi acordul notarial al vecinului TM.

159

Petentul a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă, însă decizia prin care a fost respinsă nu întruneşte condiţiile de formă şi fond prevăzute de lege, nefiind motivată în fapt şi în drept.

Mai mult, consideră petentul că este nelegală menţiunea din cuprinsul certificatului de urbanism privitoare la necesitatea acordului în formă notarială a vecinului TM, neîncadrându-se în disp. art.27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991 republicată.

Această cerinţă este inserată în mod arbitrar de pârâtă pentru a-l determina pe reclamant să nu-şi mai edifice gardul. Ceea ce însă nu a observat pârâta este faptul că petentul a schimbat structura gardului împrejmuitor şi că acesta nu este alipit la calcan, nu este fundat la o cotă mai adâncă decât a tălpii fundaţiei casei numitului TM şi respectă gradul de însorire al proprietăţii vecine.

Faţă de această reţinere, petentul consideră că pârâta refuză nejustificat să rezolve cererea, încălcându-i dreptul de a-şi delimita proprietatea cu gard împrejmuitor şi de asemenea încălcând şi principiul proporţionalităţii, care prevede că orice măsură dispusă de o autoritate publică, care afectează drepturile indivizilor, trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit.

În susţinere, petentul a depus înscrisuri.La 24.02.2014 pârâta a depus întâmpinare, solicitând

respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, deoarece răspunsul la plângerea prealabilă este motivat în fapt şi în drept, iar cerinţa impusă prin certificatul de urbanism, cu privire la acordul în formă autentică a vecinului TM, este legală, raportat la forma în care petentul înţelege să-şi edifice gardul.

Mai mult, prin procesul verbal de control nr.1350/2013, Inspectoratul de Stat în Construcţii a dispus sancţionarea petentului cu amendă contravenţională şi desfiinţarea construcţiei „împrejmuire teren” realizată în comuna Bascov, sat Bascov.

La întâmpinare s-au ataşat înscrisuri.Prin răspunsul la întâmpinare, petentul a arătat că îşi

menţine cele precizate în acţiune, solicitând admiterea acesteia aşa cum a fost formulată.

Pentru termenul din 08.04.2014 s-a formulat cerere de intervenţie accesorie de către numitul TM, acesta arătând că terenul său este vecin cu al petentului, că gardul construit de acesta depăşeşte ca înălţime 2,90 m., iar pe latura unde se învecinează cu terenul său, gardul în lungime de circa 17 m. , are

160

5 m înălţime, astfel că terenul său este inutilizabil datorită umbrei lăsată de gard. A susţinut intervenientul că parte din gard se edifică pe terenul proprietatea sa, ocupându-i ilegal o suprafaţă de peste 50 m.p., fără să i se ceară acordul. De asemenea, a mai arătat că petentul a fost sancţionat de către Inspectoratul de Stat în Construcţii şi i s-a pus în vedere să-şi ridice gardul, însă acesta nu s-a conformat, contestând actul în instanţă, însă acţiunea i-a fost respinsă. Menţionează intervenientul faptul că în prezent se află în litigiu cu petentul în dosarul nr.16180/280/2012, acţiunea având ca obiect revendicare, servitute şi obligaţie de a face, constând în dărâmarea lucrărilor de împrejmuire realizate ilegal.

Prin încheierea din 29.04.2014, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie, intervenientul fiind conceptat ca atare.

Prin sentinţa civilă nr.1286 din 27 mai 2014, Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte contestaţia, a anulat adresa nr. *** şi pe fond a admis plângerea prealabilă, cu consecinţa anulării în parte a Certificatul de Urbanism nr. ***, în sensul că a fost înlăturată menţiunea privind necesitatea acordului în formă autentică al intervenientului.

A fost respinsă cererea de intervenţie formulată de intervenientul în interesul pârâtei, ***.

Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost admisă în parte şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul deţine o suprafaţă de teren în comuna Bascov, sat Bascov, judeţul Argeş, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.***.

Iniţial s-a eliberat certificatul de urbanism nr.***, pentru edificarea unei construcţii. În baza certificatului s-a emis şi autorizaţia de construire nr. ***, prin care s-a autorizat ca numitul MD să execute lucrări de execuţie - piscină, împrejmuire teren şi amenajare curte. S-a constatat că în aceste acte nu se face vorbire în nici un fel despre vreun acord în formă autentică al vecinilor.

Ulterior, în baza actului de vânzare cumpărare sus arătat, petentul a solicitat eliberarea certificatului de urbanism pentru împrejmuirea terenului, arătându-se care este folosinţa actuală a acestuia. S-a eliberat certificatul de urbanism nr. ***, în care i s-a pus în vedere că pentru eliberarea autorizaţiei de

161

construire, va avea nevoie, printre altele, de acordul notarial al vecinului TM şi de un proces verbal de trasare. La pct.3 Regim tehnic, s-a arătat în ce modalitate se va executa gardul, respectiv pe lungime de 250 m., înălţime între 2-2,5 m. de la cota terenului natural.

Împotriva acestui certificat de urbanism, petentul a formulat şi contestaţie prealabilă, solicitând revocarea actului în sensul înlăturării menţiunii privind acordul în formă autentică al vecinului TM.

La această plângere s-a răspuns prin adresa nr. ***, în care se arată că deşi i s-a pus în vedere petentului încă de la 31.07.2012 să se prezinte să ridice actul, acesta s-a deplasat la sediul primăriei abia la 28.11.2012, pârâta înţelegând să nu revoce în parte certificatul de urbanism.

Din actele dosarului reiese că între părţi, inclusiv intervenientul, s-au desfăşurat mai multe litigii, unele aflate încă pe rolul instanţelor de judecată.

Ca urmare a plângerii formulate de către intervenient şi înregistrată la pârâtă, s-au luat măsuri şi s-au întocmit mai multe procese verbale de control.

S-a constatat că autorul petentului MD nu a respectat disciplina în urbanism, astfel că preluând lucrările de construcţii de la acesta, nici MN nu le-ar fi respectat, întocmindu-se procesul verbal de control din 05.12.2012 de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, care a constatat că autorizaţia de construire nr.*** eliberată numitului MD nu mai este valabilă, cu atât mai mult cu cât terenul aparţine acum petentului.

S-a mai constatat că reclamantul a solicitat eliberarea certificatului de urbanism şi ulterior a autorizaţiei de construcţie pentru efectuarea împrejmuirii terenului său, pe o lungime de 250 m., gardul având înălţimea între 2-2,5 m. de la cota terenului natural, menţionându-se şi faptul că deja s-a întocmit proiect în ce priveşte modalitatea de executare a gardului.

Cu toate acestea, pârâta i-a inserat în cuprinsul certificatului de urbanism nr.*** menţiunea că pentru eliberarea autorizaţiei de construire va fi nevoie de acordul notarial al vecinului TM.

Raportat la faptul că între părţi există un istoric litigios de mai bine de 10 ani, tribunalul a avut în vedere în prezenta cauză decizia nr.124/24.04.2012 a Tribunalului Mureş, în care s-a reţinut cu putere de lucru judecat că intervenientul şi soţia acestuia au ocupat din terenul proprietatea petentului o suprafaţă de 6,61 m.p. pe care se află trepte de scară din beton

162

şi podestul , pentru care s-a dispus desfiinţarea, ca şi a uşilor deschise pe acelaşi parter şi a balconului edificat pe faţada dinspre sud a casei proprietatea intervenientului, ce dă spre proprietatea petentului.

Analizându-se actele aflate la dosar, s-a constatat că gardul respectiv pe care îl edifică petentul nu poate fi asimilat unei construcţii în sensul prevăzut de disp.art.27 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.50/1991 republicată. Astfel, acolo sunt indicate 3 situaţii în care se solicită acordul în forma autentică al vecinilor:

1. pentru construcţii noi amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor vecinătate, dar numai dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea acestora:

2. pentru lucrări de construcţii necesare în vederea schimbării destinaţiei, pentru clădiri existente;

3. în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate.

Raţiunea impunerii acestor condiţii prealabile este aceea de a evita producerea de prejudicii proprietarilor imobilelor învecinate, care ar putea consta în: scăderea sau punerea în pericol a rezistenţei mecanice, a stabilităţii, a siguranţei la incendiu, igienei, sănătăţii, mediului ori siguranţei în exploatare a acestor imobile. Aceste prejudicii ar putea fi aduse prin: alipirea la calcan, fundarea la o cotă mai adâncă decât cea a tălpii fundaţiei construcţiei existente, afectarea gradului de însorire, etc.

În celelalte două situaţii, prejudiciul ar putea consta în: crearea unei situaţii de disconfort generate de incompatibilităţi între funcţiunea preexistentă şi cea propusă, atât în situaţia în care se aduc modificări de destinaţie a spaţiilor din interiorul unei clădiri, cât şi în situaţia în care funcţionalitatea unei construcţii noi este incompatibilă cu caracterul şi funcţionalitatea zonei în care urmează să se integreze.

Acordul vecinilor se va da condiţionat de asigurarea prin proiectul tehnic şi autorizaţia de construire a măsurilor de punere în siguranţă a construcţiei preexistente, în urma raportului de expertiză tehnică efectuat la comanda investitorului noii construcţii.

Or, ceea ce doreşte petentul să edifice este un gard despărţitor între proprietatea sa şi a intervenientului, pe o lungime de 250 m cu înălţime între 2-2,5 m, cu fundaţii continue – soclu 70 cm şi stâlpi 30x25 cm din beton armat pentru segmentele din câmp, cu fundaţii continue şi pereţi din beton

163

armat în zona de acces, şi glafuri de 5 cm grosime din piatră la stâlpi şi pereţi din beton armat.

Este evident din această descriere că nu se regăseşte niciuna din cele trei ipoteze prevăzute de art.27 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.50/1991 republicată.

Faptul că intervenientul este nemulţumit de modalitatea tehnologică aleasă de petent şi de materialele din care se va edifica gardul, nu este de natură să determine obligativitatea acordului în forma autentică a acestuia.

Într-adevăr, tribunalul a apreciat ca fiind abuzivă atitudinea pârâtei care, raportat la litigiile preexistente de mai bine de 10 ani între petent şi intervenient, la o simplă petiţie a acestuia a impus reclamantului obţinerea acordului în formă notarială a intervenientului.

Faptul că prin unele înscrisuri întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcţii s-ar fi constatat unele nereguli în ce priveşte modalitatea de executare a gardului, nu este de natură să afecteze legalitatea certificatului de urbanism sau a altor acte de autorizare, având legătură strictă cu punerea în executare, eventualele nereguli putându-se invoca numai pe calea unei acţiuni de drept comun introdusă la judecătoria competentă.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a reţinut că nu este legală solicitarea ca petentul să obţină acordul în formă notarială a intervenientului, constatându-se că atât certificatul de urbanism, cât şi adresa nr. *** prin care s-a respins plângerea sa prealabilă sunt nelegale. Prin urmare, a fost anulată adresa, iar certificatul de urbanism doar în parte, în sensul înlăturării menţiunii privind necesitatea acordului în formă autentică al intervenientului TM.

Faţă de soluţia dată acţiunii principale, în baza art.61, 63 şi 67 Noul Cod de procedură civilă, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie, ca neîntemeiată.

În ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia adoptată de instanţă, aceasta a fost admisă doar în parte, conform art.453 Noul Cod de procedură civilă, însă instanţa a făcut aplicarea art.451 alin.2 Noul Cod de procedură civilă, având în vedere cuantumul foarte mare al onorariului avocatului petentului, de 13.604,35 lei, raportat la valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi a activităţii desfăşurate de avocat. S-a observat că dosarul s-a soluţionat la al treilea termen de judecată, iar răspunsul la întâmpinare, precum şi notele de şedinţă depuse la 29.04.2014, reiau în mare parte conţinutul acţiunii iniţiale. Astfel cererea a fost admisă doar în

164

parte, fiind obligată pârâta să plătească petentului suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr.1286 din 27 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul MN şi pârâta Comuna Bascov prin Primar, care au criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin recursul său, reclamantul MN a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.451 alin.2 Cod procedură civilă, motiv pentru care se impune modificarea în parte a sentinţei atacate, în temeiul art.488 pct.8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, deşi instanţa a admis în tot capătul de cerere privind anularea parţială a certificatului de urbanism nr.*** emis de Primarul comunei Bascov, adică a constatat culpa pârâtei, care a căzut în pretenţii, în mod absolut nejustificat şi cu încălcarea dispoziţiilor legale a dispus reducerea onorariului de avocat de la suma de 13.604,35 lei, la 2.000 lei. Nici părţile adverse şi nici instanţa de fond nu au avut vreo obiecţie cu privire la dovedirea cuantumului cheltuielilor sau respectarea regulilor procedurale pentru depunerea unor astfel de dovezi. De asemenea, cererea reclamantului a fost admisă în tot, consecinţa fiind că pârâta a căzut în pretenţii, constatându-se astfel culpa procesuală a acesteia.

Reducând cuantumul cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a încălcat principiile generale ale procesului civil (disponibilitatea - art.9 Cod procedură civilă şi contradictorialitatea - art.14 Cod procedură civilă), având în vedere că pârâta nu a formulat o cerere prin care să fi solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, iar tribunalul nu a pus în discuţia părţilor posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată, astfel încât recurentul-reclamant să poată prezenta argumentele în fapt şi în drept pentru susţinerea unei astfel de cereri.

Este adevărat că dispoziţiile art.451 alin.2 Cod procedură civilă prevăd că „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurata de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.”

165

Or, intimata-pârâtă nu a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art.451 alin.2 Cod procedură civilă şi să dispună reducerea onorariului de avocat solicitat de reclamant.

În lipsa unei astfel de solicitări, având în vedere şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, reclamantul consideră că instanţa nu avea posibilitatea de a dispune reducerea cheltuielilor de judecată. În cazul în care, exercitându-şi rolul activ, instanţa aprecia prea mare valoarea cheltuielilor de judecată solicitate, ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor acest aspect şi să facă aplicarea principiului contradictorialităţii, acordând astfel posibilitatea recurentului să îşi susţină valoarea cheltuielilor solicitate şi dovedite prin actele depuse la dosar. Neprocedând în acest fel, instanţa a încălcat şi principiul oralităţii prevăzut la art.15 Cod procedură civilă, precum şi dreptul la apărare al reclamantului, căruia nu i s-a dat posibilitatea de a îşi expune motivele pentru care aprecia întemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Faţă de aceste argumente, recurentul-reclamant apreciază că prin hotărârea pronunţată cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art.488 pct.5 Cod procedură civilă), motiv pentru care se impune modificarea acesteia în parte.

Tot cu privire la cheltuielile de judecată, reclamantul susţine că nu era relevant în cauză criteriul valoric întrebuinţat de instanţă, întrucât litigiul avea ca obiect anularea parţială a unui act administrativ, adică era un litigiu neevaluabil în bani, însă chiar şi în aceste condiţii, importanţa litigiului, în contextul descris în acţiune şi reţinut de instanţa de fond, nu poate fi contestată. Pentru recurentul-reclamant era imperios necesar să obţin anularea parţială a certificatului de urbanism, dat fiind faptul că în temeiul acestuia suporta în mod periodic sancţiuni din partea pârâtei, pentru neîndeplinirea măsurii a cărei anulare a solicitat-o, respectiv din partea Inspectoratului de Stat în Construcţii. Mai mult, intervenientul-intimat se prevala de această dispoziţie şi încerca prin toate mijloacele posibile să îl şicaneze continuu, formulând plângeri penale, cereri de chemare în judecată şi plângeri pe la toate autorităţile.

De asemenea, arată reclamantul, caracterul rezonabil sau disproporţionat al onorariului plătit avocatului nu poate fi analizat în mod obiectiv, ci trebuie raportat la aspecte de fapt caracteristice fiecărei cauze, esenţială în stabilirea cuantumului onorariului fiind importanţa concretă, subiectivă, a dosarului pentru client. Or, în raport de istoricul litigios dintre părţi, întrucât obligarea la cheltuieli de judecată constituie singura

166

modalitate pentru a tempera "apetitul" acestora pentru fel şi fel de demersuri împotriva recurentului-reclamant, importanţa litigiului era una ridicată pentru acesta.

Totodată, raportat la complexitatea cauzei, reclamantul a precizat că acest litigiu, contrar aprecierii instanţei de fond, se purta într-o materie specială (autorizarea lucrărilor de construcţii), caracterizată prin norme preponderent tehnice, reglementată de legi speciale şi norme metodologice destul de puţin utilizate în practica uzuală a avocaţilor, necesitând pentru aceasta o activitate susţinută din partea apărătorului său pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale incidente.

În altă ordine de idei, dosarul este guvernat de Noul Cod de procedură civilă, care reglementează cele două etape: etapa scrisă şi etapa orală.

În ceea ce priveşte etapa scrisă, anterior prezentării în instanţă, la termenele de judecată a existat o activitate însemnată a avocatului constând în: studierea dosarului şi a împrejurărilor cauzei, respectiv stabilirea strategiei; redactarea acţiunii în contencios administrativ; studierea întâmpinării şi redactarea răspunsului la întâmpinare; studierea cererii de intervenţie şi redactarea notelor de şedinţă în vederea respingerii acesteia.

Faptul că anumite argumente de fapt sau de drept se repetă în cuprinsul acestor acte de procedură întocmite de avocat este absolut normal, întrucât este vorba despre acelaşi litigiu, iar sublinierea anumitor chestiuni importante (prin reiterarea acestora) ţin şi de tehnica retoricii şi de strategia stabilită pentru acest dosar.

Referitor la etapa orală, reclamantul a arătat că avocatul său a fost prezent la fiecare dintre cele trei termene acordate de instanţă, s-a deplasat pentru aceasta la sediul profesional din Bucureşti şi a acordat asistenţă juridică şi reprezentare calificate, atât cu privire la discutarea admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, cât şi la cererile de probatorii şi concluziile pe fondul cauzei.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a intimaţilor la achitarea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.20 din Legea nr.554/2004, raportat la art.483 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin recursul declarat, pârâta Comuna Bascov prin Primar a susţinut că sentinţa atacată cuprinde motive

167

contradictorii şi străine de natura cauzei, hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motive de casare prevăzute de art.488 alin.6 şi 8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, întrucât reclamantul nu a solicitat prelungirea termenului de valabilitate al certificatului de urbanism nr.*** (12 luni de la data emiterii), acesta şi-a încetat efectele la 31.05.2013.

Faţă de acest aspect, recurenta-pârâtă consideră că la data de 27.05.2014, deci la aproximativ un an de la data la care certificatul de urbanism îşi pierduse valabilitatea, instanţa nu se mai putea pronunţa pe un act administrativ care nu îşi mai putea produce efecte juridice, în ceea ce îl priveşte pe reclamant. Numai în situaţia în care acesta ar fi solicitat prelungirea termenului de valabilitate al certificatului de urbanism contestat cu încă 12 luni, instanţa ar fi putut să se pronunţe, la data de 27 mai 2014, asupra cererii de anulare a acestuia.

Ca urmare, cererea reclamantului de anulare a certificatului de urbanism nr. *** este lipsită de interes, lipsind obiectul cererii, iar instanţa trebuia să constate că reclamantul nu mai avea interes în soluţionarea acţiunii în anularea unui act administrativ lipsit de efecte juridice.

Admiţând în parte contestaţia reclamantului, în sensul anularii în parte a certificatului de urbanism nr.***, în ceea ce priveşte menţiunea referitoare la necesitatea acordului în formă autentică al intervenientului, în mod nelegal instanţa de fond prelungeşte efectele actului administrativ - certificatul de urbanism contestat, care aşa cum s-a arătat, îşi pierduse valabilitatea, în lipsa unei cereri din partea reclamantului de prelungire a efectelor sale, încă din data de 31 mai 2013.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că excepţiile invocate de aceasta, respectiv lipsa obiectului cererii şi lipsa interesului reclamantului în anularea unui act administrativ care îşi pierduse valabilitatea, fiind lipsit de efecte juridice, sunt întemeiate şi trebuiesc admise, cu consecinţa admiterii recursului şi a respingerii acţiunii.

Se menţionează şi faptul că Inspectoratul de Stat în Construcţii, Direcţia Regională în Construcţii Sud Muntenia, a emis un proces-verbal de control, act administrativ pe care reclamantul l-a contestat, solicitând suspendarea executării acestuia, cerere care a fost respinsă prin hotărârea pronunţată la data de 03.05.2013, în dosarul nr. 2969/2013 al Tribunalului Argeş, soluţie menţinută prin decizia irevocabilă a Curţii de Apel Piteşti din 21.08.2014. Prin acest proces verbal de control,

168

încheiat la 25.01.2013, Inspectoratul de Stat în Construcţii a dispus nu doar sancţionarea reclamantului, ci şi desfiinţarea lucrărilor efectuate de acesta, fără autorizaţie de construcţie.

Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că nu poate elibera reclamantului autorizaţie de construcţie pentru nişte lucrări în mare parte edificate de acesta şi pentru care s-a dispus desfiinţarea lucrărilor de construire, în baza unui certificat de urbanism expirat.

În subsidiar, în situaţia în care se va trece peste excepţiile invocate de recurenta-pârâtă, aceasta a solicitat ca instanţa să ţină cont de toate apărările făcute în faţa primei instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.6 şi 8, art.496 şi art.498 Cod procedură civilă.

S-a solicitat şi judecarea în lipsă, potrivit art.223 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 26.11.2014, pârâta Comuna Bascov - prin Primar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant.

Reclamantul MN a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, amplu motivată.

În cauză a formulat întâmpinare şi intervenientul TM, solicitând admiterea recursului declarat de pârâtă şi respingerea ca nefondat a recursului promovat de reclamant.

Recurentul-reclamant MN şi recurenta-pârâtă Comuna Bascov – prin Primar au depus la dosar şi răspuns la întâmpinare.

Părţile procesuale au depus în această fază, înscrisuri, iar reclamantul MN şi concluzii scrise.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în cele două recursuri, de ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea a reţinut următoarele:

Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Astfel, recursul reclamantului privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond de la 13.604,35 lei, la 2.000 lei, este nefondat, întrucât instanţa de fond în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art.451 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă, în sensul că a apreciat legal că în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi a activităţii desfăşurate de avocat la fond, întocmind acţiune, răspuns la întâmpinare şi note de şedinţă, care au reluat în mare

169

parte conţinutul petitului iniţial şi aspectul că litigiul a fost soluţionat la al treilea termen de judecată, cuantumul de 13.604,35 lei, ce trebuia reţinut în sarcina intimatei este foarte mare.

Mai mult, nu a fost încălcat nici principiul oralităţii prevăzut de art.15 din Noul Cod de procedură civilă, deoarece părţile procesuale au putut pune concluzii pe capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei atacate.

Referitor la reducerea cuantumului acestui onorariu, textul de lege menţionat mai sus, respectiv art.451 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă, dă posibilitatea instanţei de judecată ca din oficiu, fără să pună în discuţia părţilor procesuale, să reducă motivat aceste cheltuieli dacă consideră că sunt disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, ceea ce s-a întâmplat în speţă.

Totodată trebuie precizat că, chitanţa privind dovada achitării onorariului de avocat a fost prezentată la ultimul termen de judecată, când a fost acordat cuvântul avocatului reclamantului pentru a susţine acţiunea, aşa cum rezultă din practicaua hotărârii atacate, iar intimata nu a cunoscut acest cuantum, deoarece nu a luat la cunoştinţă de această sumă, aspect ce reiese din aceeaşi practica citată.

Recursul pârâtei Comuna Bascov – prin Primar este nefondat, întrucât petentul are interes în eliberarea unui certificat de urbanism şi ulterior a unei autorizaţii de construcţie pentru împrejmuirea terenului pentru proprietatea pe care o deţine, pentru a fi în legalitate.

De asemenea, Curtea apreciază că în mod legal tribunalul a constatat că nu este legală solicitarea ca reclamantul să obţină acordul în formă notarială a intervenientului TM, deoarece recurentul-reclamant doreşte să edifice un gard despărţitor între proprietatea sa şi cea a intervenientului sus-citat, pe o lungime de 205 m.l. cu înălţimea între 2-2,5 m.l., cu fundaţii continue – soclu 70 cm. şi stâlpi 30x25 cm., din beton armat pentru segmentele din câmp, cu fundaţii continue şi pereţi din beton armat în zona de acces şi glafuri de 5 m. grosime din piatră la stâlpi şi pereţi din beton armat, aspect ce nu se regăseşte în nici una din cele trei ipoteze prevăzute de art.27 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.50/1991, republicată.

Ca urmare a celor precizate mai sus, Curtea a constatat că tribunalul în mod legal a reţinut că atât certificatul

170

de urbanism, cât şi adresa nr.341/2013, prin care s-a respins plângerea prealabilă a reclamantului, sunt nelegale şi în mod corect au fost anulate, certificatul de urbanism doar sub aspectul înlăturării menţiunii privind necesitatea acordului în formă autentică al intervenientului TM.

Apărarea recurentei-pârâte Comuna Bascov – prin Primar, cum că certificatul de urbanism nr.184/2012 şi-a încetat efectele la data de 31 mai 2013, urmează a fi înlăturată, deoarece reclamantul a formulat la data de 18 decembrie 2012 plângere prealabilă, iar acţiunea în contencios administrativ a fost înregistrată la data de 15 aprilie 2013, deci în interiorul termenului de un an, astfel că la momentul sesizării instanţei de contencios administrativ, actul sus-citat era în vigoare şi producea efecte juridice.

Totodată Curtea a amintit că după expirarea termenului fixat de un certificat de urbanism, acesta nu dispare ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ci există în continuare, însă expiră termenul legal în care un beneficiar are dreptul să întreprindă lucrările pentru care a fost întocmit, astfel că şi în această situaţie produce efecte.

În speţă, Curtea a apreciat că nu poate fi respinsă acţiunea în anulare ca lipsită de interes, deoarece a expirat termenul din certificatul de urbanism sus-menţionat, întrucât reclamantul la data sesizării instanţei de judecată se afla în termenul de un an fixat de respectivul înscris şi se considera o persoană vătămată prin obligarea acestuia de către pârâtă a obţinerii acordului în formă autentică a intervenientului TM, deşi în litigiu situaţia de fapt nu se regăsea în cele trei ipoteze prevăzute de art.27 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.50/1991, republicată.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a reţinut că tribunalul a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.496 Cod procedură civilă au fost respinse ca nefondate recursurile promovate de reclamantul MN şi de pârâta Comuna Bascov – prin Primar, împotriva sentinţei civile nr.1286/27 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal.

8. Delimitarea cadastrală. Stabilirea liniei de hotar şi a limitelor intravilanelor.

Art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996Pct. 4.1 din Normele tehnice pentru introducerea

cadastrului general, aprobate prin Ordinul Ministrului

171

Administraţei Publice nr. 7/1996, modificat prin Ordinul nr. 259/2010

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în ultimii ani, între cele două unităţi administrativ teritoriale aflate în litigiu, au existat neînţelegeri privitoare la limita administrativ teritorială dintre acestea, Comuna Măldăreşti pretinzând că Oraşul Horezu a inclus în teritoriul său, clădiri aparţinând unor cetăţeni care au roluri agricole în Comuna Măldăreşti şi figurează în evidenţa populaţiei acesteia, precum şi sediul unei societăţi comerciale.

În această situaţie, s-a încercat repetat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, însă nu s-a ajuns la o recunoaştere reciprocă şi nici la rezolvarea acestuia prin conciliere, fiecare unitate administrativ teritorială pretinzând o variantă de delimitare diferită.

Aşa fiind, devin incidente dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora, delimitarea are rolul de identificare şi recunoaştere reciprocă de către unităţile administrativ teritoriale a hotarelor existente, la care se referă Legea nr. 2/1968, nefiind vorba de stabilirea unor noi limite administrative, care ar avea semnificaţia de modificare a acestora.

Delimitarea cadastrală este, potrivit pct. 4.1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Ministrului Administraţei Publice nr. 7/1996, modificat prin Ordinul nr. 259/2010, operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum şi limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială.

Stabilirea liniei de hotar se face în accepţiunea pct. 4.1.2 din Norme, conform planurilor urbanistice generale, întocmite şi aprobate potrivit legii, iar în situaţia în care nu au fost aprobate asemenea planuri, limitele intravilanelor vor fi cele existente la data de 1 ianuarie 1990, aşa cum prevede Legea nr. 18/1991.

(Decizia nr. 595/R-CONT/03 martie 2015)

Prin acţiunea înregistrată la data de 7 februarie 2013, reclamantul Prefectul Judeţului Vâlcea a chemat în judecată pe

172

pârâţii Oraşul Horezu prin Primar, Comuna Măldăreşti şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea pentru stabilirea hotarului administrativ ce separă cele două unităţi administrativ teritoriale.

În motivare a susţinut că, rezolvarea litigiului în justiţie se impune motivat de faptul că, demersul iniţiat în vederea rezolvării acestuia prin conciliere, a eşuat.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 42288/5 noiembrie 2014 a admis acţiunea şi a stabilit linia de hotar dintre cele două unităţi administrativ teritoriale, în varianta indicată de Oraşul Horezu, reţinând următoarele:

În cursul anului 2010, la nivel naţional s-a demarat acţiunea de recunoaştere a limitelor administrativ teritoriale, conform art. 11 din Legea nr. 7/1996, însă în cazul pârâtelor nu s-a ajuns la o recunoaştere reciprocă, încercându-se fără rezultat concilierea, potrivit procesului - verbal nr. ***, din care rezultă că fiecare unitate administrativ teritorială pretinde o altă variantă de delimitare.

Instanţa a arătat că în baza art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, operaţiunea de delimitare are rolul de identificare şi rcunoaştere reciprocă de către unităţile administrativ teritoriale a hotarelor existente, iar nu acela de stabilire a unei noi limite administrative, respectiv o modificare a acesteia.

În aceeaşi ordine de idei, a invocat Ordinul Ministrului Administraţie Publice nr. 534/2001, modificat prin Ordinul nr. 259/2010, prin care s-au aprobat Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, cu referire la pct. 4.1, ce defineşte delimitarea cadastrală ca fiind „operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum şi limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială”. Teza ultimă a acestui text prevede delimitarea cadastrală ca o condiţie prealabilă, obligatorie şi necesară pentru începerea lucrărilor de introducere a cadastrului general pe o unitate administrativ-teritorială.

La pct.4.1.2. se prevede că stabilirea liniei de hotar se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1968, pe baza planurilor urbanistice generale întocmite şi aprobate potrivit prevederilor legale, iar în cazul în care nu s-au aprobat planuri urbanistice generale, limitele intravilanelor vor fi cele existente

173

la 1 ianuarie 1990, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

Coroborând dispoziţiile legale evocate, instanţa a concluzionat că scopul acţiunii de recunoaştere a limitelor administrativ-teritoriale este de a reconfirma delimitarea teritorială efectuată în temeiul Legii nr. 2/1968, nepermiţând părţilor aflate în litigiu să modifice aceste limite.

În aceeaşi ordine de idei, a făcut trimitere şi la dispoziţiile art.22 din Legea nr. 215/2001 rep., potrivit căruia, delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor se stabileşte prin lege şi orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.

Faţă de cele expuse, în cauză instanţa a împărtăşit punctul de vedere propus de Oraşul Horezu, exprimat în procesul - verbal nr. ***, întocmit de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, înlăturând susţinerile pârâtei Comuna Măldăreşti cu privire la o altă delimitare teritorială, susţinute de date anterioare delimitării, efectuate în temeiul Legii nr. 2/1968, moment de la care se impune verificarea respectării delimitării.

Pârâta Comuna Măldăreşti a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, incidente fiind şi dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestora a susţinut că în mod greşit, printr-o interpretare eronată a probelor administrate, instanţa de fond a concluzionat că limita de hotar dintre cele două localităţi este cea stabilită unilateral de către Oraşul Horezu, în contradicţie cu delimitările administrative din anul 1968, stabilite în baza Legii nr. 2/1968 şi cu declaraţiile cetăţenilor de pe raza unităţii sale administrativ teritoriale, care deţin imobile, case de locuit şi anexe gospodăreşti la limita de hotar, construite pe baza autorizaţiilor emise de recurentă care, deosebit, le-a reconstituit drept de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru terenuri.

Potrivit variantei de delimitare propuse de Oraşul Horezu, hotarul nu este în linie dreaptă doar în zona DN 65C, unde au fost incluse în teritoriul său, imobilul societăţii SC N SRL şi două case de locuit, situate după punctul în care se află panoul de delimitare a Comunei Măldăreşti în direcţie Horezu –

174

Măldăreşti – Craiova, amplasat cu peste 50 de ani în urmă, pârâtul schimbând astfel linia teritorială reală.

A mai susţinut că propunerea Oraşului Horezu nu a fost avizată de comisiile de specialitate din cadrul Comisiei Judeţene de Urbanism, de Comisia Arhitecţilor din judeţul Vâlcea şi de celelalte organisme de specialitate, venind în contradicţie cu schiţele vechi şi planurile urbanistice generale, întocmite în baza Legii nr. 2/1968, pe care recurenta şi le-a însuşit, şi ignoră planurile de urbanism ale acesteia din urmă, încheiate în consonanţă cu cele vechi ale Oraşului Horezu.

Totodată, instanţa de fond a interpretat greşit probele depuse de recurentă la dosar, cu referire la planurile generale urbanistice, vizate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, de comisiile de specialitate etc, din care rezultă indubitabil limita de hotar, stabilită în baza Legii nr. 2/1968, sinonimă limitei de hotar propusă în prezent de aceasta.

În fine, a susţinut că instanţa de fond a respins nejustificat proba cu expertiza tehnică de specialitate, asupra necesităţii administrării căreia, toate părţile au fost de acord, în vederea stabilirii limitei administrativ teritoriale corecte.

Recursul este fondat, în raport de considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în ultimii ani, între cele două unităţi administrativ teritoriale aflate în litigiu, au existat neînţelegeri privitoare la limita administrativ teritorială dintre acestea, Comuna Măldăreşti pretinzând că Oraşul Horezu a inclus în teritoriul său, clădiri aparţinând unor cetăţeni care au roluri agricole în Comuna Măldăreşti şi figurează în evidenţa populaţiei acesteia, precum şi sediul unei societăţi comerciale.

În această situaţie, s-a încercat repetat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, însă nu s-a ajuns la o recunoaştere reciprocă şi nici la rezolvarea acestuia prin conciliere, fiecare unitate administrativ teritorială pretinzând o variantă de delimitare diferită.

Aşa fiind, devin incidente dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora, delimitarea are rolul de identificare şi recunoaştere reciprocă de către unităţile administrativ teritoriale a hotarelor existente, la care se referă Legea nr. 2/1968, nefiind vorba de stabilirea unor noi limite administrative, care ar avea semnificaţia de modificare a acestora.

Delimitarea cadastrală este, potrivit pct. 4.1 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general,

175

aprobate prin Ordinul Ministrului Administraţei Publice nr. 7/1996, modificat prin Ordinul nr. 259/2010, operaţiunea de bază prin care se identifică, se măsoară la teren şi se oficializează limitele unităţilor administrativ-teritoriale, conţinând punctele de frângere şi traseele hotarului unei unităţi administrativ-teritoriale, precum şi limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială.

Stabilirea liniei de hotar se face în accepţiunea pct. 4.1.2 din Norme, conform planurilor urbanistice generale, întocmite şi aprobate potrivit legii, iar în situaţia în care nu au fost aprobate asemenea planuri, limitele intravilanelor vor fi cele existente la data de 1 ianuarie 1990, aşa cum prevede Legea nr. 18/1991.

În cauză, admiţând acţiunea şi stabilind linia de hotar, instanţa a împărtăşit opina exprimată de Oraşul Horezu, fără a prezenta argumentele pentru care s-a oprit asupra acesteia şi a motiva în mod clar, convingător, soluţia adoptată, înlăturând varianta propusă de Comuna Măldăreşti.

Instanţa nu a lămurit dacă, conform variantei omologate, imobile aparţinând Comunei Măldăreşti sunt incluse în teritoriul Oraşului Horezu, nefiind preocupată să verifice susţinerile recurentei în acest sens şi nici dacă punctul de vedere împărtăşit este conform planurilor urbanistice generale întocmite în baza Legii nr. 2/1968 şi schiţelor vechi.

Totodată, a respins fără o motivare pertinenetă proba cu expertiza tehnică de specialitate, privitor la care, toate părţile au fost de acord că se impune, deşi era de natură ca, luând în considerare planurile urbanistice generale ale fiecărei unităţi administrativ teritoriale, din anul 1968 şi până în prezent şi înscrisurile depuse de acestea la dosar, pe care să le transpună pe teren, să stabilească linia de hotar corectă, existentă şi nu să procedeze la modificara acesteia prin stabilirea unei noi limite administrative.

Neprocedând astfel, rezultă că instanţa nu s-a aplecat suficient asupra fondului pricinii, pe care l-a lăsat nesoluţionat, şi, în consecinţă ca în baza art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a casat sentinţa, cu trimitere spre rejudecare, în vederea administrării probei cu expertiza tehnică, aşa cum s-a arătat mai sus.

9. Suspendarea unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale. Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege. Înţelesul noţiunii de caz bine justificat.

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

176

Art. 7 din Legea nr. 554/2004Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

În cea ce priveşte posibilitatea suspendării unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale, trebuie amintit că din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept- ope legis -ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra

177

prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

(Decizia nr. 613/R-cont/09 Martie 2015)

Prin cererea înregistrată la data de 28.07.2014 pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr.2931/90/2014 reclamanţii: Obştea Moşnenilor BG şi Ocolul Silvic Privat C au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună de urgenţă şi cu precădere suspendarea executării actului administrativ nr.5459 din 11.06.2014 constând în suspendarea serviciului public cu specific silvic, pe terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlurile de proprietate nr.*** şi nr. ***, precum şi în temeiul art.7 alin.1 din legea nr.554/2004, să se dispună revocarea în tot, ca nelegal şi netemeinic, a actului administrativ menţionat, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au precizat că prin adresa nr.5459 din 11.06.2014 pârâtul le-a comunicat că începând cu data de 12.06.2014 „… se suspendă serviciul public cu specific silvic pentru suprafaţa de 3.429,90 ha pentru care a fost emis titlul de proprietate nr.6/2002 şi suprafaţa de 782,6 ha pentru care a fost emis titlul de proprietate nr.5/2002, terenuri cu vegetaţie forestieră aparţinând Obştii de Moşneni BG şi care va fi preluată în pază de Direcţia Silvică Vâlcea”.

178

Reclamanţii au apreciat că actul administrativ este flagrant, nelegal şi netemeinic, iar pagubele ce se pot provoca prin acesta sunt imense şi iminente. Scopul urmărit este deposedarea moşnenilor de averea pe care o au şi preluarea roadelor principalelor lor bunuri de către stat, pentru ca astfel acestea să poată fi exploatate în beneficiul unor potentaţi de la nivel comunal şi judeţean, iar în realizarea scopului urmărit primarul comunei B, GN, în complicitate cu factori de decizie din componenţa Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea au plănuit preconstituirea motivelor de natură a le asigura acoperire „legală” şi de a încerca, totodată, evitarea tragerii lor la răspundere pentru „ingineria” juridică pusă la cale.

Se arată că s-a declanşat o procedură administrativă, pe baza unei interpretări, premeditat eronate, a prevederilor Legii nr.374/2006. Acesta fiind contextul în care Comisia locală de fond funciar Boişoara a intentat o acţiune în justiţie prin care, după cca.12 ani de la reconstituirea dreptului de proprietate, a solicitat să se constate nulitatea titlurilor de proprietate, acţiune ce formează obiectul dosarului nr. 2015/198/2013.

Reclamanţii au considerat că simplul fapt că un asemenea demers se întreprinde după 12 ani de la reconstituirea dreptului de proprietate, perioadă în care nimeni nu a contestat valabilitatea titlurilor de proprietate, demonstrează faptul că, în încercarea de a-şi atinge scopul, autorii demersului nu se jenează să încalce absolut toate regulile, inclusiv cele ale bunului simţ elementar.

Reclamanţii au apreciat că pârâtul, înainte de comunicarea adresei nr. ***, avea obligaţia de a analiza dacă, în speţă, sunt întrunite cerinţele impuse de lege pentru a putea dispune măsura suspendării serviciului public cu specific silvic. În acest context, dacă pârâtul şi-ar fi exercitat, cu responsabilitate, rolul real ce-i revine, ar fin constatat că prevederile art.3 alin.3 din Legea nr.374/2006 se aplică doar în situaţia premisă reglementată prin dispoziţiile art.2 din Legea nr.374/2006, adică numai în cazurile prevăzute, expres şi limitativ de acest text de lege. Or, în speţă, niciuna dintre cerinţele legale nu este îndeplinită, astfel încât comunicarea făcută pârâtului de către Comisia judeţeană s-a făcut cu încălcarea flagrantă a legii, situaţie ce determină, pe cale de consecinţă, şi nelegalitatea actului subsecvent emis de pârât în conformitate cu principiul de drept quod nullum est, nullum producit effectum.

179

Reclamanţii au menţionat că prin suspendarea dispusă de pârât este iminentă provocarea unor imense pagube materiale în patrimoniu, având în vedere contractele aflate în derulare cu diverşi beneficiari şi imposibilitatea executării sau întârzierea executării acestora. Astfel, este evidentă atât amploarea, cât şi iminenţa pagubelor materiale provocate.

La data de 5.08.2014 s-a depus întâmpinare de către pârâtul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea prin care s-a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ ca neîntemeiată, precizându-se că reclamanţii nu pot invoca în apărare prejudiciul pe care îl vor suferi întrucât în conformitate cu dispoziţiile art.4 din Legea nr.374/2006: „pe perioada suspendării serviciului silvic prevăzut la art.3 alin.3 paza terenurilor forestiere se asigură de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva …, iar cheltuielile determinate de asigurarea pazei se suportă de la bugetul de stat şi se decontează în condiţiile art.17 din OUG nr.139/2005…”

Prin sentinţa nr. 3665/02.09.2014 a Tribunalului Vâlcea s-a admis cererea formulată de reclamanţi şi s-a dispus suspendarea executării actului nr.*** din 11.06.2014 emis de pârât, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Prin încheierea din 14.10.2014 Tribunalul Vâlcea a dispus, în baza art.413, alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarelor nr.6840/198/2012, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea şi nr.2015/198/2013, aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

Împotriva sentinţei nr. 3665/2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC, solicitând modificarea sentinţei şi respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În motivare se invocă dispoziţiile Legii nr. 374/05.10.2006, privind suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pentru care au fost emise documentele prevăzute la art. III alin. 1 din Legea nr. 169/1997 pentru completarea şi modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Recurentul arată că, întrucât există pericolul reconstituirii dreptului de proprietate pentru păduri pe terenuri forestiere pe care lemnul a fost exploatat, prin actul normativ sus menţionat s-a urmărit suspendarea serviciului public cu specific silvic, pentru a reduce presiunea exercitată asupra pădurilor, deoarece prin folosirea mascată a serviciilor silvice se realizează tăierea abuzivă a pădurilor.

180

Se precizează că actul translativ de proprietate încheiat cu încălcarea normelor legale imperative este nul şi nu poate produce efecte, fiind desfiinţat de la data încheierii lui, un asemenea act neputând constitui temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate şi ca atare nu poate fi reţinută critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 44 şi art. 136 alin. 5 din Constituţia României.

La data de 18.11.2014 BV a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 14.10.2014, solicitând desfiinţarea acesteia şi constatarea renunţării la judecată.

În motivare, se precizează că la data de 30.09.2014 recurentul a depus la dosar cerere de renunţare la judecată, în temeiul art. 406 Cod procedură civilă. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în baza unui contract avocaţial încheiat de către o persoană care nu mai are calitatea de reprezentant al obştei, avocatul FO încălcând prevederile art. 127 alin. 1 lit. b) şi e) din Legea nr. 51/1991.

La data de 07.01.2015, Obştea Moşnenilor BG, prin reprezentant legal Societatea civilă de avocaţi „FA” a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare se arată că actul administrativ atacat, respectiv Decizia nr. ***,emisă de ITRSV Rm. Vâlcea, este nelegal, prefigurându-se soluţia inevitabilă a anulării sale, astfel încât măsura suspendării dispusă de Tribunalul Vâlcea este legală, temeinică şi necesară.

Se precizează că acţiunea pentru constatarea nulităţii celor două titluri de proprietate a fost formulată la aproximativ 12 ani de la eliberarea acestora, fapt premeditat care a fost folosit pentru emiterea actului administrativ contestat.

La data de 28.01.2015, Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de Obştea Moşnenilor BG, solicitând respingerea apărărilor acesteia, ca nefondate.

La data de 30.01.2015 Ocolul Silvic Privat C a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea.

Analizând sentinţa şi încheierea atacate prin prisma criticilor invocate, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

181

a)În ce priveşte recursul declarat de numitul BVC, Curtea a reţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se poate lua act de renunţarea la judecată. Astfel conform art.81 alin (1) c.proc.civ. renunţarea la judecată fiind un act de dispoziţie nu se poate face de către reprezentant decât în baza unui mandat special acordat de către persoana juridică reprezentată.

În speţă, în condiţiile în care recurentul BV nu a prezentat un mandat special conferit de intimata Obştea Moşnenilor BG în mod corect instanţa de fond nu a luat act de renunţare prin încheierea de şedinţă din data de 14.10.2014.

b)În ce priveşte recursul formulat de către Comisariatul de Regim Silvic şi Cinegetic Rm. Vâlcea Curtea a reţinut următoarele:

În cea ce priveşte posibilitatea suspendării unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale, trebuie amintit că din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept- ope legis -ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru

182

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că se impune suspendarea executării actului administrativ contestat. Astfel din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.3 alin (3) din Legea nr.374/2006 coroborat cu art.2 din acelaşi act normativ suspendarea serviciului silvic se poate dispune în ipoteza în care acţiunile în nulitate prevăzute de art. III din Legea nr.169/1997 sunt introduse de către comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată.

Conform adresei nr. *** rezultă că suspendarea regimului silvic s-a dispus pe considerentul că a fost formulată o acţiune în nulitatea titlurilor de proprietate nr. *** şi nr. ***, ce face obiectul dosarului nr.2015/198/2013. Din analiza fişei dosarului, printată de pe portal , rezultă că acţiunea în nulitate a fost formulată de către Comisia Locală de Fond Funciar B, în calitate de reclamantă. În acest context probator, în mod corect a reţinut instanţa de fond că există o împrejurare vădită de natură a produce o îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului, fiind îndeplinită una din cerinţele legii pentru a se dispune suspendarea actului administrativ contestat.

183

În ce priveşte cea de-a doua cerinţă Curtea a reţinut că suspendarea regimului silvic este de natură a-i produce un prejudiciu cert intimatei în condițiile în care nu mai are posibilitatea de a realiza o exploatare a pădurii conform art.25 alin (2) din Legea nr.1/2000.

Susţinerea recurentei conform căreia dacă s-ar dispune suspendarea măsurii adoptate s-ar produce un prejudiciu altor persoane, care ar fi adevăraţii titulari, Curtea a reţinut că nu poate fi primită întrucât în ipoteza admiterii acţiunii în nulitate atunci sunt aplicabile excepţiile de la principiul retroactivităţii nulităţii, în sensul că posesorul de bună credinţă va păstra fructele culese anterior anulării actului , astfel cum prevedea dispoziţiile art.485 c.civ. de la 1864, iar actualmente art.9487 c.civ.

În ce priveşte fructele percepute după momentul în care intimata este considerată de rea-credinţă sau productele, adevăraţii proprietari vor avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei acţiuni personale prin care să ceară contravaloarea acestora în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a respins recursurile ca nefondate.

COMERCIAL

10. Temeiul cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă.

Art. 3 pct. 25 din Legea nr. 85/2006Art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006

Temeiul cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă invocat de către lichidator îl constituie eşecul demersurilor la care a recurs pentru a intra în posesia actelor constitutive, a actelor contabile şi a bunurilor societăţii şi pentru a lua legătura cu reprezentanţii societăţii, precum şi imposibilitatea stingerii creanţei fiscale în cuantum de 15.725 lei, elemente care atrag incidenţa cazului de deschidere a procedurii reglementat de art. 3 pct. 25 şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „în termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru

184

menţionare în registrul comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului”.

Noţiunea de insolvenţă este definită prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile”.

Potrivit art. 2701din Legea nr. 31/1990, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei. Scopul procedurii insolvenţei constă în stingerea pasivului societăţii debitoare.

(Decizia nr. 10/A-Com/12 Ianuarie 2015)

Prin cererea înregistrată sub nr. 1839/90/2014 la data de 13.05.2014, lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă DC a chemat în judecată pe debitoarea SC ZI SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei.

În motivarea cererii, lichidatorul arată că prin Rezoluţia nr.1604 din 25.02.2014, pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4542/21.02.2014, s-a admis cererea de înscriere menţiuni, formulată de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, având ca obiect numire şi înregistrare lichidator în Registrul Comerţului pentru SC ZI SRL, societate aflată în dizolvare judiciară în temeiul art.237 din Legea nr.31 republicată, cu modificările ulterioare.

Prin Încheierea nr. 246/25.06.2014, Tribunalul Vâlcea a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar, reţinând că prin rezoluţia nr.1604 din 25.02.2014, pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4542/21.02.2014, s-a admis cererea de înscriere menţiuni, formulată de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, având ca obiect numire şi înregistrare lichidator în Registrul Comerţului pentru SC ZI SRL, societate aflată în dizolvare judiciară în temeiul art.237 din Legea nr.31 republicată, cu modificările ulterioare.

185

Împotriva Încheierii nr. 246/25.06.2014, lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvență DC a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea deschiderii procedurii simplificate de insolvenţă, pentru următoarele motive:

- lichidarea reglementată de legea societăţilor comerciale are ca premisă o societate dizolvată în baza art. 227 – 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor de insolvenţă în privinţa debitorului;

- s-a făcut dovada că procedura de lichidare administrativă nu şi-a atins scopul;

- dispoziţiile legii insolvenţei nu impun limita unui prag al creanţelor atunci când cererea este formulată de debitor;

- excepţia prescripţiei este o excepţie relativă şi niciun creditor nu a contestat cuantumul debitului, iar acesta este înregistrat în evidenţele contabile, fişele sintetice puse la dispoziţia lichidatorului judiciar.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Temeiul cererii de deschidere a procedurii simplificate de insolvenţă invocat de către lichidator îl constituie eşecul demersurilor la care a recurs pentru a intra în posesia actelor constitutive, a actelor contabile şi a bunurilor societăţii şi pentru a lua legătura cu reprezentanţii societăţii, precum şi imposibilitatea stingerii creanţei fiscale în cuantum de 15.725 lei, elemente care atrag incidenţa cazului de deschidere a procedurii reglementat de art. 3 pct. 25 şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „în termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului”.

Noţiunea de insolvenţă este definită prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile”.

186

Potrivit art. 2701din Legea nr. 31/1990, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei. Scopul procedurii insolvenţei constă în stingerea pasivului societăţii debitoare.

