Pericle

Pericle (circa 495 - 429 î.Hr.) a fost un general, orator și om de stat atenian. A fost conducător al Atenei între 443 și 429 î.Hr., timp în care a inițiat numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural și artistic al lumii grecești. A construit Partenonul, noul Erehteion ș.a. În timpul domniei lui a început Războiul peloponesiac (431 - 404 î.Hr.), în care a fost implicată și Atena. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfășurării acestui război.

Bust al lui Pericle

[modificare] Viața și cariera

Pericle s-a născut în anul 495 Î.Hr., avându-l ca tată pe Xantipos și mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre eroii bătăliei de la Capul Mycale, iar mama lui aparținea nobilei familii a Alcomeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, cel care dăruise Atenei o structură democratică. Mama sa avea o familie înstărită, cu o poziție socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă aristocrație. Înainte de a-l naște pe Pericle mama lui a avut un vis premonitoriu: copilul ei era un leu. Fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puțin geniul ei tutelar.

Pericle a fost un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic alungit, lucru care stârnea ironia poeților. Educația pe care Pericle a primit-o a fost extrem de îngrijită, așa cum se cădea unui tânăr aristocrat. La școala de gramatică a învățat să citească, să scrie și să socotească încă înainte de 13 - 15 ani, după care a urmat școala de educație fizică, unde a învățat să lanseze sulița, să se lupte și să călărească.

Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se pregătește minuțios înainte de a se lansa în "arena politică". Așteaptă să împlinească treizeci de ani, puțin înainte de alegerile din 461 î.Hr., pentru a milita, cu trup și suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradițiilor familiale. Pericle este sincer convins că în felul acesta pregătește viitorul strălucit al Atenei. Ancheta îi este favorabilă, iar alegerea sa ca strateg este neîndoielnică. De altfel, timp de cincisprezece ani, poporul va reînnoi votul de încredere acordat celui care avea să-l conducă pe culmile gloriei.

De acum înainte Pericle pune în concordanță felul său de a trăi cu idealul său, precum și cu funcțiile sale: grav, cam trufaș, este stăpân pe el în toate ocaziile, nu izbucnește în hohote de râs și plânge rareori. El nu-și irosește timpul cu vorbăria fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu își neglijează problemele personale și este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a încredințat administrarea bunurilor sale unui servitor, Evanghelos.

În viața publică procedează cu iscusință, fiind un politician subtil și ager. Pentru a-și păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi sarcina de a-i susține părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o datorează faptului că este considerat o „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”.

Mare orator și om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443 - 429 î.Hr. (timp în care Atena a atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic și cultural al întregii Greciei antice), șef al partidului democrat, mare protector al științelor și artelor, s-a stins din viață în anul 429 î.Hr. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Era fiul lui Xantip, un ofiţer de marină care, la Salamina, şi-a câştigat tresele de amiral, şi a comandat apoi flota în victorioasa bătălie de la Mycale; mamă i-a fost Agariste, strănepoată a lui Clistene. Era deci un aristocrat, însă cu idei legate de partidul democrat, cel cu viitorul cel mai sigur. Încă de copil, ceva trebuia să-i conducă destinul către un loc de prim rang, pentru că încă de pe atunci, asupra originii sale circula o legendă care se învecina cu supranaturalul. Se spunea că Agariste, cu puţin înainte de a-l aduce pe lume, a primit în somn vizita unui leu.

În realitate, micul Pericle prea mult a leu nu aducea. Era mai degrabă delicat şi fragil, cu un cap ciudat, în formă de pară, care mai târziu a ajuns ţinta tuturor glumelor şi a şansonetiştilor Atenei, ce-şi făcuseră din asta subiect de nenumărate zeflemeli. Dar, în familie, i se dăduse încă de mic o educaţie de prinţ moştenitor, lucru de care el a profitat cu multă râvnă şi inteligenţă. Istoria, economia, literatura, strategia erau hrana sa zilnică. I-o ofereau cei mai cunoscuţi profesori din Atena, printre care se remarca filozoful Anaxagora, căruia elevul i-a rămas şi mai târziu foarte ataşat.

