Piata monetara

Înfăptuirea activităţii economico-sociale în condiţiile pieţei necesită folosirea permanentă a banilor sub diferite forme, componente şi mecanisme specifice. Acestea se corelează în timp şi spaţiu cu instumente proprii, într-un ansamblu de relaţii ce se formează între agenţii economici şi monetari. Diferite categorii de agenţi economici. Obiectul şi agenţii pieţei monetare

În teoria şi practica economică din ţara noastră şi din alte ţări, problematica pieţei monetare este abordată în diverse modalităţi, fiecare având raţiunea ei epistemologică sau pragamatică. O delimitare netă între fenomenul monetar şi cel de capital nu se realizează şi nici nu se justifică întotdeauna.

Doctrina economică precizează, în principal, două modele de abordare: modelul european, dominat de lumea bancară, în care băncile utilizează aproape toate instrumentele monetar-financiare, şi modelul anglo-saxon, în care se foloseşte noţiunea numită generic piaţă financiară în care se delimitează piaţa monetară şi piaţa de capital*.

Piaţa monetară este piaţa specifică al cărei obiect îl formează tranzacţiile pe care le presupune moneda sub toate formele ei, împreună cu mecanismele de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi. Piaţa monetară este specializată în plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea sau obţinerea de credite. Ea are mai multe segmente, fiecare fiind specializat în utilizarea unor instrumente specifice, iar principalii operatori sunt băncile. Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie în condiţiile unui preţ specific – rata dobânzii. Agenţii pieţei monetare sunt băncile. Băncile în economia cu piaţă concurenţială pot fi: bănci de emisiune şi bănci comerciale.

Băncile de emisiune sunt băncile naţionale sau băncile centrale care sunt, de regulă, instituţii ce realizează funcţii la nivel macroeconomic, cum ar fi emisiunea şi reglarea masei monetare.

De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune, denumită bancă centrală, bancă naţională, bancă de primă importanţă sau banca băncilor.

Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care pun la dispoziţia agenţilor economici, bani-capital, pe baza resurselor monetare atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din economie şi toate conturile agenţilor economici.

Termenul de bancă comercială provine din rolul istoric pe care l-a avut această instituţie în activitatea de comerţ. Iniţial, băncile comerciale au fost principalii creditori ai comerţului, rol pe care îl îndeplinesc şi în prezent, în perioada contemporană însă, aceste bănci au dobândit un rol important şi în acordarea creditelor pentru consum sau a împrumuturilor ipotecare.

Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare. Băncile comerciale de depozit sunt acelea care îşi asigură resursele monetare de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt efectuate de clienţii lor. Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură resursele monetare pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare. În economia cu piaţă concurenţială, pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte instituţii cum sunt: cooperativele de credit; fondurile de pensii; societăţile de asigurări şi reasigurări; societăţile de investiţii.

1

Piaţa monetară şi politica monetară în România

Conceptul de piaţă monetară în România este, în esenţă, similar cu conceptul general, aşa cum a fost analizat în paragrafele anterioare. El este însă influenţat de procesul complex al tranziţiei la economia de piaţă concurenţial-funcţională, de transformările fundamentale din societatea românească în această perioadă de reformă economică specifică.

Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani. Autorităţile monetare au la dispoziţie trei opţiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea acestora (o asemenea operaţiune este folosită mai rar în prezent); controlul nemijlocit asupra deţinerilor de bani în sectorul monetar; operaţiuni de open market.

Obiectul fundamental al politicii monetare în constituie stabilitatea preţurilor împreună cu limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea înfăptuirii acestor obiective revine Băncii Naţionale.

Instrumentele politicii monetare sunt directe şi indirecte. Instrumentele directe sunt acelea care permit influenţarea nemijlocită a

utilizărilor şi deţinătorilor de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Cele mai importante instrumente directe sunt: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de schimb.

Instrumentele indirecte sunt acelea folosite de Banca Naţională în relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nonfinanciari. Tradiţional aici se includ instrumentele care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.

În condiţiile actuale prin politica monetară a României se promovează ca tendinţă dominantă, măsurile restrictive, autorităţile monetare decidente având convingerea că astfel inflaţia poate fi restrânsă.