În consecinţă, cererile formulate în temeiul prevederilor art. 2701din Legea nr. 31/1990 rămân supuse condiţiilor legale generale prevăzute de Legea nr. 85/2006, şi anume: 1) debitorul să facă parte din categoriile enumerate în art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006; 2) existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile de mai mult de 90 de zile; 3) lipsa/ insuficienţa disponibilităţilor băneşti pentru stingerea creanţei, ultimă condiţie care defineşte însăşi insolvenţa şi care este esenţială aşa cum reiese din ansamblul reglementării cuprinse de Legea nr. 85/2006. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ indiferent de titularul cererii şi cu atât mai mult în cazul în care cererea este formulată de către lichidator potrivit art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, text de lege care face trimitere expresă la „îndeplinirea condiţiilor pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă”.

Cerinţa valorii-prag a creanţei aplicabilă cererilor formulate de creditori nu este însă aplicabilă în privinţa cererilor formulate de lichidatorii societăţilor dizolvate în baza prevederilor Legii nr. 31/ 1990.

Prin urmare, cuantumul creanţei poate fi avut în vedere numai din raţiuni ce ţin de utilizarea chibzuită a fondului de lichidare, fiind firesc ca eliminarea acelor entităţi aflate în stare de insolvenţă, care există doar formal, neavând nici resurse şi nici şanse de redresare, să se realizeze rapid şi la costuri minime.

Pentru soluţionarea pricinii este relevant doar pasivul identificat de lichidator, dar neînsuşit în mod cert de creditorul bugetar, pasiv pentru a cărui recuperare s-a solicitat deschiderea procedurii simplificate de faliment. Pasivului evidenţiat în ultimul bilanţ doar cu titlu generic nu i se pot atribui valenţele scontate de recurent atât timp cât are un caracter incert, nefiind posibilă identificarea creditorilor. Judecătorul sindic învestit trebuie să aprecieze raportul beneficii scontate prin iniţierea unor astfel de proceduri versus costuri previzionate, urmând ca în situaţia unui bilanţ negativ soluţia de respingere a unei astfel de cereri să fie pe deplin justificată de protejarea interesului public pentru asanarea cu celeritate a mediului de afaceri.

Eliminarea acelor entităţi aflate în stare de insolvenţă, care există doar formal, neavând nici resurse şi nici şanse de

187

redresare, trebuie să fie realizată rapid, la costuri minime şi cu utilizarea chibzuită a fondului de lichidare. Această strategie, care transferă riscurile în sarcina creditorilor atunci când raportul dintre beneficiile scontate, în caz de deschidere a procedurii şi costurile acestei operaţiuni devine incert, este pe deplin justificată de interesul statului pentru asanarea rapidă a mediului de afaceri.

Curtea a considerat că deschiderea procedurii de insolvenţă nu este justificată. Prin urmare, Tribunalul a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în materia analizată atunci când a decis respingerea cererii de deschidere a procedurii simplificate raportându-se la valoarea extrem de mică a pasivului identificat de lichidator şi la imposibilitatea acoperirii acestui pasiv ca urmare a dizolvării societăţii.

În ce priveşte critica conform căreia în mod greşit a reţinut judecătorul sindic incidenţa prescripţia executării fiscale, Curtea a reţinut că fiind vorba de o excepţie absolută, putea fi invocată inclusiv de către instanţă din oficiu, fiind certă doar creanţă de 2000 lei , reprezentând amendă contravenţională.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 NCPC, Curtea a respins apelul ca nefondat.

11. Închiderea procedurii falimentului. Efecte.Art.136 din Legea nr.85/2006Art.138 din Legea nr.85/2006Art.140 din Legea nr.85/2006Art.132 din Legea nr.85/2006

Închiderea procedurii falimentului, prin efectele pe care le produce, se răsfrânge şi asupra acţiunii în atragere răspundere patrimonială şi constituie un motiv de inadmisibilitate a acestei acţiuni. Astfel, este obligatoriu şi inevitabil ca stabilirea răspunderii, conform art.138 din Legea nr.85/2006 să fie efectuată înainte de închiderea procedurii. Această împrejurare rezultă cu prisosinţă din destinaţia sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului membrilor organelor de conducere ai debitoarei.

Sumele realizate prin măsurile de executare silită vor aparţine averii debitoarei şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitoarei, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului (art.140 din Legea nr.85/2006). Mai mult decât atât, prin închiderea procedurii falimentului, judecătorul-

188

sindic se dezinvesteşte. Potrivit art.136 din Legea nr.85/2006 prin

închiderea procedurii, judecătorul sindic este descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, asociaţi. Prin urmare, câtă vreme cererea de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere intră în atribuţiile judecătorului-sindic conform art.11 lit.g) din Legea nr.85/2006, rezultă implicit că investirea judecătorului-sindic precum şi soluţionarea unei atare cereri se pot efectua numai înainte de închiderea procedurii şi nu după închiderea procedurii cum s-a întâmplat în cauză.

Prevederile art.142 din Legea nr.85/2006 au deschis doar posibilitatea punerii în executare a hotărârilor pronunţate în temeiul art.137, după închiderea procedurii. Împrejurarea că potrivit art.139 din Legea insolventei, acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoană care a cauzat apariţia stării de insolventa, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii, nu reprezintă un argument legal care să conducă la concluzia că această cerere poate fi formulată şi după închiderea procedurii.

Sigur că în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art.139 din Legea insolventei această cerere poate fi formulată oricând, însa condiţia care trebuie îndeplinita este aceea că procedura să nu se fi închis, întrucât, aşa cum s-a menţionat, după închiderea procedurii legea prevede doar posibilitatea executării silite a hotărârii obţinute în temeiul art.138 din lege.

(Decizia nr. 68/R-COM/13 Ianuarie 2015)

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.06.2013, reclamanta BC SRL, în calitate de mandatar al comitetului creditorilor în cadrul procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare SC SRL, a formulat cerere împotriva pârâţilor SL şi DEM privind antrenarea răspunderii personale a pârâţilor, în temeiul dispoziţiilor art.138 lit.a)-e) din Legea nr.85/2006.

În motivare s-a arătat că analizând raportul privind cauzele insolvenţei, s-a reţinut faptul că în anul 2011, societatea debitoare avea înregistrată în balanţa lunii iunie 2011 suma de 348.602 lei în casierie, sumă suficientă pentru acoperirea datoriilor societăţii.

189

S-a menţionat faptul că debitoarea a orientat sumele obţinute din vânzarea mărfurilor achiziţionate în detrimentul furnizorilor ce au fost astfel prejudiciaţi, iar în intervalul iunie 2011-iunie 2012, societatea a vândut activele deţinute şi declarate în valoare de 58.697 lei, condiţii în care se solicită verificarea contractelor de vânzare încheiate de societatea-debitoare.

Totodată, din rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar, reclamanta a sesizat că evidenţa contabilă nu a fost corect efectuată şi că nu au fost predate lichidatorului toate documentele contabile, condiţii în care se impune efectuarea unei expertize contabilă, pentru a se determina în ce măsură administratorii societăţii au folosit bunurile societăţii.

În plus, s-a arătat că reclamanta apreciază că în speţă sunt întrunite condiţiile săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.272 pct.2 din Legea nr.31/1990 şi art.214 Cod penal, menţionând că lichidatorul judiciar nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a face analiza situaţiei economico-financiară.

Faţă de faptul că administratorii nu au ţinut evidenţa contabilă, că aceştia au continuat activitatea societăţii care a generat acumularea semnificativă a datoriilor, precum şi nerecuperarea creanţelor proprii şi neutilizarea disponibilităţilor băneşti pentru acoperirea datoriilor, s-a solicitat admiterea cererii, potrivit art.138 lit.a)-e) din Legea nr.85/2005.

Pârâta DEM a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei generale, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a autorităţii de lucru judecat, apărări faţă de care reclamanta a depus răspunsul la întâmpinare. Excepţiile au fost soluţionate motivat prin încheierea din data de 6.11.2013.

Pe fond, s-a arătat că în speţă nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâtei în înstrăinarea bunurilor societăţii, atragerea răspunderii privind numai persoanele efectiv responsabile de starea de insolvabilitate, independent de calitatea de asociat sau administrator. Răspunderea nu poate fi decât personală, iar faptul că pârâta nu a îndeplinit niciun act de comerţ în numele societăţii, transmiţând dreptul de reprezentare către celălalt pârât nu poate conduce decât la concluzia că singura persoană responsabilă de îndeplinirea cu rea-credinţă a mandatului acordat este SL.

Referitor la temeiul de drept, pârâta a menţionat că reclamanta nu a explicat în mod concret dacă sunt îndeplinite condiţiile art.138 lit.a), b), c) şi d), astfel că nu se poate vorbi despre îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii pârâtei cu

190

privire la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Pârâta a mai precizat că societatea a fost înfiinţată de ea în cursul anului 2010, ca asociat unic, fiind cooptat ulterior un alt asociat, în persoana lui BM, care a dobândit calitatea de administrator. Încă de la înfiinţare, singura persoană care a desfăşurat activităţi comerciale în numele şi pe seama societăţii a fost pârâtul SL, în baza procurii autentice nr. ***, acesta fiind administratorul de fapt al societăţii.

Conform acestei procuri, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a întocmi toate documentele financiar-contabile aferente activităţii desfăşurate şi orice alte documente de emanau de la societate. În aceste condiţii, pârâtul a reprezentat societatea, inclusiv în faţa organelor fiscale, acesta comportându-se ca un administrator de drept, semnând toate documentele prezentate, precum şi notele explicative şi notele de relaţii.

S-a mai arătat că în plus, pârâta nu a avut cunoştinţă despre activitatea desfăşurată de către societate, despre datoriile existente sau despre eventualele nereguli cu privire la completarea declaraţiilor obligatorii. Cu privire la sumele de bani ce trebuiau să se găsească în casieria societăţii, conform notei de relaţii din data de 28.03.2011 formulată de către administratorul în fapt al societăţii, acesta a recunoscut faptul că a ridicat suma de 374.601 lei din casieria societăţii, iar pentru această sumă nu poate prezenta documente justificative.

De asemenea, pârâta a arătat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 27327/18.05.2011, prin care s-a reţinut reaua-credinţă a administratorului în fapt, în sensul că prin acţiuni deliberate, respectiv ridicarea şi folosirea disponibilităţilor băneşti ale societăţii în cuantum de 415.780,84 lei, în interes personal, directorul şi împuternicitul SL a provocat insolvabilitatea societăţii, astfel că, prin manopere dolosive, aceasta şi-a însuşit sume de bani ridicate din casieria societăţii în condiţiile în care înregistra obligaţii fiscale restante.

Toate aceste aspecte demonstrează că astfel se creează prezumţia relativă că singura persoană care a administrat societatea a fost SL. În acest sens au fost invocate prevederile art.27 alin.2 lit.b) şi d) din Codul de procedură fiscală, prevederi care condiţionează răspunderea solidară a persoanelor enumerate de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: reaua-credinţă în înstrăinarea activelor debitorului şi calitatea de administrator care a provocat insolvabilitatea, condiţii neîndeplinite în cauză, aşa cum pârâta a arătat anterior.

191

Prin sentinţa nr.3682/10.09.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâtul SL la plata sumei de 238.185 lei către masa credală a debitoarei SC SRL.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea faţă de pârâta DEM.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:La data de 23.11.2011 creditoarea CRCMS SRL a

solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare SC SRL, cerere admisă prin sentinţa nr.1549/25.04.2012.

Potrivit datelor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fila 102 dosar faliment, societatea debitoare s-a înfiinţat în anul 2010, având ca asociat unic şi administrator pe pârâta DEM, până în data de 13.09.2011, când a fost cooptat ca asociat BM, care a fost numit administrator al societăţii (conform deciziei asociatului unic nr. ***).

Prin procura autentică nr.2927/25.11.2010, pârâta DEM l-a împuternicit pe pârâtul SL să reprezinte societatea în faţa organelor şi instituţiilor statului, societăţilor bancare, în faţa persoanelor fizice sau juridice.

Anterior deschiderii procedurii insolvenţei, s-a dispus efectuarea unui control fiscal asupra activităţii societăţii, în perioada 22.11.2010-31.03.2011, în urma căruia s-a emis decizia privind răspunderea solidară nr.5166/25.01.2012 a pârâtei DEM în limita sumei de 90.363 lei.

Decizia a fost atacată în instanţă, iar prin sentinţa nr. 5493/21.12.2012, rămasă definitivă, Tribunalul Vâlcea a anulat decizia fiscală, în considerente reţinându-se faptul că din probele administrate rezultă că în perioada ce a făcut obiectul inspecţiei fiscale, exercitarea efectivă a atribuţiilor de administrator a fost realizată de numitul SL, în baza Procurii autentificate sub nr. *** de BNP BCM, faptele imputate pârâtei fiind de fapt săvârşite de către procurator (înregistrarea unor cheltuieli cu materiale de construcţii, fără a justifica modul efectiv de utilizare a acestora în interesul societăţii, respectiv însuşirea şi folosirea în alte scopuri decât în folosul societăţii a sumei de 358.155 ce figura în soldul contului 5311 „casa în lei”), aşa cum a rezultat din nota explicativă şi declaraţiile date în faţa organelor de inspecţie fiscală.

S-a reţinut că din probele administrate în faţa instanţei nu a rezultat că pârâta ar fi avut cunoştinţă de aceste fapte sau că ar fi fost săvârşite cu complicitatea sa, cu atât mai mult cu cât

192

toate documentele contabile – contul de profit şi pierderi, bilanţ la data de 31.12.2010 poartă semnătura procuratorului SL, iar nu a pârâtei.

Instanţa a stabilit că deşi toate efectele actului încheiat de mandatar cu terţii se răsfrâng asupra mandantului, în cauză mandatarul a acţionat cu depăşirea limitelor împuternicirii, astfel că acesta poartă răspunderea pentru eventualele acte sau fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite cu ocazia îndeplinirii mandatului.

În speţă, tribunalul a reţinut că sunt incidente numai dispoziţiile art.138 lit.a) şi d) din lege raportat la pârâtul SL, având în vedere că pârâtul a deţinut calitatea de administrator de fapt, conform procurii autentificate sub nr.2927/25.11.2010, acesta conducând efectiv activitatea debitoarei, prin încheierea contractelor comerciale cu partenerii de afaceri, potrivit actelor justificative ce au însoţit cererile de înscriere la masa credală ale creditorilor.

Prin urmare, a fost admisă cererea faţă de pârâtul SL, în sensul obligării acestuia la plata sumei de 238.185 lei către masa credală a debitoarei SC SRL, sumă ce reprezintă pasivul neacoperit, potrivit Tabelului definitiv consolidat al creditorilor, iar faţă de pârâta DEM cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost declarat recurs de către SC BC SRL care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât în mod greşit s-a respins acţiunea de antrenare a răspunderii şi faţă de pârâta DEM.

În motivarea recursului s-a arătat că mandatul pârâtei a devenit opozabil la data de 22.11.2010, când s-a dispus înscrierea societăţii în Registrul comerţului. De asemenea s-a mai precizat că mandatul pârâtului SL nu este opozabil faţă de terţe persoane întrucât nu era opozabil conform art.5 din Legea nr.26/1990. S-a mai arătat de recurentă că în această materie nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun privitoare la mandat, ci sunt aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr.31/1990.

La data de 29.11.2014 s-a depus întâmpinare de către intimata DEM prin care s-a solicitat respingerea recursului, reiterându-se inadmisibilitatea acţiunii în antrenare pe considerentul că a fost formulată după închiderea procedurii de insolvenţă.

Curtea, analizând recursul, a reţinut că este nefondat pentru următoarele considerente:

Închiderea procedurii falimentului, prin efectele pe care le produce, se răsfrânge şi asupra acţiunii în atragere

193

răspundere patrimonială şi constituie un motiv de inadmisibilitate a acestei acţiuni. Astfel, este obligatoriu şi inevitabil ca stabilirea răspunderii, conform art.138 din Legea nr.85/2006 să fie efectuată înainte de închiderea procedurii. Această împrejurare rezultă cu prisosinţă din destinaţia sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului membrilor organelor de conducere ai debitoarei.

Sumele realizate prin măsurile de executare silită vor aparţine averii debitoarei şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitoarei, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului (art.140 din Legea nr.85/2006). Mai mult decât atât, prin închiderea procedurii falimentului, judecătorul-sindic se dezinvesteşte.

Potrivit art.136 din Legea nr.85/2006 prin închiderea procedurii, judecătorul sindic este descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, asociaţi. Prin urmare, câtă vreme cererea de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere intră în atribuţiile judecătorului-sindic conform art.11 lit.g) din Legea nr.85/2006, rezultă implicit că investirea judecătorului-sindic precum şi soluţionarea unei atare cereri se pot efectua numai înainte de închiderea procedurii şi nu după închiderea procedurii cum s-a întâmplat în cauză.

Prevederile art.142 din Legea nr.85/2006 au deschis doar posibilitatea punerii în executare a hotărârilor pronunţate în temeiul art.137, după închiderea procedurii. Împrejurarea că potrivit art.139 din Legea insolventei, acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoană care a cauzat apariţia stării de insolventa, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii, nu reprezintă un argument legal care să conducă la concluzia că această cerere poate fi formulată şi după închiderea procedurii.

Sigur că în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art.139 din Legea insolventei această cerere poate fi formulată oricând, însa condiţia care trebuie îndeplinita este aceea că procedura să nu se fi închis, întrucât, aşa cum s-a menţionat, după închiderea procedurii legea prevede doar posibilitatea executării silite a hotărârii obţinute în temeiul art.138 din lege.

În speţă, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr.4747/19.06.2013 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC SC SRL, iar

194

cererea de antrenare a răspunderii, ce face obiectul prezentei cauze a fost depusă prin poştă la data de 19.06.2013, deci după ce s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă.

Prin urmare, Curtea a reţinut că în mod corect s-a dispus respingerea cererii de antrenare faţă de pârâta DEM, urmând a se substitui motivarea primei instanţei cu prezenta motivare.

Având în vedere că s-a impus respingerea acţiunii de antrenare ca inadmisibilă, Curtea a reţinut că nu mai este necesară analiza celorlalte critici de recurs privind modul de soluţionare pe fond al acţiunii în antrenare.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.312 c.proc.civ. a respinS recursul ca nefondat.

12. Condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea judecătorului sindic cu cererea de închidere a procedurii insolvenţei.

Art.126-128 din Legea nr.85/2006 Art.131 din Legea nr.85/2006

Deşi textul art.131 din Legea nr.85/2006 nu prevede expres alte condiţii în afara lipsei ori insuficienţei bunurilor şi indisponibilitatea creditorilor de a avansa cheltuieli pentru continuarea procedurii, pentru sesizarea judecătorului sindic cu cererea de închidere a procedurii trebuie îndeplinite şi alte condiţii, textul art.131 trebuind să fie coroborat cu alte dispoziţii ale legii, respectiv art.126, art.138 şi alte dispoziţii legale speciale care reglementează răspunderea solidară a altor persoane împreună cu debitorul aflat în procedura insolvenţei.

O asemenea soluţie este justificată de faptul că creditorii nu pot fi prejudiciaţi prin închiderea procedurii câtă vreme există resurse pentru satisfacerea creanţelor lor prin extinderea urmăririi asupra patrimoniului persoanelor care răspund solidar cu debitorul.

(Decizia nr. 117/A-C/09 Februarie 2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş la data de 05.12.2013 debitoarea BVS ÎI a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, în formă simplificată.

Prin încheierea din data de 16.12.2013, s-a admis cererea, s-a deschis procedura insolvenţei în forma simplificată,

195

a debitoarei BVS ÎI, a fost numit în calitate de lichidator judiciar provizoriu practicianul în insolvenţă EN, s-a dispus asupra celorlalte măsuri prevăzute de lege.

Prin sentinţa nr.386/F/19.05.2014, Tribunalul Specializat Argeş în temeiul art.131 din Legea nr.85/2006 a dispus închiderea procedurii de insolvenţă şi radierea din registrul comerţului a BVS ÎI, a fost descărcat lichidatorul judiciar CII EN de orice îndatorire sau responsabilitate faţă de debitor şi averea sa, faţă de procedură, creditori şi asociat.

În temeiul art.135 din lege s-a dispus notificarea sentinţei, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Ploieşti prin AJFP Argeş şi Oficiului Registrului Comerţului Argeş, în vedere efectuării menţiunii de radiere şi publicare în Buletinul Procedurilor de insolvenţă şi s-a dispus notificarea sentinţei OCPI Argeş în vederea notării în cartea funciară a închiderii procedurii.

S-a dispus achitarea onorariului lichidatorului judiciar CII EN, în conformitate cu prevederile art.107 al.2 lit.b din Legea nr.85/2006, iar plata sumei de 2000 lei, plus TVA, reprezentând onorariul lichidatorului judiciar s-a făcut în condiţiile art.4 al.4 din Legea 85/2006 din fondul de lichidare ORC Argeş, în conformitate cu disp. art.38 al.4 şi 5 din OUG 86/2006.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit tabelului definitiv al creanţelor,masa pasivă a debitorului a fost compusă din creanţe bugetare în sumă de 16.720 lei, deţinute de creditorul unic Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin AJFP Argeş şi că nu există posibilitatea achitării acestor creanţe.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană Finanţelor Publice Argeş care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât nu erau îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune închiderea.

Curtea analizând apelul a reţinut că este fondat pentru următoarele considerente:

Deşi textul art.131 din Legea nr.85/2006 nu prevede expres alte condiţii în afara lipsei ori insuficienţei bunurilor şi indisponibilitatea creditorilor de a avansa cheltuieli pentru continuarea procedurii, pentru sesizarea judecătorului sindic cu cererea de închidere a procedurii trebuie îndeplinite şi alte condiţii, textul art.131 trebuind să fie coroborat cu alte dispoziţii ale legii, respectiv art.126, art.138 şi alte dispoziţii legale

196

speciale care reglementează răspunderea solidară a altor persoane împreună cu debitorul aflat în procedura insolvenţei.

O asemenea soluţie este justificată de faptul că creditorii nu pot fi prejudiciaţi prin închiderea procedurii câtă vreme există resurse pentru satisfacerea creanţelor lor prin extinderea urmăririi asupra patrimoniului persoanelor care răspund solidar cu debitorul.

O.U.G. nr. 44/2008 prevede posibilitatea desfăşurării de către persoana fizică a unei activităţi economice, în calitate de întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale.

În înţelesul ordonanţei, întreprinzătorul este persoana fizică care organizează o întreprindere economică. Întreprinderea economică reprezintă activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Întreprinderea individuală este lipsită de personalitate juridică, iar întreprinzătorul, titular al întreprinderii individuale, are calitatea de comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului (art. 22 şi 23 din ordonanţă). Datorită lipsei personalităţii juridice a întreprinderii individuale, pentru obligaţiile asumate răspunde persoana fizică titulară a întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul său. în cazul în care nu s-a constituit patrimoniul de afectaţiune, persoana fizică titulară a întreprinderii răspunde cu întregul său patrimoniu. în caz de insolvenţă, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale va fi supusă procedurii insolvenţei.

Conform art. 33 alin. (1) c.civ. „constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege". Ulterior constituirii acestui patrimoniu de afectaţiune, este posibilă mărirea sau micşorarea lui, tot printr-un act juridic unilateral. Atât la constituirea, cât şi la mărirea sau micşorarea patrimoniului profesional individual trebuie să se ţină seama de restricţia prevăzută în art. 32 alin. (1) c.civ., respectiv să nu se prejudicieze drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Prin această restricţie, se face trimitere la posibilitatea utilizării acţiunii pauliene pentru a declara inopozabil actul juridic unilateral cu caracter fraudulos, caz în care, prin ipoteză, nu se mai pune problema complicităţii terţului la fraudă, întrucât un asemenea terţ nu mai există.

197

Declaraţia de afectaţiune este o manifestare unilaterală de voinţă a celui care doreşte constituirea unui patrimoniu de afectaţiune, de pildă, a patrimoniului necesar desfăşurării unei profesii liberale.

Această manifestare de voinţă poate lua expresia actului unilateral de diviziune a patrimoniului, dar poate fi şi inserată în cuprinsul actelor juridice bilaterale de dobândire a unui anumit bun care urmează să fie folosit în exercitarea profesiei (vânzare, schimb, donaţie).

Parte în actul juridic va fi, în acest caz, persoana fizică, subiect de drept civil, iar nu persoana fizică autorizată, întrucât aceasta are doar calitatea de subiect de drept fiscal. Este adevărat însă că persoana fizică, prin afectaţiunea pe care o atribuie bunului dobândit, determină ca acesta să intre în patrimoniul de afec- taţiune, supus unui regim de drept fiscal diferit, aplicabil persoanei fizice autorizate.

Aşa se explică de ce este necesară precizarea, în actul de dobândire, a faptului că persoana fizică este reprezentant al persoanei fizice autorizate. În lipsa acestei precizări, ar fi necesară o declaraţie ulterioară de afectaţiune a bunului pe calea actului de transfer intrapatrimonial, prin care se realizează diviziunea patrimoniului.

Dacă exercitarea profesiei se face prin intermediul unor forme asociative care au dobândit personalitate juridică, acestea vor fi parte în actul de dobândire în calitatea lor de persoane juridice care deţin un patrimoniu de afectaţiune. În toate situaţiile, actul trebuie să fie încheiat în forma prevăzută de lege şi să îndeplinească formalităţile de opozabilitate faţă de terţi.

Numai în ipoteza în care există un act de afectaţiune astfel cum a fost mai sus precizat, este operantă interdicţia prevăzută de art.2324 alin (4) teza finală c.civ.

Alin. (4) al art. 2324 c.civ. nu derogă de la principiul specializării gajului general al creditorilor chirografari, ci îl consolidează, în sensul că, ori de câte ori este vorba de bunuri care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate unei profesii autorizate de lege, creditorii profesionali vor putea urmări numai aceste bunuri, iar creditorii extraprofesionali vor putea urmări numai bunurile care fac obiectul celeilalte sau celorlalte diviziuni ale patrimoniului (mase patrimoniale). Astfel, se protejează indirect atât solvabilitatea debitorului, cât şi drepturile creditorilor profesionali alături de drepturile creditorilor extraprofesionali, evitându-se astfel un posibil

198

concurs între ei ce ar putea avea consecinţe nefaste asupra întregului patrimoniu al debitorului.

Textul condiţionează această restrângere a urmăririi bunurilor de afectarea diviziunii patrimoniale respective la exerciţiul unei profesii autorizate de lege, făcându-se astfel legătura cu art. 31 alin. (2) c.civ. care consacră posibilitatea divizării patrimoniului.

În speţă, în condiţiile în care subiect al procedurii insolvenţei îl reprezintă intimata - BVS ÎI şi în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unui patrimoniu de afectaţiune în condiţiile art.31 c.civ., Curtea a apreciat că practicianul în insolvenţă trebuie să efectueze demersuri pentru a stabili dacă persoana fizică BVS deţine bunuri în proprietate care pot fi valorificate pentru satisfacerea creanţelor creditorilor înscrişi la masa credală.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.480 c.proc.civ. a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza în vederea continuării procedurii.

13. Cerinţa îndeplinirii condiţiei suspensive pentru ca titularii creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii, inclusiv ai creanţelor a căror valorificare este condiţionată de executarea în prealabil a debitorului principal, să fie îndreptăţiţi să voteze şi să participe la distribuiri.

Art.64 alin.5 din Legea nr.85/2006

Potrivit dispoziţiilor art.64 alin.5 din Legea nr.85/2006, titularii creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii, inclusiv creanţele a căror valorificare este condiţionată de executarea în prealabil a debitorului principal, vor fi îndreptăţiţi să voteze şi să participe la distribuiri numai după îndeplinirea condiţiei respective. Or, în cauză, pentru aceşti creditori nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei suspensive.

(Decizia nr. 225/A-C/ 03 Martie 2015)

Prin încheierea de şedinţă din 30.09.2013, Tribunalul Specializat Argeş, a admis cererea debitoarei V SA şi a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva acesteia, fiind numit administrator judiciar provizoriu RJ IPURL.

Anterior modificării sale prin Legea nr.169/2010,

199

Legea privind procedura de insolvenţă nr.85/2006 prevedea etapa „admiterii” planului de reorganizare, prealabilă confirmării sale, ce avea ca scop verificarea de către judecătorul-sindic a îndeplinirii condiţiilor formale privitoare la plan, prevăzute de art.94, 95 din Legea nr.85/2006. Chiar şi în forma actuală, art.11 alin.1 lit.j) menţine printre atribuţiile judecătorului-sindic „admiterea şi confirmarea planului de reorganizare după votarea lui de către creditori”. Chiar dacă nu se mai poate considera că, în prezent, legiuitorul a intenţionat să menţină etapa prealabilă a admiterii planului, atribuţia judecătorului-sindic este aceea de a verifica dacă planul de reorganizare depus îndeplineşte condiţiile imperative prevăzute de art.94, 95 din Legea nr. 85/2006 şi, respectiv, dacă a fost votat şi corespunde dispoziţiilor art.100, 101 din aceeaşi Lege.

Conform art.101 alin.1 din Legea nr.85/2006, planul va fi confirmat dacă vor fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: A. cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art.100 alin.3, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul; E. planul respectă prevederile art.95.

Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa nr.1040/10.09.2014 a infirmat planul de reorganizare propus de debitoare şi a dispus intrarea în faliment în procedura generală a acesteia.

A fost desemnat în calitate de lichidator judiciar SC BC SPRL, pentru a îndeplini atribuţiile prevăzute de art.25 din lege, cu o retribuţie lunară de 500 lei, plus TVA potrivit legii, dar nu mai mult de 3.000 lei plus TVA pe toată durata procedurii.

De asemenea, s-a dispus dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului său de administrare şi a fost fixat termen maxim de predare a gestiunii către lichidator împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii de 10 zile, precum şi predarea în termen de 5 zile de la data pronunţării sentinţei a listei cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după data deschiderii procedurii.

Totodată, s-a dispus notificarea intrării în faliment a debitoarei tuturor creditorilor şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş, în vederea efectuării menţiunilor şi publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi sigilarea şi inventarierea bunurilor din averea debitoarei şi îndeplinirea celorlalte operaţiuni de lichidare.

S-a dat dispoziţie tuturor băncilor la care debitoarea

200

are disponibil în conturi, să nu dispună de acestea fără un ordin al lichidatorului judiciar şi a fost fixat termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor la data de 24.10.2014; termenul pentru verificarea creanţelor, afişarea şi comunicarea tabelului suplimentar la data de 21.11.2014; termenul pentru depunerea contestaţiilor la data de 28.11.2014, iar pentru soluţionarea eventualelor contestaţii şi întocmirea tabelului definitiv consolidat la data de 12.12.2014 şi s-a dispus lichidatorului judiciar întocmirea la fiecare 3 luni începând cu data începerii lichidării şi prezentarea comitetului creditorilor, a raportului asupra fondurilor obţinute şi a planului de distribuţie.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Judecătorul-sindic a reţinut că la dosar au fost depuse,

la 13.06.2014, două planuri de reorganizare, din care primul întocmit de administratorul special al debitoarei, AGS şi cel de-al doilea întocmit de administratorul judiciar, RJ IPURL. Singurul care a fost votat de creditorii este cel propus de administratorul special al debitoarei, AGS, celălalt nefiind votat de nici unul dintre creditorii înscrişi în tabel.

Verificând planul de reorganizare depus de administratorul special al debitoarei, se constată că acesta conţine o serie de măsuri menite să scoată societatea debitoare din insolvenţă, precum refinanţarea datoriei pe care societatea o are faţă de BCR SA, cu suma de 850.000 euro, „ce va fi obţinută de la un alt finanţator” (termen: 5.07-9.07.2014); convocarea adunării creditorilor pentru aprobarea ieşirii din insolvenţă a debitoarei, sub condiţia ca imediat ce se va pronunţa închiderea procedurii să se efectueze plata către creditori, pe baza instrumentelor de plată condiţionate (termen: 30.06.2014); formularea în instanţă a cererii de ieşire din insolvenţă şi reinserţia debitoarei în activitatea economică, întemeiată pe acordul creditorilor şi dovada instrumentelor de plată condiţionate (termen: 1.07.2014); renunţarea expresă a creditorilor la calea de atac împotriva sentinţei de ieşire de insolvenţă (termen: 30.06.2014); pronunţarea sentinţei de ieşire din insolvenţă şi revocarea hotărârii de deschidere a procedurii (termen: 1.15.08.2014); efectuarea plăţilor (15-30.08.2014).

Totodată, planul conţine un tabel de plăţi pentru ieşirea din insolvenţă, actualizat la 30.06.2014, în care sunt menţionaţi 21 de creditori din cei 60 înscrişi în tabelul definitiv, în cazul fiecăruia fiind menţionată atât creanţa acceptată, cât şi „creanţa (în euro)ce se va plăti după negocieri”.

Conform art.95 alin.1-3 din Legea nr.85/2006, planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport cu

201

posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului, şi va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi a directorilor. Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanţelor. Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării. Termenele de plată stabilite prin contracte - inclusiv de credit sau de leasing - pot fi menţinute prin plan, chiar dacă depăşesc perioada de 3 ani. Aceste termene pot fi şi prelungite, cu acordul expres al creditorilor, dacă iniţial erau mai scurte de 3 ani. După realizarea tuturor obligaţiilor din plan şi închiderea procedurii de reorganizare, aceste plăţi vor continua conform contractelor din care rezultă

Alin.5 al aceluiaşi text de lege prevede că planul de reorganizare va menţiona: a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate, în sensul legii; b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate; c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere; d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului.

Aplicând în cauză aceste dispoziţii legale, s-a constatat că planul de reorganizare depus de administratorul special nu conţine un element esenţial prevăzut de lege, respectiv programul de plată a creanţelor, prin care se înţelege un plan de activitate în care sunt stabilite scadenţele trimestriale ale plăţilor ce urmează a fi efectuate în perioada de reorganizare, ce nu poate depăşi trei ani. „Tabelul de plăţi” conţinut de plan nu arată scadenţele plăţilor ce urmează a fi făcute creditorilor şi nici durata executării planului, astfel că, în caz de confirmare, nici judecătorul-sindic şi nici creditorii nu ar putea verifica dacă debitorul se conformează sau nu planului, în sensul că efectuează sau nu plăţile potrivit programului de plăţi. Evident, acest tabel conceput defectuos decurge în mod necesar din măsurile propuse pentru ieşirea din insolvenţă, care vizează plata condiţionată a creanţelor după închiderea procedurii şi reinserţia debitoarei în activitatea economică, măsuri al căror termen final de îndeplinire este anterior datei de confirmare a planului (15 - 30.08.2014) şi care nu sunt specifice fazei de

202

reorganizare judiciară.În altă ordine de idei, instanţa a reţinut că tabelul de

plăţi conţine doar o parte din creditorii înscrişi în tabelul definitiv, fără ca administratorul judiciar să fi procedat la ajustarea prealabilă a acestuia. În plus, nu arată care din creanţele înscrise în tabelul de plăţi sunt creanţe defavorizate, aspect ce se necesita a fi lămurit cu atât mai mult cu cât suma prevăzută pentru plată (“suma negociată”) este exprimată în altă valută decât cea naţională, putându-se crea incertitudine asupra caracterului de “creanţă defavorizată”, în sensul art.3 pct.21 din Legea nr.85/2006.

Cât priveşte modalitatea de votare a planului propus de administratorul special, se reţine că, potrivit art.100 alin.4 şi 5 din Legea nr.85/2006, un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie. Creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului.

Aplicând aceste dispoziţii la speţa de faţă, judecătorul-sindic a reţinut că, potrivit procesului-verbal nr.4 al şedinţei adunării creditorilor ce a avut loc la 25.07.2014, creditorul garantat - BCR SA (53,61%), creditorii privilegiaţi – Municipiul Câmpulung (0,24%), IMNR (0,04%) şi creditorii chirografari – SP şi Protecţie SRL (0,01%), HMK & M (0,19%), V SRL (0,02%), EF (20,31%) şi SL (1,74%) au votat prin corespondenţă planul de reorganizare propus de administratorul special al debitoarei. Acelaşi plan a fost votat şi de creditorii prezenţi, BCG (8,12%), SID (0,85%), Şain AGS (0,12%) şi BD (0,01%). Creditorul privilegiat DGRFP Ploieşti – AJFP Argeş (2%) nu a votat nici unul din planuri, iar creditorul garantat CEC SA (7,90%) a solicitat prorogarea votării planului.

În concluzie, s-a reţinut că acest plan a fost acceptat cu votul pozitiv al majorităţii absolute a tuturor categoriilor de creanţe în sensul art.100 alin.4 din Legea nr.85/2006, totalizând 85,26 % din ponderea creanţelor.

Analizând modul de votare a planului de reorganizare prin raportare la dispoziţiile art.100 şi 101 pct. A din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic a remarcat aşa cum s-a arătat şi anterior, că nu a fost evidenţiată categoria creanţelor defavorizate, iar planul de reorganizare nu a fost votat nici de categoria creanţelor salariale (care nici nu a participat la

203

adunare) şi nici de cea a creanţelor bugetare (votul trimis prin corespondenţă de către D.G.R.F.P. Ploieşti – AJFP Argeş fiind negativ), deşi în tabelul definitive de creanţe sunt înscrise ambele categorii. Prin urmare, nu sunt îndeplinite dispoziţiile art.101 pct. A ce prevăd că planul va fi confirmat dacă cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art.100 alin.3, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul.

Pe de altă parte, planul a fost votat de creditorii chirografari prezenţi, respectiv, BCG (8,12%), SID (0,85%), AGS (0,12%) şi BD (0,01%), care sunt fie acţionari cu o participaţie considerabilă la capitalul social (BCG -74%), fie administratori ai societăţii debitoare (AGS, BCG, BD), astfel că debitoarea V SA se află sub controlul direct al acestora în sensul art.2 pct.22 din Legea pieţei de capital nr.147/2004, motiv pentru care aceşti creditori puteau vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului, astfel cum prevede expres art.100 alin.5 din Legea nr.85/2006.

Planul de reorganizare depus nu specifică sumele pe care fiecare creditor le-ar obţine în caz de faliment, în comparaţie cu cele precizate în tabelul de plăţi, astfel că nu se poate aprecia dacă aceşti creditori au votat planul de reorganizare cu respectarea condiţiei impuse de art.100 alin.5 din Legea nr.85/2006.

Dintre creditorii chirografari care au votat planul, numai HMK & M (0,19%) şi V SRL (0,02%) au creanţe (neafectate de condiţie) înscrise în tabelul definitiv. Creditoarea SP şi P SRL (menţionată în procesul-verbal al adunării cu 0,01% din ponderea creanţelor) figurează în tabelul definitiv cu o creanţă acceptată de 0 lei (poziţia 56), iar ceilalţi creditori chirografari, respectiv BCG (8,12%), SID (0,85%), AGS (0,12%), BD (0,01%), EF (20,31%) şi SL (1,74%) sunt înscrişi cu creanţe provizorii (sub condiţie suspensivă), astfel că pot vota numai în condiţiile art.64 alin.5 din Legea nr.85/2006, respectiv după îndeplinirea condiţiei.

Prin urmare, planul a fost votat legal doar de categoria creanţelor garantate, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art.101 alin.1 pct. A din Legea nr.85/2006, referitoare la acceptarea planului de cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art.100 alin.3, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul.

Pentru toate aceste considerente, judecătorul-sindic a

204

infirmat planul propus de debitoare prin administratorul special şi, deoarece planul de reorganizare întocmit de administratorul judiciar nu a fost votat de creditori, iar termenul de 30 de zile de depunere a unui plan de reorganizare a expirat fără ca un alt plan să fi fost propus, a dispus intrarea în faliment în procedura generală a debitoarei, dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului său de administrare.

Împotriva sentinţei în termen legal la data de 25.09.2014 a declarat apel debitoarea S.C. V S.A. prin administrator special, prin care a solicitat admiterea acestuia, anularea sentinţei ca fiind netemeinică şi nelegală şi confirmarea planului de reorganizare aprobat de Adunarea Creditorilor. S-a solicitat totodată suspendarea executării sentinţei de intrare în procedura de faliment a debitoarei până la soluţionarea apelului.

Se arată că prin Hotărârea Adunării Creditorilor din 25.07.2011, cu votul pozitiv al majorităţii absolute a tuturor categoriilor de creanţe în sensul atr.100 alin.4 din Legea nr.85/2006 s-a votat aprobarea planului de reorganizare al S.C. V S.A.

În mod nelegal, instanţa de fond a dispus infirmarea planului fără a analiza situaţia debitoarei şi şansele de redresare expuse prin planul de reorganizare; s-a ignorat faptul că debitoarea a efectuat în mod constant plăţi către diferiţi furnizori şi are contracte aflate în derulare.

Se impune, arată apelanta, suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea apelului, pentru a se evita efectele ireversibile ale măsurii dispuse. Temeinicia cererii de suspendare derivă din pagubele iminente ce urmează a fi prevenite prin această măsură; intrarea în faliment ar produce efecte majore raporturilor de colaborare cu diverşi furnizori şi distribuitori de produse farmaceutice şi ar influenţa posibile venituri ale debitoarei. Iminenţa blocării activităţii în acest moment va duce în mod cert la falimentul societăţii.

În ceea ce priveşte sentinţa nr.1040/2014, apelanta arată că instanţa de fond în mod nelegal a infirmat planul de reorganizare apreciat de către Adunarea creditorilor ca fiind un plan viabil. Instanţa nu a avut în vedere că a fost votat cu votul pozitiv al majorităţii absolute a tuturor categoriilor de creanţe conform dispoziţiilor Legii nr.85/2006.

Sentinţa a fost pronunţată fără a analiza situaţia debitoarei şi şansele reale de redresare expuse prin planul de reorganizare propus şi aprobat de creditori.

Contrar celor reţinute prin hotărârea apelată, planul de reorganizare îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art.95 din

205

Legea nr.85/2006, a fost respectat tratamentul corect şi echitabil al creanţelor, întrucât planul a fost votat atât de creditorul garantat, cât şi de celelalte categorii de creanţe conform procesul verbal nr.4 al Adunării creditorilor convocată la data de 25.07.2014.

Planul de redresare a stabilit:- Perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile

şi specificul activităţii debitorului, principalul obiectiv al planului de reorganizare fiind refinanţarea datoriei pe care societatea o are faţă de BCR S.A. cu suma de 850.000 euro, obţinută de la un alt finanţator.

- Perspectivele de redresare ale debitoarei în raport de evoluţia activităţii prestate în ultima perioadă stabilindu-se direcţiile strategice pentru perioada de reorganizare conform art.95 alin.1-3 din Legea nr.85/2006.

- Sunt stabilite sursele de refinanţare a debitoarei în vederea susţinerii realizării planului şi sursele de provenienţă ale acestora.

- Planul de măsuri pentru ieşirea din insolvenţă.- Tabelul de plăţi pentru ieşirea S.C. V S.A. din

insolvenţă în care sunt prevăzute sumele ce urmează a fi încasate de către fiecare categorie de creanţe. Acest tabel conţine menţiunea cu privire la faptul că momentul în care vor fi efectuate plăţile va avea loc după negocierile ce vor avea loc conform strategiei avute în vedere de către administratorul special al societăţii.

Continuarea procedurii falimentului reprezintă blocarea nejustificată a activităţii unei societăţi profitabile aflată în plină expansiune în domeniul farmaceutic.

Instanţa a pronunţat hotărârea de infirmare a planului propus, fără a avea în vedere faptul că procedura reorganizării judiciare este guvernată de voinţa anumitor creditori care pot decide fie reorganizarea fie falimentul debitorului.

Hotărârea de confirmare a planului poate fi asemănată unei hotărâri prin care instanţa consfinţeşte învoiala părţilor, cu deosebirea că judecătorul sindic nu va încorpora planul ci numai îl va confirma.

În cauză, apelanta arată că planul de reorganizare respectă dispoziţiile art.107 pct. B din Legea nr.85/2006, a fost deja aprobat în cadrul adunării creditorilor din 25.07.2014, iar viabilitatea acestuia nu poate fi pusă la îndoială.

La data de 28 ianuarie 2015, lichidatorul judiciar BC SPRL a depus concluzii scrise în susţinerea motivelor de apel.

Apelanta a solicitat şi a fost încuviinţată proba cu

206

înscrisuri conform art. 250 coroborat cu 265 Cod procedură civilă, respectiv situaţiile financiare la 30.06.2014, extrase de cont privind plăţile efectuate, comenzi şi contracte pe piaţa internă şi externă.

Examinând apelul prin prisma criticilor invocate a probatoriului administrat în cauză şi a normelor de drept incidente Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin încheierea de şedinţă din 30.09.2013 s-a admis cererea debitoarei şi s-a deschis procedura generală de insolvenţă, fiind dispuse măsurile prevăzute de art.61-62 din Legea nr.85/2006.

În cauză, a fost întocmit şi depus tabelul definitiv de creanţe. La data de 30.06.2014 au fost depuse la dosar două planuri de reorganizare, unul întocmit de administratorul judiciar şi cel de-al doilea, care de altfel a şi fost votat de creditori, întocmit de administratorul special.

Criticile apelantei potrivit cărora judecătorul sindic a dispus în mod nelegal infirmarea planului de reorganizare sunt nefondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.101 alin.1 din Legea nr.85/2006, ”(1) Judecătorul-sindic va stabili termenul pentru confirmarea planului în termen de 15 zile de la depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. Judecătorul-sindic poate să ceară unui practician în insolvenţă să îşi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de confirmarea lui. Planul va fi confirmat dacă vor fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

A. cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art.100 alin.3, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;

B. în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;

C. fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan;

D. vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în conformitate cu contractele de credit sau leasing din care

207

rezultă;E. planul respectă prevederile art.95.”Categoriile de creanţe care votează separat potrivit

art.100 alin.3 din lege, sunt: a) creanţe garantate; b) creanţe salariale; c) creanţe bugetare; d) creanţe chirografare stabilite conform art.96 alin.1; e) celelalte creanţe chirografare.

Conform tabelului definitiv de creanţe al debitoarei S.C. V. S.A. se reţin următoarele categorii:

- creanţe garantate cu o pondere în masa credală de 63,51%;

- creanţe salariale cu o pondere în masa credală de 0,02%;

- creanţe bugetare cu o pondere de 0,48%;- creanţe chirografare cu o pondere de 35,98%.Prin procesul verbal nr.4/25.07.2014, administratorul

judiciar a reţinut că planul de reorganizare a fost votat cu votul pozitiv al majorităţii absolute a tuturor categoriilor de creanţe în sensul art.100 alin.4 şi art.101 din Legea nr.85/2006 cu un total de 85,26% din ponderea creanţelor.

Curtea a reţinut însă că, potrivit procesului verbal al adunării creditorilor din 25.07.2014, administratorul judiciar a reţinut că au votat trei categorii de creanţe:garantate; bugetare şi chirografare deşi, din tabelul definitiv rezultă patru categorii de creanţe; nu s-a făcut nicio menţiune în procesul verbal cu privire la natura votului creanţelor salariale înscrise în tabel, cât şi în programul de plăţi.

Însă, chiar reţinând structura votului, din procesul verbal nr.4/25.07.2014, Curtea a constatat că, în aplicarea dispoziţiilor art.100 şi art.101 alin.1 din Legea nr.85/2006, în mod legal şi temeinic judecătorul sindic nu a confirmat planul de reorganizare, reţinând că planul a fost votat legal doar de categoria creanţelor garantate, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art.101 alin.1 pct. A din lege, referitoare la acceptarea planului de cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate la art.100 alin.3, cu condiţia ca minim una dintre categoriile defavorizate să accepte planul.

Astfel, Curtea a constatat că în categoria creanţelor garantate, creditorul BCR cu o pondere de 53,61% din masa credală şi-a exprimat votul prin corespondenţă.

În categoria creanţelor bugetare (denumită de administratorul judiciar creanţe privilegiate, în condiţiile în care o atare categorie nu face parte din enumerarea legală de la art. 100 al. 3, precitat) compusă din creanţa Municipiului Câmpulung cu o pondere de 0,24% în masa credală şi I.M.N.R. cu o pondere

208

de 0,04%, administratorul judiciar a reţinut că planul a fost votat de această categorie.

Însă, Municipiul Câmpulung în calitate de creditor bugetar al debitoarei, prin adresa nr.20273/18.07.2014, cu privire la convocarea adunării creditorilor din 25.07.2014, a arătat că: „În vederea votării unuia dintre planurile de reorganizare propuse în cadrul procedurii de insolvenţă, respectiv a celui propus de debitoare prin administratorul special sau a celui depus de către administratorul special, întrucât nu avem cunoştinţă de conţinutul acestora, până în prezent nefiind publicate în buletinul procedurilor de insolvenţă (...)” solicită comunicarea planurilor pe adresa de email.

Din conţinutul acestui înscris, nu se poate concluziona că a fost votat de acest creditor planul de reorganizare în data de 25.07.2014.

În ceea ce priveşte Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale Neferoase şi Rare-IMNR, Curtea a constatat că acesta a votat planul de reorganizare, însă potrivit tabelului definitiv de creanţe este creditor chirografar (pag.44 în tabelul definitiv), cu o creanţă de 4.230 lei şi o pondere în masa creanţelor de 0,04%, nu are calitatea de creditor bugetar.

Prin urmare, categoria de creanţe bugetare nu a votat planul.

În ceea ce priveşte categoria creditorilor chirografari, reţinută de administratorul judiciar în procesul verbal din 25.07.2014, formată din: S.C. SPP S.R.L.-0,01% din ponderea creanţelor; S.C. HMK & M-0,19% din ponderea creanţelor; S.C. VS.R.L.-0,02% din ponderea creanţelor, S.C. EF S.R.L.-20,31% din ponderea creanţelor şi SLS-1,74% din ponderea creanţelor, Curtea a constatat, de asemenea, că judecătorul sindic a concluzionat în mod legal că această categorie nu a votat planul.

Potrivit dispoziţiilor art.100 alin.4 din lege, un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.

Potrivit tabelului definitiv de creanţe, S.C. EF S.R.L. are, într-adevăr, cea mai mare pondere din masa credală, în categoria creanţelor chirografare-20,31% însă creanţa sa este înscrisă provizoriu în tabel (sub condiţie suspensivă) în măsura îndestulării pasivului. De asemenea, SLS deţine în această categorie 1,74% din masă, însă şi creanţa acestui creditor este înscrisă în tabelul definitiv sub condiţie provizorie. De asemenea, creanţele creditorilor BCG - 8,12% din ponderea creanţelor, SD-0,85% din ponderea creanţelor, AGS -0,12% din ponderea

209

creanţelor şi BD -0,01% din ponderea creanţelor, sunt înscrise provizoriu în tabel (sub condiţie suspensivă) în măsura îndestulării pasivului. .

Potrivit dispoziţiilor art.64 alin.5 din Legea nr.85/2006, titularii creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii, inclusiv creanţele a căror valorificare este condiţionată de executarea în prealabil a debitorului principal, vor fi îndreptăţiţi să voteze şi să participe la distribuiri numai după îndeplinirea condiţiei respective. Or, în cauză, pentru aceşti creditori nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei suspensive.