De la început, Pericle trebuie să fi fost un copil prea serios, prea devreme preocupat de propria sa importanţă, şi cu evidente trăsături de „cel dintâi din clasă”, înţelept şi cuminţel, ceea ce probabil că nu îl făcea popular în faţa colegilor de aceeaşi vârstă. Pentru că, din prima clipă când a intrat în politică – şi a intrat foarte repede -, el nu a comis nici una din acele greşeli în care, de obicei din impetuozitate, cad debutanţii. Dovadă este porecla de Olimpianul pe care repede i-au dat-o şi i-au păstrat-o înşişi adversarii, chiar dacă o făceau şi cu uşoare nuanţe de ironie.

Cu adevărat, era în el ceva care părea să-i vină de sus. Poate felul său de a vorbi să fi lăsat această impresie. Pericle nu era un orator volubil, îndrăgostit de propriul său glas, ca Cicero şi Demostene. Discursuri pronunţa rareori, şi le menţinea în limite discrete; se asculta, da, însă numai pentru ca să se controleze, nu ca să se lase furat de propria-i elocinţă. Disctusurile sale nu erau făcute pentru a entuziasma, ci doar pentru a convinge. Poseda logica geometrică a monumentelor şi a arhitecturii acelei epoci. În ele nu exista pasiune. Existau numai fapte, date, cifre şi silogisme.

Pericle era un om onest, dar nu în genul lui Aristide, care îşi făcuse din cinste o religie, printre nişte compatrioţi pungaşi cărora le plăcea să fie conduşi de un gentleman ce-i lăsa totuşi să fure în continuare. Pericle era cinstit din fire, şi adevărul e că a părăsit politica având aceeaşi avere cu care a intrat în ea; în privinţa altora, însă, a fost mai tolerant. Şi credem că, tocmai din cauza acestui bun simţ al său, atenienii nu s-au plictisit să-l tot aleagă, timp de aproape patruzeci de ani fără întrerupere, din 467 până în 428, în cele mai înalte funcţii; şi i-au recunoscut, în calitatea sa de strategos autokrator, mai multă putere decât îi acorda Constituţia.

Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi oamenii politici înţelepţi. Şi norocul lui Pericle consta tocmai în faptul că Atena, după Pisistrate, Clistene şi Efialte, era în măsură să poată realiza asta, având o clasă conducătoare pregătită să o facă.

Democraţia, consfinţită de lege, mai întâmpina încă nişte greutăţi în aplicarea ei peste denivelările economice dintre clase. Pericle a introdus în armată ,,solda”, pentru ca chemarea sub arme să nu însemne pentru cei săraci ruinarea familiei; şi un mic stipendiu pentru juraţii din tribunale, tocmai pentru ca această funcţie delicată să nu rămână un monopol al bogaţilor. A extins cetăţenia asupra unei numeroase categorii de persoane care, dintr-un motiv sau altul, erau lipsite de acest drept. Dar a impus, sau a lăsat să fie impus, un gen de rasism, interzicând legitimarea copiilor avuţi cu străinii. Măsură absurdă, pentru care el însuşi avea să plătească mai târziu.

Cea mai însemnată armă politică a sa au fost lucrările publice. Putea să întreprindă oricâte voia, pentru că, având mările libere, şi cu o flotă ca cea ateniană, comerţul naviga cu toate pânzele sus, şi vistieria îi era plină de bani. De altfel, toţi marii oameni de stat sunt şi mari constructori. Dar ceea ce îl deosebea pe Pericle de ceilalţi nu este atât volumul lucrărilor, cât desăvârşirea tehnică şi gustul artistic care le-au inspirat.

Avea şi oameni care s-o facă, se înţelege: meşteri ca Ictinos, Fidias, Mnesicle. Dar la Atena Pericle a fost cel care i-a chemat, el i-a selecţionat, şi el le-a direcţionat ideile. Aşa a fost realizat zidul uriaş care avea să izoleze pe uscat oraşul şi portul. Văzând în asta o fortăreaţă de necucerit, spartanii au trimis o armată care să-l distrugă. Dar el a rezistat.

Pericle a întâmpinat oarecare opoziţie ca să-i convingă pe concetăţenii săi în ridicarea Partenonului, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Devizul prevedea o cheltuială de peste zece miliarde de lire. Şi atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu se simţeau dispuşi să cheltuiască atât. E caracteristică pentru Pericle stratagema folosită ca să-i convingă. ,,Bine“, a spus el resemnat, „atunci fiţi de acord să-l construiesc eu pe propria mea cheltuială. Adică să scriu pe fronton, în loc de Atena, numele meu, Pericle.” Şi invidia, la un loc cu emulaţia, au reuşit să obţină ceea ce îi refuzase zgârcenia!