Transformarea structurală a proprietăţii, a organizării, a conducerii, a mecanismelor activităţii se află în relaţie nemijlocită cu starea şi evoluţia pieţei monetare şi a politicii monetare româneşti.

În acest context, piaţa monetară din România a înregistrat după 1989 mai multe caracteristici, cum ar fi:

a) criza structurii economiei naţionale a dus la o criză a pieţei monetare, manifestată prin deficitul bugetului de stat, restrângerea surselor de alimentare a veniturilor bugetare, evaziunea fiscală, satisfacerea în proporţii modeste a cheltuielilor elementare din domeniul sănătăţii şi prevederilor sociale, al învăţământului, al cercetării ştiinţifice, al culturii şi al apărării naţionale;

2

b) practicarea de către bănci a unor dobânzi foarte ridicate, care au lezat puternic activitatea economică, îndeosebi producţia de bunuri economice;

c) existenţa blocajului financiar pentru un număr important de întreprinderi, care duce la diminuarea considerabilă a producţiei, dezechilibrându-se raportul dintre ofertă şi cererea de bunuri economice, cu consecinţe nefavorabile asupra preţurilor şi, în ultimă analiză, asupra standardului de viaţă al populaţiei;

d) manifestarea unei evidente inflaţii galopante generate de criza structurală, de criza demografiei, de criza bugetului de stat, de liberalizarea absolută a adaosului comercial şi de lipsa de preocupare pentru reducerea costurilor;

e) înfăptuirea lentă a privatizării în domeniul sistemului bancar; f) folosirea în proporţie importantă a unor împrumuturi contractate în străinătate,

în scopuri neproductive, sporind caracterul contraproductiv al datoriei externe. Asemenea aspecte trebuie avute în vedere în organizarea, structurarea şi

funcţionarea raţională a pieţei monetare în ansamblul ei şi a fiecărei componente a acesteia.

Instituţiile principale ale pieţei monetare în România au fost revitalizate în ultimul deceniu, într-un context de mare complexitate, marcat de trecerea la un nou sistem economic, acţionându-se pentru:

abandonarea sistemului de tip preponderent monobancar, potrivit căruia Banca Naţională a României execută rolul de emisiune monetară şi de adaptare pasivă la cererea de monedă a agenţilor economici. Astfel, era exclusă şansa ca prin manevrarea ratei dobânzii să se asigure în cea mai mare măsură mobilizarea economiilor băneşti ale populaţiei şi satisfacerea solicitărilor de credite;

urmărirea creării şi dezvoltării unui sistem bancar cu două trepte: una prezentată de Banca Naţională a României şi alta reprezentată de băncile comerciale, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări;

perfecţionarea cadrului legislativ şi operaţional-funcţional pentru adaptarea statutului de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a României la exigenţele economiei cu piaţa concurenţial-funcţională. Concomitent se ameliorează substanţial reglementările privitoare la fondarea de noi bănci, la managementul bancar, la pregătirea şi perfecţionarea profesională, comportamentală şi morală a personalului din sistemul monetar-financiar.

Banca Naţională a României este instituţia monetar-financiară centrală a statului, funcţionând sub supravegherea Parlamentului. Ea are responsabilitatea înfăptuirii politicii monetare şi de credit, acţionând în mod ştiinţific, cu profesionalism pentru asigurarea puterii de cumpărare a monedei naţionale – LEUL. Denominarea leului, trecerea la leul greu începând de la 1 iulie 2005, este o dovadă evidentă în acest sens. Prin statutul său, Banca Naţională a României se bazează pe capitalul public.

Funcţiile Bănci Naţionale a României constau, în principal, în: asigurarea în totalitate a emisiunii monetare; conducerea politicii monetare şi valutare a ţării; supravegherea activităţii de acordare de credite realizate de băncile comerciale; supravegherea activităţii de gestiune a politicii de trezorerie de către Banca Comercială Română, căreia i-a fost delegată această funcţie de către Banca Naţională a României etc.