Ponderea deţinută de creanţele chirografare în masa credală este potrivit tabelului definitiv de 35,98%.Votul celorlalţi creditori chirografari: S.C. SPP S.R.L.-0,01% din ponderea creanţelor; S.C. HMK & M-0,19% din ponderea creanţelor; S.C. V S.R.L.-0,02% a căror pondere însumează 0,22% din masa credală nu întruneşte cerinţa prevăzută de art.100 alin.4 din Legea nr.85/2006, privind realizarea unei majorităţi absolute din valoarea creanţelor chirografare acceptate conform tabelului definitiv de 3.720.467 lei şi pondere în masa credală de 35,98%.

Prin urmare planul nu se consideră votat nici de această categorie de creanţe.

Curtea a constatat că în mod legal şi temeinic a reţinut judecătorul sindic că planul de reorganizare nu a fost votat cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege.

Relativ la creanţele salariale, Curtea a reţinut că au fost declarate la nivelul sumei de 304.499 lei, însă au fost acceptate numai pentru suma de 2.205 lei. În programul de plată a creanţelor se propune plata în primul trimestru.

Chiar dacă s-ar aprecia că această creanţă este considerată că acceptă planul, date fiind dispoziţiile art.101 alin.1 lit. D din Legea nr.85/2006, deşi nu rezultă în mod cert din programul de plăţi că s-ar achita în termen de 30 de zile de la confirmarea planului; de asemenea, nu se poate constata că planul a fost votat. În această ipoteză ar intra la vot patru categorii de creanţe-creanţele garantate, creanţele salariale, creanţele bugetare şi creanţele chirografare.

Or, dacă planul s-ar considera votat de categoria creanţelor garantate şi a celor salariale, celelalte două categorii de creanţe:bugetare şi chirografare, nu pot fi considerate că au votat planul conform celor prezentate mai sus.

Potrivit art.101 alin.1 lit. A „planul va fi confirmat dacă vor fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art.100 alin.3,

210

acceptă sau sunt socotite că acceptă planul.Prin urmare, în aceste condiţii, planul pentru a fi

confirmat ar fi trebuit votat de trei categorii de creanţe, ipoteză care în prezenta cauză nu s-a îndeplinit.

Totodată, se constată că programul de plată a creanţelor nu arată scadenţele plăţilor ce urmează a fi făcute, nefiind astfel respectate dispoziţiile art.95 alin.2 din Legea nr.85/2006, cerinţă instituită şi de art.101 alin.1 lit. E din Lege.

Legiuitorul a instituit cu titlu imperativ, pentru confirmarea planului cerinţa îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art.101 alin.1 lit. A-E. Prin urmare, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii, conduce la infirmarea planului.

Pentru aceste considerente, având în vedere că nu au fost identificate motive care să conducă la schimbarea sentinţei Curtea, în baza art.8 din Lg.85/2006 coroborat cu art. 480 alin. 1 C. proc. civ a respins apelul ca nefondat.

Având în vedere că instanţa s-a pronunţat asupra cererii de apel formulate, Curtea a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

În baza art.1063 Cod procedură civilă, constatând că cererea de suspendare a fost respinsă, cauţiunea aferentă acestei cereri, în cuantum de 100 lei consemnată cu recipisa nr.1090655/1 din 15 octombrie 2014, a fost restituită apelantei.

14. Fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) din Legea nr. 85/2006 constând în însuşirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice de către pârâtă, în interesul său sau în interesul unei alte persoane.

OPINIE MAJORITARĂ

Art. 138 alin.1 lit. a) din Legea nr. 85/2006

Întreaga motivare a instanţei de recurs, desfăşurată amplu, vizează exclusiv nepredarea documentelor contabile, din care decurge implicit însuşirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice de către pârâtă, în interesul său sau în interesul unei alte persoane, ce conturează fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a).

Prin urmare, este adevărat că prin decizia adoptată nu a fost analizat motivul de recurs potrivit căruia, judecătorul fondului a reţinut săvârşirea faptei prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) de către pârâtă, prin

211

nerecuperarea unor datorii de la parteneri de afaceri la care are deopotrivă calitatea de administrator, pe care i-a favorizat astfel, realizând implicit o creditare a lor în dauna debitoarei aflată în insolvenţă.

Or, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, reclamantul a prezentat în concret elementele faptei ilicite dintr-un alt punct de vedere, susţinând că pârâta în calitate de administrator avea obligaţia de a-i preda documentele privitoare la utilizarea activelor, recuperarea creanţelor şi valorificarea eventuală a acestora în interesul debitoarei, însă nu s-a conformat, pasivitatea ei conducând la concluzia că şi-a însuşit bunurile şi creditele societăţii, pentru ea sau pentru o terţă persoană.

Aşa fiind, pârâta a fost ţinută să se apere doar în raport de situaţia ce i s-a reproşat, expusă, şi în derularea procesului la instanţa de fond, a depus documentele contabile pe care nu le pusese la dispoziţia lichidatorului judiciar decât în parte, motiv pentru care nu s-a mai reţinut în sarcina sa săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d).

Apreciind că a săvârşit fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a), judecătorul sindic a schimbat însă motivarea în fapt a acţiunii cu care a fost învestit, şi a reţinut că pârâta administrator al debitoarei, a deţinut aceeaşi calitate şi la o altă societate, S.C. R S.R.L., care avea datoria cea mai mare faţă de aceasta, în sumă de 843.333 lei, însă nu a întreprins niciun demers pentru recuperarea creanţei, determinând astfel folosirea creditelor societăţii, atât în interesul acesteia din urmă, cât şi în interesul său personal.

Statuarea instanţei de fond a surprins-o pe pârâtă, întrucât nu a avut cunoştinţă despre acţiunile care i se impută, pentru a-i da posibilitatea să-şi facă apărările corespunzătoare şi să prezinte dovezile contrare, decât cu prilejul lecturării sentinţei, după ce i-a fost comunicată, deschizându-i calea recursului.

Or, aşa cum deşi s-a amintit, în calea de atac, critica vizând încălcarea dreptului la apărare al pârâtei şi principiului contradictorialităţii procesului, în modalitatea arătată, nu a fost analizată, astfel că fiind incidente dispoziţiile art.318 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, Curtea a admis contestaţia şi a anulat decizia.

212

OPINIE SEPARATĂ

Opinia separată a fost în sensul respingerii contestaţiei în anulare, pentru următoarele considerente:

În motivarea contestaţiei s-a susţinut că instanţa de recurs nu a răspuns la toate motivele invocate, respectiv nu a motivat în fapt şi în drept în ce constă situaţia dedusă judecăţii, care se circumscrie dispoziţiilor art.138 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2005.

A susţinut că reclamantul nu a cerut instanţei să recupereze pasivul pentru motivul că nu a recuperat de la debitoarea R SRL contravaloarea medicamentelor expirate şi neutralizate, însă se constată că în acţiunea introductivă s-a motivat că reprezentanţii societăţii au folosit bunurile şi creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al altor persoane. În concret, susţinerile se referă la lipsa activelor în valoare de 2.947.116, la data de 31.12.2010, deturnarea sau ascunderea unei părţi din activ ori mărirea fictivă a pasivului; se mai susţine că nu i s-a predat activul societăţii şi nici contabilitatea, fiind în imposibilitate să recupereze creanţele.

Instanţa de recurs a făcut trimitere la neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, chiar dacă a fost respectată această obligaţie în timpul judecăţii, avându-se în vedere faptul că nedepunerea în termen util a făcut imposibilă recuperarea prejudiciului făcut şi întocmirea raportului.

Instanţa de fond a reţinut îndeplinirea parţială a acestei obligaţii. De asemenea, se constată că instanţa de fond a efectuat proba cu expertiză contabilă, reţinând datoria societăţii R ce are acelaşi administrator cu debitoarea, reţinând că pârâta nu a făcut demersuri pentru recuperarea datoriei făcându-se vinovată de folosirea creditelor societăţii în folosul unei alte societăţi. În afara acestei probe, instanţa de fond a avut la bază raportul lichidatorului, având totodată un rol activ, prin aceea că, deşi reclamantul a avut o exprimare generică, a concretizat faptele în raport de probe. Recurenta însă trebuia să-şi exprime nemulţumirea prin motivele sale de recurs şi nu prin intermediul contestaţiei în anulare.

(Decizia nr. 596/R-COM/03 martie 2015)

La data de 5 decembrie 2014, IM a formulat

213

contestaţia în anularea deciziei nr.4391/4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti invocând motivul prevăzut de art.318 teza a II-a din Codul procedură civilă.

În motivare a susţinut că prin decizia contestată, instanţa nu a analizat unul dintre motivele de recurs, în sensul de a se pronunţa aşa cum s-a solicitat, asupra modalităţii şi temeiului juridic în baza căruia, judecătorul fondului a stabilit după dezbateri şi fără a fi învestit în acest sens, că fapta se circumscrie ipotezei prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006, constând în aceea, că pârâta a folosit creditele societăţii în interesul unei alte persoane.

Or, reclamantul prin acţiune s-au prin apărările pe care şi le-a făcut pe parcursul acesteia, nu a susţinut şi nu a solicitat obligarea pârâtei la plata pasivului, motivat de faptul că nu a recuperat de la debitoarea S.C. R S.R.L. contravaloarea medicamentelor expirate şi neutralizate, ori că i-a profitat acestei societăţi vânzarea, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

În această situaţie, pârâta care nu a cunoscut ce anume suspectează judecătorul fondului, s-a aflat în imposibilitate de a se apăra, fiind surprinsă de argumentele care au stat la baza pronunţării sentinţei, nepuse în discuţia contradictorie a părţilor, iar instanţa de recurs nu a soluţionat această critică.

Analizând contestaţia în anulare, în raport de motivul expus, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 26 noiembrie 2012, reclamanta S.C. FI SPRL în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. FC S.R.L. Târgovişte a solicitat obligarea pârâţilor IM şi CIN, la plata sumei de 687.617,92 lei către debitoare, cu titlu de cotă parte din pasiv.

În motivarea acţiunii a susţinut că pârâţii în calitate de asociaţi ai debitoarei sunt vinovaţi de ajungerea acesteia în stare de insolvenţă prin săvârşirea faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a), d) şi e) din Legea nr.85/2006.

În fapt, a susţinut că reprezentanţii debitoarei nu au pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documente din care să reiasă utilizarea activelor în interesul societăţii, care nu au fost descoperite la inventar, prezumându-se că au fost folosite în interesul lor personal, după cum nu i-au pus la dispoziţie documente justificative pentru a-i da posibilitatea să recupereze creanţele, ori care să ateste că au fost recuperate şi valorificate în interesul societăţii, ceea ce prezumă de asemenea că şi le-au însuşit ei.

214

Cu alte cuvinte, privitor la fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a), reclamanta a susţinut că folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane în care constă, s-a făcut prin neprezentarea ori nepredarea documentelor contabile, decurgând deci din art.138 alin.1 lit.d).

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.6923/25 noiembrie 2013, a admis în parte acţiunea şi a obligat doar pe pârâta IM să suporte pasivul debitoarei în sumă de 687.617 lei, respingând acţiunea faţă de celălalt pârât.

În motivarea acestei sentinţe, a reţinut în primul rând că, pârâta IM care a avut calitatea de administrator, era obligată să ţină corect contabilitatea şi să predea lichidatorului judiciar documentele contabile, însă nu şi-a îndeplinit decât parţial această obligaţie faţă de el, depunând însă înscrisurile solicitate la dosarul cauzei, după înregistrarea acţiunii în răspundere, în instanţă.

În al doilea rând, a reţinut că pârâta a deţinut şi calitatea de administrator al S.C. R S.R.L., societatea cu datoria cea mai importantă faţă de debitoare, în sumă de 845.333 lei şi că nu a făcut niciun demers pentru recuperarea acesteia, realizând în acest mod o creditare a unei terţe societăţi în dauna debitoarei falite.

În aceeaşi ordine de idei, a motivat că prin natura faptului că administratorul era comun, atât la societatea debitoare, cât şi la S.C. R S.R.L., s-a realizat practic o folosire a creditelor societăţii atât în interesul altor persoane, cât şi în interesul direct al pârâtei, administratorul celor două societăţi, cu precizarea că lichidatorul judiciar a arătat în raportul asupra cauzelor insolvenţei, că S.C. R S.R.L. are aceiaşi asociaţi ca şi societatea debitoare.

Aşa fiind, instanţa de fond a concluzionat că pârâta a săvârşit fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006, prin modalitatea descrisă, respectiv favorizând terţa societate, care şi-a mărit patrimoniul cu sumele pe care le datora debitoarei falite, pentru care nu a fost urmărită, şi nu prin nepredarea documentelor contabile lichidatorului judiciar, aşa cum a susţinut reclamantul în acţiunea introductivă de instanţă.

Pârâta a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, susţinând în motivul al doilea, că judecătorul fondului s-a pronunţat asupra unor chestiuni care nu au fost cuprinse în acţiunea introductivă şi nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, încălcându-i la apărare, respectiv că a folosit bunurile sau creditele societăţii în favoarea S.C. R S.R.L., deşi

215

reclamantul a invocat ca modalitate de săvârşire a faptei prevăzută de art.138 alin.1 lit.a), nepredarea documentelor şi informaţiile necesare, prezumând că pârâţii au folosit bunurile sau creditele societăţii în folos propriu sau în folosul unei alte persoane.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr.4391/R-Com/4 noiembrie 2014, ce face obiectul contestaţiei în anulare, cu opinie majoritară, a respins recursul ca nefondat, reţinând în esenţă reaua-credinţă a pârâtei, care la repetatele solicitări ale administratorului judiciar nu s-a conformat, în sensul punerii la dispoziţie a tuturor documentelor financiar-contabile, pe care le-a prezentat doar în parte primei instanţe.

Întreaga motivare a instanţei de recurs, desfăşurată amplu, vizează exclusiv nepredarea documentelor contabile, din care decurge implicit însuşirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice de către pârâtă, în interesul său sau în interesul unei alte persoane, ce conturează fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a).

Prin urmare, este adevărat că prin decizia adoptată nu a fost analizat motivul de recurs potrivit căruia, judecătorul fondului a reţinut săvârşirea faptei prevăzută de art.138 alin.1 lit.a) de către pârâtă, prin nerecuperarea unor datorii de la parteneri de afaceri la care are deopotrivă calitatea de administrator, pe care i-a favorizat astfel, realizând implicit o creditare a lor în dauna debitoarei aflată în insolvenţă.

Or, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, reclamantul a prezentat în concret elementele faptei ilicite dintr-un alt punct de vedere, susţinând că pârâta în calitate de administrator avea obligaţia de a-i preda documentele privitoare la utilizarea activelor, recuperarea creanţelor şi valorificarea eventuală a acestora în interesul debitoarei, însă nu s-a conformat, pasivitatea ei conducând la concluzia că şi-a însuşit bunurile şi creditele societăţii, pentru ea sau pentru o terţă persoană.

Aşa fiind, pârâta a fost ţinută să se apere doar în raport de situaţia ce i s-a reproşat, expusă, şi în derularea procesului la instanţa de fond, a depus documentele contabile pe care nu le pusese la dispoziţia lichidatorului judiciar decât în parte, motiv pentru care nu s-a mai reţinut în sarcina sa săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d).

Apreciind că a săvârşit fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.a), judecătorul sindic a schimbat însă motivarea în fapt a acţiunii cu care a fost învestit, şi a reţinut că pârâta administrator al debitoarei, a deţinut aceeaşi calitate şi la o altă

216

societate, S.C. R S.R.L., care avea datoria cea mai mare faţă de aceasta, în sumă de 843.333 lei, însă nu a întreprins niciun demers pentru recuperarea creanţei, determinând astfel folosirea creditelor societăţii, atât în interesul acesteia din urmă, cât şi în interesul său personal.

Statuarea instanţei de fond a surprins-o pe pârâtă, întrucât nu a avut cunoştinţă despre acţiunile care i se impută, pentru a-i da posibilitatea să-şi facă apărările corespunzătoare şi să prezinte dovezile contrare, decât cu prilejul lecturării sentinţei, după ce i-a fost comunicată, deschizându-i calea recursului.

Or, aşa cum deşi s-a amintit, în calea de atac, critica vizând încălcarea dreptului la apărare al pârâtei şi principiului contradictorialităţii procesului, în modalitatea arătată, nu a fost analizată, astfel că fiind incidente dispoziţiile art.318 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, Curtea a admis contestaţia şi a anulat decizia.

OPINIE SEPARATĂ

Opinia separată a fost în sensul respingerii contestaţiei în anulare, pentru următoarele considerente:

În motivarea contestaţiei se susţine că instanţa de recurs nu a răspuns la toate motivele invocate, respectiv nu a motivat în fapt şi în drept în ce constă situaţia dedusă judecăţii, care se circumscrie dispoziţiilor art.138 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2005.

A susţinut că reclamantul nu a cerut instanţei să recupereze pasivul pentru motivul că nu a recuperat de la debitoarea R SRL contravaloarea medicamentelor expirate şi neutralizate, însă se constată că în acţiunea introductivă s-a motivat că reprezentanţii societăţii au folosit bunurile şi creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al altor persoane. În concret, susţinerile se referă la lipsa activelor în valoare de 2.947.116, la data de 31.12.2010, deturnarea sau ascunderea unei părţi din activ ori mărirea fictivă a pasivului; se mai susţine că nu i s-a predat activul societăţii şi nici contabilitatea, fiind în imposibilitate să recupereze creanţele.

Instanţa de recurs a făcut trimitere la neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, chiar dacă a fost respectată această obligaţie în timpul judecăţii, avându-se în vedere faptul că nedepunerea în termen util a făcut imposibilă recuperarea prejudiciului făcut şi întocmirea raportului.

217

Instanţa de fond a reţinut îndeplinirea parţială a acestei obligaţii. De asemenea, se constată că instanţa de fond a efectuat proba cu expertiză contabilă, reţinând datoria societăţii R ce are acelaşi administrator cu debitoarea, reţinând că pârâta nu a făcut demersuri pentru recuperarea datoriei făcându-se vinovată de folosirea creditelor societăţii în folosul unei alte societăţi. În afara acestei probe, instanţa de fond a avut la bază raportul lichidatorului, având totodată un rol activ, prin aceea că, deşi reclamantul a avut o exprimare generică, a concretizat faptele în raport de probe. Recurenta însă trebuia să-şi exprime nemulţumirea prin motivele sale de recurs şi nu prin intermediul contestaţiei în anulare.

În motivele sale de recurs, recurenta a susţinut că lichidatorului i-au trebuit un an şi două luni pentru a reactiva prin cererea de atragere a răspunderii, pentru motivele că nu i-a pus la dispoziţie documentele.

De asemenea, critică soluţia pentru că s-a pronunţat asupra unor chestiuni care nu au fost cuprinse în acţiunea introductivă, fiindu-i încălcat dreptul de apărare.

Instanţa de recurs a făcut vorbire despre cele reţinute de lichidator în rapoartele privind cauzele generatoare de starea de insolvenţă, cât şi în raportul de expertiză, analizând susţinerile lichidatorului din acţiunea introductivă.

Instanţa nu a putut reţine încălcarea dreptului la apărare pentru aceste argumente, întrucât a dispus de apărare calificată, a formulat întâmpinare şi s-au administrat probele necesare.

Toate aspectele reţinute de instanţa de fond şi cea de recurs se regăsesc în raportul lichidatorului, raportul de expertiză şi înscrisuri, iar aspectele privind raporturile comerciale cu SC R SRL au fost invocate chiar de recurentă.

Instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor realizând o motivare amplă şi completă şi de aceea,în opinia separată s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art.138 Cod procedură civilă.

15. Măsurile pe care lichidatorul judiciar le poate lua în privinţa averii debitoarei, în perioada de observaţie.

Art. 46 din Legea nr.85/2006Art. 49 din Legea nr.85/2006

Art. 116 din Legea nr.85/2006

Curtea a constatat că legea specială nu prevede nicio restricţie cu privire la măsurile pe care lichidatorul

218

judiciar le poate lua în privinţa averii debitoarei, în perioada de observaţie, între modalităţile prevăzute de art. 49, respectiv art. 116 din Legea nr.85/2006 regăsindu-se şi metoda de vânzare a bunurilor prin negociere directă, metodă supusă aprobării adunării creditorilor, la propunerea lichidatorului judiciar, care are însă obligaţia de a întocmi şi prezenta adunării generale Regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii pentru care se optează, condiţii respectate în prezenta cauză de către lichidator.

Prin perioada de observaţie se înţelege perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului sau, după caz, a intrării în faliment, astfel cum este definit termenul în dispoziţiile art.3 pct. 15 din acelaşi act normativ.

De asemenea, activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.

Pe de altă parte, conform art. 46 din Legea 85/2006 toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic.

Or, cât timp recurentul-contestator nu a făcut dovada că această operaţiune excede perioadei în care debitoarea se află în desfăşurarea activităţilor curente, astfel cum acestea sunt exemplificate mai sus, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a constatat îndeplinite atribuţiile prevăzute de lege pentru administratorul judiciar.

Aşadar, textele de lege precitate nu impun cu prioritate vânzarea bunurilor din averea debitoarei prin licitaţie publică, ceea ce nu justifică argumentele recurentului contestator în ce priveşte încălcarea de către lichidatorul judiciar a atribuţiilor date prin legea specială.

De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr.85/2006, se constată că motivele de nelegalitate apărute în procedura de vânzare a bunurilor debitoarei sunt aspecte ce ţin de oportunitate şi nu de

219

legalitatea acesteia, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, astfel că operaţiunile administratorului judiciar intră sub controlul adunării creditorilor şi nu sub controlul judecătorului-sindic, conform dispoziţiilor art. 14 alin. 7 din Legea nr.85/2006, care poate desfiinţa hotărârea adunării pentru nelegalitate numai la sesizarea comitetului creditorilor. Or, în prezenta cauză nu există vreo solicitare din partea acestuia vizând vreun aspect de nelegalitate a Hotărârii adoptată în data de 25.04.2014.

(Decizia nr. 612/R-COM/05 Martie 2015)

Prin contestaţia înregistrată la 06.05.2014, contestatorul PM a solicitat în contradictoriu cu SC I SRL, prin administrator judiciar SP E IPURL Rm. Vâlcea, anularea Hotărârii Adunării Creditorilor din data de 25.04.2014 privind pe debitoarea I SRL – prin administratorul judiciar EE IPURL, conform prevederilor art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006.

În motivare a arătat că la data de 23.04.2014, ora 20:24 a trimis prin Fax *** către administratorul judiciar punctul de vedere cu privire la ordinea de zi a şedinţei Adunării creditorilor din data de 25.04.2014, ora 14:00.

Astfel, s-a comunicat administratorului judiciar că PM nu este de acord cu vânzarea bunului mobil reprezentând pompă beton la preţul de 85.000 lei plus TVA, prin negociere directă cu un cumpărător ales de către administratorul judiciar, solicitând reconvocarea adunării pentru a supune la vot o altă ofertă concretă, cu un cumpărător serios.

De asemenea, s-a solicitat prezentarea de către administratorul judiciar a listei de inventariere şi a creanţelor de încasat, împreună cu un raport privind şansele de încasare ale acestora.

În continuare, contestatorul a arătat că în procesul-verbal al adunării creditorilor nu se vorbeşte nimic de votul negativ prin corespondenţă al acestui creditor, în condiţiile în care s-a dispus înscrierea la masa credală cu suma de 540.851 lei, deşi creanţa reală este de 848.511 lei.

S-a menţionat că, în aceste condiţii, întrucât AJFP Vâlcea deţine o creanţă de 466.570 lei, iar celălalt creditor AG E SRL, trebuia să se abţină, votul majoritar aparţine contestatorului, care s-a opus vânzării în modalitatea aleasă de lichidatorul judiciar.

Referitor la aspectul invocat cu privire la abţinerea creditorului AG E SRL, s-a arătat că atât debitoarea, cât şi

220

creditoarea au un asociat comun, pe SC, ce deţine 50% din capitalul social al fiecărei societăţi, astfel că votul apare viciat, din moment ce acest creditor trebuia să se abţină.

Cu privire la înscrierea provizorie a contestatorului în tabelul definitiv a sumei de 540.851 lei, s-a menţionat că sentinţa judecătorului-sindic a fost atacată la Curtea de Apel Piteşti, condiţii în care nu se poate vorbi despre o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte definitivarea tabelului de creanţe al debitoarei.

De asemenea, s-a amintit de publicarea în BPI *** a tabelului preliminar al creditorilor, tabel în care în mod eronat s-a admis cererea sa numai pentru suma de 540.851 lei, în condiţiile în care cererea de înscriere la masa credală a fost însoţită de documente justificative care dovedeau că suma la care acesta este îndreptăţit este de 848.511 lei.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 4261/05.11.2014 a respins contestaţia creditorului.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, a reţinut că prin adresa ***, administratorul judiciar a comunicat contestatorului ordinea de zi pentru şedinţa adunării creditorilor din data de 25.04.2014, ora 14,00, şi anume aprobarea vânzării unui bun mobil-pompă beton, prin negociere directă, la preţul de 85.000 lei cu TVA inclus, conform raportului de evaluare.

Conform procesului-verbal din data de 25.04.2014, administratorul judiciar a reţinut că s-a votat prin corespondenţă de către doi dintre cei şapte creditori, şi anume de către AJFP Vâlcea şi AG E SRL, ultimul fiind cel care şi-a exprimat votul pozitiv.

Judecătorul - sindic a analizat cu prioritate motivul legat de respectarea procedurii transmiterii votului prin corespondenţă de către contestator.

Astfel, a reţinut că potrivit art.14 alin.4) din Lege arată că „Dacă legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă. Scrisoarea prin care îşi exprimă votul, semnată de creditor, sau înscrisul în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat valabil, poate fi comunicat prin orice mijloace, până în ziua fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar sau lichidatorului.”

În contextul dat, actele ataşate contestaţiei au demonstrat că, în speţă, s-a respectat de către contestator procedura descrisă anterior, votul prin corespondenţă fiind transmis prin fax, la data de 23.04.2014, ora 20:24, aşa cum a reieşit din confirmarea de primire a fax-ului.

221

Pe fondul contestaţiei, judecătorul - sindic a reţinut în ceea ce priveşte întrunirea majorităţii de vot, că prevederile art.15 din Legea nr.85/2006 arată: „(1) Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente.

(2) Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute la alin. (1) împotriva averii debitorului se va determina prin raportare la următoarele criterii:

a) ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar;

b) ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv;

c) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat;

d) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia.”

În speţă, s-a reţinut că la data ţinerii şedinţei adunării creditorilor din data de 25.04.2014, criteriul de raportare pentru calculul valorii totale a creanţelor este cel prevăzut de art.15 alin.2 lit.a) din Legea nr.85/2006, şi anume tabelul preliminar.

În acest tabel creanţa contestatorului este de 540.851 lei.

Efectele Deciziei nr. 3848/02.10.2014 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a admis provizoriu creanţa la o valoare de 307.360,28 lei (alături de creanţa deja admisă de 540.851 lei) îşi va produce efectele juridice ulterior afişării tabelului definitiv, potrivit legii, dispoziţiile legale ale art.74 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006, menţionând că „1) După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate, administratorul judiciar/lichidatorul va înregistra, de îndată, la tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia – garantată sau negarantată – a fiecărei creanţe.

(2) După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv pot să

222

participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de faliment în procedura simplificată.”

Tribunalul a considerat că o altă interpretare ar conduce la anularea retroactivă a deciziilor adunării creditorilor, care, la data ţinerii şedinţei, au fost emise corect, raportat la valorile înscrise în tabelul preliminar.

De asemenea, a apreciat că legiuitorul nu a intenţionat prorogarea termenelor pentru ţinerea adunările creditorilor până la rămânerea definitivă a tabelului creditorilor, nu acesta fiind spiritul legii privind insolvenţa.

Această concluzie s-a impus şi din perspectiva dispoziţiilor art.75, dispoziţii ce vizează situaţia juridică a unui creditor care nu a fost înscris în tabelul creanţelor, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.

În altă ordine de idei, s-a subliniat că admiterea întârziată a contestaţiei acestuia, nu conduce la posibilitatea creditorului de a solicita invalidarea tuturor hotărârilor adunării creditorilor luate în procedură, pe motiv de nerespectare a majorităţii de vot, acesta având obligaţia de a lua procedura în faza în care se află.

În ceea ce priveşte valabilitatea votului exprimat de către creditorul AG E SRL, contestatorul a invocat vicierea acestuia, ca urmare a contrarietăţii intereselor acestui creditor faţă de cele ale celorlalţi creditori, raportat la împrejurarea că Scrieciu Cristina este asociat cu un procent de 50% din capitalul social atât în cadrul societăţii debitoare, cât şi a celei creditoare, potrivit celor cuprinse în adresele nr.759191 şi 759165 emise de Oficiul Registrului Comerţului, filele 5 şi 15, pe care instanţa de fond le-a considerat ca nejustificate.

În argumentarea acestei aprecieri, au fost invocate prevederile art.17 alin.5 din Legea nr.85/2006, potrivit cu care, dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, acesta se va abţine de la vot.

De asemenea, a fost invocat art. 100 alin.5 în capitolul privind „planul” unde stipulează, în mod expres: „creditorii, care direct sau indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţa, dar pot vota cu privire la plan doar în

223

cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului”.

Prin urmare, s-a susţinut că abţinerea de la vot în cazul conflictului de interese reprezintă o limitare a drepturilor creditorilor, fiind o situaţie de excepţie, de strictă interpretare, aceasta neputând fi extinsă în alte situaţii, decât cele strict şi limitativ prevăzute de lege.

Un alt argument a fost exprimat în raport de dispoziţiile de drept comun, cuprinse în Legea societăţilor comerciale, mai precis în dispoziţiile art.79, art.90, art.127, art.188 alin.2), în care legiuitorul interzice asociatului/acţionarului care are interese contrare, direct sau indirect, intereselor societăţii, să ia parte la deliberări cu privire la operaţiunea cuprinsă în convocator.

Chiar şi în dreptul comun, se susţine că încălcarea obligaţiei de abţinere nu atrage invalidarea hotărârii, ci numai, eventual, atragerea răspunderii asociatului/acţionarului pentru daunele cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

De asemenea, s-a arătat că încălcarea interdicţiei din art. 127 alin. (1), dacă reprezintă în acelaşi timp şi un abuz de majoritate (în detrimentul acţionarilor minoritari), poate conduce totuşi la anularea hotărârii adunării generale respective, nu în baza art. 127, ci în baza art. 1361 din Legea 31/1990.

În subsidiar, tribunalul a reţinut că în speţă, nu se poate identifica conflictul de interese menţionat în contestaţie, simpla împrejurare că SC face parte, ca asociat, din ambele societăţi, neconducând prin ea însăşi la această concluzie.

Având în vedere cele expuse mai sus, recalculând majoritatea de vot, prin luarea în considerare şi a prezenţei creditorului contestator, instanţa a constatat că raportat la Tabelul preliminar nr.3, măsura propusă de administratorul judiciar a fost aprobată cu o majoritate de 55,12% din creanţele prezente, potrivit dispoziţiilor art.15 alin.1) din Legea nr.85/2006, conform cărora „Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente”.

Faţă de aspectele invocate de către contestator cu privire la decizia administratorului judiciar de a supune adunării creditorilor măsura vânzării unui activ din patrimoniul debitoarei, în perioada de observaţie, precum şi metoda de

224

vânzare a bunului, s-a apreciat că instanţa poate verifica numai motivele de legalitate raportat la respectarea dispoziţiilor art.49 şi ale art.116 alin.2 din lege.

Astfel, au fost invocate prevederile art.49, care arată că „Pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art.28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.

(2) Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile menţionate la alin. (1) vor putea fi autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia.

(3) În cazul propunerilor de înstrăinare a bunurilor din averea debitorului grevate de garanţii, se va ţine seama de prevederile art. 39 referitoare la acordarea unei protecţii corespunzătoare creanţei garantate.”

De asemenea, a fost invocată prevederea art.116 alin.2) din Legea nr.85/2006 care menţionează că „Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului. Lichidatorul prezintă adunării generale a creditorilor şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii de vânzare pentru care optează.”

Prin urmare, s-a observat că faţă de normele invocate, legiuitorul nu interzice vânzarea bunurilor debitoarei, în perioada de observaţie, iar metoda vânzării prin negociere directă este prevăzută de lege, între cele trei metode enumerate în textul art.116 alin.2, fără a se impune cu prioritate vânzarea la licitaţie publică.

Aşadar, tribunalul a reţinut că motivele de nelegalitate legate de vânzarea bunului apar ca netemeinice, celelalte aspecte ţinând de oportunitate, care, conform art.11 alin.2) din Lege nu cad în atribuţiile judecătorului sindic -„Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii

225

insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.”

Cu privire la obligarea administratorului judiciar de a prezenta lista de inventariere şi a creanţelor de încasat, s-a reţinut că temeiul juridic al contestaţiei în reprezintă dispoziţiile art.14 alin.7) din Legea nr. 85/2006, conform cărora „Hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.”

Plecând de la textul citat, instanţa a constatat că motivele invocate de contestator referitor la prezentarea de către administratorul judiciar a listei de inventariere şi a creanţelor de încasat, împreună cu un raport privind şansele de încasare ale acestora nu se circumscriu situaţiei premise avute în vedere de legiuitor prin reglementarea din art.14 alin.7), condiţii în care acestea apar ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către contestator, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor prezentei căi de atac recurentul a reluat criticile din contestaţia formulată, insistând asupra faptului că nu s-a avut în vedere votul exprimat prin punctul de vedere transmis prin fax la data de 23.04.2014, datorită faptului că era un vot negativ, iar cuantumul însemnat al creanţei sale, mai mare decât creanţa AJFP Vâlcea, ar fi determinat ca votul său să fie unul majoritar, care ar fi schimbat hotărârea adunării creditorilor, în sensul de a nu permite vânzarea bunului la preţul de 85.000 lei plus TVA, prin negociere directă cu un cumpărător ales de către lichidator.

Se susţine că societăţile SC I SRL şi SC AG E au un acţionar comun, respectiv SC, care ar fi trebuit în virtutea acestei calităţi să se abţină de la vot, aşa cum prevede art. 18 din Legea nr.85/2006.

În contextul dat, se susţine ce aceasta s-a aflat în conflict de interese deoarece a apărat în acelaşi timp atât interesele societăţii debitoare, cât şi pe cele ale creditorului majoritar, situaţie în care nu se poate afirma că a avut o

226

atitudine imparţială la adoptarea deciziei luate în această adunare generală.

Deşi instanţa de fond a reţinut faptul că acesta a transmis punctul de vedere cu privire la ordinea d e zi a adunării creditorilor, nu ţine cont de punctul de vedere transmis, pronunţând o hotărârea nelegală şi netemeinică.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea contestaţiei ale.

În conformitate cu dispoziţiile art.305 C. proc. civ., recurentul a depus la dosar înscrisuri.

La prezentul recurs au fost ataşate înscrisurile solicitate de instanţa de control prin adresa din data de 19.02.2015, respectiv copii de pe hotărârea adunării creditorilor din 25.04.2014, tabelul preliminar şi tabelul definitiv al creanţelor.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse pe temeiul invocat, dar şi în limitele art. 3041 C. proc. civ., reţine că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Astfel, referitor la prima critică, vizând neconsemnarea în procesul-verbal al adunării creditorilor din data de 25.04.2014 a punctului de vedere exprimat de recurent şi transmis prin fax la data de 23.04.2014, vot negativ în ceea ce priveşte vânzarea bunului la preţul de 85.000 lei plus TVA prin negociere directă cu un cumpărător ales de către lichidator, Curtea a constatat că prima instanţă a analizat în detaliu critica recurentului-contestator, împrejurare rezultată din considerentele sentinţei atacate, în sensul că s-au dat efecte juridice deciziei nr. 3848/2014 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a admis provizoriu creanţa acestuia şi pentru suma de 307.360,28 lei, întreaga creanţă totalizând suma de 848.511 lei, decizie care însă îşi va produce consecinţe juridice ulterior afişării tabelului definitiv, în raport de dispoziţiile art. 74 alin. 1 şi 2 din Legea nr.85/2006.

Sub acest aspect, se constată că, într-adevăr, numai după înregistrarea tabelului definitiv, participarea la vot asupra planului de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în procedura simplificată a falimentului aparţine doar titularilor creanţelor înregistrate în tabelul definitiv.

Aşadar, la data ţinerii adunării creditorilor din 25.04.2014, nu era definitivat tabelul de creanţe al debitoarei SC I SRL, motiv pentru care votul exprimat în această adunare a fost corect interpretat de către judecătorul fondului. Chiar şi dacă s-ar fi ţinut cont de întreaga creanţă pretinsă ca fiind real datorată recurentului, însumând 848.211,28 lei, faţă de creanţa deţinută

227

de SC AG E SRL, respectiv 1.298.801 lei şi a DGFP Vâlcea - AJFP Vâlcea de 516.398 lei, votul însumat al acestor creditori prezenţi la şedinţa din 25.04.2014, reprezentând 74,5%, depăşeşte procentul de 30% prevăzut de legea specială, fiind suficient pentru aprobarea Ordinei de zi a Adunării creditorilor contestate prin prezenta cerere.

Nici critica referitoare la aflarea într-o situaţie de conflict de interese a numitei SC nu poate fi reţinută, prevederile textului art. 17alin.5 din Legea nr.85/2006 invocat de recurent nefiind incidente pricinii. Textul legal nu prevede nicio excepţie cu privire la votul dat în adunarea creditorilor, în ceea ce o priveşte pe aceasta, deoarece creditoarea SC AG E SRL nu s-a dovedit că are un interes raportat la cumpărătorul identificat în operaţiunea de vânzare a activului, menţionat în convocator sau că ar fi existat o favorizare nejustificată a acestei creditoare în operaţiunea realizată care să reprezinte o daună a intereselor celorlalţi creditori.

Totodată, Curtea a constatat că legea specială nu prevede nicio restricţie cu privire la măsurile pe care lichidatorul judiciar le poate lua în privinţa averii debitoarei, în perioada de observaţie, între modalităţile prevăzute de art. 49, respectiv art. 116 din Legea nr.85/2006 regăsindu-se şi metoda de vânzare a bunurilor prin negociere directă, metodă supusă aprobării adunării creditorilor, la propunerea lichidatorului judiciar, care are însă obligaţia de a întocmi şi prezenta adunării generale Regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii pentru care se optează, condiţii respectate în prezenta cauză de către lichidator.

Prin perioada de observaţie se înţelege perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului sau, după caz, a intrării în faliment, astfel cum este definit termenul în dispoziţiile art.3 pct. 15 din acelaşi act normativ.

De asemenea, activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.

Pe de altă parte, conform art. 46 din Legea 85/2006 toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic.

228

Or, cât timp recurentul-contestator nu a făcut dovada că această operaţiune excede perioadei în care debitoarea se află în desfăşurarea activităţilor curente, astfel cum acestea sunt exemplificate mai sus, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a constatat îndeplinite atribuţiile prevăzute de lege pentru administratorul judiciar.

Aşadar, textele de lege precitate nu impun cu prioritate vânzarea bunurilor din averea debitoarei prin licitaţie publică, ceea ce nu justifică argumentele recurentului contestator în ce priveşte încălcarea de către lichidatorul judiciar a atribuţiilor date prin legea specială.

De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr.85/2006, se constată că motivele de nelegalitate apărute în procedura de vânzare a bunurilor debitoarei sunt aspecte ce ţin de oportunitate şi nu de legalitatea acesteia, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, astfel că operaţiunile administratorului judiciar intră sub controlul adunării creditorilor şi nu sub controlul judecătorului-sindic, conform dispoziţiilor art. 14 alin. 7 din Legea nr.85/2006, care poate desfiinţa hotărârea adunării pentru nelegalitate numai la sesizarea comitetului creditorilor. Or, în prezenta cauză nu există vreo solicitare din partea acestuia vizând vreun aspect de nelegalitate a Hotărârii adoptată în data de 25.04.2014.

În concluzie, nu poate fi primită nici ultima critică a recurentului, potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi ţinut cont de punctul de vedere comunicat prin fax în 23.04.2014, în considerentele sentinţei regăsindu-se, aşa cum s-a arătat, argumentarea pentru care instanţa de fond a apreciat că nu este justificată susţinerea recurentului contestator.

Mai mult, se constată că recurentul nu a precizat care este considerentul opunerii sale în ce priveşte măsura hotărâtă în adunarea creditorilor, iar înscrisurile depuse nu fac dovada vătămării sale prin această măsură, cu atât mai mult cu cât suma obţinută este mai mare decât suma estimată în raportul de evaluare.

Faţă de cele expuse, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, a respins recursul ca nefondat.

229

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Actul de trimitere în judecată. Temeiurile restituirii cauzei la parchet.

Art. 346 alin. 2 Cod de procedură penală

Faptul că în actul de trimitere în judecată nu s-a dispus în vreun fel în legătură cu un inculpat nu poate constitui temei al restituirii cauzei la parchet, în sensul dispoziţiilor art. 346 alin. 2 Cod de procedură penală.

(Încheierea penală nr. 1/C/CC/CP/06 ianuarie 2015)

Prin rechizitoriul nr. 120/D/P/2014 întocmit la data de 24 octombrie 2014 de D.I.IC.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea a fost trimisă în judecată inculpata PM pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri, prevăzută de art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, reţinându-se, în esenţă, că în timp ce se afla în Spania a înmânat numitului SCC, după ambalarea într-un prezervativ, cantitatea de 688 pastile extasy, droguri de mare risc, pentru a fi expediate în România prin intermediul firmei de transport SC A.

Cu soluţionarea cauzei a fost sesizat Tribunalul Vâlcea iar judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din 17

230

decembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. 3844/90/2014 a constatat că sesizarea este legală, întrunind condiţii de legalitate şi administrarea probelor şi efectuarea actelor de urmărire penală. În consecinţă, a dispus începerea judecării cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 346 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Spre a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut:

„Potrivit dispoziţiilor art. 342 Cod procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin reglementarea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.

Procedând la verificarea competenţei, se constată, în raport de infracţiunea dedusă judecăţii şi persoana inculpatei, că tribunalul este instanţa competentă material şi teritorial să judece prezenta cauză.

Verificarea legalităţii sesizării instanţei, presupune că judecătorul de cameră preliminară verifică dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prev. de art. 328 Cod procedură penală, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Analizând regularitatea actului de sesizare, privind-o pe inculpata din prezenta cauză, se constată că instanţa este legal sesizată.

Rechizitoriul îndeplineşte condiţiile de fond şi formă impuse de Codul de procedură penală, neconţinând elemente de neregularitate care să impună remedierea acestora de către procuror.

Verificând legalitatea administrării probelor, se constată respectarea condiţiilor impuse de dispoziţiile Codului de procedură penală.

231

Observând critica formulată de inculpată prin prisma dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, se constată că aceasta este neîntemeiată.

Judecătorul de cameră preliminară constată că potrivit art. 371 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Din interpretarea acestei dispoziţii legale, rezultă că instanţa de judecată este valabil sesizată, întrucât rechizitoriul se referă la fapta şi la persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Solicitarea apărătorului ales al inculpatei de a se trimite dosarul la procuror pentru a fi cercetat şi numitul TV este greşită, întrucât soluţiile adoptate în cursul urmăririi penale sunt atributul exclusiv al procurorului.

Chiar dacă procurorul nu a dat o soluţie de netrimitere în judecată sau de clasare, trebuie avut în vedere că acest dosar a fost instrumentat de către DIICOT, de către un procuror anchetator.

În această procedură, judecătorul de cameră preliminară nu este nici organ de anchetă şi nici instanţă de judecată.

Pe cale de consecinţă, refacerea actelor de urmărire penală, aşa cum s-a solicitat de către inculpată prin apărătorul ales, nu se justifică.

În concluzie, nu este necesară refacerea actului de sesizare, din acesta rezultând cu claritate obiectul şi limitele judecăţii.

Pentru argumentele expuse, cererea formulată de inculpata PM urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, urmează a se constata legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis în dosarul nr. 120 D/P/2014 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Biroul Teritorial Vâlcea, privind pe inculpata PM, trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc prev. şi ped. de art. 3 alin. 1, al. 2 din Legea nr.143/2000 modificată, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală”.

Împotriva soluţiei de începere a judecăţii cauzei a formulat contestaţie inculpata Pîrjolescu Maria, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei sesizări a instanţei în sensul că actul de trimitere în judecată nu este întocmit în conformitate cu legea, nefiind menţionată activitatea infracţională ce i se impută.

232

În plus, prin actul de trimitere în judecată nu s-a dispus, în vreun fel, în legătură cu numitul TCV, participant la săvârşirea infracţiunii imputate; prin urmare, a solicitat restituirea cauzei la parchet pentru neregularitatea întocmirii actului de trimitere în judecată.

Examinând încheierea pronunţată, prin prisma motivelor de contestaţie formulate precum şi a dispoziţiilor legale, pertinente în speţă (art. 342 – 347 Cod procedură penală) se constată că este nefondată contestaţia, iar pe cale de consecinţă va fi respinsă.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vâlcea a făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor prevăzute de art. 342 Cod procedură penală privind obiectul procedurii de cameră preliminară, verificând sub acest aspect legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Sub acest aspect, s-a constatat cu temei că rechizitoriul întocmit de parchet cuprinde elementele menţionate în art. 328 Cod procedură penală referitoare la cuprinsul acestuia.

Potrivit textului de lege anterior citat, rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător datele referitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă pe care se întemeiază învinuirea.

Revenind la speţă, se constată că actul de trimitere în judecată a inculpatei contestatoare PM descrie în mod detaliat fapta imputată acesteia, respectiv comiterea infracţiunii de introducere în România, fără drept, de droguri de mare risc, sub încadrarea juridică prevăzută de art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000.

Este neîntemeiată susţinerea contestatoarei referitoare la faptul că în rechizitoriu nu este descrisă activitatea sa infracţională, rezultând, dimpotrivă, că în acesta este menţionată infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată, în toate elementele sale constitutive.

Din actul de trimitere în judecată rezultă că după ce inculpata contestatoare a avut mai multe discuţii cu fiul său, PAP, în legătură cu procurarea de droguri de mare risc şi

233

expedierea lor în România, din Spania, unde se aflau cei doi, la data de 11 iulie 2014 a împachetat cele 688 pastile extasy pe care le-a înmânat pentru expediere în România numitului SCC. Sub acest aspect, la pagina 6 a rechizitoriului se menţionează: „În continuare, în seara zilei de 11 iulie 2014 inculpata după ce a împachetat coletul în modalitatea indicată i l-a înmânat numitului SCC, care cu autoturismul condus de persoana poreclită „D” s-au deplasat la punctul de lucru aparţinând SC AT, SCC expediind coletul folosind o identitate fictivă ca expeditor”.

Tot astfel, la pagina 4 din rechizitoriu se menţionează: „În acest sens inculpatul menţionat (PAP – s.n.) a stabilit cu mama sa, inculpata PM, ca aceasta să ambaleze cantitatea de droguri menţionată şi să o expedieze în municipiul Rm. Vâlcea prin intermediul societăţii de transport cu care urma să se deplaseze inculpatul TVC în România. Inculpatul PAP a înmânat în mod direct cantitatea de pastile menţionată mamei sale în ziua plecării sale în România cu avionul”. „Ulterior plecării inculpatului PAP din Spania, mama sa inculpata PM a procedat la introducerea cantităţii de pastile într-un prezervativ şi ulterior într-o cutie de detergent procedând la resigilarea cutiei de detergent”.

Rezultă aşadar că în actul de trimitere în judecată este descrisă în detaliu fapta pentru care inculpata contestatoare a fost trimisă în judecată, urmând ca instanţa de fond să stabilească dacă aceasta a fost săvârşită şi să procedeze în consecinţă.

Este de asemenea nefondată cea de-a doua critică formulată de către inculpata contestatoare, în sensul că prin actul de trimitere în judecată nu s-a dispus în vreun fel cu privire la numitul TCV despre care se susţine că este participant la săvârşirea faptei.

Într-adevăr, în actul de trimitere în judecată parchetul nu s-a pronunţat în legătură cu sus numitul, dar această omisiune nu poate constitui temei al restituirii cauzei la parchet în sensul dispoziţiilor art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, soluţie care este admisibilă doar în următoarele situaţii: rechizitoriul este neregulamentar întocmit iar neregularitatea nu poate fi remediată şi dacă aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; instanţa a exclus toate probele

234

administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită el însuşi restituirea cauzei. Niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte în speţă, astfel că solicitarea de restituire a cauzei la parchet excede dispoziţiilor legale anterior menţionate.

În concluzie, se constată că soluţia pronunţată prin încheierea contestată este legală şi temeinică, motiv pentru care Curtea a respins ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata PM, în temeiul dispoziţiilor art. 347 raportat la art. 345 Cod procedură penală.

2. Revizuire.

Solicitarea condamnatei ca, pe calea revizuirii, să fie schimbată încadrarea juridică dată faptei sale, din infracţiunea de omor, în infracţiunea de pruncucidere, este inadmisibilă, în condiţiile în care chestiunea în discuţie a făcut obiectul analizei instanţelor de judecată care, în baza unor probe ştiinţifice incontestabile, au decis însensul condamnării revizuienteipentru comiterea infracţiunii de omor calificat.

(Decizia penală nr. 2/A/13 Ianuarie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 1709 din data de 11 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 459 alin. 5 Cod procedură penală, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 769/13.09.2012 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 6193/109/2011*, definitivă prin decizia penală nr.568/17.02.2014 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, formulată de revizuienta GI.

A fost obligată revizuienta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, la data de 22.08.2014, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de condamnata GI, deţinută în Penitenciarul Colibaşi, împotriva sentinţei penale nr. 769/13.09.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 568/17.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, petenta a invocat greşita încadrare juridică a faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174

235

raportat la art. 165 alin. 1 lit. c) şi d) Cod penal, în infracţiunea de pruncucidere, prevăzută de art. 177 Cod penal sau art. 200din noul Cod penal.

Pentru soluţionarea cauzei, s-a dispus ataşarea dosarului de fond 6193/109/2011* al Tribunalului Argeş, din examinarea căruia s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin rechizitoriul nr. 884/P/2011 din 05.12.2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei GI, pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere prevăzută şi pedepsită de art. 177 Cod penal.

În esenţă, actul de sesizare a instanţei a reţinut că, în noaptea de 06/07.07.2011, în jurul orelor 02,00, inculpata GI a născut neasistată un făt viu, într-un apartament din oraşul Mioveni, după care, pe fondul tulburării provocate la naştere la scurt timp, a aruncat nou născutul viu la un tomberon de reziduuri menajere situat în apropierea blocului, ocazie cu care nou născutului i s-au produs leziuni la nivelul capului şi corpului, care au condus după câteva ore la decesul acestuia.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa penală nr.17/12.01.2012, a condamnat-o pe inculpata GI la 1 an şi 10 luni închisoare, în condiţiile art.861 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 177 Cod penal, cu aplicarea art. 3201 alin. 7 Cod de procedură penală, reţinând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia penală nr.26/A/29.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus admiterea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, desfiinţarea sentinţei atacate, înlăturarea dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 Cod de procedură penală şi trimiterea cauzei la Tribunalul Argeş pentru continuarea judecăţii.