Aceste funcţii fac parte din managementul bancar al celei mai importante bănci din ţara noastră, care se realizează în dublu sens: al autorităţii monetare naţionale

3

supreme şi al asigurării conducerii competente prin personal de înaltă calificare la toate nivelurile, începând de la Consiliul de administraţie până la directoratul microbancar.

Banca Comercială Română a fost organizată în anul 1990, în acord cu exigenţele economiei monetare cu piaţă concurenţială. Ea realizează operaţiunile comerciale, care erau în competenţa Băncii Naţionale a României, până în anul 1990, îndeosebi operaţiunile de cont curent ale unităţilor de stat. Se află în plin proces de privatizare.

Banca Română de Dezvoltare – G.S.G.; RaiffeisenBank, Bancpost sunt instituţii specializate private ce funcţionează ca societăţi bancare comerciale, executând operaţiunile specializate ale fostelor bănci de stat. Paralel cu activitatea acestor bănci, au fost fondate şi funcţionează un număr important de bănci comerciale, cu capital integral privat, precum şi unele bănci mixte sau filiale ale unor bănci străine, dovedindu-şi viabilitatea.

Casele de economii reprezintă intermediari financiari care mobilizează depozite cu amănuntul de la populaţie şi le oferă, apoi, pe piaţa interbancară. Principala instituţie, în acest sens, în România este Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care trebuie să funcţioneze, în conformitate cu statutul său ca o veritabilă bancă comercială de economii.

Societăţile de asigurări şi reasigurări reprezintă instituţii care realizează sistematic asigurări de bunuri şi persoane. Ele garantează asiguratului, în schimbul plăţii periodice a unei sume de bani, ca poliţă de asigurare, despăgubirea totală sauparţială în situaţia producerii evenimentului pentru care s-a asigurat. Există, de asemenea, şi societăţi de reasigurări. Societăţile de asigurări şi reasigurări pot avea caracter naţional sau internaţional. În mare măsură, aceste societăţi funcţionează cu capital integral privat.

Instituţiile financiare sunt instituţii de tip: cooperative de credit; fonduri de pensii; fonduri mutuale etc.

Asemenea instituţii funcţionează pe piaţa monetară, folosind instrumente specifice cu ajutorul cărora soluţionează cerinţele ce decurg din politica monetară a României.

4

5. Politica monetară pare să fie mult împovărată de obiective conflictuale, subminând capacitatea BNR de a-şi atinge obiectivele de inflaţie. Date fiind liberalizarea contului de capital şi adoptarea recentă a regimului de ţintire a inflaţiei, autorităţile monetare se confruntă cu o dilemă dificilă combaterea inflaţiei prin majorarea ratelor dobânzilor riscă să exercite o presiune excesivă asupra cursului de schimb. În aceste condiţii, BNR a contrabalansat presiunea în sensul aprecierii monedei naţionale prin reducerea semnificativă a ratei dobânzii de politică monetară pe parcursul anului 2005 şi prin diminuarea chiar mai substanţială a ratei efective a dobânzii în luna septembrie, optând pentru nesterilizarea integrală a lichidităţii la nivelul ratei dobânzii de politică monetară. Aceste măsuri şi-au dovedit eficacitatea în atenuarea presiunii asupra cursului de schimb, permiţând BNR să întrerupă intervenţiile pe piaţa valutară şi, începând cu luna octombrie, să majoreze progresiv rata efectivă a dobânzii. Totuşi, rata dobânzii de politică monetară şi cea efectivă continuă să fie negative în termeni reali; menţinerea compromisurilor la nivelul politicii monetare a transmis publicului semnale contradictorii, punând în pericol credibilitatea noului regim de politică monetară. În acest context, neatingerea de către BNR a obiectivului de inflaţie stabilit pentru sfârşitul anului 2005 la numai patru luni după ce ţinta a fost revizuită în sens crescător a fost regretabilă, reflectând atât efectele şocurilor nefavorabile, cât şi ale relaxării politicii monetare în septembrie/octombrie.