S-a reţinut că în cauză nu s-a stabilit cu exactitate dacă inculpata se afla sau nu într-o stare psihică după naştere, stare determinată de o tulburare pricinuită de naştere.

Pentru acest motiv, s-a dispus completarea raportului de expertiză medico-legală.

Rejudecând cauza, în fond, Tribunalul a dispus completarea raportului de expertiză medico-legală, pentru a se stabili dacă uciderea fătului a fost determinată de o tulburare a inculpatei pricinuită de naştere.

236

Din raportul de constatare medico-legală nr. ***/B/2011 al SML Argeş din 02.11.2011, s-a reţinut că moartea nou-născutului a fost violentă şi s-a datorat compresiunii cerebrale exercitate de un hematom subdural însoţit de hemoragie meningo-ventriculară, consecinţă a unui traumatism acut cranio-cerebral soldat cu fractură de boltă craniană; leziunile s-au produs prin lovire cu sau de corp dur şi între leziunile produse şi deces există o legătură directă de cauzalitate.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. ***/A1 emis de SML Argeş la data de 13.07.2011, la data examinării inculpata prezenta tulburare de conduită, prin carenţe afective şi socio-profesionale şi a avut discernământul prezent atât în momentul comiterii faptei cât şi la data examinării. Fapta nu a fost săvârşită pe fondul unei tulburări psihice pricinuită de naştere.

Tribunalul a constatat că, în drept, fapta inculpatei care, în noaptea de 06/07.07.2011, în jurul orelor 02.99, a născut neasistată un făt viu într-un apartament din oraşul Mioveni, a aruncat nou născutul viu la un tomberon de reziduuri menajere situat în apropierea blocului, ocazie cu care nou-născutului i s-au produs leziuni la nivelul capului şi corpului, care au condus după câteva ore la decesul acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzute şi pedepsite de art. 174 raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) şi d) Cod penal şi nu ale infracţiunii de pruncucidere prevăzute şi pedepsite de art. 177 Cod penal, deoarece fapta nu a fost săvârşită pe fondul unei tulburări pricinuite de naştere.

În revizuire, petenta - condamnată a invocat faptul că nu a fost expertizată medico-legal de către INML „Mina Minovici”, însă, atâta timp cât nu au existat expertize medico-legale contradictorii, s-a apreciat că acest lucru nu se impunea.

Constatând că motivele invocate în calea revizuirii au fost analizate de către instanţele de judecată în căile de jurisdicţie, Tribunalul a considerat că acestea nu se încadrează în nici unul din cazurile de revizuire expres prevăzute de art. 453 Cod de procedură penală.

Împotriva sentinţei penale, în termen legal a formulat apel revizuenta GI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea, cu consecinţa aplicării unei pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere, prevăzute de art. 177 Cod penal.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa

237

cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac admisă în dreptul procesual penal modern în favoarea celui condamnat din eroare, devenită evidentă faţă de elementele noi produse după pronunţarea hotărârii penale definitive sau, anterioare fiind, au fost descoperite după această dată.

Cazurile de revizuire sunt expres stipulate de art. 453 alin. 1 Cod de procedură penală.

Cel prevăzut la lit. a), referitor la descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu ar fi fost cunoscute la soluţionarea cauzei, ar putea constitui un motiv de revizuire doar dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi s-ar putea dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, cu consecinţa pronunţării achitării.

În mod evident, nu acesta este cazul în speţă, revizuienta recunoscând comiterea faptei de ucidere a pruncului nou-născut. Susţinerea pe care aceasta a avut-o în cererea de revizuire promovată este, aşa cum a observat şi judecătorul fondului, că faptei sale i-a fost dată o greşită încadrare juridică.

În opinia revizuientei, fapta pe care a săvârşit-o ar fi trebuit încadrată în infracţiunea de pruncucidere; cum limitele de pedeapsă pentru această infracţiune sunt mult mai mici, consideră apelanta - revizuientă că ar fi fost îndreptăţită a beneficia de un tratament sancţionator mai blând, mai ales că are copii mici în întreţinere.

Referitor la chestiunile invocate, Curtea a constatat, pe de o parte, că cererea de revizuire era inadmisibilă în condiţiile în care prin aceasta se tindea la reaprecierea pedepsei aplicate condamnatei, ca urmare a recalificării faptei.

Pe de altă parte, parcurgând considerentele hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanţa de control judiciar constată că împrejurările invocate de revizuientă nici nu ar putea fi apreciate ca noi, în sensul art. 453 alin. 1 lit. a) Cod de procedură penală.

Instanţele care au pronunţat condamnarea au analizat aspectele ţinând de calificarea juridică a faptei şi, pe baza unor probe ştiinţifice incontestabile, au formulat concluziile prezentate în considerentele hotărârii de condamnare, în sensul că fapta nu a fost săvârşită pe fondul unei tulburări pricinuite de naştere.

Cum nici alte cazuri de revizuire din cele expres prevăzute de art. 453 alin. 1 lit. b) – f) Cod de procedură penală

238

nu sunt incidente în speţă, în mod judicios cererea de revizuire a fost privită ca inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.

De aceea, Curtea a menţinut sentinţa primei instanţei, ca legală şi temeinică, cu consecinţa respingerii apelului declarat împotriva ei, în baza dispoziţiilor art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală.

3. Achitare. Art. 19 din Legea nr. 255/2013

Când o infracţiune săvârşită anterior datei de 1 februarie 2014 este lipsită în mod vădit de importanţă, aşa încât se impune achitarea, instanţa va face aplicarea art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi va dispune în consecinţă, în condiţiile art. 16 lit. c) din noul Cod de procedură penală.

(Decizia penală nr. 6/A/14 Ianuarie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 1942 din data de 17 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 9 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul LCC, la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 81 Cod penal 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepse, pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, calculat conform art. 82 Cod penal 1968.

S-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute de art. 83,84 Cod penal 1968.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă a părţii civile Statul Român, prin A.N.A.F. – Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 30.781 lei daune materiale, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate de la data săvârşirii faptei imputate şi până la data plăţii efective şi s-a constatat că inculpatul a achitat suma totală de 9000 lei, conform chitanţelor seria *** şi seria TS ***.

S-a menţinut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului prin ordonanţa nr.126/P/2012 din data de 17.04.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş.

239

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea copiei de pe această sentinţă şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş.

A fost obligat inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr 126/P/13.05.2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului LCC, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 241/2005.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în calitate de administrator al Asociaţiei COV, în cursul lunii iulie 2011, cu intenţie şi în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, a înstrăinat un număr de şapte autoturisme, bunuri care se aflau sub sechestrul aplicat de funcţionari din cadrul D.G.F.P. Argeş, conform procesului - verbal nr.33/11.04.2008, ca urmare a neachitării obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului la data de 4.04.2008 şi evaluate la suma de 30.781 lei.

La termenul de judecată din data de 10.10.2014, inculpatul, asistat de apărător, a declarat personal că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa în actul de sesizare a instanţei şi a solicitat ca judecarea cauzei să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Analizând mijloacele de proba administrate în faza de urmărire penală, şi anume: proces - verbal de inventariere şi raport de inventar, declaraţie GS, proces - verbal de sechestru bunuri mobile, proces - verbal de licitaţie bunuri mobile şi publicaţie de vânzare, raport de evaluare bunuri mobile, declaraţie inculpat, chitanţă încasare impozit taxe şi contribuţii, adeverinţe de primire şi plata emise de S.C. „DGZ” S.R.L., Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 11.04.2008, prin procesul - verbal nr.33, organele de executare din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti au procedat la sechestrarea mai multor bunuri mobile (şapte autovehicule şi mobilier de birou) aparţinând debitorului Asociaţia COV, în vederea stingerii creanţelor fiscale evaluate la suma de 30.781 lei, bunurile fiind lăsate în custodia administratorului asociaţiei, inculpatul LCC

În cursul lunii iulie 2011, inculpatul LCC a înstrăinat fără drept cele şapte autovehicule asupra cărora a fost instituit sechestrul, comercializându-le către S.C. „DGZ” S.R.L. Bradu, conform adeverinţelor de primire şi plata, societate ce are ca

240

obiect de activitate reciclarea fierului vechi, unde au fost dezmembrate şi casate.

În drept, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului de a înstrăina, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, o parte din bunurile sechestrate de către funcţionari din cadrul D.G.F.P. Argeş, ca urmare a neachitării obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului la data de 4.04.2008 şi evaluate la suma de 30.781 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 241/2005.

Constatând că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpatul LCC, s-a dispus condamnarea sa.

La individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 74 Cod penal, dar şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală. Totodată, instanţa a avut în vedere că fapta săvârşită a avut drept urmare cauzarea unui prejudiciu bugetului statului, dar în acelaşi timp a reţinut valoarea redusă a acestuia şi împrejurarea că inculpatul a achitat o parte din suma stabilită cu acest titlu.

De asemenea, s-a ţinut seama de atitudinea sinceră a inculpatului, care a recunoscut în mod constant fapta ce i se impută, de lipsa antecedentelor penale şi de gradul de instruire.

Faţă de atitudinea sinceră a inculpatului, împrejurarea că acesta a achitat o parte din suma pe care o datorează bugetului de stat, lipsa antecedentelor penale, existenţa unui loc de muncă, judecătorul fondului a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, aşa încât, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, în baza art. 81 Cod penal 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, calculat conform art. 82 Cod penal 1968.

Pe latură civilă, prima instanţă a reţinut că partea civilă Statul Român, prin A.N.A.F. – Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 338.203 lei şi a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate.

Constatând că această sumă a fost supraevaluată de către partea civilă, din moment ce toate înscrisurile existente în dosarul de urmărire penală cu privire la evaluarea cuantumului datoriilor bugetare fac referire la suma de 30.781 lei (sumă rezultată din neachitarea obligaţiilor datorate bugetului de stat

241

la data de 04.04.2008 de către asociaţia administrată de inculpat), Tribunalul a admis în parte acţiunea civilă, obligându-l pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 30.781 lei daune materiale, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate de la data săvârşirii faptei imputate şi până la data plăţii efective, reţinând totodată că inculpatul a achitat suma totală de 9000 lei, conform chitanţelor seria *** şi seria ***.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel inculpatul LCC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, înlăturarea condamnării şi aplicarea unei amenzi administrative, în condiţiile art.18/1 Cod penal anterior, iar în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate, motivat de faptul că a recunoscut şi regretat fapta, a beneficiat de dispoziţiile recunoaşterii.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 18/1 alin. 1 Cod penal anterior, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În speţă, acuzaţia adusă inculpatului constă în aceea că, în calitate de administrator al Asociaţiei COV, în cursul lunii iulie 2011, cu intenţie, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, a înstrăinat un număr de şapte autoturisme – bunuri care se aflau sub sechestrul aplicat de funcţionarii din cadrul D.G.F.P. Argeş, ca urmare a neachitării obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului la data de 04.04.2008 şi evaluate la suma de 30.781 lei.

Inculpatul nu a negat vreun moment că a înstrăinat cele şapte autoturisme, însă a precizat împrejurările care l-au determinat să acţioneze astfel: bunurile au fost predate la fier vechi, întrucât ele se aflau depozitate pe un teren care era proprietatea unui terţ, iar proprietarul i-a cerut insistent să ridice respectivele autoturisme de pe terenul său.

După predarea autoturismelor la fier vechi, inculpatul a depus într-un cont suma de bani obţinută din vânzarea lor.

Prin raportul de evaluare întocmit anterior, în vederea scoaterii la vânzare prin licitaţie publică a autoturismelor, s-a stabilit că acestea aveau o valoare de 30.781 lei.

242

Fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, se încadrează în dispoziţiile art. 18/1 alin. 1 din vechiul Cod penal, anterior citate.

La această concluzie, Curtea a ajuns prin examinarea tuturor criteriilor stipulate în alin. 2 al art. 18/1, şi anume: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului.

Aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, cel în cauză a colaborat cu organele de anchetă şi a avut o atitudine sinceră în procesul penal. În plus, pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii a plătit integral suma de bani datorată statului, cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii.

Nu este de ignorat nici împrejurarea că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, din copia de pe cazierul său judiciar, rezultând că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.

În fine, ar mai fi de menţionat faptul că adeverinţele de primire şi de plată nr. *** confirmă susţinerile inculpatului referitoare la cuantumul primit de la societatea de colectare a fierului vechi „DGZ” S.R.L. (850 lei), pentru toate autoturismele; de asemenea, au fost depuse dovezi că cel în cauză a folosit banii respectivi pentru a achita o parte din suma datorată statului, aşa cum s-a menţionat anterior.

Pentru aceste considerente, apelul declarat de inculpat a fost privit ca întemeiat, fiind admis, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) Cod de procedură penală.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală şi, în rejudecare, a fost înlăturată condamnarea inculpatului, cu toate consecinţele.

S-a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 18/1 din vechiul Cod penal, şi în baza art. 19 din Legea nr.255/2013, a fost pronunţată achitarea celui în cauză, întrucât există probe că fapta a fost săvârşită, dar ea nu constituie infracţiune, din considerentele arătate.

A fost aplicată inculpatului sancţiunea amenzii administrative.

În latura civilă a cauzei, s-a luat act că inculpatul a achitat integral prejudiciul cauzat prin fapta dedusă judecăţii, iar în ceea ce priveşte restul pretenţiilor formulate de partea civilă, acestea nu au legătură cu prezenta cauză, motiv pentru care urmează a fi respinse.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului prin ordonanţa nr.16/P/2012 emisă

243

la 17.04.2014 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, fiind menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei.

4. Amânarea aplicării pedepsei.Art. 187 Cod penal – pedeapsă prevăzută de lege

Art. 83 alin. 2 Cod penalArt. 115 Cod de procedură penală

Pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. 2 lit. b) Cod penal, se prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, motiv pentru care instanţa nu poate face aplicarea art. 83 Cod penal. Aceasta, întrucât art. 83 alin. 2 prevede că nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare.

(Decizia penală nr. 13/A/16 ianuarie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 3804 din data de 7 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Piteşti, s-a admis în parte cererea de schimbare a încadrării juridice şi, în baza art. 386 Cod de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în ceea ce priveşte faptele săvârşite de inculpaţii NG, SCB şi CG, din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) şi i) Cod penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. Cod penal, raportat la art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 41 Cod penal – în ceea ce-l priveşte pe inculpatul NG; din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), e) şi g) şi alin. 3 lit. c) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 - 229 alin. 1 lit. b) şi alin. 3 lit. c) Cod penal, cu aplicarea art. 35 Cod penal - în ceea ce-l priveşte pe inculpatul SCB şi din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) şi i) Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 - art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. b) Cod penal - în ceea ce-l priveşte pe inculpatul CG.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost condamnat inculpatul NG, la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 Cod penal, raportat art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) Cod penal şi alin. 2 lit. b) Cod penal, în condiţiile art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală şi

244

art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală cu aplicarea art. 41 Cod penal şi art. 5 Cod penal, cu executare în condiţiile art. 60 Cod penal.

În baza art. 67 alin.1 Cod penal, s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), d) Cod penal pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 Cod penal, s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) Cod penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În baza art. 399 alin. 1 Cod de procedură penală, s-a menţinut măsura arestului preventiv faţă de inculpatul NG.

În baza art. 72 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 28.08.2013 la zi.

A fost condamnat inculpatul ENM, la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 26 Cod penal, raportat art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), e) şi g) şi alin. 3 lit. c) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, în condiţiile art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală şi art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi art. 5 Cod penal.

A fost condamnat inculpatul ENM la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută şi pedepsită de art. 264 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, în condiţiile art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală şi art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi art. 5 Cod penal.

În baza art. 33 – 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului ENM şi s-a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 raportat art. 83 Cod penal 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.278/03.04.2013 pronunţată de Judecătoria Slatina, definitivă prin nerecurare şi s-a dispus ca acesta să execute această pedeapsă alăturat pedepsei de 2 ani şi 8 luni închisoare, în total de executat pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, în condiţiile art. 57 Cod penal.

În baza art. 71 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), teza a II-a) şi lit. b) Cod penal, pe durata executării pedepsei.

245

În baza art. 399 alin. 1 Cod de procedură penală, s-a menţinut măsura arestului preventiv faţă de inculpatul ENM.

În baza art. 72 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 28.08.2013 la zi.

A fost condamnat inculpatul SCB, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 - 229 alin. 1 lit. b) şi alin. 3 lit. c) Cod penal, cu aplicarea art. 35 Cod penal, în condiţiile art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală şi art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 91 Cod penal, raportat la art. 396 alin. 1 Cod de procedură penală, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 4 ani, calculat conform art. 92 Cod penal.

Totodată, s-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 Cod penal.

În baza art. 93 Cod penal, s-a impune inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere se respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d)să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. 2 Cod penal, s-a impus condamnatului să execute obligaţia prevăzută de lit. b) a art. 93 alin. 2, constând în aceea de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, respectiv în cadrul Primăriei Poiana Lacului, activitate ce va consta în servicii de curăţenie şi întreţinere a spaţiilor verzi, şcoli şi grădiniţe, cămine culturale.

În baza art. 72 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii de 24 ore din data de 28.08.2013.

S-a stabilit în sarcina inculpatului CG, pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat,

246

prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 Cod penal, raportat art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) Cod penal şi alin. 2 lit. b) Cod penal, în condiţiile art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală şi art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 83 Cod penal, raportat la art. 396 alin. 4 Cod de procedură penală, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, stabilindu-se un termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform art. 84 Cod penal.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 88 Cod penal.

În baza art. 85 Cod penal, i s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 19 Cod de procedură penală raportat art. 397 Cod de procedură penală, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă CS şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii NG, ENM şi CG către această parte civilă la plata sumei de 7390 lei, reprezentând despăgubiri civile. Totodată, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. Cez Distribuţie S.A.- Centrul Exploatare Argeş şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii ENM şi SCB la plata către această parte civilă a sumei de 42137,72 lei, reprezentând despăgubiri civile.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, în noaptea de 25/26.07.2013, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul ENM, inculpatul SCB s-a deplasat cu autoturismul marca Dacia Papuc proprietatea inculpatului ENM condus de către acesta din urmă, pe raza satului Broşteni, pentru a sustrage ulei electroizolant din transformatorul proprietatea S.C. „Cez Distribuţie” S.A., situat în punctul P.T.A. Broşteni. În acest sens, inculpatul SCB a încărcat de la domiciliul său, în autoturismul proprietatea inculpatului ENM, cinci recipiente din material plastic (bidoane) şi un furtun. În momentul în care au ajuns în zona transformatorului amplasat în punctul P.T.y Broşteni, inculpatul SCB a descărcat din autoturism furtun şi bidoanele pe care le luase de la domiciliul său şi i-a solicitat inculpatului Enache să-l aştepte cu autoturismul prin apropierea locului respectiv. Ulterior umplerii celor cinci recipiente cu uleiul

247

electroizolant din transformatorul proprietatea S.C. „Cez Distribuţie” S.A., inculpatul SCB l-a apelat telefonic pe inculpatul ENM pentru a reveni la locul unde era amplasat transformatorul, au încărcat în autoturism recipientele pline cu uleiul electroizolant şi s-au deplasat la domiciliul primului inculpat. Pentru transportul efectuat, inculpatul ENM nu a obţinut nicio suma de bani de la inculpat SCB.

La data de 21.08.2013, organele de poliţie din cadrul I.P.J. Argeş - S.O.P. au fost sesizate prin S.N.U7A.U.-112 de către partea vătămată CS cu privire la faptul că în perioada 17.08.2013 - 20.08.2013 persoane necunoscute au pătruns în curtea gospodăriei pe care aceasta o deţine pe raza comunei Vedea, sat Bureţeşti, judeţul Argeş şi au sustras din casă, respectiv dintr-o anexă a gospodăriei, prin forţarea încuietorilor cu care acele imobile erau asigurate mai multe bunuri, şi anume: o motosapa marca Morini de culoarea verde, două roţi aferente motosapei marca Morini, un polizor marca Bosch, o drujbă electrică marca Partner, o drujbă marca Husqvarna, o pompă de stropit marca Volţi, o motocositoare marca Green Line, un cazan de ţuica şi un polizor marca Bosch, valoare prejudiciului creat fiind de 10690 lei.

Din probatoriul administrat în cauză s-a reţinut că, în noaptea de 18/19.08.2013, inculpaţii NG şi CG au pătruns în curtea gospodăriei pe care partea vătămată CS o deţine pe raza comunei Vedea, sat Bureţeşti, judeţul Argeş şi au sustras din casă, respectiv dintr-o anexă a gospodăriei, prin forţarea încuietorilor cu care acele imobile erau asigurate mai multe bunuri, şi anume: o motosapa marca Morini de culoarea verde, două roţi aferente motosapei marca Morini, un polizor marca Bosch, o drujbă electrică marca Partner, o drujbă marca Husqvarna, o pompă de stropit marca Volţi, o motocositoare marca Green Line, un cazan de ţuica şi un polizor marca Bosch. Bunurile sustrase de la partea vătămată au fost transportate de către cei doi într-un lan de porumbi aflat la aproximativ 500 m de gospodăria părţii vătămate. În dimineaţa comiterii faptei, respectiv în data de 19.08.2013, în jurul orei 0500, inculpatul NG l-a contactat telefonic pe inculpatul ENM căruia i-a cerut să vină cu maşina personală să-l ajute să transporte bunurile sustrase de la partea vătămată, indicându-i lanul de porumb unde depozitase bunurile sustrase. Întrucât inculpatul ENM nu a putut să se deplaseze în zona respectivă în jurul orei 0500, deoarece autoturismul acestuia avea o defecţiune la ambreiaj, inculpatul NG l-a apelat din nou în jurul orei 1000. De această dată, inculpatul ENM s-a deplasat cu autoturismul proprietate

248

personală la domiciliul lui NG, de unde împreună cu acesta din urmă a plecat spre lanul de porumbi în care NG şi CG ascunseseră bunurile sustrase. După ce au încărcat bunurile în autovehicul, inculpaţii ENM şi NG le-au transportat în vederea valorificării la domiciliul martorului TIR. În urma valorificării bunurilor sustrase de la partea vătămată CS, inculpatul NG a primit de la martorul TIR suma de 200 lei. Inculpatul ENM nu a obţinut niciun folos material din faptul că a transportat cu autoturismul proprietate personală la solicitarea inculpatului NG, bunurile sustrase de către acesta din urmă din gospodăria părţii vătămate CS, ci doar l-a ajutat pe inculpatul NG să-şi asigure produsul infracţiunii comise în dauna părţi vătămate CS.

Audiaţi fiind în cursul urmăririi penale, inculpaţii au manifestat o atitudine sinceră, materializată în recunoaşterea şi regretarea faptelor reţinute în sarcina lor în modalitatea mai sus descrisă, atitudine sinceră menţinută şi în faţa instanţei de judecată – în şedinţa publică din data de 22.04.2014 – când fiecare dintre inculpaţi a solicitat aplicarea procedurii simplificate de judecare a cauzei, exclusiv în baza probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor în circumstanţiere, ca urmare a recunoaşterii faptelor, astfel cum au fost reţinute prin actul de sesizare a instanţei.

Instanţa de fond a admis în parte cererea de schimbare a încadrării juridice, în raport de prevederile Noului Cod penal şi dispoziţiile Deciziei nr.265./2014 a Curţii Constituţionale privind aplicarea globală a acestor dispoziţii. Pentru a stabili legea penală mai favorabilă, s-a avut în vedere interpretarea dată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 265/06.05.2014, prin care a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului NG, care în noaptea de 18/19.08.2013, împreună cu inculpatul CG, a sustras prin efracţie din casă, respectiv dintr-o anexă a gospodăriei părţii vătămate CS mai multe bunuri, şi anume: o motosapă marca Morini de culoare verde, două roţi aferente motosapei, un polizor morca Bosch, o drujbă electrică marca Partner, o drujbă marca Husquwarna, o pompă de stropit marca Volti, o motocositoare marca Green Line, un cazan de ţuică şi un polizor marca Bosch, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 Cod penal raportat art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. 2 lit. b) Cod penal.

249

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, reţinându-se în acest sens că infracţiunea a fost săvârşită prin efracţie şi prin violare de domiciliu, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, respectiv patrimoniul persoanei vătămate, natura şi gravitatea rezultatului produs – şi în acest context cuantumul – relativ mare al prejudiciului cauzat părţii vătămate prin sustragerea bunurilor, având în vedere şi disponibilitatea manifestată de inculpat în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului cauzat părţii civile, scopul urmărit prin săvârşirea unor fapte de această natură, respectiv obţinerea mijloacelor de subzistenţă prin săvârşirea unor fapte de natură penală şi deci prin alte căi decât cele legale, atitudinea sinceră manifestată de inculpat pe parcursul procesului penal, materializată în recunoaşterea şi regretarea constantă a faptei săvârşite, persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale, suferind – începând cu anul 1999 multiple condamnări pentru săvârşirea unor infracţiuni de aceeaşi natură – furt calificat.

Astfel, din fişa de cazier judiciar a rezultat că, prin sentinţa penală nr.1296/17.06.2003 pronunţată de Judecătoria Piteşti, acesta a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare, fiind arestat la 14.01.2004 şi liberat condiţionat la data de 09.08.2006 cu un rest de pedeapsă rămas de executat de 522 zile; în raport de această ultimă condamnare, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 41 Cod penal, cu consecinţa reţinerii tratamentului sancţionator prevăzut în dispoziţiile art. 43 alin. 5 Cod penal.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul ENM, prima instanţă a constatat că, în drept, fapta acestui inculpat, care în data de 25/26.07.2013, în baza unei înţelegeri prealabile cu inculpatul SCB l-a transportat cu autoturismul proprietate personală pe acesta din urmă, cu 5 recipiente din material plastic a câte 20 l fiecare, în zona transformatorului proprietatea S.C. „Cez Distribuţie” S.A. situat în punctul PTA Broşteni, în vederea sustragerii uleiului electroizolant din transformator şi apoi l-a transportat pe inculpatul Stoian cu uleiul sustras la domiciliul acestuia, asigurându-i astfel acestui inculpat produsul infracţiunii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 26 Cod penal raportat art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a), e) şi g) şi alin. 3 lit. c) Cod penal.

250

De asemenea, fapta aceluiaşi inculpat, care la data de 19.08.2013 a transportat cu autoturismul proprietate personală la solicitarea inculpatului NG bunurile pe care acesta le-a sustras împreună cu inculpatul CG din gospodăria părţii vătămate CS şi pe care le ascunsese într-un lan de porumb, transportul fiind efectuat la domiciliul martorului TIR, inculpatul ENM având cunoştinţă că bunurile respective provin din furt, ajutându-l în această modalitate pe inculpatul NG să-şi asigure produsul infracţiunii comisă în dauna părţii vătămate CS, reţinându-se că în urma acestui transport inculpatul ENM nu a obţinut niciun folos material, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută şi pedepsită de art. 264 alin. 1 Cod penal.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului ENM, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, limitele de pedeapsă, împrejurările şi urmările faptei comise, reţinând în acest sens disponibilitatea manifestată de inculpat cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat părţii vătămate, atitudinea sinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal materializată în recunoaşterea şi regretarea constată a faptelor reţinute în sarcina sa, persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale.

De asemenea, instanţa a avut în vedere faptul că, prin sentinţa penală nr.278/03.04.2013 pronunţată de Judecătoria Slatina, definitivă prin nerecurare, inculpatul ENM a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de aceeaşi natură – furt calificat, cu executare în condiţiile art. 81 Cod penal, respectiv prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani. În raport de data rămânerii definitive a sentinţei penale susmenţionate, respectiv 16.04.2013, şi data săvârşirii faptelor deduse judecăţii în această cauză, respectiv 25/26.07.2013 şi 19.08.2013, instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor privind recidiva postcondamnatorie prevăzută şi pedepsită de art. 37 lit. a) Cod penal.

Ca urmare a săvârşirii infracţiunilor deduse judecăţii în această cauză înăuntrul termenului de încercare stabilit prin sentinţa penală nr. 278/03.04.2013, judecătorul fondului a dispus revocarea suspendării condiţionate a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 278/03.04.2013 pronunţată de Judecătoria Slatina, urmând ca această pedeapsă

251

să fie executată alăturat pedepsei aplicată prin această sentinţă penală.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul SCB, instanţa de fond a apreciat că, în drept, fapta de a fi sustras din transformatorul proprietatea S.C. „Cez Distribuţie” S.A. situat pe raza comunei Cocu, judeţul Argeş, în punctul PTSMA Cocu, uleiul electroizolant, iar în noaptea de 25/26.07.2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi a unei înţelegeri prealabile cu inculpatul ENM, s-a deplasat împreună cu acesta pe raza satului Podul Broşteni, localitate limitrofă oraşului Costeşti, judeţul Argeş, cu autoturismul inculpatului ENM (condus de către acesta din urmă) în zona transformatorului proprietatea S.C. „Cez Distribuţie” S.A. situat în punctul PTA Broşteni, din care a sustras uleiul electroizolant pe care l-a încărcat în 5 recipiente din material plastic a câte 20 litru fiecare şi apoi l-a transportat la domiciliul său cu autoturismul inculpatului ENM, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1 – 229 alin. 1 lit. b) şi alin. 3 lit. c) Cod penal, cu aplicarea art. 35 Cod penal.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, reţinând în acest sens că infracţiunea a fost săvârşită în timpul nopţii şi asupra unor componente ale reţelelor electrice, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, respectiv patrimoniul persoanei vătămate, natura şi gravitatea rezultatului produs – şi în acest context cuantumul – relativ mare al prejudiciului cauzat părţii vătămate prin săvârşirea faptei, având în vedere şi faptul că acest inculpat a acoperit parţial prejudiciul (aşa cum rezultă din chitanţele aflate la filele 310, 311 dosar fond), precum şi disponibilitatea manifestată de inculpat în ceea ce priveşte acoperirea restului prejudiciului cauzat părţii civile, scopul urmărit prin săvârşirea unor fapte de această natură – respectiv obţinerea mijloacelor de subzistenţă prin săvârşirea unor fapte de natură penală şi deci prin alte căi decât cele legale, atitudinea sinceră manifestată de inculpat pe parcursul procesului penal, materializată în recunoaşterea şi regretarea constantă a faptei săvârşite, acordul exprimat de inculpat cu privire la prestarea unei munţi în folosul comunităţii persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale (aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar aflată la fila 68 dosar fond), considerente pentru care s-a orientat la o pedeapsă îndreptată spre minimum special prevăzut de lege, dând eficienţă în cauză dispoziţiilor art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală, raportat la art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală,

252

pedeapsă care să fie de natură a atrage atenţia inculpatului asupra caracterului antisocial al faptei sale şi a-l determina ca pe viitor să se abţină de la astfel de gesturi.

Apreciind că pedeapsa în sine reprezintă un avertisment serios şi suficient pentru ca inculpatul să conştientizeze pericolul social al conduitei sale şi să evite pe viitor implicarea în astfel de situaţii şi constatând întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 91 Cod penal, precum şi acordul exprimat de inculpat în ceea ce priveşte prestarea unei munci în folosul comunităţii, judecătorul fondului a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 4 ani calculat conform art. 92 Cod penal.

Prima instanţă i-a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere să se respecte anumite măsuri de supraveghere, potrivit art. 85 Cod penal.

În baza art. 93 alin. 2 Cod penal, i s-a impus inculpatului să execute obligaţia prevăzută de lit. b) a art. 93 alin. 2, constând în aceea de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, respectiv în cadrul Primăriei Poiana Lacului, activitate ce va consta în servicii de curăţenie şi întreţinere a spaţiilor verzi, şcoli şi grădiniţe, cămine culturale.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul CG, instanţa a reţinut că fapta acestui inculpat, care în noaptea de 18/19.08.2013, împreună cu inculpatul NG, a sustras prin efracţie din casă, respectiv dintr-o anexă a gospodăriei părţii vătămate CS mai multe bunuri, şi anume: o motosapă marca Morini de culoare verde, două roţi aferente motosapei, un polizor morca Bosch, o drujbă electrică marca Partner, o drujbă marca Husquwarna, o pompă de stropit marca Volti, o motocositoare marca Green Line, un cazan de ţuică şi un polizor marca Bosch, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin.1 Cod penal raportat la art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) Cod penal şi alin. 2 lit. b) Cod penal.

La individualizarea pedepsei stabilite în sarcina inculpatului CG, s-a avut în vedere că infracţiunea a fost săvârşită prin efracţie şi prin violare de domiciliu, starea de

253

pericol creată pentru valoarea ocrotită, respectiv patrimoniul persoanei vătămate, natura şi gravitatea rezultatului produs – şi în acest context cuantumul – relativ mare al prejudiciului cauzat părţii vătămate prin sustragerea bunurilor, urmând a avea în vedere şi disponibilitatea manifestată de inculpat în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului cauzat părţii civile, scopul urmărit prin săvârşirea unor fapte de această natură, respectiv obţinerea mijloacelor de subzistenţă prin săvârşirea unor fapte de natură penală şi deci prin alte căi decât cele legale, atitudinea sinceră manifestată de inculpat pe parcursul procesului penal, materializată în recunoaşterea şi regretarea constantă a faptei săvârşite, persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale.

În latura civilă a cauzei, prima instanţă a constatat că partea vătămată CS s-a constituit parte civilă în cauză încă din cursul urmăririi penale cu suma de 10690 lei, constituire menţinută şi în faţa instanţei de judecată la termenul din data de 05.11.2013, suma respectivă reprezentând daune materiale – contravaloarea bunurilor nerecuperate, câtimea pretenţiilor fiind modificată pe parcursul procesului penal, în sensul micşorării sumei ca urmare a achitării parţiale a prejudiciului de către inculpaţi, iniţial câtimea pretenţiilor fiind redusă la 7690 lei, la momentul dezbaterilor asupra fondului cauzei învederându-se o reducere a pretenţiilor cu încă 300 lei.

Totodată, s-a constatat că partea vătămată S.C. „Cez Distribuţie” S.A. s-a constituit parte civilă în cauză, de asemenea, în cursul urmăririi penale cu suma de 45.500 lei, sumă precizată ulterior prin adresele emise în acest sens şi înaintate instanţei filele 135 şi 278 dosar, reprezentând preţul de achiziţie pentru două transformatoare, respectiv un transformator de 100 kva în cuantum de 17425,38 lei şi un alt transformator de 250 kva în cuantum de 24535,68 lei, precum şi contravaloarea lucrărilor de înlocuire trafo din PTA 20/0.4 KV Broşteni, şi anume suma de 1201,82 lei, precum şi contravaloarea lucrărilor de înlocuire trafo din PTA 20/0.4 KV Broşteni, şi anume suma de 974,84 lei.

Instanţa a constatat îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu creat părţii civile precum şi vinovăţia inculpaţilor.

Prin urmare, instanţa de fond a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă CS şi i-a obligat pe inculpaţii NG, ENM şi CG către acesta la plata sumei de 7390 lei, reprezentând despăgubiri civile. Totodată, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. „Cez Distribuţie” S.A. - Centrul Exploatare

254

MT&JT Argeş şi a obligat în solidar pe inculpaţii ENM şi SCB la plata către această parte civilă a sumei de 42137,72 lei, reprezentând despăgubiri civile.

Împotriva sentinţei penale, în termen legal au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi inculpaţii NG, SCB şi ENM, precum şi partea civilă CS.

Procurorul a criticat hotărârea primei instanţei pentru nelegalitate, certând înlăturarea prevederilor art. 83 Cod penal, privind dispoziţia de amânare a executării pedepsei aplicate inculpatului Crăciun Gheorghe, şi aplicarea art. 91 Cod penal, respectiv suspendarea pedepsei sub supraveghere, cu toate consecinţele, şi stabilirea unui termen de supraveghere.

În susţinere, apelantul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 83 Cod penal şi a stabilit în sarcina inculpatului CG pedeapsa de 2 ani închisoare, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. 2 Cod penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

Conform dispoziţiilor art. 187 Cod penal, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. 1 – art. 229 alin. 1 lit. b) şi d) şi alin. b) Cod penal, este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Prin urmare, s-a apreciat de către parchet că, având în vedere că maximul special al pedepsei închisorii este de 7 ani, instanţa de fond trebuia să aplice inculpatului CG o pedeapsă cu închisoarea, iar în baza art. 91 Cod penal, să se dispusă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, urmând să facă şi aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 92 şi 93 Cod penal.

În apelul său, inculpatul NG a solicitat reducerea cuantumului pedepsei şi reevaluarea probatoriului administrat la prima instanţă. De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere conduita sa ireproşabilă, faptul că se află la prima abatere, a recunoscut şi regretat fapta, că este singurul întreţinător al familiei şi că pedeapsa aplicată de prima instanţă este extrem de

255

dură. În opinia apelantului, în acest moment nu există un interes public real care să aibă o pondere mai mare decât libertatea sa.

La rândul său, apelantul - inculpat ENM a solicitat, în principal, desfiinţarea sentinţei atacate, iar pe fond, reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanţă.

În dezvoltarea motivului de apel, apelantul a susţinut că pedeapsa aplicată de prima instanţă este mult prea mare, în raport de faptele săvârşite – care sunt de o gravitate scăzută. A mai arătat că pedeapsa aplicată trebuie să aibă drept scop reeducarea sa, fără a se putea trece peste starea de recidivă în care inculpaţii se află.

Apelanta - parte civilă CS, în apelul său, a solicitat desfiinţarea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a i se menţiona numele corect (CS şi nu CS) şi a se dispune obligarea celor trei inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 7690 lei, având în vedere că din cuantumul sumei totale ce reprezenta contravaloarea obiectelor ce au fost sustrase, o parte au fost restituire pe parcursul judecăţii în fond a cauzei, motiv pentru care au fost diminuate pretenţiile la acel moment.

Totodată, a solicitat Curţii să constate că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul existenţei unei fapte ilicite, săvârşirii faptei cu intenţie directă, dar şi a legăturii directe de cauzalitate.

În continuare, a precizat că acţiunea civilă este dovedită cu înscrisurile aflate la dosar, cu care a dovedit proprietatea bunurilor ce au fost sustrase, o parte fiind restituite. A mai solicitat apelanta şi aplicarea dispoziţiilor art. 62 din Codul penal, a art. 404 alin. 6 din Codul de procedură penală, urmând ca în situaţia punerii în libertate a inculpaţilor sub orice modalitate să se dispună încunoştinţarea sa.

În şedinţa publică din data de 16.01.2015, apelantul - inculpat SCB, în prezenţa apărătorului său ales, a solicitat să se ia act de retragerea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 415 Cod procedură penală.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că sunt întemeiate doar apelurile declarate de procuror şi de partea civilă CS, în timp ce apelurile promovate de inculpaţii NG şi ENM sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

Starea de fapt dedusă judecăţii a fost corect stabilită de instanţa de fond, prin coroborarea declaraţiilor de recunoaştere a învinuirii date de inculpaţi cu probatoriul

256

administrat în faza de urmărire penală, respectiv: procese - verbale de cercetare la faţa locului, însoţite de planşele fotografice, procese - verbale de conducere în teren, cu planşele fotografice aferente, declaraţiile martorilor TIR şi SIM, procesul - verbal de radare în formă scrisă a interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicărilor efectuate, în baza autorizaţiilor emise de judecător, procesul - verbal de constatare a reconstituirii, însoţit de planşele foto şi constatarea tehnico - ştiinţifică.

În baza acestor probe irefutabile de vinovăţie a celor patru inculpaţi trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 4691/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, în mod judicios s-a ajuns la decizia de condamnare a acestora, în speţă fiind realizate cerinţele art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală.

Cât priveşte încadrarea juridică dată infracţiunilor comise de cei trei inculpaţi, în raport cu data comiterii infracţiunilor, Judecătoria a făcut aplicaţiunea prevederilor art. 5 din Codul penal, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr.265/2014 a Curţii Constituţionale, despre care s-a făcut vorbire pe larg în sentinţă.

De aceea, Curtea constată că sentinţa atacată este, sub acest aspect, legală şi temeinică, urmând a o menţine.

Cât priveşte chestiunea de nelegalitate invocată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, în apelul său, precum şi cea de netemeinicie, la care au făcut referire apelanţii – inculpaţi care şi-au susţinut apelurile declarate în termen, vizând individualizarea pedepselor, se reţin următoarele:

Instanţa de fond a stabilit în sarcina inculpatului CG, pentru săvârşirea de către acesta a infracţiunii de furt calificat, în condiţiile descrise cu ocazia prezentării situaţiei de fapt, o pedeapsă de 2 ani închisoare, făcând apoi aplicarea prevederilor art. 83 din Codul penal – amânarea aplicării pedepsei.

Or, aceste dispoziţii legale nu-şi puteau găsi incidenţa în speţă, atâta vreme cât alineatul 2 al articolului sus-menţionat prevede că nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare.

Cum art. 228 alin. 2 lit. b) Cod penal, (furtul calificat) prevede sancţiunea închisorii de la 2 la 7 ani, instanţa era obligată ca, după stabilirea pedepsei, să o şi aplice, iar ca modalitate de executare a respectivei sancţiuni, să se orienteze la prevederile art. 91 Cod penal, în raport şi de criteriile enumerate în art. 74 Cod penal.

257

Relativ la aceste criterii, enumerate de judecător în motivarea sentinţei, în urma propriului examen efectuat în limitele învestirii sale, potrivit art. 417 alin. 1 Cod de procedură penală, Curtea constată că prima instanţă a individualizat corect sancţiunile aplicate celor doi apelanţi – inculpaţi, ţinând seama, pe de o parte, de poziţia lor sinceră, de recunoaştere a vinovăţiei, de caracterizările depuse la dosar, ca acte în circumstanţiere, dar şi de antecedentele penale pe care aceştia le posedă.

Inculpaţii au mai fost cercetaţi şi condamnaţi anterior pentru săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen, faptele care fac obiectul cauzei pendinte fiind comise în stare de recidivă specială postcondamnatorie.

De aceea, se va pronunţa o decizie de respingere a apelurilor declarate de inculpaţii NG şi ENM, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală.

Nemulţumirile pe care partea civilă CS le-a exprimat cu ocazia dezbaterilor, în apelul său, sunt întemeiate, pe lângă eroarea materială strecurată în sentinţa atacată, în privinţa numelui său, instanţa de fond efectuând şi un calcul greşit al despăgubirilor acordate acesteia.

Astfel, în încheierea de şedinţă din data de 22.04.2014 se află menţiunea că inculpaţii au acoperit o parte din prejudiciul cauzat părţii civile CS, astfel încât această parte, prin apărătorul său ales, şi-a micşorat câtimea pretenţiilor la 7690 lei.

Cu prilejul dezbaterilor asupra fondului cauzei, ce au avut loc la data de 30.09.2014, apărătorul părţii civile a solicitat admiterea acţiunii civile, astfel cum a fost formulată şi precizată, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 7390 lei, în loc de 7690 lei.

Pretenţiile formulate de partea civilă, „astfel cum au fost precizate”, erau însă cele menţionate la data de 22.04.2014, după deducerea sumei de bani achitate de inculpaţi, astfel încât aceasta urma să mai primească suma de 7690 lei, astfel cum s-a reiterat, de altfel, şi cu ocazia susţinerii apelului.

De aceea, cele două apeluri, promovate de procuror şi de partea civilă, urmează a fi primite, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod de procedură penală.

Se va da curs şi solicitării părţii civile, formulate în baza art. 111 alin. 5 Cod de procedură penală.

Va fi menţinută, în rest, sentinţa penală.În temeiul art. 415 Cod de procedură penală, se vor

constata îndeplinite condiţiile de retragere a apelului promovat

258

de inculpatului SCB, urmând a se lua act de manifestarea de voinţă a acestuia.

5. Contestaţie în anulare.Art. 426 Cod de procedură penală

Nu este suficientă, pentru admiterea în principiu a unei contestaţii în anulare, doar invocarea unui motiv care să fie dintre cele prevăzute expres la art. 426 Cod de procedură penală, legiuitorul prevăzând în art. 431 alin. 2 şi condiţia ca în sprijinul contestaţiei să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosar.

S-a avut în vedere nu numai o examinare pur formală a motivelor invocate în contestaţie, ci şi o analiză succintă în urma căreia să se determine dacă motivul invocat este susţinut de minime dovezi.

(Decizia penală nr. 16/A/16 ianuarie 2015)

Prin decizia penală nr. 595 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul RI împotriva sentinţei penale nr. 174 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Bălceşti.

A fost obligat inculpatul să plătească 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, că prin sentinţa penală apelată, în baza art. 386 Cod de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969 în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În temeiul art. 181 alin.1 Cod penal din 1969, cu aplicarea art.5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul RI la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 81 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 3 ani, termen calculat potrivit art. 82 Cod penal din 1969.

În baza art. 71 Cod penal din 1969, s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal din 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

Conform art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

259

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiile art. 83 Cod penal din 1969.

În temeiul art. 397 alin. 1 Cod de procedură penală, art. 25 Cod de procedură penală, art. 1349, art. 1357 Cod civil.

S-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Râmnicu Vâlcea nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a admis în parte acţiunea civilă a părţii vătămate/civile MN şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 2084 lei, reprezentând daune materiale şi 20.000 lei cu titlu de daune morale.

În temeiul art.276 din noul Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata către partea vătămată/civilă MN a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare constând în onorariu de avocat.

A fost obligat inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat în esenţă că, la data de 26/27.12.2011, partea vătămată MN a fost lovită de inculpatul RI, producându-i acestuia leziuni care au necesitat pentru vindecare 45 zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor.

Împotriva sentinţei a formulat apel inculpatul RI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în scris următoarele motive: greşita condamnare, deoarece fapta nu a fost săvârşită cu intenţie directă, neexistând o relaţie de cauzalitate între faptă şi vătămarea corporală a părţii civile; instanţa nu a reţinut starea de provocare; greşita încadrare a faptei reţinută de către instanţă, având în vedere că nu există legătură de cauzalitate între faptă şi leziunile produse, inclusiv numărul de zile de îngrijiri medicale; în subsidiar, greşita individualizare a pedepsei aplicate.

Prin decizia penală nr. 595/A/03.11.2014, Curtea a respins apelul inculpatului, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în conformitate cu probele administrate în cauză. De asemenea, a fost stabilită în mod corespunzător încadrarea juridică a faptei săvârşite de către inculpat, inclusiv vinovăţia acestuia. S-a aplicat în mod corespunzător principiul legii penale mai favorabile.

Astfel, ansamblul probelor administrate în cauză confirmă acea situaţie de fapt, iar motivele de apel invocate de către inculpat sunt neîntemeiate. Din probele administrate rezultă existenţa raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi

260

leziunile produse părţii vătămate, iar numărul de zile de îngrijiri medicale este justificat pentru vindecarea leziunilor produse prin agresiunea inculpatului.

Este neîntemeiată cererea de schimbare de încadrare juridică, în opinia Curţii, în raport cu elementele concrete ale situaţiei de fapt şi cu numărul de îngrijiri medicale de care partea vătămată a avut nevoie.

Probele administrate duc la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine starea de provocare în săvârşirea infracţiunii de către inculpat. Actele părţii vătămate nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a reţine starea de provocare, deoarece, prin natura lor, nu justifică reacţia violentă a inculpatului, care a depăşit ceea ce era necesar pentru a înlătura situaţia creată de partea vătămată.

Individualizarea judiciară a pedepsei a fost corectă, deoarece s-au avut în vedere criteriile prevăzute de lege, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, împrejurările în care aceasta s-a produs, dar şi circumstanţele favorabile inculpatului. În acest fel, au fost respectate cerinţele principiului proporţionalităţii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul RI, care şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 426 lit. a, b şi e Cod de procedură penală, invocând următoarele aspecte:

- este plecat la muncă în Franţa, iar familia nu a putut lua legătura cu el, pentru a-l încunoştinţa de acest proces; totodată, avocatul său a trimis o cerere de amânare, deoarece era în imposibilitate să ajungă la instanţa de apel la ora 08:00 (fiind desemnată locţiitor la o secţie de votare în mun. Rm. Vâlcea) şi, fiind primul termen de judecată, se putea acorda alt termen ori amâna pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise;

- contestatorul, având calitatea de inculpat, a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, astfel: incidentul a avut loc la data de 27/28.12.2011, iar plângerea prealabilă a fost introdusă la 01.03.2012, depăşindu-se cu 5 zile termenul de 60 de zile legal, ceea ce echivalează cu lipsa plângerii prealabile;

- judecata a avut loc în lipsa inculpatului, fiind încălcat dreptul acestuia la apărare şi la un proces echitabil, în condiţiile în care sunt aplicabile şi prevederile art. 281 lit. e Cod de procedură penală referitoare la intervenirea nulităţii absolute pentru încălcarea dispoziţiilor privind prezenţa inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie, potrivit legii.

261

Pe fondul cauzei, contestatorul a solicitat analizarea motivelor de apel, astfel cum au fost expuse în cererea depusă la 29.10.2014, în esenţă vizând neîndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii penale şi civile, existenţa provocării, greşita încadrare juridică a faptei, insuficienţa probatoriului, cu efectul pronunţării unei soluţii de achitare.

Curtea constată că, potrivit art. 426 Cod de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

    a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

    b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

    c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

    d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

   e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

    f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

    g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

    h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

    i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Potrivit art. 431-432 Cod procedură penală, contestaţia în anulare se analizează în două etape distincte: - într-o primă fază se analizează admisibilitatea în principiu a cererii, când se verifică dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426, precum şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar; - într-o a doua fază, după admiterea în principiu, se dispune citarea părţilor interesate şi se analizează fondul contestaţiei în anulare.

În cauză admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare s-a pus în discuţie în şedinţa din 16.01.2015, în vederea verificării condiţiilor prevăzute de art. 431 Cod de procedură penală.

262

Analizând temeiurile de drept şi aspectele de fapt pe care contestatorul îşi întemeiază contestaţia în anulare, prin prisma prevederilor legale aplicabile, Curtea constată că cererea sa nu este admisibilă în principiu, urmând a fi respinsă, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

Deşi cererea este formulată în termenul prevăzut de lege, iar cele trei motive pe care se sprijină contestaţia în anulare sunt, într-adevăr, prevăzute de art. 426 lit. a, b şi e Cod de procedură penală, indicate în mod expres şi de contestator, se constată că nu este îndeplinită una din cerinţele pentru admisibilitatea în principiu, în sensul art. 431 alin. 2 Cod de procedură penală, respectiv aceea ca în sprijinul contestaţiei să existe dovezi, fie depuse de contestator, fie aflate deja la dosarul cauzei.

Astfel, cu privire la cazul prevăzut de art. 416 lit. a Cod de procedură penală, contestatorul invocă, în esenţă, faptul că nu a ştiut de proces, fiind plecat la muncă în Franţa şi neputând fi înştiinţat de familie asupra procesului. Mai arată şi faptul că apărătorul său a solicitat amânarea cauzei la primul termen de judecată, pentru imposibilitate de prezentare justificată, dar cauza nu s-a amânat.

Verificând actele dosarului în apel, Curtea constată că dosarul a fost înregistrat, pentru soluţionarea apelului declarat de inculpatul RI, la data de 31.07.2014 la Curtea de Apel Piteşti, fiind fixat prim termen de judecată pentru data de 03.11.2014.

Pentru termenul sus-menţionat a fost citat apelantul inculpat la adresa indicată atât în sentinţa apelată, cât şi în declaraţia de apel formulată de inculpat, citaţia pentru acel termen de judecată fiind primită la domiciliu de către soţia inculpatului.

La data de 29.10.2014, apărătorul ales al inculpatului a depus la dosar în scris motivele apelului, însoţite de o declaraţie dată de inculpat personal la data de 02.08.2014, în faţa reprezentanţilor Primăria comunei Roşiile, judeţul Vâlcea (localitatea de domiciliu a inculpatului), de o adeverinţă de salariat cu privire la acesta, respectiv de copii de pe acte de stare civilă.

Prin decizia penală nr. 595/A/03.11.2014 a fost respins ca nefondat apelului declarat de inculpatul RI, din practicaua deciziei rezultând că la şedinţa publică din data de 03.11.2014 au lipsit toate părţile, deşi legal citate, fiind prezent procurorul de şedinţă, care a pus concluzii.

În raport de motivele expuse de petent cu privire la acest caz de contestaţie în anulare, Curtea constată că, deşi în

263

mod formal cazul este prevăzut de art. 426 lit. a Cod de procedură penală, nu există nicio dovadă din care să rezulte că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a inculpatului sau că, deşi legal citat, inculpatul a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

Judecata în apel s-a efectuat cu legala citare a inculpatului, la domiciliul acestuia, pe care îl şi precizase în declaraţia de apel, cum s-a arătat anterior.

Contestatorul nu a făcut nicio dovadă că, deşi legal citat, a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul din 03.11.2014 şi de a înştiinţa instanţa de apel despre această imposibilitate.

De altfel, nu a făcut nicio dovadă în sensul că ar fi fost plecat în Franţa în cursul judecării dosarului, în primă instanţă şi/sau în apel, şi că nu ar fi ştiut de existenţa procesului, în sensul celor menţionate. Dimpotrivă, la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, inculpatul a fost prezent personal, de la această dată având termen în cunoştinţă ( a se vedea încheierea de şedinţă din 23.09.2013 a Judecătoriei Bălceşti), iar în faţa primei instanţe inculpatul s-a prezentat la unele termene de judecată, fiind şi audiat. Prin urmare, susţinerea inculpatului în sensul că n-ar fi avut cunoştinţă de proces este, în mod vădit, nereală.

Deşi în susţinerea acestui caz de contestaţie în anulare se mai invocă faptul că apărătorul ales la inculpatului ar fi solicitat amânarea cauzei în apel, la primul termen de judecată, fiind în imposibilitate de prezentare, Curtea constată că art. 426 lit. a Cod de procedură penală nu vizează imposibilitatea de prezentare a avocatului şi de a înştiinţa instanţa în acest sens, ci imposibilitatea de prezentare a părţii legal citate, respectiv de a înştiinţa instanţa în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.

Mai mult, din actele dosarului Curţii de Apel Piteşti rezultă că apărătorul ales al inculpatului RI nu a depus nicio cerere prin care să solicite amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare la 03.11.2014.

Abia în cauza de faţă având ca obiect contestaţia în anulare, o astfel de cerere (de amânare a cauzei cu termen la 03.11.2014) a fost depusă de avocat, în original, împreună cu un plic având ştampila poştei din 06.11.2014.

În aceste condiţii, nu se explică cum avocatul mai deţinea originalul cererii pentru a-l depune în calea extraordinară de atac, din moment ce ar fi trimis-o prin poştă pentru termenul din 03.11.2014, după cum nu se explică nici

264

cum ar fi trimis la 06.11.2014 o cerere pentru termenul din 03.11.2014 în apel.

Trecând peste aceste aspecte, Curtea reţine că, oricum, existenţa unei astfel de cereri nici măcar nu dovedeşte că avocatul ar fi fost, deopotrivă, în imposibilitate de a se prezenta la 03.11.2014, dar şi în imposibilitate de a înştiinţa instanţa de apel despre acest fapt.

Referitor la cazul prevăzut de art. 426 lit. b Cod de procedură penală, în sensul că ar fi existat probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – formularea plângerii prealabile după expirarea termenului legal prevăzut în acest sens –, Curtea constată că nu este susţinut de actele dosarului, din analiza cărora rezultă că plângerea prealabilă a fost formulată în termenul legal, în raport de legea penală aplicabilă în cauză, nefiind vorba de existenţa vreunei cauze de încetare a procesului penal.

Astfel, RI a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. 1 Cod penal anterior, sesizată ca fiind săvârşită la data de 26/27.12.2011 (mai exact, în dimineaţa zilei de 27.12.2011, după orele 01:30), prin lovirea părţii vătămate MN.

Deşi în contestaţia în anulare se arată că plângerea prealabilă s-ar fi formulat abia la 01.03.2012, Curtea constată că aceasta a fost data înregistrării, cu număr de dosar penal, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, în realitate plângerea fiind depusă la organele de poliţie de partea vătămată la data de 27.02.2012, astfel cum rezultă din însăşi vizele de primire de pe această plângere.

Or, potrivit art. 284 Cod de procedură penală anterior, plângerea prealabilă trebuie formulată în termen de 2 luni de la data la care partea vătămată a cunoscut persoana făptuitorului, termen care, conform celor arătate, este respectat în cazul plângerii prealabile formulate de partea vătămată MN, în raport de calculul termenelor procedurale prev. de art. 186 Cod de procedură penală anterior.

În aceste condiţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 131 Cod penal anterior invocate de contestator în sprijinul susţinerilor referitoare la existenţa unei cauze de încetare a procesului penal.

În fine, cu privire la cazul prevăzut de art. 426 lit. e Cod de procedură penală, Curtea constată că nu este incident în speţă. Deşi se invocă faptul că judecata ar fi avut loc fără participarea sa, în calitate de inculpat, iar participarea era obligatorie potrivit legii, Curtea constată contrariul: pe de o

265

parte, inculpatul a participat la judecata în primă instanţă, chiar dacă nu şi la cea în apel, iar pe de altă parte, participarea sa nu era obligatorie, conform legii.

Nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă participarea obligatorie, în faza judecăţii în apel, a unui inculpat care nu este arestat ori aflat în vreuna din celelalte situaţii prevăzute de art. 171 Cod penal anterior.

De altfel, după cum se observă, nici contestatorul nu a arătat care ar fi textul legal în baza căruia participarea sa la judecata cauzei ar fi fost obligatorie, astfel încât să fie incident cazul de contestaţie invocat.

Pentru aceste motive, se constată că, deşi a invocat trei dintre cazurile de contestaţie în anulare expres prevăzute de art. 426 Cod de procedură penală, niciunul dintre aceste cazuri nu este, în mod vădit, incident în cauză, pentru a putea fi dispusă admiterea în principiu a contestaţiei, conform art. 431 Cod de procedură penală, cu efectul trecerii cauzei în etapa următoare, cea a judecării fondului contestaţiei.

Nu este suficientă, pentru admiterea în principiu a unei contestaţii în anulare, doar invocarea unui motiv care să fie dintre cele prevăzute expres la art. 426 Cod de procedură penală, legiuitorul însuşi prevăzând în art. 431 alin. 2 şi condiţia ca în sprijinul contestaţiei să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosar.

Inserarea unei astfel de condiţii pentru admisibilitatea în principiu a acestei căi extraordinare de atac conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere nu numai o examinare pur formală a motivelor invocate în contestaţie, ci şi o analiză, este adevărat, succintă, iar nu pe fondul contestaţiei, în urma căreia, „pipăindu-se” fondul, să se determine dacă motivul invocat este şi susţinut de minime dovezi.

O altă concluzie, în sensul că în etapa admisibilităţii în principiu nu se verifică decât dacă motivul invocat este dintre cele prevăzute de art. 426 Cod de procedură penală, nu ar fi în concordanţă cu înseşi dispoziţiile art. 431 alin. 1 Cod de procedură penală, care au în vedere în mod neechivoc şi cerinţa suplimentară a existenţei unor dovezi în sprijinul contestaţiei, care să existe încă din etapa admisibilităţii în principiu.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în baza art. 431 Cod de procedură penală, Curtea va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare şi, conform art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală, va obliga pe contestator la cheltuieli judiciare către stat.

266

6. Modificarea declaraţiilor de către inculpat.

Art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală

Modificarea declaraţiilor de către inculpat, care iniţial a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, nu are nicio justificare, în condiţiile în care actele medico - legale, declaraţiile părţilor şi ale martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei, confirmă săvârşirea faptelor în împrejurările expuse în actul de sesizare şi reţinute de judecătorul fondului, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(Decizia penală nr. 40/A/26 ianuarie 2015)

Prin sentinţa penală nr.209 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, în baza art.386 Noul Cod proc.penală, s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, în privinţa inculpaţilor CV, CV şi SM, din infracţiunile prevăzute de art.197 alin.1 şi alin.2) Cod penal anterior şi art.189 alin.1) şi alin.2) Cod penal anterior, cu aplicarea art.33 lit.a) din acelaşi cod, în infracţiunile prevăzute de art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) Cod penal nou, art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) din Noul Cod penal, cu aplicarea art.38 alin.1) şi art.5 din Noul Cod penal.

În baza art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou, cu aplicarea art.5 din Noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul CV la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) şi art.5 din acelaşi cod, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpatul CV să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare, aplicându-i-se dispoziţiile art.60 Cod penal nou.

În temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului CV durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului CV, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a

267

ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani , ce se va executa în condiţiile art.68 alin.1) lit. c) din Noul Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului CV ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat , de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou, cu aplicarea art.5 din Noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul CV la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) şi art.5 din acelaşi cod, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpatul CV să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare, aplicându-i-se dispoziţiile art.60 Cod penal.

În temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului CV durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului CV, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani , ce se va executa în condiţiile art.68 alin.1) lit. c) din Noul Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului CV, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat , de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art.218 alin.1) şi alin. 3) lit. f) Cod penal nou, cu aplicarea art.5 din Noul Cod penal, a fost condamnat inculpatul SM la pedeapsa de 5 ani închisoare.

268

În baza art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) şi art.5 din acelaşi cod, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpatul SM să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare, aplicându-i-se dispoziţiile art.60 Cod penal nou.

În temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului SM durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului SM, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani , ce se va executa în condiţiile art.68 alin.1) lit. c) din Noul Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) Noul C. penal, cu aplicarea art.12 din Legea nr.187/2012, s-a interzis inculpatului Şunică Marian, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat , de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza disp. art. 7 din Legea nr.76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţi.

În baza art.397 Cod proc.penală , art.19 din acelaşi cod, art.1349, art.1357 Cod Civil, s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea vătămată/civilă MEL şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 10.000 de lei, cu titlu de daune morale.

În baza art.274 alin.2) Cod proc.penală, a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1100 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care 1.400 de lei reprezintă costul expertizei efectuate în faza de judecată.

Onorariile apărătorilor din oficiu desemnaţi inculpaţilor CV şi SM,precum şi părţii vătămate MEL, în cuantum total de 750 de lei, s-a dispus a fi avansate anticipat din fondurile Ministerului Justiţiei, cheltuielile privind avocaţii din oficiu rămânând în sarcina statului, conform art.274 alin.1) teza finală Cod proc.penală.

269

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că la data de 12 februarie 2013 partea vătămată MMEL s-a adresat Postului de Poliţie Ghioroiu cu o plângere penală prin care arăta că în cursul nopţii de 11/12.02.2013 inculpaţii CV, CV şi SM au forţat-o să întreţină raporturi sexuale cu aceştia în locuinţa primului, întreaga acţiune durând până în jurul orei 0530, solicitând în consecinţă efectuarea de cercetări faţă de aceştia.

Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă că în seara zilei de 11 februarie 2013, în jurul orei 1900 , în timp ce se deplasau către centrul comunei Ghioroiu, inculpatul CV şi martorul DAI s-au întâlnit în dreptul fostului sediu CAP cu partea vătămată MEL, moment în care inculpatul CV a coborât de pe bicicletă şi a acostat-o, propunându-i să întreţină raporturi sexuale cu el. Partea vătămată a fost de acord, astfel că inculpatul CVşi martorul DAI s-au întors din drum, deplasându-se în direcţia Bălceşti-Poienari, însoţiţi de partea vătămată MEL.

Ajungând la locuinţa martorului SG, inculpatul CV a strigat la poartă, apoi a intrat în casă, unde 1-a contactat telefonic pe vărul său, inculpatul CV, de pe telefonul lui SG, şi i-a propus să-1 primească în locuinţa sa pentru a întreţine raporturi sexuale cu partea vătămată.

Inculpatul CV a fost de acord, astfel că inculpatul CV, însoţit de martorii DAI, SG şi ITC, au plecat împreună cu partea vătămată MEL către domiciliul inculpatului CV cu scopul sus-menţionat.

După ce au ajuns la destinaţie, iar toate persoanele au intrat într-una din camerele locuinţei, respectiv cea folosită drept dormitor, în care se afla televizorul, inculpatul CV i-a contactat telefonic pe martorii DG şi DBC -fraţi, precum şi pe inculpatul SM, invitându-i la el.

La scurt timp au sosit pe rând atât inculpatul SM, cât şi martorii DG şi DBC şi au început să consume băuturi alcoolice.

Apoi, acceptându-i propunerea, partea vătămată MEL a mers cu martorul DBC în camera alăturată, folosită de obicei ca bucătărie, unde cei doi au întreţinut raporturi sexuale de comun acord. În acest timp, inculpaţii CV şi CV au intrat de mai multe ori în camera în care se consuma actul sexual, manifestându-şi nerăbdarea, atât prin exprimarea clară a intenţiei, cât şi prin efectuarea unor gesturi cu caracter sexual.

Partea vătămată în schimb si-a manifestat încă din acest moment împotrivirea, spunând că nu doreşte să întreţină raporturi sexuale cu "beţivi şi boşorogi".(conform declaraţiilor martorilor SG şi DAI.)

270

Ulterior, partea vătămată a întreţinut raporturi sexuale consimţite şi cu martorii DG şi ITC, timp în care inculpaţii CV, CV şi SM, precum şi martorul DAI se certau cu privire la ordinea în care să întreţină raporturi sexuale cu partea vătămată.

Inculpaţii CV şi CV au intrat din nou în camera în care partea vătămată MEL întreţinea raporturi sexuale cu DG şi ITC, spunând că doresc să "urmeze" ei, însă şi de această dată, au fost respinşi de către partea vătămată, fapt ce i-a deranjat.

În final, partea vătămată a întreţinut un raport sexual consimţit şi cu martorul SG, timp în care inculpatul CV a intervenit iarăşi, de data aceasta vehement, deranjat de faptul că majoritatea celor prezenţi au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată MEL iar inculpatul, deşi se afla în casa sa, nu poate face acelaşi lucru. Partea vătămată s-a împotrivit şi de data aceasta, exprimându-şi în mod clar refuzul de a întreţine raporturi sexuale cu cei trei inculpaţi, fapt care 1-a enervat pe inculpatul CV, acesta începând să ţipe, să înjure şi să ameninţe partea vătămată cu bătaia dacă nu întreţine raporturi sexuale şi cu el.

Observând acestea, martorii SG, DAI, ITA, ITC, DG şi DBC s-au hotărât să plece înainte ca lucrurile să degenereze, iar spre ieşirea din locuinţă au trecut prin camera în care se afla partea vătămată MEL, dezbrăcată, care, văzând că aceştia pleacă, şi-a exprimat dorinţa de a merge cu ei.

În acel moment, inculpaţii CV şi CV au prins partea vătămată de mâini şi nu i-au permis acesteia să se îmbrace şi să plece împreună cu cei cinci martori, inculpatul CV spunându-i părţii vătămate „tu nu pleci nicăieri, rămâi aici” (conform declaraţiei martorului SG).

Deşi la plecare, martorii SG şi ITC au insistat, solicitându-i inculpatului CV să-i permită părţii vătămate MEL să plece ,întrucât aceasta nu doreşte să întreţină raporturi sexuale cu el, inculpatul a refuzat categoric, spunând că "în casa sa poate face ce vrea". Totodată, martorii i-au atenţionat pe cei trei inculpaţi că se află sub influenţa băuturilor alcoolice şi că nu este bine ce fac.

Când au ajuns la poarta de la intrarea în curtea locuinţei inculpatului CV, auzind ţipetele părţii vătămate, martorul SG s-a întors din drum solicitându-le încă o dată inculpaţilor să-i dea drumul părţii vătămate şi să o lase să plece, însă fără rezultatul scontat. A încercat să intre în casă ,însă nu a reuşit să deschidă uşa întrucât aceasta era blocată, fără a putea preciza dacă uşa era asigurată cu vreun sistem de închidere sau dacă ţinea cineva la uşă.

271

Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organele de poliţie ulterior rezultă că uşa locuinţei inculpatului CV se asigura prin interior cu un cui care, la acel moment era slăbit, ceea ce denotă că anterior acesta fusese forţat.

Totodată, din declaraţia martorului SG rezultă că, după ce a încercat să deschidă uşa, a auzit pe unul din inculpaţi când striga la partea vătămată spunându-i "stai aici, nu pleci nicăieri!", ceea ce conduce la ideea că, pentru moment, acesta i-a dat drumul părţii vătămate şi a mers să ţină la uşă, ştiind că acel cui poate ceda.

Văzând că nu reuşeşte să-i convingă, martorul s-a întors şi a plecat după celelalte patru persoane, mergând împreună pe uliţa comunală până au ajuns la DJ 651 A, în dreptul magazinului denumit în localitate "La G" unde s-au despărţit, respectiv martorii DG şi DBC au plecat către Nord, în direcţia Bălceşti -Poienari iar ceilalţi trei martori, SG, ITC şi DAI au plecat către Sud, în direcţia Poienari-Bălceşti.

Pe drum, martorul SG, la insistenţele şi lui ITC, în prezenţa lui DAI, l-a sunat de pe telefonul său mobil pe inculpatul CV, spunându-i din nou acestuia să o elibereze pe partea vătămată. În încercarea sa de a-i convinge pe inculpaţi şi de a-i speria, martorul i-a comunicat inculpatului CV că a observat maşina poliţiei prin zonă şi pe soţul părţii vătămate, însă acesta nu a renunţat la hotărârea luată, spunându-i foarte clar ceea ce voiau să obţină de la partea vătămată, şi au condiţionat punerea în libertate de cedarea sa sexuală.

Astfel, după plecarea "grupului tânăr", aşa cum însuşi inculpatul SM i-a denumit, cei trei inculpaţi, după ce au lovit partea vătămată întrucât aceasta continua să se opună, au întreţinut succesiv fiecare raporturi sexuale cu aceasta, ajutându-se reciproc prin imobilizarea mâinilor şi picioarelor victimei. Ulterior, după ce toţi cei trei inculpaţi au violat-o, nu i-au permis părţii vătămate să plece acasă, reţinând-o închisă în camera în care s-a consumat violul încă aproximativ 2 ore, timp în care au încercat să o convingă să nu anunţe organele de poliţie, ameninţând-o că o omoară şi îi dau foc. De asemenea, inculpatul SM a ameninţat partea vătămată cu acte de violenţă dacă aceasta va povesti ceva concubinei inculpatului.

În jurul orei 0500 inculpatul CV, în încercarea sa de a o face pe partea vătămată „să tacă", cunoscând şi totodată profitând de faptul că aceasta mai întreţine uneori relaţii sexuale contra unor foloase materiale, a plecat cu ea către domiciliul său, ceilalţi doi inculpaţi rămânând în continuare la domiciliul

272

inculpatului CV. Astfel, când au ajuns în dreptul magazinului „La G", inculpatul CV a mers până la locuinţa sa, situată la circa 200 de metri distanţă, de unde a luat o sticlă de suc de 2 l şi două perechi de chiloţi, bunuri pe care i-a dat părţii vătămate,întrucât aceasta nu mai avea lenjerie intimă ,deoarece îi fusese anterior ruptă şi apoi aruncată în sobă de către inculpaţi.

Ulterior, cei doi au plecat împreună către magazinul SC B SRL, situat la circa 100 m distanţă , magazin ce încă nu se deschisese, însă inculpatul CV a strigat la poartă şi a venit martorul BI, care a deschis şi i-a servit cu cafea şi bere, plătite de inculpat. Totodată, acesta i-a mai cumpărat părţii vătămate un bidon cu bere ,după care s-au despărţit.

În drumul spre casă, în jurul orei 0700, inculpatul CV s-a întâlnit cu inculpatul SM, pe care îl lăsase la domiciliul inculpatului CV.

În faza de urmărire penală s-a dispus şi efectuarea unei constatări medico-legale asupra părţii vătămate, în vederea constatării urmărilor acţiunilor violente la care a fost supusă. Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. *** din 13.02.2013 întocmit de SJML Vâlcea, partea vătămată a prezentat leziuni traumatice ce necesită 1-2 zile de îngrijiri medicale, s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, posibil comprimare cu degetele şi pot data din 11.02.2013. De asemenea, în conţinutul vaginal s-au pus în evidenţă capete de spermatozoizi, ce atestă efectuarea unui act sexual intravaginal complet cu ejaculare, ce poate data din 11 februarie 2013.

Fiind audiaţi în cauză, în faza de urmărire penală, inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor de care sunt învinuiţi, confirmând doar prezenţa părţii vătămate în locuinţa inculpatului CV şi întreţinerea de raporturi sexuale consimţite cu ceilalţi tineri, cu excepţia inculpatului CV, care a precizat că nu ştie nimic ce s-a întâmplat la el în casă. Versiunile oferite de cei trei inculpaţi relativ la succedarea evenimentului nu s-au conjugat nici cel puţin minimal, declaraţiile acestora fiind contradictorii.

Dintre cei trei inculpaţi, doar inculpatul CV a recunoscut iniţial că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, însă de comun acord, după care a revenit asupra declaraţiei, precizând că doar a intenţionat, însă, din motive fiziologice nu a mai întreţinut niciun raport sexual cu aceasta.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul SN, prima instanţă a constatat, că, iniţial, acesta a precizat că în noaptea respectivă a stat în beciul locuinţei inculpatului CV şi nici măcar n-a văzut-o

273

pe partea vătămată. Ulterior, a revenit asupra declaraţiei, confirmând faptul că, în momentul în care martorii SG, DAI, ITC, DG şi DBC au plecat, partea vătămată a vrut să-i însoţească însă ceilalţi doi inculpaţi s-au opus, nepermiţându-i acest lucru, apoi au început să o agreseze atât fizic, cât şi verbal pentru a o constrânge să întreţină relaţii sexuale şi cu ei. Mai mult, inculpatul CV a ameninţat partea vătămată cu un briceag, spunând că-i taie gâtul „chiar dacă ar fi să facă puşcărie toată viaţa".

În faza de judecată, inculpaţii şi-au nuanţat declaraţiile, negând în continuare în totalitate comiterea faptelor, cu menţiunea că inculpatul CV a arătat că niciunul din inculpaţi nu a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, iar inculpatul SM a arătat că partea vătămată a rămas de bunăvoie în locuinţa inculpatului CV, dar fără ca inculpaţii să poată explica existenţa contradicţiilor dintre declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cele din faza de judecată.

Instanţa de fond a constatat, că potrivit art.103 alin. 1) Cod proc. penală, probele nu au o valoarea mai dinainte stabilită prin lege şi sunt dispuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; alin.2) al aceluiaşi text legal precizează că în luarea deciziei existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Evaluând toate probele administrate în cauză, instanţa de fond a avut convingerea că acuzaţia a fost dovedită de orice îndoială rezonabilă, aşa cum reiese din următoarele :

- un prim moment al activităţii infracţionale desfăşurate de inculpaţi este cel în care din locuinţa inculpatului CV a plecat „grupul tânăr” , aşa cum a fost denumit de chiar inculpatul SM, respectiv martorii SG, DAI, ITC, DG şi DBC.

Cu această ocazie, prima instanţă a reţinut, ca probat, faptul că partea vătămată şi-a exprimat în mod explicit dorinţa de a merge cu sus-numiţii, moment în care inculpaţii CV şi CV au prins partea vătămată de mâini şi nu i-au permis să plece cu martorii mai sus amintiţi, spunându-i părţii vătămate că „mai au treabă cu ea”. (conform declaraţiei martorului DAI.

Astfel, a constatat prima instanţă, cu ocazia audierii martorul SG a arătat următoarele: „..eu mă aflam în faţa locuinţei, MEL încerca să se ridice din pat , pentru a se îmbrăca şi a pleca cu mine, însă CV şi CV nu o lăsau şi îi spuneau că ea nu pleacă. Auzind că MEL ţipa şi dorea să plece cu mine, după ce

274

făcusem câţiva paşi de lângă uşă, m-am întors pentru a o lua pe MEL, însă nu a mai putut deschide uşa. Am forţat-o, nu am putut să deschid uşa însă nu am văzut dacă ţinea cineva de uşă sau au pus zăvorul. În prezenţa lui ITC şi DAI l-am sunat de pe telefonul meu mobil pe CV şi i-am spus să o lase pe MEL să plece, minţind că am văzut poliţia pe stradă”.

Din declaraţiile martorului DAI rezultă următoarele: „..MEL se afla în patul din prima încăpere, dezbrăcată complet, iar când noi am trecut din camera cu televizor în camera în care se afla ea, ne-a spus <aşteptaţi –mă, că vreau să merg şi eu acasă>. CV, împreună cu CV(V) s-au dus şi a prins-o de mâini pentru a nu o lăsa să se îmbrace să plece cu noi.”

Fiind audiat, martorul ITC a declarat următoarele: „..MEL a spus să stăm, că merge şi ea cu noi acasă, să nu o lăsăm acolo. Noi ne aflam în pragul uşii, ne încălţam şi am auzit când CV şi CV au spus că ea nu pleacă şi o ţineau să nu se poată îmbrăca. Când am vrut să plecăm SG i-a spus lui CV şi CV să-i dea drumul L., să nu facă sex cu ea cu forţa, întrucât sunt beţi şi pot face probleme. CV a spus că el nu îi dă drumul până nu face şi el sex cu ea. Noi am plecat, am ajuns la poartă, iar SG s-a întors la uşă şi a găsit-o închisă. A strigat la cei care rămăseseră în casă şi le-a spus să îi dea drumul L că vor face puşcărie..Eu i-am spus lui G să îi sune pe cei trei, respectiv CV, să-i spună să o lase pe L , V nu a vrut, iar eu l-am pus pe S să mintă că pe stradă este poliţia cu soţul L şi o caută. Cu toate acestea, V a spus că nu îi dă drumul L”.

Cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, inculpatul SM, în prezenţa apărătorului ales, a arătat următoarele: „.. văzându-i că pleacă, MEL i-a spus lui SGsă o aştepte că merge şi ea. CV şi CV s-au opus şi nu au lăsat-o să plece, spunându-i că nu pleacă până nu face sex şi cu ei. Am auzit-o pe L. când le-a spus celor doi că nu vrea să facă sex cu ei şi le-a cerut să o lase să plece, însă aceştia au refuzat”.

Instanţa de fond a apreciat că aceste declaraţii se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, dar şi cu listingul convorbirilor purtate de inculpaţi, din care rezultă că inculpatul CV a avut două convorbiri telefonice cu martorul SG, în data de 12.02.2013, la orele 0001 şi 0004.

Este adevărat, a arătat instanţa de fond, că în faza de judecată martorii sus-menţionaţi şi inculpatul SM au revenit asupra declaraţiilor iniţiale, fără o justificare veridică, însă este evident că aceste reveniri au fost făcute cu intenţia de a împiedica tragerea la răspundere penală a inculpaţilor.

275

Mai mult, declaraţiile mai sus expuse concordă cu declaraţiile date olograf de martori şi de inculpatul SM, declaraţii date din memorie şi care se coroborează totodată, aşa cum s-a arătat mai sus.

- A doua fază a activităţii infracţionale, în opinia instanţei de fond, constă în violul propriu-zis, în speţă raporturile sexuale pe care cei trei inculpaţi le-au avut cu partea vătămată, prin constrângere.

Existenţa raporturilor sexuale a fost dovedită prin declaraţiile părţii vătămate, care se coroborează cu declaraţiile martorilor, precum şi cu declaraţiile inculpatului CV.

Astfel, cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, inculpatul CV a recunoscut întreţinerea raporturilor sexuale cu partea vătămată: „.. precizez că atunci când m-am întors la domiciliul lui V aceasta făcea sex cu L, era de faţă SM care făcuse sex cu L înaintea lui V .. A terminat V la scurt timp am făcut şi eu sex cu ea şi văzând că pe durata partidei m-a cam respins în sensul că nu prea mai voia m-am hotărât ca după ce terminăm să plecăm..”

De asemenea, audiat în faza de urmărire penală, în prezenţa apărătorului, inculpatul CV a declarat că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, la iniţiativa acesteia. Cu această ocazie inculpatul şi-a nuanţat declaraţia cu privire la coinculpaţi.

Cu ocazia audierii în faza de judecată, inculpatul CV a revenit asupra declaraţiilor iniţiale arătând că niciunul dintre inculpaţi nu a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, dar fără a putea explica aceste contradicţii dintre declaraţii.

Conform principiului enunţat de art. 103 Cod proc.penală, instanţa, la stabilirea adevărului, va lua în considerare declaraţiile inculpatului CV din faza de urmărire penală, întrucât acestea se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, aşa cum s-a arătat mai sus, iar pe de altă parte, retractarea acestor declaraţii a fost făcută în mod evident pro causa, pentru a îngreuna tragerea la răspundere penală a inculpaţilor.

Raporturile sexuale au fost realizate de inculpaţi prin constrângerea părţii vătămate, aspect ce rezultă din faptul că partea vătămată a fost împiedicată prin forţă să părăsească locuinţa inculpatului CV.

Mai mult, înainte de acest moment, partea vătămată îşi manifestase în mod explicit refuzul de a întreţine relaţii sexuale cu inculpaţii CV şi CV.

276

Acest aspect, a constatat instanţa de fond, rezultă din declaraţiile martorului ITC („..CV şi CV veneau mereu peste noi şi ne spuneau să terminăm că urmează ei, iar MEL spunea <plecaţi, măi, alcooliştilor că nu vreau să fac sex cu voi>, iar cei doi erau vizibil supăraţi”), precum şi din declaraţiile concordante ale martorilor SG şi DAI.

De asemenea, potrivit raportului de constatare medico-legală nr. *** întocmit de SJML Vâlcea, partea vătămată a prezentat leziuni traumatice ce au necesitat 1-2 zile de îngrijiri medicale, s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, posibil comprimare cu degetele şi pot data din 11.02.2013.

Este adevărat, a menţionat instanţa de fond, că din raportul de expertiză genetică judiciară rezultă că în secreţia vaginală a părţii vătămate nu se regăsesc caracterele genetice din profilele AND cromozomiale Y de referinţă ale inculpaţilor, însă acest mijoc de probă nu este unul absolut, care să excludă comiterea faptei, aşa cum s-a susţinut în apărare, ţinând cont în special de împrejurarea că recoltarea din conţinutul vaginal s-a făcut în data de 13.02.2013 , în timp ce violul a fost comis în cursul nopţii de 11/12.02.2013.

-O ultimă etapă a activităţii infracţionale din cauză este cea ulterioră consumării infracţiunii de viol, când inculpaţii nu i-au permis părţii vătămate să plece acasă, reţinând-o închisă aproximativ 2 ore după ce s-a consumat violul, în încercarea de o convinge să nu anunţe organele de poliţie, partea vătămată fiind ameninţată de către inculpaţi.

Starea de fapt mai sus menţionată s-a probat prin declaraţiile părţii vătămate, care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului CV , în care arată că a plecat din locuinţa inculpatului CV în jurul orei 0500 , în locuinţă rămânând şi inculpatul SM, precum şi cu declaraţia martorului Bărbulescu Ilie, din care rezultă că în data de 12.02.2013, în jurul orei 0600

dimineaţa, a fost strigat de inculpatul CV, acesta fiind împreună cu partea vătămată.

În aceste condiţii, a arătat instanţa de fond, nu poate avea valoare probatorie declaraţia concubinei inculpatului SM, martora MM, care a arătat că inculpatul a ajuns la domiciliul comun în jurul orei 0100 , această declaraţie fiind în mod evident subiectivă şi dată pro causa, pentru a îngreuna tragerea la răspundere penală a concubinului său.

Instanţa de fond a constatat, că faţă de modul de acţionare, prin violenţă şi ameninţare asupra victimei, căreia i s-a înfrânt voinţa şi puterea de a se deplasa în mod liber, situaţie

277

ce a durat câteva ore, inculpaţii au comis şi infracţiunea de lipsire în mod illegal, neputându-se susţine că această latură a activităţii lor intră în conţinutul infracţiunii de viol, deoarece în condiţiile date are o individualitate bine conturată şi prezintă toate elementele infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, instanţa de fond a reţinut, că în data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal (Legea nr.286/2009), iar potrivit art.5 din acest cod „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

Făcând aplicarea acestui text de lege, instanţa de fond a reţinut, că dispoziţiile art. 197 alin.1) şi alin.2) Cod penal se regăsesc în prezent în dispoziţiile art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou alin.1) Cod penal vechi , iar în privinţa infracţiunii de libertate se constată că aceasta este incriminată prin dispoziţiile art.205 alin.1) Noul Cod penal , dispoziţiile legale mai favorabile fiind cele din noua legislaţie penală, prin prisma limitelor de pedeapsă , mult reduse faţă de vechiul Cod penal cu privire la cele două infracţiuni.

Prin urmare, în baza art.386 Noul Cod proc.penală, s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, din infracţiunile prevăzute de art.197 alin.1 şi alin.2) Cod penal anterior şi art.189 alin.1) şi alin.2) Cod penal anterior ,cu aplicarea art.33 lit.a) din acelaşi cod, în infracţiunile prevăzute de art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) Cod penal nou,art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) din Noul Cod penal, cu aplicarea art.38 alin.1) şi art.5 din Noul Cod penal.

S-a reţinut, că în cazul infracţiunii de lipsire de libertate este incidentă circumstanţa agravantă reală constând în săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art.77 lit.a) din Noul Cod penal.

Întrucât inculpaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru niciuna din infracţiunile sus –menţionate, în speţă sunt aplicabile prevederile art.38 alin.1) din Noul Cod penal referitoare la concursul real de infracţiuni.

În drept , a apreciat instanţa de fond, faptele inculpaţilor CV, CV şi SM care în cursul nopţii de 11/12.02.2013 au întreţinut succesiv raporturi sexuale prin constrângere cu partea vătămată MEL, ajutându-se reciproc prin imobilizarea victimei, după care au lipsit-o de libertate, nepermiţându-i să plece acasă, reţinând-o închisă în camera în care s-a consumat violul încă aproximativ 2 ore, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de viol în formă agravantă, faptă prevăzută şi

278

pedepsită de art.218 alin.1) şi alin.3) lit.f) Cod penal nou şi lipsire de libertate în mod ilegal, faptă prevăzută şi pedepsită de art.205 alin.1) Cod penal nou, cu aplicarea art.77 lit.a) Cod penal nou, cu aplicarea art.38 alin.1) şi art.5 din Noul Cod penal.

Întrunite fiind, aşadar, condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpaţilor, instanţa de fond a apreciat, că se impune pronunţarea unei soluţii de condamnare, respectiv aplicarea unei pedepse privative de libertate .

La individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 Noul C.pen., respectiv gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, rezultate din împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunii, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal (inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor), nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a inculpaţilor, precum şi împrejurarea că inculpaţii sunt cunoscuţi cu antecedente penale.

Ca atare, instanţa de fond a apreciat că aplicarea unor pedepse de 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, şi de 1 an închisoare, pentru infracţiunea de lipsire de libertate, corespunde principiului justei individualizări a pedepsei, prin prisma regulilor sus-enunţate.

În baza art.38 alin.1), art.39 alin.1) lit.b ) din Noul Cod penal, s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de patru luni închisoare, urmând ca în final inculpaţii să execute pedeapsa de 5 ani şi patru luni închisoare.

S-au aplicat inculpaţilor dispoziţiile art.60 Cod penal nou, iar în temeiul art.72 din Noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpaţilor durata reţinerii şi a arestului preventiv, din perioada 14.02.2013-19.02.2013.

În privinţa laturii civile, instanţa de fond a constatat, că partea vătămată MEL s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 10.000 de lei, cu titlu de daune morale, iar cererea sa este întemeiată.

S-a arătat că este incontestabil că fapta inculpaţilor a adus atingere integrităţii morale şi psihoafective a părţii vătămate, aceasta fiind nevoită să suporte nu numai abuzul sexual, dar şi ruşinea cu ocazia discuţiilor, precum şi a audierilor efectuate în cauză.

279

S-a mai reţinut că fapta s-a desfăşurat într-o comunitate restrânsă, unde lucrurile de acest gen apar ca excepţii şi sunt percepute şi analizate ca atare, poziţia părţii vătămate în societate putând fi afectată în viitor de acest eveniment.

Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa de fond a apreciat că acestea reprezintă consecinţe de natură nepatrimonială, cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând in atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs in afara unui cadru contractual.

În speţă, a constatat instanţa de fond, este indiscutabil că părţii vătămate i-ai fost produse asemenea consecinţe, ţinând cont de faptul că infracţiunea de viol reprezintă forma cea mai gravă de încălcare a libertăţii sexuale a persoanei, dar şi împrejurările concrete ale cauzei, fapta fiind comisă de trei persoane, pe o durată lungă de timp, având o rezonanţă deosebită în comunitatea unde locuiesc atât inculpaţii cât şi partea vătămată.

Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce diferă de la persoana la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. De aceea, nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Având în vedere cele mai sus expuse, instanţa de fond a admis solicitarea părţii vătămate.

Totodată, în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr.76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii CV, CV şi SM, în termen legal, care au criticat sentinţa sub aspectul greşitei condamnări, atât pentru infracţiunile de viol, cât şi pentru cea de lipsire de liberate, precum şi sub aspectul obligării inculpaţilor la plata daunelor morale către partea civilă.

Cu privire la condamnarea inculpaţilor, inculpaţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, precum şi interpretarea eronată a probelor administrate în cauză, care nu conduc la concluzia că inculpaţii au săvârşit infracţiunile imputate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, impunându-se achitarea lor în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a Cod de procedură penală.

280

În motivele de apel, inculpaţii au arătat în esenţă că partea vătămată ar fi formulat plângerea penală pentru infracţiunea de viol doar la insistenţele soţului, inventând faptele pentru a se justifica faţă de acesta, iar acest aspect rezultă atât din propriile-i declaraţii, cât şi din cele ale soţului său, martorul MO.

Chiar din declaraţiile sale, confirmate de cele ale martorului BI, rezultă că persoana vătămată nu a fost constrânsă să facă nimic din ceea ce nu voia, fiind exclusă ipoteza prezentată de aceasta, mai ales că din certificatul medico - legal eliberat acesteia rezultă că leziunile nu sunt specifice pentru viol, iar conform raportului de expertiză genetică întocmit în cursul judecăţii, în secreţia vaginală recoltată de la persoana vătămată nu s-au regăsit caracterele genetice din profilele specifice cromozomiale Y provenind de la cei trei inculpaţi.

În mod eronat prima instanţă nu a dat eficienţă juridică expertizei genetice, motivarea sa fiind contrazisă şi de concluziile certificatului medico - legal referitor la prezenţa spermatozoizilor, iar aceste mijloace de probă sunt singurele neechivoce şi contrazic în mod categoric susţinerile persoanei vătămate privind exercitarea constrângerii prin violenţă, precum şi întreţinerea de către inculpaţi a raporturilor sexuale complete cu aceasta, astfel că infracţiunea de viol nu există.

Mai arată inculpaţii că nici infracţiunea de lipsire de liberate nu există, în raport de comportamentul persoanei vătămate ulterior presupuselor fapte, de contradicţiile din declaraţiile acesteia, respectiv de declaraţiile tuturor martorilor, în sensul consimţământului persoanei vătămate de a rămâne în acea locuinţă.

Sub aspectul laturii civile, inculpaţii au arătat că instanţa de fond, cu încălcarea disp. art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, a dat o interpretare eronată probelor administrate în cauză, modul de soluţionare a laturii penale influenţând în mod direct şi soluţia pe latură civilă.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate de inculpaţi, precum şi din oficiu, conform art. 417 şi următoarele Cod de procedură penală, Curtea constată că acesta este legală şi temeinică, iar apelurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele motive:

În primul rând, Curtea constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală cu privire la toate faptele deduse judecăţii, deoarece faptele sesizate există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de către inculpaţi, iar această concluzie se desprinde, dincolo de orice

281

îndoială rezonabilă, din ansamblul probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii.

Astfel, cum detaliat s-a expus şi în sentinţa apelată, conform martorilor SG, DAI şi ITC, care au fost prezenţi la locuinţa inculpatului CV, în noaptea de 11/12.02.2013, după ce iniţial victima MEL a întreţinut pe rând raporturi sexuale de bună voie cu DG, DBC, SG şi ITC, aceasta a refuzat să întreţină astfel de raporturi şi cu inculpaţii, pe motiv că erau mai în vârstă. Potrivit martorilor, care confirmă declaraţiile persoanei vătămate, ei au plecat de la locuinţa inculpatului VC, însă persoana vătămată nu a fost lăsată să plece, fiind ţinută fără voia ei în continuare în locuinţă, în scopul de a întreţine relaţii sexuale cu inculpaţii, care au ţinut-o să nu se poată îmbrăca şi să nu poată părăsi locuinţa.

Declaraţiile martorilor, în sensul că SG a şi insistat ca inculpaţii să o lase pe persoana vătămată să plece, scop în care l-a şi apelat telefonic pe CV, după ce plecaseră de la casa acestuia, se coroborează şi cu listingul convorbitorilor telefonice depus la dosar, din care rezultă că puţin după miezul nopţii respective martorul SG a vorbit de două ori la telefon cu inculpatul în cauză.

Revenirea în timpul judecăţii asupra declaraţiilor anterioare făcută de către martorii oculari (cu excepţia martorului ITC, care a arătat şi în faţa instanţei că menţine declaraţiile anterioare, date în cursul urmăririi penale, întrucât reflectă adevărul), care au susţinut ulterior că, de fapt, persoana vătămată MEL ar fi rămas după plecarea martorilor de bună-voie în locuinţa inculpatului CV, nefiind ţinută cu forţa în această locuinţă pentru a întreţine relaţii sexuale şi cu inculpaţii, reprezintă aspecte pe care Curtea nu le poate reţine ca fiind declaraţii favorabile inculpaţilor, cum se invocă în motivele de apel.

Astfel, în primul rând se observă că martorii SG şi DAI, deşi au relatat în faţa instanţei alte aspecte decât în faza urmăririi penale, au precizat la începutul audierii de către judecătorul fondului că îşi menţin declaraţiile date în cauză în faza de urmărire penală.

În al doilea rând, revenirea asupra celor declarate, în mod repetat, în faza urmăririi penale nu a fost justificată de către martori de o manieră rezonabilă şi credibilă, astfel încât să conducă la concluzia că cele afirmate iniţial ar fi fost contrare adevărului.

Curtea observă că prima instanţă a analizat în mod judicios toate probele administrate în cauză, inclusiv pe cele

282

administrate în faţa sa, reţinând în mod corect situaţia de fapt în urma coroborării acestora, nefiind fondată critica apelanţilor inculpaţi referitoare la interpretarea eronată a probelor.

Contrar celor susţinute de inculpaţi, declaraţiile părţii vătămate, precum şi declaraţiile martorului BI nu conduc la concluzia nevinovăţiei inculpaţilor. Faptul că după săvârşirea faptelor şi plecarea părţii vătămate din locuinţa inculpatului CV, aceasta a fost însoţită de inculpatul CV, cei doi oprindu-se pentru a servi cafea la barul martorului BI în jurul orele 06:30 dimineaţa, iar, potrivit declaraţiei acestui martor, partea vătămată părea a se purta normal, nu exclud săvârşirea faptelor în modalitatea expusă de partea vătămată şi de martorii SG, DAI şi ITC, ale căror declaraţii se coroborează pe aspectele esenţiale pentru stabilirea adevărului.

În plus, deşi inculpaţii invocă în apărare şi faptul că partea vătămată nu a sesizat infracţiunile de viol şi lipsire de libertate imediat după comiterea lor, respectiv faptul că ar exista neconcordanţe între declaraţiile succesive ale acesteia, Curtea observă că există multiple contradicţii atât între declaraţiile celor trei inculpaţi, cât şi între susţinerile succesive ale fiecărui inculpat în parte, referitor la faptele de care aceştia au fost acuzaţi şi la împrejurările şi aspectele esenţiale în cauză.

Astfel, conform inculpatului CV, persoană vătămată nu a întreţinut relaţii sexuale cu niciunul dintre inculpaţi şi a părăsit locuinţa în noaptea respectivă, în jurul orelor 00:30, în acelaşi timp cu martorii, fără a fi împiedicată în vreun fel de inculpaţi să plece.

Însă, potrivit declaraţiilor inculpatului CV din cursul urmăririi penale, în noaptea respectivă toţi cei trei inculpaţi au întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, după cum persoanele aflate în domiciliul inculpatului CV au plecat pe rând, rămânând în locuinţă, la un moment dat, doar inculpaţii şi persoana vătămată.

În declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul CV a arătat, contrar celor susţinute anterior, că nici el, nici ceilalţi inculpaţi nu ar fi întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, precizând totodată, faţă de cele declarate în cursul urmăririi penale, că „..nu îmi explic de ce în acea declaraţie am arătat că am făcut sex cu partea vătămată (...) nu îmi explic motivul pentru care în cursul urmării penale am dat declaraţii că partea vătămată a întreţinut relaţii sexuale”.

Cât priveşte declaraţiile inculpatului SM, acesta a declarat iniţial că a fost doar în beciul locuinţei lui CV în noaptea

283

respectivă, până la orele 23.30, fără a intra efectiv şi în casă şi fără a observa ce se întâmplă şi ce persoane sunt prezente acolo.

Însă, ulterior, tot în cursul urmăririi penale, acelaşi inculpat a relatat cu totul alte aspecte, şi anume: el a intrat efectiv în locuința respectivă, unde şi a văzut-o pe persoana vătămată întreţinând relaţii sexuale cu o persoană, în timp ce în camera alăturată erau martorii şi inculpatul CV, după care persoana vătămată a întreţinut relaţii sexuale şi cu martorii; la plecarea acestora din urmă, în jurul orelor 00:30, inculpaţii CV şi CV nu au lăsat-o să plece şi pe partea vătămată, trăgând-o de mâini şi ţinând-o fără voia ei, lovind-o cu pumnii şi cu un făcăleţ, inculpatul CV ameninţând-o şi cu un briceag, pentru ca partea vătămată să întreţină cu ei relaţii sexuale.

În faţa primei instanţe, deşi a arătat că îşi menţine declaraţiile date în cauză, inculpatul SM a relatat aspecte contradictorii celor precizate anterior, astfel: a negat că a întreţinut relaţii sexuale cu persoana vătămată, precum şi faptul că părţii vătămate i-a fost cerut acest lucru şi de către ceilalţi doi inculpaţi, arătând că după plecarea martorilor persoana vătămată ar fi rămas de bună - voie în locuinţa inculpatului CV, fiind lovită doar de CV peste picior, ca urmare a comiterii unui furt faţă de acesta.

Modificarea declaraţiilor de către inculpat nu are nicio justificare, acesta arătând că „..nu îmi explic de ce în acea declaraţie am relatat în sens contrar. (...) nu îmi explic contradicţiile dintre prezenta declaraţie şi acea declaraţie. Consider că au fost consemnate în mod greşit declaraţiile date de mine”.

Deşi apărarea inculpaţilor, conform celor sus arătate, vizează în principal conduita persoanei vătămate după ce a plecat de la locuinţa inculpatului CV, precum şi contradicţiile dintre diferitele declaraţii date pe parcursul procesului penal de persoana vătămată, respectiv aspectele desprinse din actele medico - legale întocmite în cauză, Curtea constată că, în ceea ce priveşte poziţia şi declaraţiile părţii vătămate, nu trebuie pierdută din vedere situaţia deosebită în care se află o persoană de sex feminin, victimă a infracţiunilor de lipsire de libertate şi de viol, lipsa de reacţie imediată a unei astfel de persoane (prin neformularea încă de la primul moment a unei plângeri penale ori prin încercarea de a ascunde cele întâmplate, chiar faţă de persoanele apropiate) fiind de multe ori consecinţa stării victimei după săvârşirea faptelor şi a temerii cu privire la reacţia publicului, inclusiv a sentimentului de ruşine faţă de o astfel de reacţie.

284

Faptul că, aşa cum rezultă în prezenta cauză din ansamblul materialului probator, victima întreţinea uneori relaţii sexuale cu diverse persoane, contra unor sume de bani sau a altor bunuri, uneori chiar cu ştirea sau la solicitarea propriului soţ, nu exclude o astfel de reacţie din partea victimei unor infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale. O atare conduită a victimei, chiar dacă poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, nu poate, de altfel, justifica nici determinarea victimei la întreţinerea de relaţii sexuale împotriva propriei voinţe, prin constrângere.

Cât priveşte faptul că, potrivit certificatului medico- legal emis la 13.02.2013 şi raportului de expertiză medico- legală genetică, existau spermatozoizi în conţinutul vaginal al persoanei vătămate, dar cu toate acestea nu s-au găsit caracterele genetice din profilele ADN aparţinând celor trei inculpaţi, Curtea reţine că aceste probe nu exclud, astfel cum inculpaţii au invocat, întreţinerea de către aceştia a raporturilor sexuale cu persoana vătămată.

Sub acest aspect, nu este de neglijat faptul că în noaptea respectivă, potrivit probatoriului administrat, persoana vătămată a întreţinut în mod consimţit raporturi sexuale şi cu multe alte persoane, ceea ce a putut conduce la crearea unui amestec de materiale genetice.

De altfel, este evident că proba medico – legală genetică nu poate oferi o concluzie incontestabilă în prezenta cauză, dovadă fiind şi menţiunea din concluziile raportului, în sensul că la analiza genetică a materialului biologic reprezentând secreţia vaginală recoltată de la victimă la data de 13.02.2013, s-a pus în evidenţă un profil ADN mixt, ce ar proveni din amestecul de material genetic de la un bărbat necunoscut şi de la o persoană de sex feminin. Or, această menţiune este contrazisă de ansamblul probator, deoarece atât din declaraţiile persoanei vătămate, cât şi din cele ale inculpaţilor reţinute de instanţă, respectiv din cele ale martorilor, rezultă în mod clar că în noaptea de 11/12.02.2013 persoana vătămată a întreţinut raporturi sexuale atât cu cei trei inculpaţi, cât şi cu martorii SG, DAI, ITC, DG şi DBC, iar nu cu un singur bărbat.