Reprezentanţii FMI avertizează Banca Centrală:

Credibilitatea regimului de politică monetară - în pericol

România are nevoie de un set de politici monetare clare şi coerente care să ducă la efecte concrete, în primul rând în privinţa dezinflaţiei şi a reducerii deficitului de cont curent, se precizează într-un comunicat al FMI privind concluziile preliminare ale misiunii reprezentanţilor Fondului în România. „Politica monetară pare să fie mult împovărată de obiective conflictuale,subminând capacitatea BNR de a-şi atinge obiectivele de inflaţie”, atrag atenţia oficialii FMI. Aceştia susţin că liberalizarea contului de capital şi adoptarea recentă a regimului de ţintire a inflaţiei au pus BNR într-o dilemă: să combată inflaţia prin majorarea ratelor dobânzilor sau să lase cursul de schimb în voia lui, riscând presiuni mari pe euro (ceea ce ar fi dus la presiuni ale exportatorilor). „Rata dobânzii de politică monetară şi cea efectivă continuă să fie negative în termeni reali. Menţinerea compromisurilor la nivelul politicii monetare a transmis publicului semnale contradictorii, punând în pericol credibilitatea noului regim de politică monetară”, mai spun reprezentanţii FMI. Aceştia sunt de părere că Banca Naţională mai are de lucru la capitolul prognoze, atâta vreme cât, la doar 4 luni după ce ţinta de inflaţie a fost revizuită în sens crescător, aceasta a şi fost depăşită. Experţii Fondului Monetar afirmă că marele examen pe care îl are acum de trecut Banca Naţională este cel al credibilităţii populaţiei. „Este puţin probabil ca reducerea inflaţiei la nivelul ţintei BNR de 5% la sfârşitul anului 2006 să fie fezabilă, având în vedere impactul derapajelor recente asupra aşteptărilor

5

inflaţioniste, precum şi impactul întârziat al relaxării monetare şi al creşterilor salariale din a doua jumătate a anului 2005.”

POLITICA MONETARĂ,NUCLEUL POLITICIIDE MACROSTABILIZARE

În condiţiile în care toate celelalte pârghii economice erau, practic, imposibil de utilizat, politicamonetară s-a dovedit a fi singura în măsură să ducă la îndeplinirea măsurilor de stabilizare, chiar dacă aceasta, la început, s-a făcut cu destul de multe eforturi.„Politica monetară constituie un demers complex şi subtil. În această lume cunoştinţele solide ale specialiştilor bancari se asociază cu fineţea unor observaţii sociologice şi psihologice. Toate, dublate de experienţă şi de spirit creator. Din nefericire, însă, adeseori bancherii sunt judecaţi cu „argumentele” populismului. Se înţelege greu adevărul că dacă se împuţinează munca, inclusiv sub raportul eficienţei,trebuie, desigur, să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus aflat pe piaţă se duce…în preţuri. Ne confruntăm de prea multe ori cu un fenomen pe care economiştii îl numesc „iluzie monetară”: convingerea că sporurile câştigurilor salariale sunt benefice, chiar dacă preţurile cresc”.(Mugur Isarescu, Economia romaneasca in perspectiva  anului 2000:Piata si politica valutara in Romania, Baanca Nationala a Romanie, 1999, pag.15)

Ca urmare, în momentul demarării tranziţiei la economia de piaţă, se impunea clar ca programele de reformă să fie orientate în direcţia stabilizării macroeconomice care să genereze atât liberalizarea deplină a preţurilor şi pieţelor, cât şi modificări instituţionale şi ajustări structurale la nivelul economiei. Se impune astfel realizarea unei politici de stabilizare macroeconomică durabilă, combinată cu o politică de restructurare amplă, care să permită, în definitiv, restabilirea echilibrelor macroeconomice.

În această fază de stabilizare macroeconomică, trebuie să se asigure reducerea dezechilibrelor macroeconomice moştenite din trecut şi, în acelaşi timp, trebuie să se evite „derapajul” generat de reformele structurale, toate acestea în scopul trecerii rapide la economia de piaţă. Cam acestea erau

6

opiniile externe faţă de situaţia de tranziţie a economiilor central şi est Europene (Ricoeur-Nicolaï şi Zlotowski [1996]).

Ceea ce trebuia să se realizeze, în definitiv, în plan monetar, era restabilirea încrederii în propria monedă, în condiţiile în care economia în tranziţie este, de cele mai multe ori, confruntată cu o puternică dolarizare.