Analizând, aşadar, în concret declaraţiile părţilor şi ale martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei, precum şi toate concluziile expuse în actele medico-legale întocmite în cauză, Curtea constată că, într-adevăr, săvârşirea faptelor în împrejurările expuse în actul de sesizare şi reţinute de judecătorul fondului este probată, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

285

În consecinţă, în mod corect judecătorul fondului a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală.

Sub aspectul sancţiunilor aplicate, se observă că pedepsele pentru infracţiunea de viol, de 5 ani închisoare în cazul fiecărui inculpat, au fost stabilite în cuantumul minim prevăzut de lege, în raport de criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte pedepsele de 1 an închisoare aplicate pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, astfel încât şi pedeapsa rezultantă reprezintă minimul prevăzut de lege pentru cele două infracţiuni concurente, neputându-se justifica reducerea cuantumului său. De altfel, atât cuantumul, cât şi modalitatea de executare au fost corect stabilite de judecătorul fondului, în raport de dispoziţiile legale aplicabile şi de aspectele de fapt analizate în cadrul sentinţei apelate.

Deşi inculpaţii au criticat şi modalitatea de soluţionare a laturii civile, arătând că în mod greşit s-a dispus obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale solicitate, ca efect al soluţiei pe latura penală, Curtea constată că este nefondată critica apelanţilor – inculpaţi formulată sub aspectul laturii civile.

Părţii civile i-a fost acordată suma de 10.000 lei reprezentând daune morale, sumă ce a fost în mod corect stabilită, în raport de circumstanţele concrete în care au fost săvârşite faptele deduse judecăţii, expuse în cadrul hotărârii atacate, respectiv de faptul că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în cazul fiecăruia dintre cei trei inculpaţi, care trebuie să suporte în solidar reparaţia patrimonială cuvenită victimei ca urmare a faptelor lor.

Pentru toate aceste considerente, nefiind identificate din oficiu aspecte de nelegalitate ori netemeinicie referitoare la sentinţa atacată, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi, pe care, în baza art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală, îi va obliga la câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

7. Cameră preliminară

Judecătorul fondului, pronunţând încheierea prin care a constatat neregularitatea rechizitoriului, ar fi trebuit să comunice procurorului în ce constau deficienţele şi neregularităţile identificate în rechizitoriu.

286

Conţinutul rechizitoriului este indicat în art. 328 Cod de procedură penală, iar în speţă aceste prevederi legale au fost respectate cu stricteţe de D.I.I.C.O.T.

(Încheierea penală nr. 6/C/CC/CP/22 ianuarie 2015)

Prin încheierea din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vâlcea, s-a dispus:

„Admite, în parte, excepţiile invocate de inculpaţii JCM, TMA,BAI, BPC,CI, CC, VIA şi MOI.

Constată neregularitatea rechizitoriului nr. 110D/P/2006 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,Biroul Teritorial Vâlcea.

Respinge excepţiile şi cererile formulate de inculpaţii JCM, TMA,BAI, BPC,CI, CC, VIA şi MOI privind nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Dispune comunicarea prezentei încheieri Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,Biroul Teritorial Vâlcea în vederea remedierii neregularităţilor constatate în actul de sesizare în termenul prevăzut de art. 345 alin.3 Cod pr.penală, procurorul urmând a comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vâlcea a reţinut:

„Prin rechizitoriul nr. 110D/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,Biroul Teritorial Vâlcea s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor :

- CRV, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

- TMA, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu

287

aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal

-CI, pentru comiterea infr.de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003 şi art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-BPC, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-BAI, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

- BCC, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-RDM, pentru comiterea infr. prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 42 alin. 1, 3 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 43 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, art. 48 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-EC , pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal

-MOI, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic.

288

art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-VIA, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-Ţîrlea Bogdan Gheorghe, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-TVI, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-CC, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-AAM, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-OCC, pentru comiterea infr. prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 23 din legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a, b Cod penal;

-ICG, pentru comiterea infr. prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal;

-SSO , pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal

289

cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal, prin Rechizitoriul din data de 905.01.2009, dosar nr.110/D/P/2006 şi

-YFAHAL, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

-JCM, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal;

- MCM , pentru comiterea infr. prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal si art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a, b Cod penal

-MMC, pentru comiterea infr. prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, fiecare cu aplic. art. 99 şi urm. Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal

-RTV, pentru comiterea infr. prev de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 42 alin. 1, 3 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 43 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 48 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 208 alin. 1 comb. cu art. 209 alin. 4 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a, b Cod penal.

În actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că în jurul inculpaţilor BPC şi CRV s-a creat un grup organizat ai căror membrii comiteau fraude informatice, asociate fie înşelăciunii , fie efectuării de transferuri neautorizate de fonduri băneşti din conturi bancare , comise în dauna unor cetăţeni şi societăţi străine , urmate de repatrierea şi ridicarea sumelor obţinute ilicit .

S-a stabilit că autorii postează anunţuri de vânzare a unor bunuri pe care în realitate nu le deţin, apelând la site-uri specializate în comerţ electronic (eBay.com, Equine.com, Craigslist.com, gunsamerica.com ). De regulă accesul la aceste site-uri se face prin conectare folosind datele de identificare ale altor persoane (user), inclusiv date ale cărţilor de credit aparţinând acestora (cărţi).

290

Aceste informaţii sunt obţinute prin lansarea prin internet de mesaje nedorite către un număr nedefinit de destinatari (mesaje spam) şi determinarea unora dintre aceştia să dezvăluie expeditorului date personale (metoda phishing). De exemplu, sub pretextul actualizării bazelor de date ale unor instituţii, de regulă bancare, victima este îndrumată prin mesajul spam să trimită informaţii personale către o adresă de e-mail care în realitate este controlată de autorul phishingului.

Datele astfel obţinute sunt folosite pentru înscrierea neautorizată, cu identitatea persoanei respective, pe site-urile de comerţ on-line. Acest mod de operare urmăreşte atât ascunderea propriei identităţi, cât şi câştigarea încrederii victimelor - cetăţeni străini, cărora li se induce falsa impresie cu privire la identitatea fizică şi electronică a persoanei cu care încheie acordul.

Ulterior autorii postează anunţuri de vânzare a unor bunuri pe care în realitate nu le deţin şi determină victimele să achiziţioneze bunurile şi să efectueze plata preţului fie prin sisteme de transfer rapid de bani (Western Union, Money Gram), fie prin depuneri în conturi bancare, pe nume fictive de beneficiari. Aceste identităţi fictive sunt folosite de membrii grupării, deplasaţi în străinătate în scopul ridicării sumelor transferate de victime.

Ulterior sumele rezultate din aceste activităţi sunt trimise în ţară prin servicii de transfer rapid de bani (Western Union, Money Gram), de această dată folosindu-se o identitate fictivă a expeditorului şi una reală a beneficiarului, care au acelaşi nume, urmărindu-se crearea unei false impresii cu privire la o legătură familială. Beneficiarii sunt cetăţeni români recrutaţi de către autorii ce astfel încearcă să-şi protejeze anonimatul şi să se sustragă de la tragerea la răspundere penală. Alte modalităţi de repatriere a banilor sunt depunerea în conturi bancare ori apelarea la serviciile unor transportatori auto.

Prin aceste modalităţi se încearcă crearea unui circuit al banilor proveniţi din faptele ilicite, care să ascundă adevărata destinaţie a sumelor şi identitatea reală a autorilor. Prin urmare, pe lângă fraudarea cetăţenilor străini, autorii au organizat şi o reţea de spălare a banilor rezultaţi din faptele ilicite.

În vederea funcţionării întregului sistem, activităţile membrilor grupului sunt interdependente iar informaţia circulă exclusiv electronic (convorbiri telefonice, mesaje tip sms sau corespondenţă on-line), fiind transmise informaţii cu privire la transferurile ce trebuie „executate” şi feed-back-ul conţinând confirmarea operaţiunilor frauduloase.

291

Cu timpul, datorită sprijinului reciproc şi schimbului activ de informaţii între membrii grupului modurile de operare au fost perfecţionate, în sensul că autorii postează, pe site-uri specializate în comerţ electronic, anunţuri de vânzare a unor bunuri pe care în realitate nu le deţin.

În locul folosirii sistemelor uzuale de garantare a tranzacţiilor on-line (tip escrow), autorii determină victimele să facă depozite temporare, prin sisteme de transfer rapid de bani tip Western Union sau Money Gram, pe numele unor persoane de încredere, cu posibilitatea anulării transferului în cazul neacceptării bunului de către cumpărător. În realitate bunul nu este livrat pentru că acesta de fapt nu există, iar sumele depuse drept garanţie sunt încasate prin mijloace frauduloase. În acest scop membrii grupului au cooptat persoane aflate în străinătate, care au acces direct la serviciile de transfer rapid de bani (angajaţi sau deţinători ai unor astfel de unităţi) şi pot ridica sumele fără utilizarea unor acte de identitate.

Ulterior aceleaşi persoane repatriază sumele de bani provenite din fraudă prin servicii de transfer rapid de bani (Western Union, Money Gram), de această dată folosindu-se o identitate fictivă a expeditorului şi una reală a beneficiarului, care au acelaşi nume, urmărindu-se crearea unei false impresii cu privire la o legătură familială. Beneficiarii sunt cetăţeni români recrutaţi de către autorii ce astfel încearcă să-şi protejeze anonimatul şi să se sustragă de la tragerea la răspundere penală.

O altă modalitate de comitere a faptelor constă în efectuarea de transferuri neautorizate din conturile bancare ale unor societăţi străine în conturi controlate de autori, intrarea în posesia acestora fiind realizată prin transferuri repetate ale sumelor obţinute ilicit, cu ajutorul altor participanţi.

Astfel, autorii alertează victima – de regulă societate comercială americană cu venituri importante – cu privire la existenţa unor sesizări împotriva sa, prin intermediul unor e-mailuri provenind aparent de la autorităţi americane, determinând-o să acceseze documente ataşate mesajului electronic, modalitate în care sunt obţinute date ce permit accesarea ilegală a conturilor. Ulterior sunt realizate operaţiuni de transfer al unor importante sume de bani în conturi create special de autori la instituţii bancare din Statele Unite ale Americii, Canada, Iordania etc.. Cu ajutorul altor participanţi, aceste sume sunt retransferate în alte conturi bancare din străinătate, de unde sunt ridicate şi introduse în ţară.

292

Din actele dosarului rezultă că inc. BPC şi CRV le erau transmise de către mai multe persoane, prin intermediul serviciului de mesagerie scrisă, date cu privire la operaţiuni prin sistemele de transfer rapid de bani. Aceştia, la rândul lor, le înaintau persoanelor de legătură aflate în ţară sau în străinătate, în vederea ridicării sumelor rezultate din transferurile iniţiale de la victime. Inc. BPC avea legături directe în vederea ridicării banilor din Italia, în timp ce inc. CRV avea persoane de legătură în special în SUA.

După „executarea” transferurilor, datele pentru confirmare erau comunicate pe acelaşi „traseu”, fiecare „verigă” a lanţului comunicaţional beneficiind de un anumit procent din suma obţinută prin fraudarea cetăţenilor străini (de ex. convorbirile telefonice şi mesajele din datele de 26.01. 2008, 26.06.2008 colaborator din Italia – BPC, 15.01.2008 CRV – TMA, 03.03.2008 CRV – RTV, 04.03.2008 şi 20 .05.2008 CRV – CI, 28. 05.2008 CRV - YAL, 31.05.2008 CRV – JCM).

Din discuţiile purtate între membrii grupului ori mesajele transmise între aceştia, a rezultat că procentele pentru fiecare „serviciu” erau negociate, avându-se în vedere numărul transferurilor date spre „executare”, continuitatea colaborării ori riscurile la care se supuneau persoanele ce ridicau banii.

Participaţia inc. CI la activitatea grupului nu s-a rezumat numai la lansarea de oferte dolosive pe site-uri specializate în vânzări on-line şi oferirea de suport altor membri ai grupului ce desfăşoară acelaşi tip de activităţi infracţionale (CC, TN, TVI, AAM), prin schimbul de informaţii cu privire la modalităţi de operare, site-uri folosite, posibilităţi de procurare a unor date, persoane de contact etc.

Inc. CI a colaborat cu inc. CRV şi pe linia transferului neautorizat de fonduri băneşti din conturi bancare prin punerea la dispoziţie a serviciilor persoanei sale de legătură din SUA, inc. Ţurlea CV de la care primea date ale conturilor în care puteau fi transferate sumele de bani. După realizarea transferurilor neautorizate, datele cu privire la cont, suma transferată şi victimă erau retransmise inc. TCV, în vederea efectuării demersurilor pentru aducerea în ţară a banilor.

Inc. TVI şi CC au participat la activitatea grupului prin lansarea de oferte dolosive pe site-uri specializate în vânzări on-line şi oferirea de suport altor membri ai grupului ce desfăşoară acelaşi tip de activităţi infracţionale, prin schimbul de informaţii cu privire la noi moduri de operare sau optimizarea celor practicate, obţinerea unor date de înregistrare pe site-uri specializate în vânzări on-line (user şi parolă – date rezultate din

293

percheziţiile informatice), puncte vulnerabile ale unor site-uri de comerţ on-line, metode de ascundere a identităţii electronice etc.. Activitatea acestora se desfăşura pe linia comiterii de fraude informatice asociate cu înşelăciunea, împreună cu CI, TN şi AAM. Percheziţia informatică efectuată asupra unui harddisk ridicat de la inc. TVI a mai relevat utilizarea, printre altele, a aceluiaşi nume de companie pentru direcţionarea banilor trimişi de victime cu cel utilizat de alţi membri ai grupului, pentru transferul neautorizat de fonduri băneşti din conturi bancare (de ex. R LLC).

Şi inc. AAM a desfăşurat activităţi de postare a unor oferte dolosive pe site-uri specializate în vânzări on-line (după cum rezultă şi din percheziţia informatică), purtând totodată şi discuţii cu victimele. De remarcat este şi disponibilitatea acestuia pentru facilitarea repatrierii sumelor de bani provenite din activitatea infracţională, înainte de plecarea sa în Marea Britanie, contactându-i pe inc. BAI şi BPC în vederea determinării acestora să-i ofere „exclusivitate” pentru viitoarele transferuri către şi din această ţară, negociind procentul ce urma să-i revină pentru acest serviciu (de ex. convorbirile din data de 21.01.2008 AAM –BAI).

Activitatea inc. Bunescu Alin Ionuţ consta în conducerea şi coordonarea directă a mai multor persoane care lansau oferte dolosive pe site-uri specializate în vânzări on-line: inc. EC,MO,VIA,TBG, BCC. Fiecare dintre aceştia efectua o anumită activitate, de la culegerea datelor cu privire la potenţialele victime, la copierea de pe diverse site-uri a imaginilor şi descrierii bunurilor oferite apoi spre vânzare, crearea unor pagini web, obţinerea de usere şi parole pentru compromiterea conturilor unor clienţi legitimi sau crearea unor conturi false, contactarea victimelor etc. Rolul fiecăruia a fost evidenţiat, de altfel, prin rezultatul percheziţiilor informatice efectuate, precum şi prin răspunsul oferit de compania eBay, privind activitatea pe această platformă (deţinere fără drept de detalii ale unor licitaţii ebay şi de date ale conturilor unor clienţi eBay, participanţi la licitaţii pe această platformă, în vederea racolării acestora pentru oferte de genul „a doua şansă”, creare de conturi eBay cu date false, prin folosirea unor date de carduri bancare ale altor persoane, şi accesare platformă ebay prin intermediul acestor conturi, deţinere fără drept de user id şi parole ale unor clienţi eBay).

Totodată, inc. BAI oferea sprijin financiar pentru activitatea acestora şi facilita, atât prin intermediul inc. BPC cât şi al inc.

294

CRV, accesul la ridicarea în străinătate a sumelor provenite din activitatea infracţională desfăşurată.

De asemenea, în cadrul grupului, o altă „sursă” de date ale unor transferuri băneşti rezultate prin inducerea în eroare a victimelor în cadrul unor tranzacţii on-line era şi inc. MGM, care realiza legătura inculpatului BPC cu persoane din Alexandria. Datele primite de acesta, ce vizau în special victime din Australia, erau direcţionate către inc. BPC. La rândul său, acesta le transmitea inc. JCM, TMA,BAI, CI, CC, VIA şi MOI., care avea persoane de legătură în Marea Britanie. Ulterior, mesajul de confirmare a „executării” transferului urma sensul invers, până la primul expeditor.

Inc. ONCC desfăşura în cadrul grupului şi alt tip de activităţi, de punere la dispoziţie şi coordonare a unor persoane (GL, MBG, TAA) care să ridice în ţară sumele de bani rezultate din fraudele comise, activităţi prin care se urmărea ascunderea adevăratei destinaţii şi provenienţe a banilor. Activitatea era realizată fie direct, fie prin indicarea numelor persoanelor ce urmează să ridice banii (de ex. convorbirile sau mesajele telefonice din datele de 20.03.2008, 25.03.2008 BPC– ONCC – „M”, 25.02.2008, 26.03.2008 CRV –ONCC).

Acelaşi rol de intermediere în cadrul grupului, l-a avut şi inc. TMA, care transmitea informaţii cu privire la transferurile ce trebuie „executate” şi, ulterior, feed-back-ul conţinând confirmarea operaţiunilor frauduloase. Acesta primea constant de la inc. CRV datele transferurilor, pe care le înainta persoanelor de legătură din SUA şi ulterior retransmitea confirmarea ridicării banilor (de ex. mesajele din 15.01.2008, 16.01.2008, 17.01.2008, 28.01.2008 NDT – CRV-TMA).

Inculpatul JCM a oferit suport membrilor grupului ce desfăşurau activităţi infracţionale legate de fraude informatice asociate cu furtul, oferind datele unor conturi din Canada în care să fie transferate sumele astfel rezultate, în vederea repatrierii (de ex. conţinutul e-mail-ului din mesajul transmis în data de 19.05.2008, convorbirile şi mesajele telefonice din datele de 22.05.2008, 29.05.2008 RDM-CRV-JCM).

Acelaşi tip de activitate infracţională a desfăşurat şi inc. YAL, acesta sprijinind de asemenea activitatea infracţională a persoanelor ce produceau prejudicii prin accesarea ilegală a unor sisteme informatice şi transferul neautorizat de fonduri băneşti. Acesta, prin intermediul inc. SSO, l-a cunoscut pe inc. CRV. Primii doi au îmbrăţişat ideea inculpatului CRV de a sprijini astfel activitatea membrilor grupării infracţionale legată de transferul neautorizat de fonduri băneşti. În schimbul unui

295

procent din prejudiciul creat victimei (procent calculat şi primit de fiecare dintre inc. SSO şi YAL, astfel cum reiese din convorbirea telefonică din data de 28.05.2008 CRV – YAL), au fost efectuate demersuri în vederea obţinerii unor conturi în care să fie viraţi banii rezultaţi din fraudarea victimelor. Ulterior realizării transferului, inculpatului YAL i se comunicau numele victimei şi suma transferată, pentru a avea controlul operaţiunilor din cont.. De asemenea, este de remarcat disponibilitatea inc. YAL şi în ce priveşte sprijinirea altui tip de activităţi infracţionale, legată de instrumente bancare şi obţinerea de beneficii pecuniare prin mijloace ilicite, precum şi sprijinul dat de inc. SSO inculpatului CRV care urmărea obţinerea unor alte conturi în ţări arabe.

Oferirea de suport tehnic şi schimbul informaţional în ce priveşte frauda informatică asociată cu furtul prin transferul neautorizat de fonduri băneşti din conturi bancare erau asigurate în cadrul grupului de inc. RDM şi RTV. Aceştia, în realizarea rezoluţiei infracţionale, au desfăşurat şi activităţi de accesare ilegală a unor sisteme informatice prin folosirea neautorizată a datelor privind user-ul şi parola conturilor bancare on-line, precum şi de interceptare de transmisii de date informatice şi fals informatic, în vederea obţinerii acestor date.

Prin intermediul inc. CRV, la aceştia ajungeau datele conturilor puse la dispoziţie pentru transferarea banilor. Ulterior, confirmarea efectuării transferurilor din conturile victimelor în cele puse la dispoziţia lor, era făcută fie verbal – la telefon, fie prin transmiterea aceluiaşi conţinut al mesajului, la care se adăuga suma sustrasă din contul victimei şi titularul contului în care banii fuseseră transferaţi (de ex. convorbirile telefonice sau mesajele din 17 şi 18.01.2008, CI – CRV – RTV, 29.05.2008 CRV – RDM). Acest transfer se efectua prin accesul direct în contul victimei, după obţinerea frauduloasă a datelor privind user-ul şi parola de acces la contul on-line, prin introducerea unui program Trojan în computerul victimei şi preluarea datelor din acesta.

În ce priveşte operaţiunile de repatriere a banilor, s-a stabilit că există două căi prin care se asigură aceste servicii.

Pe de-o parte, BPC avea legături directe cu cetăţeni străini, care ridicau banii expediaţi de victime cu eludarea formalităţilor necesare unei astfel de operaţiuni. Ulterior, în baza înţelegerii cu BPC şi după obţinerea unor nume de beneficiari puse la dispoziţie de inc. MMC, „colaboratorii” externi transferau sumele rămase după retragerea procentului ce le revenea (negociat cu

296

inc. BPC), datele operaţiunilor fiind astfel alese încât să ascundă reala provenienţă a banilor.

Pe de altă parte, în timp s-au stabilit legături şi cu alte persoane ce coordonau operaţiuni de repatriere a banilor ridicaţi în străinătate, de această dată prin transferuri Western Union sau Money Gram ori gestionarea unor conturi bancare străine (Ungaria, Cehia etc.), în care sunt depuse sume rezultate din fraude informatice, bani care sunt „colectaţi” periodic şi distribuiţi colaboratorilor.

Inc. ONCC desfăşura în cadrul grupului şi acest tip de activităţi, de punere la dispoziţie şi coordonare a unor persoane (GL, MBG, TAA), tot astfel cum şi inc. MMC asigura calea de repatriere a sumelor rezultate din activitatea infracţională şi ascundere a adevăratei provenienţe a banilor ori a identităţii reale a persoanelor ce intrau în contact direct cu victimele, coordonând activitatea mai multor persoane (DGC ŞA.)

În sfârşit, în cadrul grupului, inc. ICG înlesnea primirea sumelor de bani de către inc. CRV, prin ridicarea directă a unor sume, determinarea altor persoane să „execute” astfel de transferuri ori primirea unor sume de bani ori instrumente de plată electronică de la alţi membri ai grupului (de ex. convorbirile şi mesajele telefonice din datele de 22.02.2008, 25.02.2008 CRV – ICG, declaraţie înv. GS).

S-a apreciat că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, sunt dovedite printr-un probatoriu amplu şi diversificat: sesizările victimelor din străinătate, care au depus şi dovezi privind corespondenţa cu autorii, declaraţii de inculpaţi, părţi civile, martori, învinuiţi, percheziţii domiciliare, percheziţii informatice din care a rezultat (conform proceselor-verbale rezumative) tipul de activitate desfăşurată de membrii grupului, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor, accesul în sistem informatic, înregistrări în mediul ambiental şi înregistrări de imagini, constatări tehnico-ştiinţifice în vederea stabilirii acţiunii unui program Trojan identificat sau în vederea recuperării unor date, constatări tehnico-ştiinţifice grafice, verificări la instituţii bancare, verificarea activităţii pe platforma eBay, solicitări de relaţii de la autorităţi străine prin comisii rogatorii sau transmiterea spontană de informaţii în cadrul unor anchete simultane etc.

În procedura de cameră preliminară, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală , au invocat excepţii şi au formulat cereri inculpaţii JCM, TMA,BAI, BPC,CI, CC, VIA şi MOI.

297

Inculpaţii JCM şi TMA au solicitat să se constate nulitatea actului de sesizare şi a probelor din dosar , cu consecinţa restituirii acestuia la parchet.

Sub un prim aspect, se invocă nulitatea absolută a urmăririi penale , care este determinată, în opinia apărării, de lipsa apărătorului ales al inculpatului TMA începând cu data de 30.12.2008, când procurorul de caz a oprit prezentarea materialului de urmărire penală, refuzând să-i aducă la cunoştinţă învinuirea şi de a termina de studiat dosarul , iar apărătorul desemnat din oficiu a refuzat să semneze procesul verbal de prezentare a materialului.

Se invocă , de asemenea, nulitatea relativă a actului de sesizare, motivat de faptul că , deşi rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul DIICOT , Biroul Teritorial Vâlcea, totuşi , a fost verificat de un procuror - şef serviciu, şi nu de către procurorul – şef al acestui birou.

În ceea ce priveşte neregularitatea actului de sesizare din punct de vedere al conţinutului, se susţine că nu rezultă motivarea în fapt a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor şi probele pe care se întemeiază învinuirea.

Pe de altă parte , se arată că încadrările juridice ale faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată atestă că acestea au fost abrogate.

Ca atare, în forma actuală, actul de sesizare se referă la fapte greşit încadrate juridic, ceea ce obligă la refacerea rechizitoriului, cu respectarea noilor norme procedural penale.

Se susţine că , în cauză, se impune restituirea dosarului la procuror, întrucât inculpaţii pretind că s-au împăcat cu părţile vătămate , fiind în sarcina parchetului să stabilească dacă a intervenit împăcarea , după cum actul de sesizare intră sub incidenţa nulităţii absolute, întrucât în cursul urmăririi penale nu a fost asigurată asistenţa juridică obligatorie pentru părţile vătămate şi părţile civile.

Prin aceeaşi cerere, s-a solicitat restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale , ocazie cu care să se efectueze o expertiză informatică şi o expertiză contabilă.

Totodată, se impune confruntarea cu părţile vătămate şi părţile civile, legal asistate juridic , dar şi audierea acestora în prezenţa apărătorului ales , context în care se afirmă că plângerile penale şi denunţurile sunt făcute cu încălcarea dispoziţiilor art. 289 şi art. 290 din Noul Cod de procedură penală, ceea ce determină , potrivit apărării , nulitatea acestora.

Cu privire la inculpatul JCM , se solicită ca , odată cu restituirea cauzei la procuror, să se administreze probe cu

298

privire la toate acuzaţiile aduse acestuia, inclusiv cu privire la deplasarea în Canada şi comiterea pretinsei fapte.

La rândul lor, inculpaţii JCM, TMA,BAI, BPC,CI, CC, VIA şi MOI,au solicitat să se constate neregularitatea actului de sesizare, cu consecinţa restituirii cauzei la organul de urmărire penală, în vederea refacerii acestuia ,precum şi constatarea nulităţii şi înlăturarea percheziţiilor informatice , a interceptărilor convorbirilor telefonice , a rapoartelor de constatare tehnico – ştiinţifică întocmite de Institutul de Tehnologii Avansate şi a proceselor verbale de verificare a conţinutului telefoanelor.

Cu privire la primul aspect, se arată că este obligatoriu ca actul de sesizare să cuprindă o descriere efectivă a actelor materiale la care fiecare dintre inculpaţi a participat şi în ce formă a participaţiei penale , pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra laturii penale şi laturii civile a cauzei.

În ceea ce priveşte percheziţiile informatice şi rapoartele de constatare tehnico – ştiinţifică , se susţine de către apărare că sunt lovite de nulitate absolută , având în vedere că în primul ciclu procesual nu s-a putut efectua o expertiză informatică , motivat de împrejurarea că nu există experţi în domeniu , constatări,le întocmite fiind lipsite de valoare probatorie.

De asemenea, cu privire la acestea , dar şi cu referire la interceptările convorbirilor telefonice ale inculpaţilor , se apreciază că au fost efectuate în condiţii de nelegalitate , ceea ce atrage nulitatea acestora.

Examinând excepţiile invocate şi cererile formulate de inculpaţi cu privire la legalitatea sesizării instanţei , a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală , judecătorul de cameră preliminară constată că acestea sunt , în parte, întemeiate.

În conformitate cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală,cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor , rămân valabile , cu excepţiile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte prezentarea materialului de urmărire penală, nu se poate reţine că procedura a fost viciată în cazul inculpatului TMA, inclusiv din punct de vedere al respectării dreptului la apărare.

Se observă că punerea la dispoziţie a materialului de urmărire penală s-a realizat efectiv în perioada 23.12.2008-30.12.2008, inculpatul fiind asistat de apărătorul ales sau, în situaţiile în care acesta a lipsit ori a plecat în timpul efectuării

299

actului, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu , aşa cum rezultă din procesele verbale întocmite în acest sens, nefiind lezate drepturile procesuale ale inculpatului sub aspectele invocate.

Tot astfel, se constată că , în virtutea principiului controlului ierarhic, ca principiu de bază al activităţii Ministerului Public, verificarea rechizitoriului pentru legalitate si temeinicie , de către procurorul – şef de serviciu, şi nu de către procurorul – şef de birou, în condiţiile în care acesta din urmă a efectuat acte de urmărire penală în cauză, nu este de natură a afecta legalitatea ( regularitatea) rechizitoriului, respectiv a sesizării instanţei.

Pe de altă parte, aspecte precum cele legate de temeinicia acuzaţiilor aduse inculpaţilor, de conţinutul şi modul de apreciere a probelor, care, contrar susţinerilor apărării , sunt indicate în cuprinsul actului de sesizare, se situează în afara verificărilor permise în această etapă procesuală.

Aceleaşi aprecieri sunt valabile şi în cazul solicitărilor de administrare a unor probe formulate tot prin cererea inculpaţilor JCM şi TMA, ştiut fiind că , în exercitarea acestei funcţii judiciare, judecătorul de cameră preliminară nu are putere de iniţiativă în materie de probaţiune , atribuţiile sale fiind în mod expres prevăzute de lege , pe când chestiunile aduse în discuţie nu ţin de legalitatea probelor efectiv administrate în cursul urmăririi penale şi, prin urmare, excedează sferei controlului pe care îl poate înfăptui potrivit art. 342 Cod pr.penală.

Se observă, de asemenea, că rechizitoriul cuprinde încadrările juridice date faptelor inculpaţilor şi este evident că nu poate fi motiv pentru refacerea actului de sesizare împrejurarea că , între timp, a intrat în vigoare noul Cod penal , putându-se ajunge , eventual , la o schimbare de încadrare juridică, în aplicarea legii penale mai favorabile, care, însă, este tot o problemă de fond , la fel ca şi posibila incidenţă a unor cauze care înlătură răspunderea penală ( împăcare) care nu pot constitui , prin prisma celor expuse , temei de evaluare a judecătorului de cameră preliminară.

Susţinerile apărării în procedura de cameră preliminară, referitoare la nulitatea actelor de urmărire penală, motivat de încălcarea dreptului la apărare a persoanelor ( părţilor) vătămate şi părţilor civile, sunt lipsite de fundament legal, având în vedere că normele procesual penale anterioare nu impunea asistenţa juridică obligatorie în cazul acestora, întocmai ca şi cele legate de sesizarea organelor de urmărire penală , fiind

300

eronată raportarea la dispoziţiile noului Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare ulterior sesizării instanţei.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că excluderea probelor se poate dispune în situaţia în care se reţine nerespectarea dispoziţiilor legale privind administrarea probatoriului, care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal.

Inculpaţii JCM, TMA,BAI, BPC,CI, CC, VIA şi MOI au pretins că toate interceptările convorbirilor telefonice au fost efectuate cu nesocotirea prevederilor legale, ceea ce atrage nulitatea acestora.

Invocarea generică a nerespectării normelor de procedură nu este , însă, suficientă pentru a se reţine nelegalitatea administrării probelor , mai ales că nu se constată încălcări ale obligaţiei de administrate, în condiţii de legalitate , inclusiv în privinţa celor menţionate , a mijloacelor de probă în cursul urmăririi penale.

Referindu-ne la celelalte critici avansate de aceeaşi inculpaţi în ceea ce priveşte probaţiunea cauzei, după cum deja s-a arătat , normele ce reglementează instituţia camerei preliminare prevăd că judecătorul poate elimina numai probele nelegal administrate , fără a avea posibilitatea de a se pronunţa cu privire la temeinicia probelor strânse la urmărirea penală.

Aşa fiind, fără a identifica motive de nelegalitate, contrar solicitărilor inculpaţilor, nu pot fi supuse controlului judecătorului de cameră preliminară aspecte de netemeinicie în plan probator , o asemenea analiză constituind atributul instanţei de judecată la momentul evaluării materialului probator al cauzei.

Din perspectiva acestor consideraţii, rezultând legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. 110D/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,Biroul Teritorial Vâlcea, se apreciază că excepţiile şi cererile formulate de inculpaţi, sub aspectele menţionate, sunt nefondate.

În schimb, examinând legalitatea sesizării instanţei, se constată că rechizitoriul întocmit în cauză nu întruneşte elementele de regularitate prevăzute de lege.

Normele în materie prevedeau la momentul emiterii sale , cu precizarea că dispoziţii similare întâlnim şi în art. 328 Cod procedură penală, că rechizitoriul trebuie să cuprindă, pe lângă alte menţiuni, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta

301

reţinută în sarcina acestuia, încadrarea juridică , probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată ( art. 263 alin. 1 Cod procedură penală anterior).

Prin urmare, este obligatoriu ca rechizitoriul să conţină în mod detaliat , precis şi complet, acuzaţiile aduse inculpaţilor, având în vedere că obiectul judecăţii, care este în acelaşi timp obiectul învestirii instanţei, este determinat de cuprinsul actului de sesizare, exigenţe care nu au fost respectate în cazul de faţă.

Întâlnim în partea introductivă a rechizitoriului o prezentare generală a grupului infracţional din care se presupune că au făcut parte inculpaţii , încercând a se contura structura şi activităţile grupării , inclusiv din punct de vedere al modului de operare şi rolurilor membrilor săi , ce ar fi avut drept consecinţă păgubirea cetăţenilor şi societăţilor străine.

În continuare, sunt expuse consideraţii cu privire la celelalte infracţiuni deduse judecăţii , context în care regăsim şi referiri la persoanele care ar fi fost victime ale acestor infracţiuni.

În rechizitoriu, se reţine pentru aceste infracţiuni forma continuată , care , prin natura sa plurală , este compusă din mai multe fapte , ce ar putea constitui , separat, infracţiuni de sine stătătoare.

Cu toate acestea, se observă că în actul de trimitere în judecată nu sunt prezentate , distinct, actele materiale care sunt atribuite inculpaţilor, prin stabilirea în concret, a acţiunilor fiecărui participant la săvârşirea faptelor, cu consecinţa delimitării contribuţiei proprii a acestora şi, implicit, a cunoaşterii numărului cert al actelor de executare reţinute în sarcina inculpaţilor.

În dreptul penal , unul dintre principiile de bază este cel al personalităţii răspunderii penale.

Aceasta înseamnă că nu sunt admisibile răspunderea pentru fapta altuia , nici răspunderea colectivă , respectiv răspunderea unui grup de persoane pentru faptele unei sau unor persoane din acel grup.

Apartenenţa la o asociere criminală nu poate avea ca efect antrenarea răspunderii membrilor acesteia pentru faptele la a căror săvârşire nu au contribuit.

Chiar dacă se afirmă că inculpaţii au acţionat în cadrul unui astfel de grup, răspunderea lor este una individuală, exclusiv pentru faptele comise de aceştia şi, pentru acest motiv, ele trebuie descrise în actul de sesizare.

302

Art. 6 parag.3 lit. a din Convenţia europeană a drepturilor omului recunoaşte oricărui acuzat dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

În acest sens, Curtea Europeană a statuat că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi calificarea juridică reprezintă o condiţie indispensabilă pentru echitatea procedurilor judiciare, iar acest lucru trebuie făcut inclusiv prin intermediul actului de acuzare , care nu poate fi caracterizat prin imprecizie cu privire la detaliile esenţiale ( cauza Mattoccia c. Italiei).

În acest context, se impune a se sublinia că rechizitoriul nu numai că trimite procesul într-o fază superioară, dar fixează şi limitele în care va avea loc judecata cu privire la faptele şi persoanele la care se referă.

În condiţiile în care lipseşte o prezentare riguroasă a stării de fapt sub aspectele amintite, instanţa ar fi pusă în situaţia de a nu cunoaşte care sunt faptele concrete ce ar fi fost comise de inculpaţi şi pentru care este chemată să judece.

Stabilirea cu puterea evidenţei a limitelor acuzaţiilor aduse inculpaţilor şi, pe cale de consecinţă, a obiectului judecăţii, prin descrierea cu exactitate a ( numărului ) actelor infracţionale şi a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea faptelor, este esenţială , creându-se , astfel, posibilitatea pentru inculpaţi , de a se apăra şi pentru instanţă, de a se pronunţa asupra acestora, examinând , în acelaşi timp, incidenţa unor instituţii de drept material şi procesual , precum determinarea legii penale mai favorabile , cu luarea în considerare , printre altele, a concepţiei diferite a reglementărilor succesive cu privire la infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni ori aplicarea procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, iar în ceea ce priveşte latura civilă, corelativ faptelor imputate , de a aprecia asupra reparării prejudiciilor cauzate.

Prin urmare, admiţând excepţiile invocate în acest sens, se va constata neregularitatea rechizitoriului nr. 110D/P/2006 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,Biroul Teritorial Vâlcea .

Se va dispune comunicarea prezentei încheieri Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,Biroul Teritorial Vâlcea în vederea remedierii neregularităţilor constatate în actul de sesizare în termenul prevăzut de art. 345 alin.3 Cod pr.penală, procurorul urmând a

303

comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”

Impotriva acestei încheieri au formulat contestaţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea, şi inculpaţii JCM şi TM, prin care au fost formulate în scris motive după cum urmează:

1. Parchetul susţine în primul rând că rechizitoriul nr. 110/P/2006 din data de 05.01.2009 îndeplineşte toate condiţiile de fond şi formă indicate de textul art. 286 Cod procedură penală, precizând în mod detaliat şi complet acuzaţiile formulate în cauză.

Cum potrivit dispoziţiilor art. 371 Cod procedură penală judecata este limitată la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei prevederile din dispozitivul rechizitoriului referitoare la infracţiunile imputate şi la încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt în opinia parchetului necesare şi suficiente în acelaşi timp pentru ca instanţa să cunoască de la început obiectul judecăţii.

Câtă vreme rechizitoriul îndeplineşte condiţiile de formă şi de conţinut, iar instanţa nu constată niciunul dintre motivele de nulitate absolută, nu poate nici dispune restituirea dosarului pentru refacerea actului de sesizare şi nici restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale.

În al doilea rând, se susţine că instanţa de control judiciar în primul ciclu procesual dacă ar fi apreciat neregularitatea actului de sesizare ar fi dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acestuia ceea ce nu s-a întâmplat.

2. Inculpaţii JCM şi TM, prin apărător, au susţinut în scris în primul rând greşita respingere a excepţiei de nulitate a rechizitoriului în condiţiile în care acesta a fost confirmat de un alt procuror decât cel anume desemnat de lege.

Pe de altă parte, prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat în ceea ce îl priveşte pe inculpatul TM cu nerespectarea dreptului acestuia la apărare şi cu lipsă de procedură, ceea ce ar fi trebuit să determine nulitatea urmăririi.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de control judiciar, verificând însă din oficiu, calea de atac în raport cu dispoziţiile legale în materie ale art. 347 alin. 1, art. 345, art. 346 Cod procedură penală, o apreciază inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

304

Prin dispoziţiile art. 345 Cod procedură penală care se referă la procedura în cameră preliminară legiuitorul a stabilit în alin. 2 că în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul când sancţionează conform art. 280-282 Cod procedură penală actele urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

Din textul precizat, rezultă fără echivoc faptul că în aceste situaţii delimitate, de lege judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, pe care o comunică imediat parchetului emitent al actului de sesizare.

În continuare, în alin. 3 se arată că în termen de 5 zile de la comunicare procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, având alternativa însă de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori de a solicita restituirea cauzei.

Art. 347 Cod procedură penală stabileşte calea de atac împotriva încheierilor pronunţate în cameră preliminară, arătând că în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul şi inculpatul pot face contestaţie, această cale de atac fiind recunoscută şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. 3-5 Cod procedură penală.

Ţinând cont de faptul că procedura camerei preliminare are caracter special, şi implicit, dispoziţiile art. 347 mai sus citat, rezultă că legiuitorul nu a înţeles să includă în sfera încheierilor contestabile şi pe aceea menţionată la art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, ceea ce înseamnă că atât parchetul, cât şi inculpaţii JCM şi TM au exercitat o cale de atac neprevăzută de lege, fiind din acest motiv inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de control judiciar în conformitate cu dispoziţiile art. 347 alin. 1 raportat la art. 345 şi art. 346 Cod procedură penală Curtea a respins ca inadmisibile contestaţiile DIICOT – B.T. Vâlcea şi inculpaţilor JCM şi TM.

8. Cameră preliminară

Critica inculpatului privind lipsa menţionării în rechizitoriu a elementului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu este o apărare care priveşte fondul cauzei, întrucât prin aceasta se tinde la pronunţarea achitării, pe motiv că fapta nu ar fi infracţiune.

305

De asemenea, faptul că declaraţiile date în cauză nu s-au înregistrat de către organele de urmărire penală, cu excepţia celei date de inculpat, nu constituie motiv de nelegalitate.

(Încheiere nr. 17/C-CC-CP/2 martie 2015)

Prin încheierea penală din data de 4 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în baza art. 346 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, s-a respins ca tardivă cererea din data de 04 februarie 2015, formulată de inculpatul DD.

S-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 60/P/2013 din data de 10 decembrie 2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Piteşti, privind pe inculpaţii DD, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „luare de mită”, prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin.1 Cod penal, raportat la art. 5 alin. 1 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal şi „abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin.1 Cod penal, ambele în concurs real prevăzut de art. 38 alin. 1 Cod penal, C (fostă) AM, trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit” prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin.1 Cod penal, raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal şi CP, trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de „complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”, prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin.1 Cod penal, raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Totodată, s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii DD, C (fostă C) AM şi CP.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vâlcea a constatat că, la data de 11 decembrie 2014, s-a înregistrat sub nr. 4348/90/2014 rechizitoriul nr. 60/P/2013 din data de 10 decembrie 2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

306

Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Piteşti, privind pe inculpaţii:

- DD, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „luare de mită”, prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin.1 Cod penal, raportat la art. 5 alin. 1 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal şi „abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr.78/2000 raportat la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, ambele în concurs real prevăzute de art. 38 alin. 1 Cod penal;

- C (fostă C) AM, trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de „complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”, prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin.1 Cod penal raportat la art.132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal;

- CP, trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de „complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”, prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin.1 Cod penal raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal.

La termenul de judecată din procedura camerei preliminare, stabilit la data de 4 februarie 2015, inculpatul DD a formulat o cerere prin care a solicitat să se constate că din întreg actul de sesizare lipseşte latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată. Nu a fost stabilită paguba pe care a pricinuit-o. De asemenea, a mai arătat că trebuia introdusă şi citată în cauză societatea comercială „C” S.R.L. Rm. Vâlcea, care a emis cele trei documente ce au stat la baza trimiterii inculpaţilor în judecată, respectiv adeverinţa de salariu în baza căreia s-a acordat creditul, adeverinţa care se presupune că ar fi fost întocmită în fals, contractul de prestări servicii şi decizia de încetare a acestuia. De asemenea, a susţinut că această societate a rambursat în totalitate creditul acordat, şi că adeverinţa care a stat la baza acordării creditului nu a fost falsă.

307

S-a solicitat constarea nulităţii absolute şi înlăturarea probelor administrate în faza urmăririi penale, deoarece nu au fost administrate în condiţii de legalitate.

În motivare, inculpatul a arătat că în rechizitoriu sunt cuprinse 25 de declaraţii, însă doar declaraţia pe care a dat-o la 18 iunie 2014 a fost înregistrată audio-video. Nici anterior şi nici ulterior audierii sale nu au fost înregistrate audio-video declaraţiile date în cauză, menţionându-se că nu există mijloace tehnice necesare. Există declaraţii date în faţa ofiţerului de poliţie judiciară, deşi în dosarele D.N.A. urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, neexistând o delegare expresă din partea procurorului. A apreciat că înregistrările nu au fost făcute pentru a nu se putea proba veridicitatea lor.

Un alt aspect invocat de inculpat a fost acela al duratei audierii. Astfel, toate declaraţiile date anterior audierii sale au durat ca timp între 45 minute şi 1 h şi 15 min., iar ulterior audierii sale, au durat între 11 şi 15 minute.

Judecătorul de Cameră Preliminară a respins ca tardivă cererea formulată de inculpatul DD, întrucât, potrivit art. 344 Cod de procedură penală, acestuia i s-a pus în vedere că poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală prin rezoluţia din 15 decembrie 2014 instanţa fixând, ca termen de soluţionare, data 14 ianuarie 2015, deci mai mult de 20 de zile.

Apărătorul inculpatului DD nu a formulat în scris cereri sau excepţii, delegaţia acestuia fiind depusă la termenul de judecată din 14 ianuarie 2015. Cu toate acestea, inculpatul DD a formulat personal cererea descrisă mai sus la termenul de judecată din 04 februarie 2015, deci cu mult peste termenul stabilit de instanţă, motiv pentru care a fost respinsă.

Cu privire la cererea invocată de inculpat, privind nulitatea absolută a administrării probelor, Judecătorul de Cameră Preliminară s-a pronunţat din oficiu şi a constatat că, în această fază procesuală, inculpatul nu s-a aflat în niciuna dintre ipoteze legale prevăzute de art. 281 Cod de procedură penală.

Cât priveşte celelalte motive invocate de inculpat în cererea scrisă, judecătorul a apreciat că acestea sunt apărări de fond, care pot fi ridicate în faza judecăţii cauzei, prin care instanţa poate să pronunţe una dintre soluţiile prevăzute de 396 Cod de procedură penală.

Judecătorul de Cameră Preliminară s-a pronunţat din oficiu şi asupra dispoziţiilor art. 342 Cod de procedură penală, constatând următoarele:

308

1. Cu privire la competenţa Tribunalului, potrivit art. 36 pct. a) lit. c) Cod de procedură penală, Tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare.

Astfel, s-a constatat că în speţă inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, fapt ce atrage competenţa Tribunalului Vâlcea.

2. În privinţa actului de sesizare a instanţei, Judecătorul de Cameră preliminară a apreciat că acesta cuprinde elementele prevăzute de art. 328 Cod de procedură penală.

Astfel, s-a stabilit că rechizitoriul cuprinde datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrarea juridică a acestora (în speţă, fiind vorba de săvârşirea infracţiunilor de „luare de mită” prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin.1 Cod penal raportat la art.5 alin.1 şi art.6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art.5 alin.1 Cod penal şi „abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit” prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr.78/2000 rap. la art. 297 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin.1 Cod penal, ambele în concurs real prev. de art. 38 alin.1 Cod penal, reţinute în sarcina inculpatului DD, respectiv, complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu săvârşit de ceilalţi doi inculpaţi, în rechizitoriu fiind descrise şi împrejurările săvârşirii presupuselor infracţiuni.

3. Din oficiu, Judecătorul de Cameră Preliminară a procedat la verificarea legalităţii administrării probelor şi a apreciat că probele din faza urmăririi penale au fost administrate legal cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de 97 alin. 2 Cod de procedură penală şi alte texte de lege.

În acest sens, s-a constatat că organul de urmărire penală a fost sesizat prin denunţ, aşa cum prevede art. 288 alin. 1 şi art. 290 Cod de procedură penală, martorii fiind audiaţi în cauză cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 114 şi următoarele Cod de procedură penală.

În privinţa dispoziţiilor art. 123 alin. 2 Cod de procedură penală, textul de lege precizează că, în cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire

309

penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.

Aşa fiind, judecătorul a apreciat că, în condiţiile în care organul de urmărire penală nu a considerat necesar înregistrarea prin mijloace audio video a declaraţiei luate martorului, nu se poate înlătura o asemenea probă, aceasta fiind legal administrată.

În legătură cu perchiziţiile dispuse de procuror, acestea au fost autorizate de instanţă, respectiv încheierea Tribunalului Argeş, în dosarul nr. 3122/109/2010 din 31 august 2010 şi autorizaţiei date de aceiaşi instanţă, conform art. 158 şi urm. Cod de procedură penală.

De asemenea, s-a constatat că şi celelalte probe din faza urmăririi penale au fost administrate legal, respectiv, procesele - verbale de ridicare a documentelor şi înscrisurilor de le CEC Bank România, procesele - verbale de ridicare a înscrisurilor ridicate de la inculpatul DD, rulajele de cont, raportul de expertiză efectuat conform art. 172 şi urm. Cod de procedură penală.

4. În legătură cu legalitatea actelor de urmărire penală efectuate de procuror, Judecătorul de Cameră Preliminară a reţinut că D.N.A. a fost sesizat prin denunţ, conform textului de lege menţionat mai sus, ordonanţa procurorului din 12 februarie 2014 dată în dosarul nr. 60 /P/2013 al D.N.A., prin care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru fapte de corupţie; ordonanţa procurorului din 12 iunie 2014 dată în acelaşi dosar, prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale faţă de inculpatul DD, în acest act, fiind descrise faptele şi temeiul de drept care corespunde celor descrise în rechizitoriu, după care a fost audiat suspectul; ordonanţa procurorului din 27 octombrie 2014, prin care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului DD, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de corupţie, respectiv, pentru săvârşirea infracţiunii de „luare de mită”, prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin.1 Cod penal raportat la art. 5 alin. 1 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art.5 alin.1 Cod penal şi „abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr.78/2000 rap. la art. 297 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 5 alin.1 Cod penal, ambele în concurs real prev. de art. 38 alin.1 Cod penal, după care a fost audiat inculpatul.

De asemenea, s-a constatat că şi faţă de ceilalţi doi inculpaţi, respectiv, C (fostă C) A - M şi CP, au fost emise ordonanţe de începere a urmăririi penale pentru fapte in rem,

310

respectiv complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ordonanţă de continuare a urmăririi penale faţă de cei doi suspecţi, ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de cei doi inculpaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor menţionate, aceste persoane fiind audiate în calitate de suspecţi, respectiv inculpaţi.

În consecinţă, Judecătorul de Cameră Preliminară de la Tribunalul Vâlcea a apreciat că actele procesuale menţionate au fost efectuate legal de procuror, respectându-se cerinţele prevăzute de art. 305 şi următoarele, art. 309 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul DD, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea.

S-a susţinut de către contestator că excepţia tardivităţii trebuie respinsă, întrucât cererile au fost formulate în termenul legal. În prezenta cauză, au existat declaraţii de abținere din partea unora dintre judecători, astfel încât acest aspect a provocat o incertitudine cu privire la termenul legal stabilit pentru formularea unei astfel de cereri.

S-a solicitat a se ţine cont de faptul că legea trebuie interpretată în spiritul ei și că trebuie garantat dreptul la apărare al inculpatului.

Cu privire la celelalte aspecte, contestatorul susţine că probatoriul este incomplet, la termenul din 4.02.2015 nu au fost înregistrate prin mijloace tehnice audio-video toate cele 12 declarații existente la dosar, fiind înregistrată doar una singură la data de 18.06.2014. De asemenea, cadrul procesual nu a fost corect stabilit, în cauză neexistând introducerea societății SC C SRL Rm.Vâlcea, societate care a emis un număr de 3 înscrisuri ce au stat la baza trimiterii în judecată a inculpatului.

Prin urmare, apreciază că toate aceste critici conduc la concluzia că instanța nu a fost legal sesizată, impunându-se ca rechizitoriul să fie infirmat și trimis înapoi la parchet pentru a se relua cercetarea.

În susţinerea orală a contestaţiei, inculpatul a arătat că din descrierea faptei lipsește cu desăvârșire latura obiectivă a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv abuzul în serviciu, pentru că nu este constatat un prejudiciu în sarcina lui sau a comitetului de credite pe de o parte, iar pe de altă parte, în lipsa prejudiciului putea fi premisă o tulburare a bunului mers al instituției.

De la data acordării creditului, respectiv iulie 2008, la zi, creditul a fost plătit cu regularitate, este la zi și astăzi în

311

evidențele băncii. Astfel nu se poate vorbi nici de un prejudiciu, nici de o tulburare a bunului mers al instituției.

Trimiterea sa în judecată constă în presupunerea că a avut cunoștință că a acordat creditul cunoscând că niște documente nu ar fi tocmai în regulă, că ar fi false. Documentele respective au fost emise de o societate numită ’’C’’, atât contractul de prestări servicii este semnat între societate și unul dintre acționari, cât și adeverința de venituri și încetarea contractului sunt emise de această societate. Ar trebui să se regăsească în rechizitoriu cel puțin două aspecte, respectiv societatea C., societatea care a dat mita și cea care a emis cele 3 documente care se presupune a fi nereale.

Examinând încheierea atacată cu contestaţie, prin prisma criticilor care i-au fost aduse, cât şi a prevederilor art.347 rap.la art.343 şi urm.Cod procedură penală, Curtea reţine următoarele:

1) Excepţia de tardivitate a formulării de către inculpatul-contestator a cererilor şi excepţiilor prevăzute de art.344 alin.2 Cod procedură penală.

Potrivit acestui text de lege, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

În cauza pendinte, Tribunalul a fost sesizat prin rechizitoriu la data de 11.12.2014, iar de la data primirii dosarului şi până la depunerea de către inculpatul DD a înscrisului aflat la filele 42-45 ale dosarului de fond au fost formulate o serie de declaraţii de abţinere, după cum urmează: la 12.12.2014, la 14.01.2015 şi la 22.01.2015.

La dosarul cauzei, există o rezoluţie a judecătorului de cameră preliminară, în care se dă dispoziţia de a se aduce la cunoştinţa inculpatului obiectul procedurii şi drepturile sale, însă ataşată acestei rezoluţii se află doar citaţia, nu şi adresa de comunicare a termenului care trebuia fixat în baza textului de lege citat.

312

Nefiind încunoştinţat inculpatul despre termenul stabilit de către judecătorul de cameră preliminară şi, mai ales, avându-se în vedere că, până la data de 22.01.2015 nici nu se stabilise componenţa completului de judecată, nu-i poate fi imputată acestuia depunerea cu întârziere a cererii, la data de 04.02.2015.

În plus, Curtea observă că cel în cauză s-a referit, în cererea sa, la excepţii de nulitate absolută, iar acestea pot fi invocate, potrivit art.281 alin.4 lit.a) Cod procedură penală, până la încheierea procedurii în cameră preliminară.

Instanţa a trecut însă peste această excepţie, efectuând şi o analiză pe fond a solicitărilor inculpatului, motiv pentru care Curtea urmează a efectua propriul examen asupra temeiniciei soluţiei, din perspectiva acestor cereri.

2) Procedura camerei preliminare.Obiectul camerei preliminare îl constituie, potrivit

art.342 Cod procedură penală, verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Verificarea legalităţii sesizării instanţei presupune a se cerceta dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde măsurile prevăzute de art.328, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi cu privire la toţi inculpaţii menţionaţi şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

În mod evident, aşa cum şi judecătorul de cameră preliminară de la Tribunal a menţionat, toate aceste cerinţe formale sunt realizate în speţa de faţă.

Critica formulată de contestatorul-inculpat, privind lipsa menţiunii din rechizitoriu cu privire la elementul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, sub aspectul laturii obiective, şi anume cauzarea unei tulburări însemnate a bunului mers sau a unei pagube în patrimoniul CEC Bank este o apărare care priveşte fondul cauzei, întrucât prin aceasta se tinde la pronunţarea achitării, pe motiv că fapta nu ar fi infracţiune.

Sub aspectul formal, aşa cum am arătat, fapta prevăzută de art.13/2 din Legea nr.78/2000 rap.la art.297 alin.1 Cod penal, cu aplic.art.5 alin.1 Cod penal, este descrisă în rechizitoriul întocmit de procuror, la fila 51.

Astfel, se impută inculpatului că, în calitatea sa de director al Sucursalei Râmnicu Vâlcea din cadrul C.E.C. Bank

313

S.A., şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în demararea şi realizarea întregii proceduri pentru acordarea creditorului ipotecar, în sumă de 90.000 euro pentru persoana fizică CP, în mod abuziv şi cu încălcarea normelor bancare şi a procedurilor interne de creditare, în condițiile în care documentele ce atestau veniturile clientului nu corespundeau realităţii, iar contraexpertiza imobilului adus în garanţie nu fusese realizată de evaluatorul băncii.

Paguba cauzată în patrimoniul C.E.C. Bank a fost estimată la suma de 321.345 lei, echivalentul a 90.000 de euro.

3) Legalitatea administrării probelor.Art. 101 şi art. 102 din noua procedură penală

consacră principiul loialităţii probelor şi excluderea probelor obţinute în mod nelegal.

Aceste texte de lege dispun că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

De asemenea, probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.

În privinţa faptului că declaraţiile date în cauză nu s-au înregistrat de către organele de urmărire penală, cu excepţia celei date de inculpat, acesta nu constituie motiv de nelegalitate, pentru considerentele expuse în încheierea contestată.

În cursul urmăririi penale, înregistrarea audio sau audiovideo a declarațiilor martorilor nu este obligatorie, ci se efectuează doar în două situaţii, menţionate de art.123 alin.2 Cod procedură penală, la care se face referire în încheiere.

În fine, urmărirea penală s-a desfăşurat cu respectarea prevederilor art.305 şi urm. Cod procedură penală, iar

314

necesitatea citării societăţii comerciale SC „C” SRL se va aprecia de către judecătorul fondului.

De aceea, Curtea concluzionează că hotărârea contestată este legală şi temeinică, urmând a o menţine, cu consecinţa respingerii ca nefondate a contestaţiei.

9. Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Condiţii. Proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea faptei săvârşite.

(Sentinţa penală nr. 21/F/18 Februarie 2015)

La data de 20 ianuarie 2015, a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti acordul de recunoaştere a vinovăţiei privind pe inculpatul AIV, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Acest acord a fost încheiat la data de 14 ianuarie 2015 între inculpat şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, fiind reţinută următoarea situaţie de fapt:

La data de 11 decembrie 2013, în jurul orei 21:40, sesizaţi fiind de producerea pe str. Exerciţiu din municipiul Piteşti, judeţul Argeş, a unui accident de circulaţie soldat cu pagube materiale, lucrătorii Biroului Rutier Piteşti au constatat că în accidentul produs este implicat autoturismul marca Suzuki, înmatriculat sub nr. ***, condus de avocatul din Baroul Argeş AIV, care în timp ce se deplasa pe str. Smeurei pe direcţia str. Dumbravei – str. Exerciţiu, nu s-a asigurat la schimbarea direcţiei de mers de pe banda nr. 2, intrând în coliziune cu autoturismul marca VW, înmatriculat sub nr. ***, condus pe banda nr. 2, în aceeaşi direcţie de mers, de către numitul DMG.

AIV a fost testat cu aparatul etilotest marca Drager, rezultatul fiind de 0,60 ml/l alcool pur în aerul expirat, fapt pentru care a fost condus la Spitalul Judeţean Argeş, unde i-au fost recoltate două probe de sânge, în vederea stabilirii alcoolemiei. Buletinul de analiză nr. 517 din data de 13 decembrie 2013 a indicat, la prima probă recoltată la ora 22:20, o alcoolemie de 1,85 gr./1000 ml, iar la cea de-a doua probă recoltată la ora 23:20, o alcoolemie de 1, 65 gr./1000 ml.

Cu ocazia declaraţiei de suspect date în faţa procurorului, acesta a indicat consumul de alimente şi consumul de alcool, precum şi faptul că imediat după consumul de alcool a ingerat două pastile de chronodepachine şi două pastile de abilify – medicamente recomandate într-un tratament complex şi

315

de specialitate pe care îl urmează din anul 2006 pentru diagnosticul psihiatru de tulburare afectivă bipolară.

Având în vedere necesitatea verificării susţinerilor suspectului şi existând dubii asupra cauzelor ce au determinat valorile alcoolemiei neobişnuit de mari faţă de rezultatul indicat de aparatul etilotest, în cauză a fost dispusă proba cu expertiza medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei. Ţinând seama de concluziile expertizei, s-a reţinut că la data de 11 decembrie 2013, la ora 21.35, numitul AIV ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în creştere de circa 1,80 gr./1000 ml şi tratamentul medicamentos administrat nu a influenţat valorile alcoolemiilor stabilite prin buletinul de analiză.

Inculpatul AIV a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei pentru care a fost cercetat, declarând că este de acord cu valorile alcoolemiei stabilite în raportul de expertiză medico-legală nr. 773/i/2014 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, solicitând încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Astfel, la data de 14 ianuarie 2015, în conformitate cu art. 478 şi următoarele din Codul de procedă penală, între procuror şi inculpat a fost încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca urmare a recunoaşterii comiterii faptei de către cel din urmă.

În drept, fapta inculpatului AIV, care la data de 11.12.2013, orele 21:35, a condus pe drumurile publice, pe raza municipiului Piteşti, str. Smeurei, autoturismul cu nr. de înmatriculare ***, având o alcoolemie de 1,80 gr./1000 ml, a fost încadrată în dispoziţiile art. 87 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, faptă prevăzută de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, a fost dovedită cu următoarele probe: proces - verbal de cercetare la faţa locului, rezultat alcooltest , buletin de analiză toxicologică alcoolemie nr. ***, declaraţii suspect, şi procese verbale.

Fiind ascultat, în prezenţa apărătorului ales SR, inculpatul a declarat expres că recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat sunt următoarele:

316

- pedeapsa principală de 1 an şi 4 luni închisoare, în condiţiile art. 86/1 şi următoarele Cod penal din 1968 (suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei);

- în baza art. 86/2 Cod penal din 1968, s-a fixat termen de încercare de 3 ani şi 4 luni (compus din cuantumul pedepsei – 1 an şi 4 luni şi intervalul de 2 ani).

- în baza art. 86/3 alin. 1 Cod penal din 1968, i s-a impus inculpatului AIV ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.Analizând conţinutul acordului de vinovăţie încheiat

între inculpat şi pachet din perspectiva art. 478 şi următoarele Cod de procedură penală, Curtea consideră că acesta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 482 lit. h) Cod de procedură penală şi, de asemenea, pedeapsa este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii.

Astfel, în legătură cu primul motiv care justifică respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, Curtea observă că procurorul nu a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi, aşa cum obliga legiuitorul în Codul penal anterior.

În legătură cu cel de-al doilea motiv care impune respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, Curtea reaminteşte că infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 este o infracţiune de pericol, care periclitează viaţa tuturor participanţilor la traficul rutier.

Concentraţia de alcool din sângele inculpatului (1,80 gr./1000 ml), conducerea autoturismului pe drumurile publice în interiorul unui oraş, respectiv municipiul Piteşti, pe timp de zi, în locuri intens circulate, respectiv strada Zmeurei, pe direcţia str. Dumbravei – Str. Exerciţiu, şi la momente de timp (în jurul orei 21.40) în care se desfăşoară traficul rutier şi pietonal, precum şi implicarea acestuia într-un accident de circulaţie soldat cu pagube materiale, sunt argumente care relevă gradul ridicat de periculozitate socială a faptei comise de către inculpat.

317

Faţă de aceasta, Curtea a apreciat că pedeapsa în cuantumul stabilit de către procuror (1 an şi 4 luni închisoare) nu este suficientă pentru reeducarea inculpatului şi nici proporţională cu gravitatea faptei săvârşite.

În altă ordine de idei, interzicerea numai a drepturilor prev. de art.86/3 alin.1 lit.a-d Cod penal anterior, nu este suficientă pentru reeducarea inculpatului şi nici proporţională cu gravitatea faptei săvârşite.

În aceste condiţii şi în raport de natura şi periculozitatea infracţiunii săvârşite, s-ar impune şi interzicerea drepturilor prev. de art.86/3 alin.3 lit.e Cod penal anterior, aspect care nu face obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

În aceste condiţii, se impune ca, în baza art. 485 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, să se respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti cu inculpatul AIV, cercetat pentru comiterea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unei autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/l alcool pur în sânge, faptă prev. de art. 87 alin.1 din OUG nr.195/2002, cu aplicarea art.5 Cod penal şi, în consecinţă, se va trimite dosarul procurorului, în vederea continuării urmăririi penale.

10. Legalitatea măsurii preventive a liberării provizorii sub control judiciar, dispuse anterior datei de 1 februarie 2014. Menţinerea acestei măsuri în condiţiile noului Cod de procedură penală.

(Încheiere nr.14 /f/6 februarie 2015)

Prin rechizitoriul nr. 8/P/2011 emis la data de 15.06.2012 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor CG, BM şi CS, respectiv în stare de libertate a altor 8 inculpaţi, pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar 675/46/2012 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, iar pe parcursul judecăţii prin încheierea nr. 51/F pronunţată la data de 02.04.2013 de această instanţă (în dosarul asociat nr. 675/46/2012/a16), definitivă prin decizia penală nr. 1465/26.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus liberarea provizorie sub control

318

judiciar faţă de inculpaţii CG şi CS, respectiv liberarea provizorie pe cauţiune faţă de inculpatul BM.

Prin sentinţa penală nr. 214/F/04.12.2013 pronunţată de Curtea de apel Piteşti, s-a dispus condamnarea tuturor inculpaţilor, precum şi, în baza art. 160/5 alin. 6 Cod de procedură penală anterior, încetarea stării de liberare provizorie sub control judiciar, respectiv, pe cauţiune faţă de inculpatul CG şi, respectiv, BM.

Prin decizia nr. 382/A/18.11.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise apelurile declarate de parchet, de o parte civilă şi de toţi inculpaţii împotriva sentinţei sus-menţionate, dispunându-se desfiinţarea în totalitate a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă.

În vederea rejudecării, la această instanţă cauza a fost reînregistrată sub nr. de dosar 614/1/2014, iar la primul termen de judecată acordat la data de 4 februarie 2015 cauza a fost amânată pentru a se da inculpaţilor posibilitatea angajării avocaţilor aleşi şi a pregătirii apărării.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a pus în discuţie legalitatea şi temeinicia măsurilor preventive care fuseseră dispuse faţă de inculpaţii CG, BM şi CS, iar procurorul a solicitat luarea faţă de aceştia a măsurii preventive a controlului judiciar, prevăzute de art. 214 Cod de procedură penală, sens în care s-a procedat şi la ascultarea inculpaţilor.

Analizând toate aspectele puse în discuţie, în legătură cu măsurile preventive faţă de cei 3 inculpaţi, Curtea constată că se impune menţinerea măsurilor preventive în executarea cărora se află şi în prezent cei trei inculpaţi, respectiv liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune, chiar dacă acestea reprezintă măsuri preventive dispuse în temeiul Codului de procedură penală anterior (preluate în mod asemănător şi de dispoziţiile art. 202 alin. 4 lit. b şi c din noul Cod de procedură penală), măsuri apreciate ca fiind legale şi temeinice, în raport de care nu se justifică luarea măsurii preventive a controlului judiciar prevăzută de legea procesuală în vigoare.

În primul rând, Curtea reţine că liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune nu s-a dispus în primul ciclu procesual pentru o anumită durată. De altfel, dispoziţiile art. 160/1 şi urm. Cod de procedură penală anterior nici nu prevedeau vreun termen pe durata căruia să fie dispusă liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune, o astfel de măsură preventivă (a cărei natură preventivă rezultă, fără îndoială, din natura şi efectele sale, precum şi din inserarea sa în cadrul

319

Secţiunii a V-a din Capitolul „Măsurile preventive” al Titlului IV) durând practic până la soluţionarea definitivă a cauzei, dacă nu se dispunea pe parcurs revocarea măsurii.

Este adevărat că, prin sentinţa penală nr. 214/F/04.12.2013 pronunţată în primul ciclu procesual în prezenta cauză, s-a dispus încetarea măsurii preventive a liberării provizorii faţă de doi dintre inculpaţi, însă trebuie observat că acele dispoziţii ale sentinţei nu erau executorii la data pronunţării. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a şi desfiinţat în totalitate sentinţa atacată, trimiţând cauza spre rejudecare.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, măsurile preventive aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală continuă şi se menţin pe durata pentru care au fost dispuse, în condiţiile prevăzute de legea veche de procedură. La expirarea acestei durate, măsurile preventive pot fi prelungite ori, după caz, menţinute, revocate sau înlocuite cu o altă măsură preventivă, în condiţiile legii procedurale noi.

Potrivit alineatului 3 al aceluiaşi text legal, în cauze aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi de procedură, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi ţara, aflată în curs de executare, se menţine până la termenul de judecată acordat în cauză, când instanţa poate lua împotriva inculpatului oricare dintre măsurile preventive prevăzute de legea nouă de procedură.

Văzând aspectele sus-menţionate, precum şi dispoziţiile legale analizate, instanţa apreciază că şi la acest moment procesual subzistă, pentru fiecare dintre cei trei inculpaţi, măsura preventivă a liberării provizorii sub control judiciar/pe cauţiune,astfel cum a fost dispusă şi, ulterior, modificată sub aspectul obligaţiilor în dosarul nr. 675/46/2012.

Această măsură continuă şi se află în curs de executare pentru toţi aceşti inculpaţi în temeiul art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, din moment ce, pe de o parte, nu a fost revocată, dispoziţiile prin care s-a dispus încetarea ei prin sentinţa desfiinţată în totalitate nu erau executorii, iar măsura nu se încadrează între măsurile preventive expres prevăzute de art. 16 alin. 3 din actul normativ menţionat (care s-au menţinut doar până la primul termen de judecată după data de 1 februarie 2014) .

În plus, este de observat că la primul termen de judecată după data de 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare

320

noul Cod de procedură penală şi Legea nr. 255/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deja învestită cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei, nu a constatat încetată de drept (la data de 04.12.2013 ori la data termenului de judecată din 24 iunie 2014) măsura preventivă faţă de cei 3 inculpaţi. Conform actelor dosarului şi susţinerilor acestor inculpaţi, ei se află şi în prezent în executarea măsurilor preventive, aflându-se sub puterea obligaţiilor instituite de prima instanţă pe parcursul primului ciclu procesual, pe durata liberării provizorii.

Chiar dacă, în aplicarea art. 16 alin. 1 din Legea nr. 255/2013, în lipsa unei durate anume pentru care să fi fost dispuse, măsurile preventive faţă de inculpaţi s-ar menţine până la soluţionarea definitivă a cauzei ori până la revocarea lor, totuşi Curtea apreciază, în considerarea art. 53 rap. la art. 23, art. 25 şi art. 26 din Constituţia României, văzând şi decizia pronunţată de Curtea Constituţională la data de 4 decembrie 2014 (prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 – 217 din Codul de procedură penală, referitoare la măsurile preventive ale controlului judiciar şi respectiv controlului judiciar pe cauţiune), că se impune verificarea periodică a legalităţii şi temeinicie acestor măsuri, în conformitate cu art. II alin. 2 din OUG nr. 82/2014 coroborat cu art. 208 alin. 5 Cod de procedură penală.

Astfel fiind, analizând măsurile preventive prin prisma aspectelor sus arătate, Curtea apreciată că acestea sunt legale şi temeinice, impunându-se şi la acest moment procesual menţinerea lor.

Pe de o parte, subzistă o bănuială rezonabilă cu privire la săvârşirea unor fapte grave, pedepsite cu închisoarea mai mare de 5 ani, iar pe de altă parte măsurile preventive, astfel cum au fost dispuse şi modificate pe parcursul judecăţii în primul ciclu procesual, sunt proporţionale cu gravitatea acuzaţiilor aduse inculpaţilor, dar şi necesare pentru asigurarea scopului vizat de legiuitor, mai ales cel al bunei desfăşurări a procesului şi al împiedicării sustragerii inculpaţilor de la judecată, un astfel de risc fiind limitat prin obligaţiile impuse inculpaţilor (a se vedea obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării).

Atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, în virtutea dispoziţiei legale tranzitorii măsurile preventive nu au încetat faţă de inculpaţi, deşi au fost dispuse în temeiul unor dispoziţii legale procedurale care nu îşi mai găsesc în prezent aplicare, Curtea apreciază că nu se justifică luarea faţă de inculpaţi a

321

măsurii controlului judiciar prev. de art. 214 din noul Cod de procedură penală.

Este adevărat că această nouă măsură preventivă reprezintă, practic, o măsură similară celor dispuse faţă de inculpaţi, astfel încât pentru considerentele deja prezentate, şi aceasta ar fi în egală măsură proporţională şi necesară pentru asigurarea scopului măsurilor preventive. În acelaşi timp, însă, nu s-ar justifica luarea sa la acest moment procesual, din moment ce inculpaţii se găsesc deja în executarea măsurilor preventive anterior dispuse.

Pentru toate aceste motive, Curtea, văzând art. 16 alin. 1 din Legea nr m255/2013, în baza art. II alin.2 din OUG nr.82/2014 coroborat cu art.208 alin.5 Cod procedură penală, va constata legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a liberării provizorii sub control judiciar faţă de inculpaţii CG şi CS şi, respectiv, a măsurii preventive a liberării provizorii pe cauţiune faţă de inculpatul BM.

Va menţine măsurile preventive faţă de inculpaţi şi va respinge cererea Parchetului privind luarea faţă de inculpaţi a măsurii controlului judiciar prev. de art.214 Cod procedură penală.

11. Infracţiunea prevăzută de art. 202 alin. 1 Cod penal anterior este în prezent incriminată chiar de art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c) din noul Cod penal, neputându-se reţine că nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

Art. 202 alin. 1 Cod penal anteriorArt. 219 alin. 1 şi 2 lit. c) din noul Cod penal

În cazul în care victima infracţiunii prevăzute de art. 202 alin. 1 Cod penal anterior, în vârstă de 13 ani, a manifestat opoziţie, actele de natură sexuală comise de inculpat (mângâierea zonelor intime ale victimei şi muşcarea acesteia de obraz) fiind exercitate prin constrângerea victimei minore, instanţa nu putea dispune achitarea, pe motiv că fapta a fost dezincriminată.

Această faptă este în prezent incriminată chiar de art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c) din noul Cod penal, neputându-se reţine că nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

(Decizia penală nr.235/A-MF/31 Martie 2015)

322

Prin sentinţa penală nr.166 din 24 septembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 396 alin. 5 Cod proc. pen. rap. la art. 16 alin. 1 lit. b Cod proc. pen. şi art. 4 Cod penal cu referire la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, a fost achitat inculpatul PIC, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală în formă continuată, prev. de art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune în modalitatea reţinută în actul de inculpare şi sesizare al instanţei.

S-a constatat că persoana vătămată SA nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 275 alin. 3 Cod proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 01.04.2010, în cursul după-amiezii, persoana vătămată SA împreună cu martora AG, așteptau la o intersecţie din oraşul Berbeşti un mijloc de transport în comun pentru a se deplasa în localitatea de domiciliu, respectiv comuna Alunu, jud. Vâlcea. La un moment dat, în apropiere a oprit autoturismul condus de martorul Văduva Cosmin Ilie, în care se afla si inculpatul PIC, pe bancheta din spate. Martorul VCIO le-a invitat să meargă cu el în comuna Alunu, cele două fiind de acord cu propunerea martorului. Persoana vătămată s-a așezat lângă inculpat, pe bancheta din spate. Profitând de faptul că persoana vătămată se afla lângă el, inculpatul a început să facă afirmaţii cu conotaţie sexuală, să o sărute în zone erogene si să o mângâie pe picioare si pe sâni, spunându-i că doreşte să aibă o relaţie cu ea, după care a muşcat-o de obrazul stâng, provocându-i o echimoză ce a fost observată si de mama acesteia, martora SC.

Ulterior, la data de 04.04.2010, cu ocazia sărbătorilor pascale, persoana vătămată împreună cu sora sa, SN si vărul său, CEA si alţi prieteni au mers la un picnic în punctul „Iezer” din comuna Alunu. În acelaşi grup se afla si inculpatul. În această împrejurare, inculpatul a avut un comportament indecent faţă de persoana vătămată, făcându-i verbal avansuri sexuale (,, ...PIC mi-a tot făcut avansuri verbale cu tentă sexuală, fapt ce m-a determinat să-i cer verişorului meu CEA să mă însoţească până în zona unde se afla mama mea...” .Acest comportament al inculpatului a durat aproximativ o oră, deşi i s-a solicitat să înceteze.

323

Deşi în rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul a luat-o în brațe si s-a așezat asupra ei, în timp ce stătea întinsă pe sol, persoana vătămată declară situaţia de fapt reţinută mai sus de către instanţă.

Persoana vătămată a hotărât, după aproximativ o oră, să plece de la picnic si să se deplaseze la o altă petrecere unde se afla si mama ei, solicitându-i vărului ei, CEA să o însoţească. Inculpatul a plecat în urma ei împreună cu un alt tânăr, rămas neidentificat, deplasându-se cu un ATV. I-a ajuns si a împins-o pe persoana vătămată la pământ, după care s-a așezat deasupra ei si a început să o sărute si să o atingă în zone erogene si zone intime, muşcând-o din nou de obraz. Persoana vătămată a reuşit să îl îndepărteze, iar inculpatul s-a reîntors la petrecere (...”din nou acesta m-a muşcat de obrazul stâng, provocându-mi o vânătaie, după care m-a lăsat să plec”). Persoana vătămată nu a menţionat că ar fi ţipat si că în acest context ar fi încetat inculpatul acţiunile cu tentă sexuală, ci doar că a lăsat-o să plece, contrar a ceea ce s-a menţionat la situaţia de fapt din rechizitoriu.

La data de 20.04.2010, persoana vătămată SA se întorcea de la şcoală, iar când a trecut prin faţa magazinului S.C. Z S.R.L., în dreptul ei a oprit un autoturism marca BMW de culoare vișinie, din care a coborât inculpatul, care a luat-o în brațe si a așezat-o pe capota autoturismului si a început să o sărute si să o atinge în zonele intime, deşi aceasta nu a fost de acord cu gesturile inculpatului. După câteva minute, a eliberat-o si persoana vătămată a plecat la locuinţa ei. Această situaţie de fapt nu a fost confirmată de martora DCA, care a fost prezentă la desfăşurarea incidentului, aceasta declarând că nu l-a văzut pe inculpat să o atingă pe persoana vătămată. Inculpatul a negat această faptă.

În faza de urmărire penală, prin rezoluţia din 06.07.2011, organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală prev. de art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969, începerea urmăririi penale fiind confirmată de procuror prin rezoluţia din aceeaşi dată.

Ulterior, cercetările au fost extinse si pentru alte materiale, dispunându-se schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de corupţie sexuală în infracţiunea de corupţie sexuală în formă continuată prev. de art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969.

La câteva zile de la data înregistrării cauzei pe rolul instanţei de judecată (19.01.2014), respectiv la data de

324

01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, aprobat prin Legea nr. 286/2009, modificat prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal.

Prin urmare, pe parcursul procesului penal a intervenit o succesiune de legi în timp, ceea ce presupune analiza reglementării infracţiunii de corupţie sexuală în cele două reglementări.

Potrivit art. 202 alin. 1 din Codul penal din 1969, actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Subiectul activ al acestei infracţiuni, astfel cum era reglementată de Codul penal din 1969, este orice persoană sub vârsta de 18 ani, indiferent de sex. În doctrină s-a apreciat că această limită de vârstă apare ca fiind total nepotrivită din moment în cazul infracţiunii mai grave de act sexual cu un minor s-a stabilit limita de vârstă de 15 ani.

În Noul Cod penal, infracţiunea de corupţie sexuală îşi are corespondentul în infracţiunea de corupere sexuală a minorilor, reglementată de art. 221 alin. 1 conform căruia comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc cu închisoarea de la unu la cinci ani.

Rezultă astfel, a arătat instanţa de fond, că în noua reglementare s-a stabilit o limită de vârstă până la care actele cu caracter obscen constituie infracţiune. Atunci când subiectul pasiv are vârsta mai mare de 13 ani, fapta nu mai este incriminată spre deosebire de Codul penal din 1969.

Instanţa de fond a apreciat că raportat la situaţia de fapt rezultată în urma coroborării probelor administrate în cauză si expusă mai sus, nu poate fi reţinută infracţiunea de agresiune sexuală prev. de art. 219 alin.1 Cod penal, care o infracţiune apărută în noua reglementară, care nu a existat în vechiul cod penal pentru mai multe considerente ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, a constatat prima instanţă, art.219 alin. 1 Cod penal prevede că actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.

325

Rezultă aşadar , în opinia instanţei de fond, că elementul material al aceste infracţiuni constă în alte acte de natură sexuală decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal, însă nu în acte cu caracter obscen care sunt reglementate diferit.

Expresia acte cu caracter obscen este destul de vagă, iar lipsa din Codul penal din 1969 a unor explicaţii privind această expresie a dat posibilitatea doctrinei de a formula diferite ipoteze, în desluşirea elementului material al infracţiunii. Nici în noua reglementare nu este definită această expresie, ca de altfel nici expresia ,,acte de natură sexuală”.

În doctrină s-a apreciat, cu referire la Codul penal din 1696, că deşi legea nu defineşte ce se înţelege prin obscen, în genere este vorba de acte, fapte care aduc atingere pudoarei, simţului moral al celor prezenţi, care încalcă sentimentul comun de bunăcuviinţă. Intră în această categorie, spre pildă, faptul de a pune mâna pe un organ intim al unei femei sau bărbat, cu sau fără consimţământul celuilalt, exhibarea unor asemenea organe, facerea unor gesturi sugerând actul sexual.

Actul de natură sexuală, menţionat în cadrul infracţiunii de agresiune sexuală, presupune o acţiune mai gravă si cu un pronunţat caracter sexual, subiectul pasiv nefiind circumstanţiat prin limitarea vârstei.

Deşi Codul penal nu defineşte în concret, ce se înţelege prin acte cu caracter sexual, instanţa de fond a apreciat că acestea sunt acte mai grave decât actele cu caracter obscen si care, deşi nu presupun o penetrare ca în cazul violului, presupun o acţiune agresivă (chiar violentă) care are ca scop obţinerea unei satisfacţii sexuale. Am putea încadra în elementul material al acestei infracţiuni, cu titlu exemplificativ, practicile sexuale menţionate în considerentele deciziei nr. III/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii („...este de observat ca, în cazul actelor sexuale săvârşite intre persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practica în acest scop între bărbați sau intre femei, cum sunt sodomia, felatia sau cunilingusul, impunându-se sublinierea ca, daca asemenea practici ar fi considerate doar acte de perversiune sexuală…”). În aceeaşi decizie sunt descrise si actele de perversiune sexuală („...Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte sa producă orgasm si, deci, nu pot fi considerate acte sexuale in accepţiunea legii, constituie acte de perversiune sexuala, cum ar fi mângâierile obscene, fetisismul,

326

voyeurismul..”), care se circumscriu noţiunii de acte cu caracter obscene.

Faţă de cele expuse, constatând că inculpatul a săvârşit acte cu caracter obscen asupra persoanei vătămate SA, care la data săvârşirii acestora avea vârsta mai mare de 13 ani, instanţa de fond a apreciat, că în cauză a intervenit dezincriminarea infracţiunii de corupţie sexuală în formă continuată, în modalitatea reţinută în rechizitoriu, astfel că, în baza art. 396 alin. 5 Cod proc. pen. rap. la art. 16 alin. 1 lit. b Cod proc. pen. şi art. 4 Cod penal cu referire la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, îl va achita pe inculpat.

S-a constatat că persoana vătămată SA nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, care a solicitat să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare de către prima instanţă şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de corupție sexuală prevăzută de art. 202 alin.1 din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Procurorul a arătat, în esenţă, că în mod greșit prima instanţă a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 Cod penal şi fapta inculpatului nu mai este incriminată de legea penală ca infracţiune, din moment ce infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art. 202 alin.1 cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal anterior întrunește în prezent elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală prev. de art. 219 alin. 1 şi alin.2 lit. c cu aplic. art. 35 alin. 1 din Noul Cod penal.

S-a mai arătat că este vădit neîntemeiată interpretarea primei instanţe, în sensul că actele comise de inculpat nu ar fi de natură sexuală, ci unele care au doar un caracter obscen. Din interpretarea Deciziei nr. III/2005 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, rezultă că în speţă actele săvârşite de inculpat sunt în mod evident acte de natură a produce acestuia o satisfacţie de natură sexuală, fiind astfel acte de natură sexuală, în sensul noii legi penale (care, posibil, să nu fie apte a duce la orgasm, însă acest din urmă aspect nu are relevanţă sub aspectul infracţiunii).

De asemenea, sub aspectul laturii obiective, s-a mai arătat că actele de natură sexuală comise de inculpat (mângâierea zonelor intime ale victimei şi muşcarea acesteia de obraz) au fost exercitate prin constrângerea victimei minore, care şi-a exprimat dezacordul cu privire la aceste acţiuni. De

327

altfel, faţă de vârsta sa, sub 14 ani, nici nu ar fi putut să-şi exprime un acord valabil.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 417, 418 Cod pr.penală, Curtea constată că este fondat apelul declarat de procuror, în mod nelegal dispunând prima instanţă achitarea inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, pe motiv că fapta ar fi dezincriminată, în sensul art. 4 Cod penal.

Din actul de sesizare a instanței rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de corupţie sexuală în formă continuată prevăzută de art. 202 alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal anterior, constând, în esenţă, în aceea că la datele de 01, 04 şi 20 aprilie 2010, a comis acte cu caracter obscen asupra minorei SA în vârstă de 13 ani, atingând-o în zonele intime şi erogene, sărutând-o şi făcând la adresa ei afirmaţii cu tentă sexuală.

Deşi încadrarea juridică a faptei conferită prin rechizitoriu este cea de corupţie sexuală, în cuprinsul rechizitoriului faptele sunt descrise ca fiind săvârşite de către inculpat prin constrângerea părţii vătămate, fără ca aceasta să îşi dea consimţământul, mai ales în condiţiile în care, dată fiind vârsta minorei, de doar 13 ani, aceasta nici nu putea fi considerată în stare de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

În concret, în rechizitoriu se arată că la data de 1 aprilie 2010 în maşina în care se afla şi inculpatul, pe bancheta din spate, au urcat partea vătămată SA şi martora AG, iar inculpatul, profitând de faptul că partea vătămată se afla lângă el, a început să facă faţă de aceasta afirmaţii cu conotaţie sexuală, să o sărute în zone erogene şi să o mângâie pe picioare şi în zonele intime, muşcând-o, totodată, puternic de obrazul stâng, astfel încât i-a produs o echimoză.

La data de 4 aprilie 2010, de sărbătorile Pascale, cu ocazia unui picnic într-un grup în care se găseau ambele părţi, inculpatul a luat-o în braţe pe partea vătămată şi s-a aşezat asupra acesteia, în timp ce stătea pe sol, făcându-i avansuri cu tentă sexuală. Partea vătămată şi sora sa i-au solicitat inculpatului să se oprească, dar acesta s-a dezvinovăţit, apreciind că „nu i-a făcut nimic rău” minorei, şi a continuat să o asalteze cu gesturi provocatoare.

După circa o oră, partea vătămată a plecat din acel loc, deplasându-se pe jos însoţită de vărul său, martorul CEA, iar inculpatul i-a urmat cu un A.T.V., i-a ajuns din urmă, a împins-o pe partea vătămată şi a doborât-o la pământ, după care s-a

328

aşezat peste ea, a început să o sărute, a atins-o în zonele intime şi a muşcat-o din nou de obraz (producându-i o echimoză).

Partea vătămată a încercat să-l înlăture ţipând, după care inculpatul s-a ridicat şi a eliberat-o, revenind la picnic.

În fine, la data de 20 aprilie 2010, în timp ce partea vătămată se întorcea de la şcoală către locuinţa sa şi trecea prin faţa unui magazin sătesc, în dreptul său a oprit un autoturism din care a coborât inculpatul. Acesta a luat-o în braţe pe minoră, a aşezat-o pe capota autoturismului, a început să o mângâie în zonele intime şi a sărutat-o, deşi aceasta se opunea gesturilor sale.

Analizând materialul probatoriu administrat în cursul urmăririi penale (în condiţiile în care în faţa primei instanţe nu s-a efectuat o cercetare judecătorească, punându-se în discuţie la primul termen de judecată, după citirea actului de sesizare, doar aspectul legat de dezincriminarea faptei), Curtea constată că, într-adevăr, se confirmă faptul că inculpatul a acţionat prin constrângerea părţii vătămate la cele trei date menţionate, în condiţiile în care aceasta s-a opus acţiunilor sale. De altfel, trebuie remarcat că într-o astfel de situaţie, dată fiind vârsta victimei, de 13 ani la acel moment, chiar şi în lipsa unor acte propriu-zise de constrângere fizică ori psihică, consimțământul unei astfel de persoane se prezumă a lipsi, întrucât practic aceasta este în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa în mod valabil.

În susţinerea celor anterior menţionate, Curtea are în vedere declaraţiile părţii vătămate SA, ale cărei susţineri (de exemplu, în sensul că la data de 4 aprilie 2010 actele exercitate de inculpat au supărat-o, determinând-o să-i ceară verişorului său să o însoţească pe drum, iar la data de 20 aprilie 2010, în timp ce inculpatul a pipăit-o pe sâni şi pe picioare, după ce a aşezat-o pe capota maşinii, minora s-a zbătut pentru a scăpa din mâinile lui, dar nu a reuşit) conduc la concluzia că aceasta a fost deranjată de acţiunile inculpatului, nefiind de acord cu ele şi respingându-le.

Şi sora părţii vătămate, martora SM, a precizat că la data de 4 aprilie 2010, când inculpatul a luat-o în braţe, a muşcat-o de obraz şi chiar s-a aşezat peste partea vătămată în timp ce stătea în iarbă, aceasta din urmă şi martora i-au cerut inculpatului să înceteze, însă inculpatul a continuat în acelaşi sens, răspunzând că nu i-ar fi făcut nimic rău minorei.

Trebuie precizat că declaraţiile părţii vătămate sunt confirmate sub aspectul tuturor acuzaţiilor de cele ale martorei SC, mama sa, care a şi văzut-o cu echimozele pe obraz, aflând de

329

la aceasta ce s-a petrecut, precum şi de cele ale martorilor AG (care a însoţit-o pe partea vătămată în autoturism la 1 aprilie 2010), SM, sora părţii vătămate (care a văzut cele întâmplate cu ocazia picnicului din 4 aprilie 2010), CEA (verişorul părţii vătămate, martor ocular la cele întâmplate pe drum la 4 aprilie 2010), respectiv DG, DC (aflaţi în zona magazinului sătesc la momentul faptei din 20 aprilie 2010).

În raport de toate aceste aspecte, Curtea constată că, într-adevăr, în mod greşit prima instanţă a reţinut, mai ales în lipsa unei cercetări judecătoreşti şi a administrării nemijlocite a probatoriului, că actele inculpatului ar fi doar unele cu caracter obscen şi că nu ar fi acte de natură sexuală. Faţă de comportamentul concret al inculpatului, aceste acte sunt de natură sexuală, întrucât, chiar dacă nu erau apte a duce la orgasm, erau de natură a produce inculpatului o satisfacţie de natură sexuală.

Or, această faptă este în prezent incriminată chiar de art. 219 alin. 1 şi 2 lit. c din Noul Cod penal, neputându-se reţine că nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

Trebuie observat, în acest sens, că doar în situaţia în care ar fi vorba de comiterea unui act de natură sexuală fără constrângerea victimei ori punerea sa în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori, după caz, fără a se profita de această stare, se pune problema dezincriminării faptei, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 şi art. 221 alin.1 din Noul Cod penal, care prevăd în prezent un subiect pasiv circumstanțiat, şi anume un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.

În situaţia în care, cum este cazul în speţă, deşi este vorba de un minor cu vârsta peste 13 ani, actele de natură sexuală sunt comise în împrejurarea prevăzută de art. 219 alin. 1 Noul Cod penal, nu se poate susţine că actuala reglementare nu mai incriminează o astfel de faptă.

Este adevărat că atât aspectele de fapt, cât şi încadrarea juridică vor putea fi stabilite în mod corespunzător, atât potrivit vechii legi, cât şi celei în vigoare, după administrarea în mod nemijlocit de către judecător a probatoriului, însă, din probele administrate în faza urmăririi penale rezultă, cum s-a arătat pe larg anterior, că acuzaţiile aduse inculpatului se referă la o faptă care nu a fost dezincriminată.

Este adevărat şi faptul că, aşa cum rezultă din partea introductivă a sentinţei apelate, chiar reprezentantul parchetului prezent în şedinţă a solicitat achitarea inculpatului, arătând că

330

infracţiunea sesizată nu mai este prevăzută de legea penală, însă acest aspect nu este de natură a acoperi aspectul de nelegalitate a sentinţei apelate, astfel încât să conducă la menţinerea acesteia.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod pr.penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat în întregime sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru efectuarea judecăţii în fond.

12. Soluţionarea cauzei după repunerea pe rol a acesteia pentru a se pune în discuţie schimbarea încadrării juridice. Nulitatea absolută a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Art. 281 alin. 1 lit. f) Cod de procedură penală

Soluţionarea cauzei, după repunerea pe rol a acesteia pentru a se pune în discuţie schimbarea încadrării juridice, fără a se acorda cuvântul în dezbateri procurorului şi avocatului inculpatului, atrage nulitatea absolută a sentinţei pronunţate de prima instanţă, în condiţiile art. 281 alin. 1 lit. f) Cod de procedură penală.

(Decizia penală nr. 190/A/16 martie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 97 din data de 08 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 386 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul BG, din infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal 1969 în infracţiunile prevăzute de art. 371 Cod penal şi de art. 375 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 386 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul BG din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. 1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 396 alin. 1 şi 5 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul BG pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 372 alin. 1 lit. a Cod penal.

În baza art. 371 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, cu referire la art. 61 alin. 2 şi 4 lit. b Cod penal, a fost

331

condamnat inculpatul BG la pedeapsa amenzii în cuantum de 1.200 de lei (120 zile-amendă a câte 10 lei).

În baza art. 375 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, cu referire la art. 61 alin. 2 şi 4 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul BG la pedeapsa amenzii în cuantum de 1.200 de lei (120 zile-amendă a câte 10 lei).

În baza art. 38 alin. 1 raportat la art. 39 alin. 1 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-au contopit pedepsele stabilite în prezenta cauză, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv amenda de 1.200 de lei, la care s-a adăugat un spor de 400 de lei, urmând ca inculpatul BG să execute pedeapsa rezultantă de 1.600 de lei.

În baza art. 398 Cod procedură penală raportat la art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr. 1551/P/2011 din data de 25.10.2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul BG, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 321 alin 1 Cod penal şi de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea 61/1991.

În conţinutul rechizitoriului s-a arătat, în esenţă, că la data de 16.10.2011, învinuitul Bloj Gruia s-a deplasat la localul SC ANBI SRL unde, pe fondul consumului de alcool, în prezenţa martorilor GDS, GM, CGA, NN, GG, TAA, BF şi BG a avut un comportament vulgar şi violent asupra persoanelor din local. Învinuitul a spart mai multe sticle de vin cu care a început să ameninţe persoanele prezente. Acţiunile de atingere a bunelor moravuri şi scandal public au continuat prin proferarea de injurii, prin spargerea de pahare şi sticle şi prin arătarea organelor genitale persoanelor prezente în local. Numai intervenţia fermă a persoanelor prezente urmată de transportarea învinuitului la domiciliul său l-au determinat pe acesta să înceteze.

S-a mai reţinut că, în noaptea de 27/28.10.2013, învinuitul s-a deplasat la localul I.I. BCV din com. Nucşoara, jud. Argeş, unde, pe fondul consumului de alcool, a ameninţat cu un cuţit pe numitul TAA şi TG. Pentru aplanarea conflictului a intervenit martorul FA, care a fost tăiat la mâna dreaptă cu respectivul cuţit de către învinuitul BG. După acest incident, conflictul s-a încheiat.

În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: rezoluţie de conexare a dosarului nr. 188/P/2013 la dosarul nr. 1551/P/2011; proces-verbal de

332

cercetare la faţa locului; declaraţiile învinuitului şi prezentarea materialului de urmărire penală; declaraţiile martorilor; adresa nr. 3600 din 23.07.2012 a Primăriei comunei Nucşoara; fişa de cazier judiciar a învinuitului; sesizare BCV; proces-verbal de ridicare în vederea confiscării; referat de cunoaştere privind pe învinuit.

La termenul din data de 18.11.2013, instanţa a procedat la audierea inculpatului iar la termenul din data de 20.01.2014 au fost audiaţi martorii TAA, GG, NN, CGA, GM. La termenul din data de 17.02.2014, au fost audiati martorii GIC,TG, BCV, BF.

La termenul din data de 17.02.2014, instanţa a pus în discuţie solicitarea procurorului de schimbare a încadrării juridice a faptelor comise de inculpat, respectiv din cea prev. de art. 321 alin. 1 Cod penal în cea prev. de art. 371 Cod penal şi din cea prev. de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în cea prev. de art. 372 Cod penal. Pentru lipsa martorului GDS, faţă de care nu s-au putut executa mandatele de aducere emise pe numele său, instanţa a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 381 alin. 7 Cod procedură penală.

La termenul din data de 17.03.2014, au fost audiaţi martorii CMD şi BG.

La data de 25.03.2014, instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol pentru reluarea dezbaterilor în privinţa încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prev. de art. 321 alin. 1 Cod penal de la 1969 în infracţiunea prev. de art. 371 Cod penal, respectiv 375 Cod penal (nou).

Din materialul probator existent la dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut că, la data de 16.10.2011, inculpatul BG s-a deplasat la localul SC ANBI SRL unde, pe fondul consumului de alcool, în prezenta martorilor GDS, GM, CGA, NN, GG, TAA, BF şi BG a avut un comportament vulgar şi violent asupra persoanelor din local. Inculpatul a spart mai multe sticle de vin cu care a început să ameninţe persoanele prezente. Acţiunile de atingere a bunelor moravuri şi scandal public au continuat prin proferarea de injurii, prin spargerea de pahare şi sticle şi prin arătarea organelor genitale persoanelor prezente în local. Numai intervenţia fermă a persoanelor prezente urmată de transportarea inculpatului la domiciliul său l-au determinat pe acesta să înceteze.

În noaptea de 27/28.10.2013, inculpatul s-a deplasat la localul I.I. BCV din com. Nucşoara, jud. Argeş, unde, pe fondul consumului de alcool, a ameninţat cu un cuţit pe numiţii TAA şi

333

TG. Pentru aplanarea conflictului a intervenit martorul FA, care a fost tăiat la mâna dreaptă cu respectivul cuţit de către inculpatul BG.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor, precizând că a spart doar o sticlă în incinta barului, unde a fost bătut de mai multe persoane, respectiv de TI, TA şi BF, care au sărit asupra sa şi l-au tăiat, iar una din aceste persoane i-a dat pantalonii jos pentru a se uita la tăietura provocată. Cu privire la cea de-a doua faptă, inculpatul a susţinut că a fost o înscenare.

Versiunea şi apărările inculpatului au fost infirmate de martorii audiaţi în cauză.

Faţă de declaraţiile martorilor GDS, GM, CGA, NN, GG, TAA, BF şi BG, care au arătat că inculpatul a avut un comportament vulgar şi violent asupra persoanelor din local, a spart mai multe sticle de vin cu care a început să ameninţe persoanele prezente şi a arătat organele genitale persoanelor prezente în local, prima instanţă nu a primit susţinerile inculpatului, întrucât acestea nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Cu privire la fapta săvârşită de inculpat în noaptea de 27/28.10.2013, martorul CMD a arătat că, pe fondul consumului de alcool, „inculpatul a fost lovit cu pumnii de numiţii TI şi CB, care l-au pus jos, după care inculpatul a luat de pe masă un briceag cu lama de 2-3 cm. Una din persoane i-a luat inculpatului briceagul din mână după care inculpatul a plecat din bar”.

Cu privire la legea penală mai favorabilă, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 5 din noul Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

În cauza de faţă, instanţa de fond a notat că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată în cursul anului 2013, sub imperiul Codului penal anterior, iar Legea nr. 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012 şi intrată în vigoare la 01.02.2014, deci în timp ce cauza de faţă era în cursul cercetării judecătoreşti. Faţă de o atare succesiune de legi penale în timp, instanţa a constatat că tragerea la răspundere penală pentru această faptă trebuie supusă regimului dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, primind încadrarea juridică potrivit legii penale mai favorabile, intervenită de la data comiterii şi până la judecarea definitivă a cauzei.

S-a observat că analiza comparativă a celor două reglementări penale confirmă concluzia că incriminarea actelor

334

materiale din art. 321 din vechiul Cod penal se regăseşte în noul Cod penal în cuprinsul a două texte de lege diferite, respectiv art. 371 şi art. 375 din noul Cod penal, care prevăd limite de pedeapsă mai mici. Pentru aceste considerente, prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul BG, din infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal 1969 în infracţiunile prevăzute de art. 371 Cod penal şi de art. 375 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Având în vedere că incriminarea actelor materiale din art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 se regăseşte în noul Cod penal în cuprinsul art. 372 alin. 1 lit. a din noul Cod penal şi acesta prevede limite de pedeapsă mai mici, în baza art. 386 Cod procedură penală, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul BG, din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. 1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. 1 lit. a Cod penal, instanţa a constatat că fapta a fost comisă de inculpat într-un bar al Î.I. BC, iar un astfel de loc nu se încadrează în cele prevăzute de art. 372 alin. 1 Cod penal. Prin urmare, fapta săvârşită de inculpat nu mai este prevăzută de noua lege penală, care este astfel mai favorabilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 396 alin. 1 şi 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, prima instanţă l-a achitat pe inculpatul BG pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 372 alin. 1 lit. a Cod penal.

Fapta inculpatului care în public a spart mai multe sticle de vin cu care a început să ameninţe persoanele prezente, a proferat injurii, a spart pahare şi sticle a fost încadrată în dispoziţiile art. 371 Cod penal.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, instanţa a constatat că existenţa elementului material, respectiv actele de a spart mai multe sticle de vin, de ameninţare a persoanele prezente, proferarea de injurii, rezultă din probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.