Deşi s-a considerat că nucleul politicii de stabilizare trebuie să fie reprezentat de politica monetară, eficacitatea acesteia a fost influenţată (bineînţeles, în sensul negativ) de factori care nu intrau sub incidenţa autorităţilor monetare.

Orientări ale politicii monetare în Româniaîn perioada de tranziţie

Experienţele acumulate în ceea ce priveşte politica de macrostabilizare, în condiţiile manifestăriiunui puternic fenomen inflaţionist, arată că eficienţa politicii de macrostabilizare este generată de respectarea a două condiţii esenţiale:

stabilirea cu prioritate a unui obiectiv fundamental de politică de macrostabilizare, în jurul acestuia urmând a se contura celelalte obiective;

atribuirea politicii monetare a rolului specific economiilor de piaţă, şi anume acela de a asigura stabilitatea nivelului general al preţurilor.

În fond, aceste două condiţii se pot suprapune, în sensul că obiectivul central al politicii demacrostabilizare să fie asigurarea stabilităţii preţurilor, rolul central în asigurarea acestuia revenind politicii monetare. Studii recente consideră că urmărirea asigurării stabilităţii preţurilor prin politica de macrostabilizare şi, implicit, prin politica monetară reprezintă cea mai viabilă cale de anihilare a şocurilor (Wissels [1995]31, Ricoeur-Nicolaï şi Zlotowski [1996]30, Fischer şi Sahay [2000]32, Walsh [2001]33).

În primii ani ai tranziţiei, politica monetară a oscilat între aplicarea de măsuri restrictive şi permiterea expansiunii creditului şi, implicit, a ofertei de monedă în economie. Toate acestea au generat presiuni inflaţioniste şi mai puternice, motiv pentru care trebuie luată decizia revizuirii de atitudine în plan monetar.„Reformularea politicii monetare româneşti în ansamblul politicii economice a avut loc abia în adoua jumătate a anului 1993, după ce, în primii ani ai tranziţiei, politica monetară a fost forţată să urmărească, simultan, mai multe obiective, în mare măsură aflate în conflict (stabilizare – creştere economică, stabilizare – echilibru extern), ceea ce a avut drept consecinţă oscilaţiile conduitei şi rezultatelor acestei politici. Ca urmare, în condiţiile compromisurilor impuse atât de rigidităţile economiei reale, cât şi de constrângerile de natură socială şi politică, perioade de control relativ ferm asupra echilibrelor monetare şi de echilibrare a pieţei valutare au alternat cu perioade de masive injecţii monetare şi de blocare a cursului valutar”.34

Această reformulare de politică monetară avea, în fond, menirea de a relansa procesul de stabilizare macroeconomică, dar în acelaşi timp şi de a spori credibilitatea autorităţii monetare în lupta acesteia cu presiunile

7

inflaţioniste, „mergându-se chiar până acolo încât să se stabilească o ţintă inflaţionistă numerică care să fie atinsă pe parcursul unui orizont de timp specific”.35

Astfel, intervenţiile autorităţii monetare se manifestă, pe de o parte, la un nivel strategic (specific, în fond, nivelului macroeconomic, deoarece, prin măsurile adoptate, se are în vedere realizarea obiectivelor finale ale politicii macroeconomice) şi la un nivel tactic (caz în care se evidenţiază procedurile operaţionale ale Băncii Centrale, prin acestea influenţându-se în mod direct variabilele ţintite).34 ANTOHI, Dorina Florenţa, Inflaţia şi politici antiinflaţioniste, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 1999

Figura 8 Structura politicii monetare (cazul general al economiilor contemporane)

Figura 9 evidenţiază obiectivele politicii monetare a Băncii Naţionale a României (mai bine spusobiectivele care au fost stabilite şi obiectivele actuale ale politicii monetare), precum şi instrumentele ce au stat la baza atingerii obiectivelor propuse.