Fapta inculpatului care în public şi-a expus organele genitale în faţa persoanelor prezente în local a fost încadrată în dispoziţiile art. 375 Cod penal.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, instanţa de fond a constatat că existenţa elementului material, respectiv actele de exhibiţionism, rezultă din probele

335

administrate pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.

S-a notat că inculpatul a săvârşit faptele cu intenţie indirectă, acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale constând în tulburarea ordinii şi liniştii publice şi respectiv ultrajul contra bunelor moravuri şi deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

La individualizarea pedepsei, s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art.74 din noul Cod penal, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Instanţa a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu a mai săvârşit fapte de natură penală, însă a mai fost sancţionat contravenţional pentru fapte prevăzute de Legea nr. 61/1991.

Prin urmare, în baza art. 371 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal cu referire la art. 61 alin. 2 şi 4 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul BG la pedeapsa amenzii în cuantum de 1.200 de lei (120 zile-amendă a câte 10 lei) şi, în baza art. 375 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, cu referire la art. 61 alin. 2 şi 4 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul BG la pedeapsa amenzii în cuantum de 1.200 de lei (120 zile-amendă a câte 10 lei).

În baza art. 38 alin. 1 raportat la art. 39 alin. 1 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, judecătorul fondului a contopit pedepsele stabilite în prezenta cauză, aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv amenda de 1.200 de lei, la care s-a adăugat un spor de 400 de lei, urmând ca inculpatul BG să execute pedeapsa rezultantă de 1.600 de lei.

Împotriva sentinţei, a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele de apel fiind pe larg expuse în considerentele scrise, precum şi în practicaua încheierii din data de 9 martie 2015.

Examinând sentinţa supusă apelului, din punct de vedere al motivelor invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod de procedură penală, Curtea, din oficiu, a examinat

336

existenţa unui caz de nulitate absolută privind aplicarea regulilor de procedură penală.

Din actele dosarului rezultă că prima instanţă, prin încheierea din data de 25 martie 2014, în baza dispoziţiilor art. 395 alin. 1 Cod de procedură penală, a repus cauza pe rol pentru reluarea dezbaterilor, în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului BG prin actul de sesizare a instanţei. S-a stabilit termen de judecată la data de 28 aprilie 2014 şi s-a citat inculpatul.

La termenul din data de 28 aprilie 2014, instanţa de judecată a avut în vedere strict motivul pentru care s-a repus pe rol cauza, respectiv punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice. A mai constatat că la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile pe fond inculpatul nu a fost prezent.

Din hotărârea supusă apelului rezultă că la termenul din data de 28 aprilie 2014, dată la care s-a dispus reluarea dezbaterilor, inculpatul a fost prezent.

Prima instanţă nu a trecut la dezbaterea asupra fondului şi, la termenul mai sus-menţionat, nu s-a acordat cuvântul în dezbateri procurorului şi nici avocatului inculpatului, deşi acesta din urmă era prezent. Inculpatul a avut ultimul cuvânt.

În raport cu această situaţie, Curtea a constatat că soluţionarea cauzei, după repunerea pe rol, s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 388 Cod de procedură penală, deoarece lipsesc dezbaterile asupra fondului cauzei.

Se reaminteşte, cu acest prilej, că reluarea cercetării judecătoreşti, în raport cu dispoziţiile art. 395 Cod de procedură penală, indiferent de motivul care a determinat o astfel de decizie a instanţei, implică şi dezbaterile asupra fondului cauzei, în concret acordarea cuvântului procurorului şi părţilor prezente pentru susţinerea acuzării şi respectiv a apărării. Simplul fapt că s-a acordat ultimul cuvânt inculpatului nu este de natură să acopere acest viciu.

În plus, împrejurarea că după reluarea cercetării judecătoreşti nu s-a acordat cuvântul procurorului asupra fondului cauzei echivalează cu lipsa reprezentantului parchetului, deoarece reglementările normative în materie nu au în vedere o simplă prezenţă fizică a procurorului, ci exercitarea atribuţiilor acestuia în instanţă, potrivit legii. Prin urmare, există cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. 1 lit. d) Cod de procedură penală.

De asemenea, simpla prezenţă a avocatului inculpatului în instanţă, după repunerea cauzei pe rol, nu este în

337

măsură să satisfacă cerinţele legii privind exercitarea apărării efective atâta timp cât nu s-a acordat cuvântul în dezbateri asupra fondului. O astfel de situaţie corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. 1 lit. f) Cod de procedură penală, cu menţiunea că legea are în vedere nu simpla prezenţă fizică a apărătorului inculpatului, ci participarea efectivă a acestuia în procesul penal, prin exercitarea atribuţiilor care îi revin potrivit mandatului şi dispoziţiilor legale aplicabile în materie.

Având în vedere aceste aspecte care atrag nulitatea absolută a sentinţei pronunţate de prima instanţă, celelalte motive de apel invocate de către parchet nu vor mai fi examinate de către Curte, urmând a fi avute în vedere de prima instanţă cu ocazia rejudecării fondului.

Pentru argumentele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) Cod de procedură penală, Curtea a admis apelul declarat în cauză, a desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, respectiv Judecătoria Curtea de Argeş.

13. Condamnarea autorilor infracţiunii de furt în condiţiile art. 83 din noul Cod penal. Stabilirea unui termen de supraveghere, în condiţiile art. 84 Cod penal, iar nu a unui termen de încercare.

Art. 83 din noul Cod penalArt. 84 din noul Cod penal

Achitarea inculpatului care a transportat bunurile sustrase de alţi doi coinculpaţi, în condiţiile în care nu există nici o dovadă de nicionatură din care să reiasă că a existat o înţelegere între primul şi ceilalţi doi şi nici că primul s-ar fi înţeles cu ceilalţi să obţină un folos material sau de orice altă natură de pe urma transportului bunurilor sustrase, este legală şi temeinică.

Condamnarea autorilor infracţiunii de furt în condiţiile art. 83 din noul Cod penal presupunea stabilirea unui termen de supraveghere, în condiţiile art. 84 Cod penal, iar nu a unui termen de încercare.

(Decizia penală nr. 204/A/19 martie 2015)

Prin sentinţa penală nr.2798 din 27 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, s-as hotărât:

338

„1. Condamnă, pe inculpatul IBA pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 83 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. amână aplicarea pedepsei.

În baza art. 84 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. fixează termen de încercare de 3 ani.

Atrage atenţia asupra disp art. 83 alin. 4 C.pen. În baza art. 85 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. inculpatul

trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă;

În baza art 45 N.C.pen. şi art. 65 N.C.pen. rap la art. 66 alin. 1 lit. a şi b N.C.pen aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi.

În baza art. 72 N.C.pen. compută durata reţinerii şi a arestului preventiv începând cu data de 19.10.2012 şi până în data de 18.01.2013.

2. Condamnă pe inculpatul FM pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 83 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. amână aplicarea pedepsei.

În baza art. 84 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. fixează termen de încercare de 3 ani.

Atrage atenţia asupra disp art. 83 alin. 4 C.pen. În baza art. 85 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. inculpatul

trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:f) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;g) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;h) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;i) să comunice schimbarea locului de muncă;j) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă;

339

În baza art 45 N.C.pen. şi art. 65 N.C.pen. rap la art. 66 alin. 1 lit. a şi b N.C.pen aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi.

În baza art 72 N.C.pen. compută durata reţinerii şi a arestului preventiv începând cu data de 19.10.2012 şi până în data de 18.01.2013.

3. Achită, în baza art. 396 punctul 5 C.p.pen. şi art. 16 punctul 1, litera b) teza a IIa C.p.pen. pe inculpatul NIV, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 228 C.pen. comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b) C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. întrucât fapta nu a fost comisă cu vinovăţia prev. de lege.

Ia act în baza art. 19 şi 20 C.p.pen. că partea vătămată SC AD SA, cu sediul în Mioveni, nu s-a constituit parte civilă în proces întrucât întreaga pagubă a fost recuperată în întregime în natură.

În baza art. 275 C.p.pen. obligă pe inculpaţii IBA şi FM la plata sumei de 500 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat iar onorariul av.of. va fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei, potrivit art. 272 C.p.pen.”

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut:„La data de 10.01.2013, a fost înregistrat pe rolul

Judecătoriei Piteşti, rechizitoriul nr.8367/P/2012, al procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti.

Prin actul de sesizare al instanţei, au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpatul FM, şi în stare de arest preventiv inculpaţii IBA şi NIV, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 al.1 C.p. şi art. 209 al. 1 C.p C.pen.

Învinuirea constă în faptul că, în noaptea de 18/19.10.2012, inculpaţii au sustras împreună un număr de 30 bucăţi piese auto „ansamblu direcţie” din incinta SC AD SA, creând părţii vătămate un prejudiciu de 72.450 lei.

La data de 04.06.2014, a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina fiecărui inculpat în parte, din infracţiunile prevăzute de art. 208 alin 1 VCp comb. cu art. 209 alin 1 lit. a şi g V. Cp, în infr. prev. de art. 228 NCP comb. cu art. 229 alin 1 lit. b NCp, cu aplic.art.5 NCp.

Partea vătămată SC AD SA nu s-a constituit parte civilă în cauză întrucât întreaga pagubă a fost recuperată în întregime în natură, prin restituirea bunurilor sustrase. Pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate; proces verbal de surprindere în flagrant; proces verbal de cercetare a locului faptei; declaraţiile inculpaţilor, declaraţii de martori; procese verbale de examinare

340

şi primire/predare a bunurilor, acte de stare civilă, proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în baza ordonanţei Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti nr. 8367/P/2012 din 19.10.2012, planşe foto, alte acte si date aflate la dosarul cauzei.

În baza probelor administrate instanţa constată următoarea situaţie de fapt:data de 19.10.2012, în jurul orelor 05.06, Poliţia orş. Mioveni a fost sesizată telefonic de către reprezentanţi ai S.C. AD S.A. cu privire la faptul că la poarta de acces nr. 6 a societăţii au fost descoperite piese auto sustrase din incinta uzinei şi ascunse într-o autoutilitară de colectare a deşeurilor.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, lucrătorii de poliţie au identificat în incinta uzinei autoutilitara marca Mercedes Benz cu nr. de înmatriculare ***. Organele judiciare au stabilit că autoutilitara aparţine S.C. SP S.R.L. şi era destinată colectării şi transportului de deşeuri din uzină.

Totodată, lucrătorii de poliţie i-au identificat la faţa locului pe inculpaţii NIV, conducător al autoutilitarei menţionate anterior IBA, angajat al societăţii de colectare deşeuri şi FM, angajat la S.C. AD S.A. ca stivuitorist.

În interiorul autoutilitarei au fost identificate de către agenţii de pază ai uzinei 6 cutii din carton care conţineau 30 bucăţi casete de direcţie.

Instanţa constată că autorii faptei de dustragere a acestei fapte auto au fost identificaţi de către organele de urmărire penală în faza de urmărire penală a procesului penal ca fiind inculpaţii FM, NIV şi IBA.

Constată încă că în noaptea de 18 /19. 10. 2012, inculpaţii IBA şi FM au sustras împreună un număr de 30(treizeci) bucăţi piese auto „ansamblu direcţie” din incinta S.C AD S. A. Mioveni, creând părţii vătămate un prejudiciu de 72.450 lei.

Aşa cum rezultă din toate probele existente la dosarul cauzei, în seara zilei de 18.10.2012, inculpatul FM, angajat ca stivuitorist la SC AD SA, se afla în timpul serviciului la SC AD SA, a luat fără drept cutiile de carton care conţineau un număr de 30 casete de direcţie şi le-a deplasat, tot în incinta societăţii, cu ajutorul unui stivuitor până la autoutilitara marca Mercedes Benz, care în acel moment presa deşeuri provenite de la uzină.

Inculpatul IBA, era manipulatorul presei, a văzut bunurile transportate de către inculpatul FM, şi în înţelegere cu acesta a încărcat cutiile cu casete de direcţie în partea din spate a autoutilitarei, punând peste acestea suficiente deşeuri de carton pe care le-a presat în aşa fel încât să acopere bunurile sustrase.

341

În această manieră, în înţelegere, cei doi au considerat că pot scoate din incinta uzinei de automobile bunurile sustrase, urmând ca ulterior aceştia să intre în posesia lor.

Inculpatul IBA l-a contactat telefonic pe şoferul autoutilitarei NIV, care nu se afla în incinta uzinei de automobile, întrucât procesul de încărcare al autoutilitarei este de lungă durată, iar procedura de evacuare a acestor deşeuri prevede ca şoferul autoutilitarei să nu rămână la faţa locului pe perioada cât autoutilitara este încărcată cu deşeuri.

Practic, doar containerul aferent acestei autoutilitare era lăsat la faţa locului pentru a fi încărcat de către cel de-al doilea inculpat mai sus precizat.

Inculpatul acesta, respectiv IBA, observând că, containerul cu deşeuri este aproape plin l-a sunat pe şoferul de pe autoutilitară, respectiv pe inculpatul NIV şi a cerut acestuia să se prezinte la locul de muncă, potrivit protocolului de evacuare al deşeurilor. I-a cerut acestuia practic, să schimbe containerul plin cu unul gol, iar pe cel plin să-l transporte afară din incinta uzinei în locul prevăzut pentru debarasarea acestor deşeuri din localitatea Mărăcineni.

Nu există nicio dovadă de nicio natură în care să reiasă că între inculpaţii IBA şi FM, cei care au luat din posesia părţii vătămate bunurile, aveau o înţelegere cu inculpatul NIV, şoferul autoutilitarei, pentru ca în procedura de evacuare a acestui container, acesta să transporte afară din incinta uzinei de automobile bunurile sustrase.

Nu există, de asemenea, nicio dovadă ca în urma acestei presupuse înţelegeri acest inculpat să obţină un folos material sau de orice altă natură de pe urma transportului bunurilor sustrase.

Inculpatul NIV s-a prezentat la locul de preluare al containerului şi conform imaginilor video aflate al dosarul cauzei a preluat acel container, fără a da de înţeles sub nicio formă că ar existat o înţelegere între acesta şi ceilalţi doi inculpaţi. Acesta nu a verificat modalitatea în care bunurile sustrase erau ascunse în interiorul containerului pentru a se asigura că nu va fi descoperit de către paza unităţii.

Activităţile desfăşurate de către acesta sunt normale, fără a da impresia că ştie de existenţa în interiorul containerului pe care îl preia de la rampa de încărcare a deşeurilor a unor bunuri ce ar aparţine SC AD SA, sens în care după preluarea containerului acesta se deplasează înspre poarta nr. 6, unde agenţii de pază îl întreabă dacă în interiorul containerului sunt şi

342

alte bunuri ce aparţin părţii vătămate în afară de deşeuri de carton.

Potrivit probelor aflate la dosarul cauzei, respectiv înregistrări video ale sistemului de pază ale societăţii comerciale, agenţii de pază au ştiut încă din momentul sustragerii bunurilor că acestea sunt sustrase de cei doi inculpaţi mai sus arătaţi şi sunt introduse în interiorul containerului în modalitatea expusă anterior.

Surprinzător este faptul că aceştia nu au intervenit pentru recuperarea bunurilor după ce acestea ieşiseră din posesia părţii vătămate, fiind introduse deja în container. Acest lucru ar putea fi o deficienţă a sistemului de pază de la SC AD SA, întrucât de vreme ce bunurile ieşiseră din posesia părţii vătămate, fiind „apropiate” de inculpaţi, intervenţia agenţilor de pază trebuia să fie promptă, în vederea identificării autorilor şi a recuperării pagubei.

Versiunea acestora precum că, au dorit să-l identifice şi pe acesta din urmă autoutilitarei a creat această confuzie în ceea ce-l priveşte pe acesta sub aspectul stabilirii calităţii de autor, fără să existe vreo probă cu privire la participarea sa la comiterea faptelor sau existenţa unei înţelegeri între acesta şi ceilalţi doi inculpaţi.

Alegerea momentului în care agenţii de pază au ales să intervină pentru identificarea autorilor şi recuperarea pagubei a determinat introducerea numitului NIV în grupul celor doi autori, în calitate de inculpat.

În aceste condiţii, instanţa constată faptul că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni de rezultat, prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen.

Fapta inculpatului Ilie M. Bogdan Adrian de a lua un bun mobil din posesia părţii vătămate fără consimţământul acesteia pe timpul nopţii, cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept împlineşte elementele constitutive ale infr. prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen, respectiv furtul calificat.

Astfel, instanţa va condamna, pe inculpatul IBA, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 83 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. va amâna aplicarea pedepsei.

Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care a fost comisă fapta.

343

Inculpatul a avut o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, s-a prezentat în faţa organelor judiciare având o comportare sinceră în cursul procesului.

Instanţa constată şi faptul că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art.375 NCpp.

În acest sens, acesta a beneficiat la stabilirea duratei pedepsei şi de disp. art. 396 alin. 10, în sensul că acesta a beneficiat de o reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Având în vedere durata pedepsei pronunţate, dar şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, în raport de persoana acestuia, de eforturile depuse pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pe o perioadă determinată.

De asemenea, consideră că inculpatul îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială şi fără executarea pedepsei în condiţii de detenţie, sens în care va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei.

În baza art. 84 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. va fixa termen de încercare de 3 ani.

Va atrage atenţia asupra disp art. 83 alin. 4 C.pen. În baza art. 85 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. inculpatul va

trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere:a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă;

În baza art 45 N.C.pen. şi art. 65 N.C.pen. rap la art. 66 alin. 1 lit. a şi b N.C.pen va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi.

În baza art. 72 N.C.pen. va computa durata reţinerii şi a arestului preventiv începând cu data de 19.10.2012 şi până în data de 18.01.2013.

Fapta inculpatului FM de a lua un bun mobil din posesia părţii vătămate fără consimţământul acesteia pe timpul nopţii, cu

344

scopul de a şi-l însuşi pe nedrept împlineşte elementele constitutive ale infr. prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen, respectiv furtul calificat.

Va condamna pe inculpatul FM, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 228 C.pen. comb cu art. 229 alin. 1 lit. b C.pen la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 83 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen, va amâna aplicarea pedepsei.

Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care a fost comisă fapta.

Inculpatul a avut o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, s-a prezentat în faţa organelor judiciare având o comportare sinceră în cursul procesului.

Instanţa constată şi faptul că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art.375 NCpp.

În acest sens, acesta a beneficiat la stabilirea duratei pedepsei şi de disp. art. 396 alin. 10, în sensul că acesta a beneficiat de o reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Având în vedere durata pedepsei pronunţate, dar şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, în raport de persoana acestuia, de eforturile depuse pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pe o perioadă determinată.

De asemenea, consideră că inculpatul îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială şi fără executarea pedepsei în condiţii de detenţie, sens în care va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei.

În baza art. 84 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen, va fixa termen de încercare de 3 ani.

Va atrage atenţia asupra disp art. 83 alin. 4 C.pen. În baza art. 85 C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. inculpatul va

trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere:f) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;g) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;h) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

345

i) să comunice schimbarea locului de muncă;j) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă;

În baza art 45 N.C.pen. şi art. 65 N.C.pen. rap la art. 66 alin. 1 lit. a şi b N.C.pen, va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi.

În baza art. 72 N.C.pen. va computa durata reţinerii şi a arestului preventiv începând cu data de 19.10.2012 şi până în data de 18.01.2013.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul NIV, instanţa constată că există o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, în sensul că fapta acestuia nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Legea penală în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat prevede ca pentru infracţiunea de furt calificat de care este acuzat, forma de vinovăţie cu care ar trebui să fie comisă fapta este intenţia directă sau indirectă.

Astfel, acesta ar fi trebuit să prevadă rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei sau în cel mai rău caz să preveadă acel rezultat şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.

Nicio probă din cele administrate în cauză nu arată că între acest inculpat şi ceilalţi doi ar fi existat o înţelegere prin care acesta ar fi trebuit să transporte bunurile afară din incinta unităţii economice în procedura de debarasare a deşeurilor la care lua parte în calitate de angajat al unităţii economice, care se ocupă pe platforma de automobile de această activitate.

Există posibilitatea ca ceilalţi doi inculpaţi să se fi folosit de această situaţie în care se afla acest inculpat pentru a scoate cu ajutorul acestuia, fără ca acesta să ştie, bunurile din interiorul societăţii, însă nu au luat în calcul, respectiv nu au ştiut că sistemul de supraveghere video al fabricii de automobile îi va surprinde chiar în momentul comiterii faptelor şi va anunţa în mod „mut” agenţii de pază ai acesteia.

„Greşeala” acestora din urmă de a încerca să identifice toţi participanţii la comiterea infracţiunii a creat situaţia în care şi acest din urmă inculpat a fost bănuit că se afla în înţelegere cu ceilalţi doi inculpaţi, care fuseseră filmaţi în timp ce au sustras bunurile.

Este într-adevăr de recunoscut în sens benefic modul de operare al agenţilor de pază, însă în situaţia dată, a fost creată, fără voia lor, această confuzie, care trebuie înlăturată în această procedură judiciară.

346

În aceste condiţii, instanţa îl va achita, în baza art. 396 punctul 5 C.p.pen. şi art. 16 punctul 1, litera b) teza a IIa C.p.pen. pe inculpatul NIV, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 228 C.pen. comb. cu art. 229 alin. 1 lit. b) C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. întrucât fapta nu a fost comisă cu vinovăţia prev. de lege.

Va lua act în baza art. 19 şi 20 C.p.pen. că partea vătămată SC AD SA, nu s-a constituit parte civilă în proces întrucât întreaga pagubă a fost recuperată în întregime în natură.”

Impotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, care a adus următoarele critici:

-nelegal s-a dispus achitarea inculpatului NIV pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.228, 229 alin.1 lit.b Cod penal, cu aplic.art.5 Cod penal, reţinând că fapta nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege;

-s-a omis aplicarea disp.art.77 alin.1 lit.a Cod penal, în privinţa încadrărilor juridice reţinute inculpaţilor;

-s-a utilizat în mod greşit termenul „condamnă” (la pedepse cu închisoarea) în contextul în care soluţia vizată este aceea de amânare a aplicării pedepsei;

-s-au stabilit în mod nelegal termene de încercare şi nu de supraveghere (aşa cum prevede art.84 Cod penal), referitor la soluţiile adoptate privind pe inculpaţii IBA şi FM;

-s-a stabilit nelegal o durată de 3 ani a „termenelor de încercare” cu încălcarea dispoziţiilor art.84 alin.1 Cod penal (referitor la soluţiile privind pe inculpaţii IBA şi FM);

-cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor de mai sus sunt foarte scăzute, în raport cu gravitatea faptelor săvârșire, consecinţele produse şi modul de operare utilizat;

-s-a stabilit netemeinic o altă modalitate de executare a pedepsei de către inculpaţii sus-menţionaţi, alta decât cea prev. de art.60 Cod penal.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, Curtea a considerat că apelul parchetului este fondat, având în vedere următoarele:

Pentru instituţia juridică a amânării aplicării pedepsei, caracteristic este faptul că nu se aplică o pedeapsă ci se stabileşte o pedeapsă care urmează să fie aplicată, în situaţia în care inculpatul nu se conformează unor obligaţii legale în cadrul termenului de supraveghere de 2 ani.

Neprocedând astfel, utilizarea termenului „condamnă” în contextul în care soluţia vizată este aceea de amânare a aplicării pedepsei este nelegală.

347

In altă ordine de idei, art.84 Cod penal prevede termenul de supraveghere în privinţa inculpaţilor cărora s-a dispus aplicarea pedepsei şi nu termen de încercare, aşa cum a consemnat oprima instanţă în sentinţă.

De asemenea, în art.84 Cod penal, legiuitorul a menţionat termenul fix de 3 ani şi nu variabil, aşa cum era în legea anterioară.

Răspunzând celorlalte critici, Curtea a reţinut următoarele:

Nu există nicio dovadă de nicio natură în care să reiasă că între inculpaţii IBA şi FM, cei care au luat din posesia părţii vătămate bunurile, aveau o înţelegere cu inculpatul NIV, şoferul autoutilitarei, pentru ca în procedura de evacuare a acestui container, acesta să transporte afară din incinta uzinei de automobile bunurile sustrase.

Nu există, de asemenea, nicio dovadă ca în urma acestei presupuse înţelegeri acest inculpat să obţină un folos material sau de orice altă natură de pe urma transportului bunurilor sustrase.

La această concluzie, de altfel, şi prima instanţă a ajuns prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.

Individualizarea judiciară a pedepselor stabilite de către prima instanţă, dar şi individualizarea judiciară a pedepsei sunt corecte, în raport de dispoziţiile art.74 Cod penal şi art.83 şi urm. Cod penal, apreciindu-se că în viitor inculpatul va conştientiza importanţa valorilor sociale ocrotite de legea penală şi se va abţine de la orice conduită antisocială şi, mai ales, penală.

Dacă s-ar aplica disp.art.60 Cod penal, s-ar încălca principiul proporţionalităţii care guvernează raportul dintre faptă şi sancţiune, inclusiv sub aspectul modalităţii de executare.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelul parchetului şi a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată.

A fost înlăturată condamnarea inculpaţilor IBA şi FM, şi a fost stabilită pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi pedeapsa de câte 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii sus-menţionate.

A fost înlăturată aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) Cod penal, pentru inculpaţii IBA şi FM.

A fost înlăturat termenul de încercare de 3 ani, stabilit pentru inculpaţii IBA şi FM şi a fost fixat, pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi, termen de supraveghere de 2 ani.

348

A fost înlăturată dispoziţia privind computarea perioadei executate de către inculpatul FM, de la 19.10.2012 la 18.01.2013 şi, rejudecând, va deduce perioada executată de inculpatul FM de la 19.10.2012, la data de 28.12.2012.

A fost menţinută, în rest, sentinţa.

14. Infracțiunea de viol. Elemente constitutive. Prelevarea de la inculpat a probelor biologice.

Art. 218 Cod penalArt. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2008

Actul sexual cu o minoră în vârstă de 13 ani care suferă de un retard mintal uşor şi tulburare de adaptare şi care nu putea din punct de vedere volitiv şi intelectual să-şi exprime valabil consimţământul pentru a întreţine raporturi sexuale cu inculpatul întruneşte elementele constitutive al infracţiunii de viol prevăzute de art. 218 Cod penal.

Dispunând condamnarea inculpatului pentru comiterea acestei infracţiuni, instanţa a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2008, privind prelevarea de probe biologice.

(Decizia penală nr. 196/A/17 martie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 139 din data de 2 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 218 al. 1, 3 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 35 al.1 Cod penal, a fost condamnat inculpatul MC la pedeapsa închisorii de 7 ani, faţă de persoana vătămată SMC, reprezentată de asistent maternal IM.

S-a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 60 Cod penal, privind executarea pedepsei în regim de detenţie, şi a dispoziţiilor art. 67 al.2 raportat la art. 66 al.1 lit. a, b, d, e şi f Cod penal, privind pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

În baza art. 397 Cod de procedură penală, s-a admis cererea părţii civile SMC, formulată prin reprezentant legal, şi a fost obligat inculpatul către aceasta la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând daune morale.

În baza art. 276 al.1 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul către persoana vătămată la plata sumei de 252 lei, reprezentând taxa de expertiză achitată către INML - Mina Minovici-Bucureşti.

349

De asemenea, a fost obligat inculpatul şi plata sumei de 2.400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care Ministerul Justiţiei va vira în contul Baroului Vâlcea suma de 400 lei, reprezentând onorariile, în cuantum de câte 200 lei, cuvenite avocaţilor desemnaţi din oficiu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul din 26.10.2011 întocmit în dosarul nr.1162/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu, inculpatul MC a fost trimis în judecată pentru comiterea, faţă de partea vătămată SMC, a infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art.198 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

În actul de sesizare a instanţei, s-a arătat că, la data de 22.07.2009, numita SAC a sesizat Poliţia oraşului Horezu, reclamând dispariţia surorii sale, SMG, în vârstă de 12 ani, care plecase de la domiciliul său în ziua de 08.07.2009 şi, în urma verificărilor efectuate de poliţie, s-a stabilit că minora plecase împreună cu inculpatul MC, în comuna Oteşani, unde a întreţinut raporturi sexuale cu minora, astfel că s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art.198 alin.1 Cod penal.

Pe baza probelor strânse de procuror în cursul urmăririi penale, s-a stabilit că inculpatul este consătean cu partea vătămată şi că a lucrat ca zilier la o fermă de vaci, unde a cunoscut-o pe mama părţii vătămate şi pe fiicele acesteia, cunoscând vârstele minorelor, inclusiv pe cea a părţii vătămate SMG.

În ziua de 08.07.2009, inculpatul a părăsit ferma unde lucra, pentru că s-a certat cu unul dintre văcari şi a hotărât să plece în comuna Oteşani, la nepoata sa, BPP, să o ajute la muncă, împrejurare în care inculpatul s-a înţeles cu partea vătămată să meargă împreună în comuna Oteşani la muncă. Astfel, în după amiaza aceleiaşi zile, cei doi au plecat împreună din satul Romani de Jos, iar potrivit declaraţiei părţii vătămate, pe traseu, acesta a întreţinut raporturi sexuale cu minora.

S-a mai arătat că, în perioada 08.07.2009 - 22.07.2009, inculpatul a locuit împreună cu minora, în aceeaşi cameră, în domiciliul numitei BPP, şi că în repetate rânduri a întreţinut relaţii sexuale normale cu minora, fără a fi constrânsă.

Din raportul de constatare medico - legală nr. ***/2009 din 24.07.2009 al SJML Vâlcea, în urma examinării părţii vătămate SMG, s-a constatat că aceasta are o dezvoltare somatică specifică vârstei de 12-14 ani şi prezintă o deflorare veche, a cărei dată de producere nu poate fi precizată cu

350

exactitate, nu prezintă leziuni traumatice la nivelul orificiului genital şi corporale, iar în conţinutul genital nu pot fi puşi în evidenţă spermatozoizi.

Partea vătămată a fost expertizată psihiatric, iar din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. *** al SJML Vâlcea a rezultat că aceasta prezintă diagnosticul de tulburare de conduită pe fond de întârziere mintală Q=66, are discernământul diminuat, corespunzător vârstei de 7-8 ani, şi că nu înţelege conţinutul şi consecinţele faptelor sale.

De asemenea, şi inculpatului MC i-a fost efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică, din raportul de expertiză medico-legală nr.***/2010 din 18.07.2010 întocmit de SJML Vâlcea, rezultând că acesta are discernământul păstrat şi că înţelege conţinutul şi consecinţele faptelor sale.

La dosarul parchetului, se află următoarele acte: referat de terminare a urmăririi penale, rezoluţie de confirmare a începerii urmăririi penale, referat de începere a urmăririi penale, ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi declinare a competenţei, ordonanţă de schimbare a încadrării juridice, referat cu propunere de schimbare a încadrării juridice, adresă de înaintare către Tribunalul Vâlcea, rezoluţie de confirmare a începerii urmăririi penale, rezoluţie de începere a urmăririi penale, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, procese-verbale, declaraţia părţii vătămate, raport de evaluare a părţii vătămate, raport de constatare medico - legală, rapoarte de expertiză medico-legală psihiatrice, declaraţiile date de inculpat, proces-verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii, declaraţii de martori, hotărâri judecătoreşti, referat de terminare a urmăririi penale, proces - verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, atât inculpatului, cât şi părţii vătămate li s-a asigurat asistenţă juridică obligatorie, , s-a dispus efectuarea, de către Direcţia generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului -Vâlcea, a unei anchete sociale, având în vedere luarea minorei în plasament de către asistentul maternal IM.

S-au luat declaraţii părţii vătămate şi inculpatului, au fost administrate probele cu înscrisuri şi testimonială, fiind audiaţi martorii BPP, SMC, SG, SAC, SC, SI, AF.

La termenul din 01.03.2012, partea vătămată a declarat că îl cunoaşte pe inculpat de când lucra la nişte văcari din Neagota - Romanii de Jos, unde muncea cu ziua, împreună cu părinţii şi cu fraţii ei. Partea vătămată nu poate explica împrejurările în care a plecat cu inculpatul la P, nepoata

351

inculpatului din Oteşani, fără ştiinţa părinţilor ei, însă afirmă că nu o cunoştea pe această nepoată, iar inculpatul nu i-a spus motivul deplasării la locuinţa nepoatei şi nici perioada de timp cât vor sta la aceasta. A mai declarat că ziua muncea la fân, iar noaptea dormea într-o cameră separată, pe o saltea, cu inculpatul, şi că întreţinea raporturi sexuale cu acesta întrucât o ameninţa cu moartea, aspect pe care nu l-a relatat p, de teamă.

A mai afirmat partea vătămată că a vrut să plece din casa P, dorinţă pe care nu şi-a exprimat-o faţă de inculpat şi nepoata acesteia, şi că a reuşit să fugă din locuinţa respectivă, cerând voie să meargă la toaletă, după ce a auzit vorbindu-se că este căutată de poliţie. În final, a afirmat că nu doreşte despăgubiri de la inculpat şi nici ca acesta să fie pedepsit.

La acelaşi termen, inculpatul a solicitat ca judecata să se desfăşoare conform procedurii simplificate prevăzute de art. 320/1 Cod procedură penală, cerere ce a fost respinsă de instanţă, având în vedere că recunoaşterea făcută de inculpat nu este totală, în sensul că, recunoscând că a întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată, a afirmat că nu ştia că aceasta este minoră. De asemenea, a susţinut că partea vătămată este cea care l-ar fi provocat să întreţină raporturi sexuale.

Faţă de modul greoi în care a decurs audierea părţii vătămată, incapabilă de a se exprima coerent cu privire la starea de fapt dedusă judecăţii, combinat cu concluziile contradictorii ale raportului de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cursul urmăririi penale de către SJML - Vâlcea cu privire la partea vătămată (discernământ diminuat, nu înţelege conţinutul şi consecinţele faptelor sale), instanţa de fond a dispus efectuarea unui raport de noua expertiză medico-legală psihiatrică la INML - Mina Minovici-Bucureşti, pentru a se stabili dacă partea vătămată putea să-şi exprime valabil consimţământul de a întreţine raporturi sexuale cu inculpatul.

Din concluziile raportului de noua expertiză medico-legală psihiatrică, înaintat de INML-Mina Minovici la data de 19.11.2013, s-a reţinut că, în perioada de vârstă pentru care s-a solicitat expertizarea părţii vătămate (12-14 ani), aceasta prezintă „retard mintal uşor” şi „tulburare de adaptare” şi nu putea „din punct de vedere volitiv şi intelectual” să îşi exprime valabil consimţământul pentru a întreţine raporturi sexuale cu inculpatul.

Existenţa consimţământului minorului la raportul sexual este de esenţa infracţiunii prevăzute de art. 198 al.1 Cod penal, în lipsa consimţământului minorului valabil exprimat, instanţa a constatat că fapta inculpatului de a întreţine acte

352

sexuale cu partea vătămată SMG, la intervale de timp diferite cuprinse în perioada 08.07.2009-22.07.2009, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, profitând de imposibilitatea minorei în vârstă de 12 ani şi 9 luni, în perioada de referinţă, de a-şi exprima voinţa, constituie infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 al. 3 prima teză Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 al.2 Cod penal, referitoare la infracţiunea continuată.

Prin urmare, în baza art. 334 Cod procedură penală, prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei prevăzute de art. 198 al.1 C.pen. cu art. 41 al.2 C.pen., iniţial sesizate împotriva inculpatului MC, în cea prevăzută de art. 197 al.3 prima teză Cod penal cu art. 41 al.2 Cod penal (viol faţă de minora cu vârsta sub 15 ani) şi, întrucât, potrivit art. 27 al.1 lit. a Cod procedura penală, competenţa de soluţionare a infracţiunii nou încadrate aparţine tribunalului, în baza art. 42 C.pen. raportat la textul de lege citat, s-a dispus, prin sentinţa penală nr. 273/05.12.2013, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei la Tribunalul Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 7254/90/2013, în care, prin sentinţa penală nr.24 din 19.02.2014, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Horezu, cu motivarea că, în baza art.6 alin.1 din Legea din 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă, conform legii noi, după regulile prevăzute de aceeaşi lege, iar potrivit art.35 şi art.36 Cod procedură penală, în cazul infracţiunii ce face obiectul judecăţii de faţă, competenţa de soluţionare în primă instanţă revine judecătoriei.

S-a făcut precizarea că nu există conflict negativ de competenţă, în condiţiile în care declinarea de competenţă dispusă de tribunal este consecinţa aplicării normelor menţionate, care reglementează situaţii tranzitorii rezultând din intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.

La data de 03 martie 2014, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Horezu, sub acelaşi număr de dosar, 2416/241/2011, fiind repartizat la completul de faţa, iniţial investit, pentru a continua cercetarea judecătorească sub aspectul infracţiunii de viol, prev. de art. 197 al.3 prima teză C.pen. cu art. 41 al.2 C.pen., cu încadrarea juridică astfel cum a fost schimbată prin sentinţa penală nr. 273/05.12.2013, având corespondent în art. 218 al.1, 3 din noul Cod penal cu art. 35 al.1 din noul Cod penal.

353

La termenul din 12.06.2014, s-a dispus, făcându-se aplicarea legii mai favorabile conform art. 5 din NCP, schimbarea încadrării juridice a faptei de viol prev. de art. 197 al.3 prima teză C.pen. cu art. 41 al.2 C.pen., în cea prevăzută de art. 218 al.1,3 lit. c din NCP cu aplicarea art. 35 al.1 NCP, referitor la infracţiunea continuată, şi s-a acordat termen pentru ca inculpatul să-şi pregătească apărarea.

La termenul acordat în acest sens, inculpatul, prin apărător, a învederat că nu are cereri de formulat şi probe de propus.

Faţă de probele administrate şi actele îndeplinite în cauză, instanţa de fond a constatat că, în perioada cuprinsă între 08.07.2009-22.07.2009, inculpatul MC a săvârşit, la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, mai multe acte care reprezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleaşi infracţiuni de viol, constând în aceea că a întreţinut raporturi sexuale cu persoana vătămată SMG, în vârstă de aproximativ 13 ani, la data infracţiunii, fără ca aceasta să-şi poată exprima, din punct de vedere volitiv şi intelectual, consimţământul pentru a întreţine raporturi sexuale cu inculpatul, astfel cum rezultă din raportul de noua expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de INML - Mina Minovici-Bucureşti.

Astfel, în vara anului 2009, inculpatul a întâlnit-o pe minoră la o fermă de vaci din localitatea de domiciliu, Romanii de Jos, jud. Vâlcea, unde aceasta lucra împreună cu mama şi fraţii ei şi, sub pretextul că este nemulţumit de plata pentru prestaţia sa zilnică, inculpatul a luat hotărârea, în ziua de 08.07.2009, de a pleca în comuna Oteşani, satul Cuceşti, pentru a munci, ca ziler, în gospodăria martorei BPP, care îi este nepoată.

În această împrejurare, inculpatul s-a întâlnit cu persoana vătămată căreia i-a spus că merge la nepoata lui din satul Cuceşti, întrucât aceasta are nevoie de oameni pentru strângerea fânului şi, pentru că persoana vătămată i-a spus că vrea să meargă şi ea la Cuceşti, au plecat împreună spre această destinaţie, pe jos.

La locuinţa martorei BPP, inculpatul şi persoana vătămată au stat timp de 2 săptămâni, până la data de 22.07.2009, perioadă în care, după orele de muncă prestate în gospodăria martorei, dormeau împreună, pe o saltea, într-una din camerele locuinţei martorei, în toată această perioadă, cei doi întreţinând raporturi sexuale.

S-a notat că inculpatul a recunoscut că a întreţinut raporturi sexuale cu persoana vătămată, ceea ce nu reprezintă o

354

recunoaştere fără rezerve, în sensul art.375 din noul Cod de procedură penală, având în vedere că, în apărare, inculpatul a afirmat că persoana vătămată a acceptat raporturile sexuale din perioada menţionată, şi chiar l-a provocat în întreţinerea acestora, susţinând totodată că nu ştia că aceasta este minoră. Această apărare a sa a fost demolată de probele administrate în cauză, care au atestat indubitabil că inculpatul o cunoştea pe persoana vătămată de 10-15 ani (conform propriei declaraţii), persoana vătămată fiind colegă de şcoală cu una dintre fiicele inculpatului.

Cât priveşte lipsa consimţământului persoanei vătămate pentru întreţinerea raporturilor sexuale cu inculpatul, instanţa de fond a constatat că aceasta reiese din raportul de noua expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cursul judecăţii, în concluziile căruia s-a menţionat că persoana vătămată prezintă retard mintal uşor şi tulburare de adaptare, toate aceste împrejurări referitoare la starea psihică a persoanei vătămate, determinând încadrarea juridică a faptei comise de inculpat la infracţiunea de viol, prev. de art. 218 al.1, 3 din NCP comisă în formă continuată, conform art. 35 al.1 NCP.

Potrivit art. 218 al.1 NCP, raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângerea acesteia, punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, constituie infracţiunea de viol (forma simplă) ce se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi atunci când, potrivit literei c, victima nu a împlinit vârsta de 16, împrejurare care priveşte situaţia prezentei cauze, având în vedere că, în perioada de referinţă a infracţiunii (08.07.2012-22.07.2012), persoana vătămată nu împlinise vârsta de 13 ani.

Inculpatul a profitat de starea de minoritate a persoanei vătămate combinată cu incapacitatea acesteia de a-şi exprima valabil voinţa de a întreţine raporturi sexuale, precum şi de împrejurarea că, provenind dintr-o familie numeroasă şi dezbinată, fără climat educativ favorabil, minora era timidă, influenţabilă şi uşor de manipulat.

Este evident, în opinia instanţei de fond, că acceptarea minorei de a se deplasa cu inculpatul a fost urmarea demersului acestuia de a o manipula, la fel ca şi acceptarea afirmată de inculpat a raporturilor sexuale timp de 2 săptămâni, într-o locaţie

355

străină minorei, din care minora a reuşit să fugă, profitând de anumite împrejurări favorabile, aspect care, dacă organul de urmărire penală nu ar fi fost superficial, ar fi putut fi cercetat şi dovedit ca întrunind, inclusiv, elementele constitutive ale altei infracţiuni ce putea fi pusă în sarcina sa, a infracţiunii de lipsire de libertate.

S-a evidenţiat faptul că persoana vătămată, în perioada 08.07.2012 -22.07.2012, avea vârsta de circa 13 ani, iar raporturile sexuale cu inculpatul au avut loc, în perioada menţionată, în condiţiile infracţiunii continuate, fără consimţământul valabil exprimat al persoanei vătămate, în acest sens fiind raportul de noua expertiză medico-legală întocmit de INML - Mina Minovici Bucureşti.

Faţă de cele expuse, în baza art. 218 al.1, 3 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 35 al.1 Cod penal, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 7 ani.

S-au aplicat dispoziţiile art. 60 Cod penal, privind executarea pedepsei în regim de detenţie, şi dispoziţiile art. 67 al.2 rap. la art. 66 al. 1 lit. a, b, d, e şi f Cod penal, privind pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a alege, drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator).

În baza art. 397 Cod de procedură penală, s-a admis cererea părţii civile SMG, formulată prin asistent maternal IM, în calitate de reprezentant legal, şi a fost obligat inculpatul către aceasta la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune morale.

La stabilirea pedepsei şi a modalităţii de executare, s-au avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, referitoare la gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului.

Astfel, judecătorul fondului a apreciat că inculpatul a profitat de împrejurarea că minora este uşor influenţabilă, manipulabilă şi lipsită de ocrotirea concretă a părinţilor ei, şi, speculând disponibilitatea acesteia de a practica diverse activităţi sporadice în folosul altor persoane, i-a propus deplasarea în altă localitate, pentru a munci la culesul fânului în gospodăria unei nepoate, fără a anunţa pe părinţii minorei despre această deplasare, fiind evident scopul principal urmărit de inculpat, acela de a întreţine raporturi sexuale cu minora, fără consimţământul valabil exprimat de aceasta, ceea ce s-a şi întâmplat în perioada de două săptămâni în care inculpatul şi

356

persoana vătămată au muncit şi au fost şi găzduiţi în gospodăria martorei BPP, din comuna Oteşani, sat Cuceşti, jud. Vâlcea.

Procedând astfel, inculpatul a nesocotit regulile care ocrotesc libertatea şi integritatea sexuală a persoanei, gravitatea faptei şi periculozitatea inculpatului fiind cu atât mai mari, faţă de împrejurarea că persoana împotriva căreia a fost comisă infracţiunea este minoră.

De asemenea, instanţa a avut în vedere conduita inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi în timpul procesului.

Deşi inculpatul nu a negat raporturile sexuale cu persoana vătămată, el s-a apărat spunând că nu ştia că aceasta este minoră, în pofida evidenţei probatorii, şi că aceasta a acceptat relaţia şi chiar l-a provocat, precum şi faptul că minora a întreţinut, anterior lui, relaţii sexuale cu alt bărbat, ceea ce induce concepţia absolut deformată a inculpatului, potrivit căreia îi este permis să se comporte astfel cu o persoană minoră câtă vreme aceasta nu este străină de viaţa sexuală.

Totodată, din probele administrate în cauză a rezultat că persoana vătămată a aflat de la diverse persoane pe care le întâlnea la strânsul fânului, în gospodăria martorei BPP, că una din surorile ei a anunţat organele de poliţie despre dispariţia sa şi că acestea o caută, ceea ce a încurajat-o pe minoră să găsească prilejul de a fugi din gospodăria acesteia, instanţa constatând că ştirea despre căutarea minorei nu a fost străină inculpatului, şi, cu toate acestea, el nu a făcut nimic pentru a asigura înapoierea minorei în localitatea ei de domiciliu, preferând să nu scurteze perioada de şedere în locuinţa nepoatei sale, şi, implicit, perioada de satisfacere a nevoilor sexuale cu minora, altfel spus, el nu a făcut nici un efort pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, toate aceste împrejurări de comitere a faptei justificând dispoziţia privind modalitatea de executare a pedepsei în regim de detenţie.

Cât priveşte pe minora SMG, prima instanţă a reţinut, conform raportului de noua expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cursul judecăţii, dar şi raportului de evaluare întocmit de DGASPC - Vâlcea în cursul urmăririi penale, că, deşi la data infracţiunii aceasta avea vârsta de cca. 13 ani, prezintă profilul psihologic specific unui copil de cca. 7 ani, conturat de carenţe afective şi educaţionale severe, având vârsta mentală inferioară celei cronologice, fără capacitatea de abstractizare şi abilitatea de a operaţionaliza conceptul de „act sexual”, manifestând un comportament nonverbal, timid, care, în opinia psihologului din cadrul DGASPC - Vâlcea care a realizat întrevederile cu minora, denotă o relaţie tensionată în raportul acesteia cu persoana

357

inculpatului, precum şi faptul că inculpatul a manipulat-o, profitând de nivelul limitat al acesteia de comprehensibilitate asupra realităţii, propunându-i o sumă de bani în schimbul relaţiilor sociale, şi chiar ameninţând-o cu moartea.

S-a subliniat că activitatea infracţională a inculpatului a fost încărcată de elemente afectogen-traumatizante cu influenţe negative în dezvoltarea armonioasă a structurii de personalitate a minorei, recomandarea psihologului fiind de consiliere psihologică, în cadrul unui program ludoterapeutic, educativ şi recreativ, terapie de care minora poate beneficia, fiindu-i asigurat şi un climat familial adecvat, având în vedere măsura de plasament asistent maternal profesionist IM, dispusă de Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă definitivă şi executorie nr.91/MIF/05.02.2010, pentru persoana vătămată minoră, cu delegarea exerciţiului drepturilor părinteşti în favoarea asistentului maternal, pe toată perioada menţinerii măsurii.

La aprecierea cuantumului daunelor acordate părţii civile, instanţa de fond a avut în vedere vârsta fragedă a minorei, suferinţa psihică ce i-a fost cauzată de inculpat prin abuzul sexual pe care a fost nevoită să-l suporte timp de 2 săptămâni, instanţa considerând că suma acordată este necesară pentru compensarea prejudiciului moral suferit de persoana vătămată. Prin urmare, în baza art. 276 al.1 Cod de procedură penală, inculpatul a fost obligat către persoana vătămată la plata sumei de 252 lei cheltuieli de judecată, suma reprezentând taxa de expertiză achitată către INML - Mina Minovici -Bucureşti.

Împotriva sentinţei au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu şi inculpatul MC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Motivele de apel sunt pe larg expuse în practicaua încheierii din data de 11 martie 2015.

Examinând sentinţa supusă apelului din punct de vedere al motivelor invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:

Situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului şi încadrarea juridică a faptei săvârşite de către acesta au fost corect stabilite de către prima instanţă.

Criticile formulate de către inculpat sunt neîntemeiate.În ceea ce priveşte competenţa soluţionării cauzei, la

data la care Tribunalul Vâlcea şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Horezu erau incidente dispoziţiile tranzitorii în materie, astfel că în mod corect această cauză a fost soluţionată de către Judecătoria Horezu. Prin urmare, au fost respectate regulile procedurale privind competenţa materială a instanţei.

358

În mod corect instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile procedurale privind aplicarea procedurii simplificate ca urmare a recunoaşterii faptei de către inculpat. În declaraţiile pe care le-a dat, inculpatul are o poziţie nuanţată, recunoscând numai anumite aspecte pe care consideră că le-a săvârşit, dar nu fapta aşa cum este ea reţinută în actul de învinuire.

Expertiza medico - legală psihiatrică efectuată de SML Rm. Vâlcea a stabilit că partea vătămată are o întârziere mentală specifică vârstei de 6 - 8 ani. Prin urmare, nu se poate aprecia ca fiind valabil consimţământul exprimat de partea vătămată la practicarea raporturilor sexuale.

Fapta săvârşită de către inculpat este probată cu ansamblul probelor administrate în această cauză, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.

Individualizarea judiciară a pedepsei principale este corectă, deoarece s-au avut în vedere de către instanţa de fond gradul de pericol social concret deosebit de ridicat al faptei, împrejurările în care a fost săvârşită şi consecinţele acesteia. De asemenea, s-au avut în vedere şi aspectele de circumstanţiere personală, favorabile inculpatului. Pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare respectă cerinţele principiului proporţionalităţii.

Curtea a constatat că apelul parchetului este fondat în ceea ce priveşte executarea pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d, e şi f Cod penal.

De asemenea, se impune în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. 3 Cod penal, şi aplicarea unei pedepse accesorii.

Prima instanţă a omis să facă în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2008, privind prelevarea de la inculpat a unor probe biologice.

Este fondat şi motivul de apel al parchetului privind corecta stabilire a cheltuielilor judiciare.

Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a Cod de procedură penală, Curtea a admis apelul formulat de parchet, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a dispus ca pedeapsa complementară aplicată inculpatului, prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d, e, f, Cod penal, să fie executată pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

359

În baza art. 65 alin.3 Cod penal, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a, b, d, e, f Cod penal, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 7 alin.1 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpat a probelor biologice.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.