Figura 9 Structura politicii monetare în cazul României

Dacă obiectivele fundamentale sunt localizate la nivel macroeconomic şi vizează, în definitiv,influenţarea economiei în ansamblul său, obiectivele intermediare vizează ţinte ce pot fi localizate la nivelul sistemului bancar. Toate aceste ţinte nu pot fi supuse acţiunii directe de influenţare exercitată prin măsurile de politică monetară adoptate de autoritatea monetară. Pentru a realiza, în final, toate aceste obiective, Banca Centrală îşi stabileşte ţintele operaţionale care se află cel mai aproape de intervenţiile sale, operaţionalizarea acestor ţinte fiind rezultatul utilizării celor mai moderne instrumente de care dispune, de preferinţă instrumente cu acţiune indirectă asupra variabilelor macroeconomice.

2.1.1 Reforma instituţională în sprijinul politicii monetare

8

Pentru a se putea realiza acest angrenaj de interdependenţe şi influenţe, reprezentat tocmai deaplicarea măsurilor de politică monetară, era necesar un cadru instituţional care să favorizeze succesul acestor măsuri.Principalul obiectiv urmărit în această direcţie viza constituirea Băncii Centrale ca bancă de sinestătătoare, care să-şi asume responsabilităţile în planul elaborării şi aplicării politicii monetare. Chiar în primul an de tranziţie este posibil acest lucru prin separarea funcţiilor comercială şi de Bancă Centrală ale Băncii Naţionale:

Banca Naţională a României a devenit Banca Centrală; Banca Comercială Română a preluat funcţiile comerciale ale BNR,

devenind astfel, bancă de depozit.S-a constituit, într-o formă incipientă, sistemul bancar ierarhizat, având în vârful piramidei BancaCentrală şi la nivelul imediat următor băncile comerciale. Desfăşurarea activităţii băncilor din sistem trebuie şi ea reglementată, motiv pentru care în 1991 sunt elaborate legile care statutează acest lucru: Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul BNR (Legea nr. 34/1991).Prevederile legale au fost îmbunătăţite prin elaborarea unei noi legislaţii în domeniu, care să permită demararea programului de pregătire a programului de aderare la Uniunea Monetară Europeană. Astfel, în 1998 au fost abrogate ambele legi din 1991, intrând în vigoare Noul Statut al Băncii Naţionale (Legea 101/1998), problema de bază evidenţiată de noua lege vizând acordarea unei mai mari independenţe Băncii Centrale, în vederea atingerii obiectivului clar stabilit de data aceasta, şi anume acela de asigurare a stabilităţii monedei naţionale în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.Posibilitatea desfăşurării activităţii fără intervenţii din afară (aici referindu-mă, în principal, lainfluenţele exercitate de executiv), poate permite BNR să adopte şi să aplice o politică monetară care, prin canalele de transmisie specifice, să conducă la realizarea obiectivelor stabilite şi, implicit, la influenţarea economiei în scopul asigurării stabilizării macroeconomice.

2.2 Obiectivele politicii monetare a Băncii Naţionale a RomânieiExercitarea influenţei politicii monetare asupra economiei se poate realiza numai în măsura în care obiectivele de politică monetară stabilite sunt atinse prin măsurile adoptate. Exercitarea unei influenţe asupra economiei presupune o înlănţuire de obiective care să permită Băncii Centrale, prin acţiunile întreprinse, să ajungă la obiectivul (obiectivele) final (finale).„Vârful de lance” al politicii monetare este reprezentat de obiectivul fundamental care, după cum am mai precizat, este obiectivul final al politicii macroeconomice. Pentru a influenţa ansamblul economiei, Banca Centrală trebuie să acţioneze, direct sau indirect, asupra acelor domenii pe care le poate influenţa, de aici generându-se, mai departe, influenţa la nivelul întregii economii. În acest sens, se conturează obiectivele intermediare care vizează anumite variabile monetare pe care Banca Centrală le poate influenţa direct sau indirect, dar care nu intră sub propria incidenţă, ci reflectă, în definitiv, activitatea sistemului bancar al economiei respective. Toate aceste obiective vizează termenul lung de realizare, motiv pentru care Banca Centrală

9

apelează, pentru acţiunile curente întreprinse, la obiectivele operaţionale, care de cele mai multe ori vizează indicatori monetari ce pot fi influenţaţi în mod direct de Banca Centrală. Eficienţa aplicării măsurilor de politică monetară depinde, în final, de acurateţea instrumentelor utilizate pentru atingerea tuturor acestor ţinte.

2.2.1 Stabilitatea monedei în scopul asigurării stabilităţii preţurilorDemararea procesului de liberalizare a preţurilor a condus la declanşarea presiunilor inflaţioniste.Alegerea gradualismului s-a dovedit a nu fi, însă, metoda cea mai favorabilă economiei româneşti. Tensiunile generate de cererea excedentară asupra preţurilor au condus la manifestarea, la început, a unei inflaţii corective, urmată, treptat, de o puternică inflaţie structurală ce a degenerat în hiperinflaţie. În aceste condiţii, chiar dacă se dorea realizarea unui anumit nivel al creşterii economice care să permită acoperirea cererii excedentare, evoluţia ascendentă a preţurilor din economie a condus la adoptarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv fundamental al politicii monetare.

În toată perioada de tranziţie, au fost multe moment când politicile adoptate s-au dovedit a fi ineficiente, pe de o parte ca urmare a necorelerii dintre politica monetară şi celelalte componente ale politicii macroeconomice, iar pe de altă parte ca urmare a măsurilor şi instrumentelor inadecvate utilizate; realizarea stabilizării economiei româneşti a fost îngreunată şi de o supraestimare a capacităţii economiei româneşti în ceea ce priveşte restructurarea, procesul lent de privatizare fiind una dintre principalele cauze care a condus şi conduce la un lent proces de stabilizare. Toate acestea s-au reflectat în alternări ale unor politici restrictive cu politici expansioniste, un motiv în plus de accentuare a presiunilor inflaţioniste.

Debutul perioadei de tranziţie a fost caracterizat de căutări în ceea ce priveşte definirea politicii monetare în planul ţintei sale pe termen lung, motiv pentru care, până în a doua jumătate a anului 1993, prin politica monetară s-au urmărit simultan mai multe obiective, precum realizarea stabilizării economice în condiţiile asigurării unui anumit nivel al creşterii economice sau realizarea stabilizării macroeconomice în condiţiile asigurării unei poziţii externe echilibrate (aici referindu-mă, în principal, la echilibrul balanţeicomerciale). În anii care au urmat, politica monetară a fost orientată strict către atingerea obiectivului final, şi anume stabilitatea generală a preţurilor, dar unele măsuri adoptate (precum finanţarea subvenţionată a anumitor domenii din economie) au fost de natură să conducă la anumite breşe în măsurile de politică monetară. Cu toate acestea, eforturile politicii monetare au fost răsplătite de evoluţiile înregistrate la nivelulindicilor de preţ din economie (a se vedea figura 10).

2.2.2 Obiectivele intermediare ale politicii monetarePrin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie să se realizeze, în definitiv, prezentarea direcţiilor de acţiune ale Băncii Centrale în ceea ce priveşte măsurile de politică monetară. „Brunner şi Meltzer defineau problema obiectivelor intermediare ca o problemă de alegere a unei (sau a unor) strategii optime care să conducă politica monetară în condiţii de incertitudine şi de înregistrare de lag-uri în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii despre obiectivele fundamentale ale politicii.”37 De asemenea trebuie să precizez că

10

existenţa acestor lag-uri în ceea ce priveşte răspunsul la măsurile de politică monetară, la nivel macroeconomic, ca de altfel şi a condiţiilor de incertitudine în care evoluează economiile contemporane, impun stabilirea unor obiective intermediare precise care să conducă, în ultimă instanţă, la atingerea ţintei finale de politică monetară. Realizarea obiectivelor intermediare de politică monetară este în măsură să reliefeze eficacitatea măsurilor de politică monetară adoptate. În timp s-au evidenţiat mai multe variabile monetare care pot fi avute în vedere ca obiective intermediare de politicămonetară:36 GHIZARI, Iota Emil, Obiective şi instrumente ale politicii monetare în România, Academia Română, Institutul Naţional de

www.gandul.infohttp://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=231http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454

11