Deşi trecea drept un frigid, şi poate că era chiar, şi Pericle, ca toţi oamenii stăpâniţi de ambiţii politice, a trebuit să plătească într-o zi tribut celei mai omeneşti dintre toate slăbiciunile – amorul – şi să-şi piardă capul pentru o femeie. Lucrul era puţin cam neplăcut, din două motive: mai întâi, pentru că omul era deja însurat şi, până atunci, se dovedise cel mai virtuos dintre soţi; iar al doilea, pentru că femeia de care se îndrăgostise era o străină, cu un trecut şi cu o poziţie oarecum discutabile. Aristofan, limba cea mai otrăvită a Atenei, zicea că Aspasia era o fostă curtezană din Milet, unde patronase o casă de moravuri dubioase. Nu deţinem elemente, nici care să confirme, dar nici care să dezmintă acest lucru. Oricum însă, odată venită la Atena, ea a deschis aici o şcoală care nu diferea cu mult de cea înfiinţată la Lesbos

de Safo. Aspasia nu scria poezii, dar era o intelectuală care lupta pentru emanciparea femeii, voind s-o sustragă gineceului şi s-o facă părtaşă la viaţa publică, egală în drepuri cu bărbatul.

Sunt lucruri care astăzi ne lasă indiferenţi, dar care, pe atunci, păreau de-a dreptul revoluţionare. Aspasia a avut o mare influenţă asupra obiceiurilor ateniene, creînd acel prototip de ,,hetairă” care mai târziu a devenit un lucru obişnuit în oraş. Nu ştim dacă era frumoasă. Lăudătorii ei ne vorbesc de „glasul său de argint”, de „părul său de aur” şi de „piciorul cambrat“: însuşiri care pot aparţine foarte bine şi unei femei urâte. Dar farmec trebuie că avea, pentru că toţi sunt de acord în a-i lăuda arta de a conversa şi manierele. Unii spun că, atunci când a cunoscut-o Pericle, că era iubita lui Socrate, care, fiind prea puţin amator de femei, i-a cedat-o cu plăcere şi i-a rămas în continuare prieten. E sigur că salonul ei era frecventat de cele mai distinse persoane din Atena. Aici veneau Euripide, Alcibiade, Fidias. Ea se pricepea atât de bine să-i întreţină pe toţi încât Socrate a recunoscut, poate exagerând puţin, că de la ea a învăţat arta de a purta o discuţie.

Sigur că mai mult astfel de însuşiri intelectuale decât cele fizice l-au atras pe Olimpian care, de astă dată, nu a mai rezistat tentaţiei de a coborî pe pământ şi de a se comporta ca orice muritor obişnuit. Se pare că, simţindu-se bine, s-a hotărât să observe că, în acel moment, nevastă-sa era ceva mai puţin virtuoasă decât el. Şi, în loc să i-o reproşeze, foarte drăguţ, i-a propus divorţul, pe care ea l-a acceptat. Şi, aşa, a condus-o la el acasă pe Aspasia care, devenită astfel „prima doamnă a ţării”, a deschis un salon şi, între o conversaţie şi alta, i-a mai dăruit lui Pericle şi un fiu. Dar, vai, Pericle era autorul legii care interzicea legitimizarea şi acordarea cetăţeniei copiilor rezultaţi din uniuni cu străinii. Acum îi căzuse el însuşi victimă, şi a fost una plină de demnitate.

Se pare că Aspasia l-a făcut fericit dar, din punct de vedere politic, nu i-a purtat noroc. Progresişti în Parlament, atenienii în familie erau conservator şi nu s-au împăcat cu exemplul acestui autokrator care îşi trata concubina de la egal la egal, îi săruta mâna şi o făcea copărtaşă la viaţa şi preocupările sale. Devenind din ee în ce mai izolat, Pericle a început să piardă legătura cu masele şi cu poporul, care i-a acuzat de snobism şi a început să nu se mai uite la el cu simpatie. Au continuat totuşi, mulţi ani, să-i dea votul şi să-l confirme pe postul suprem de conducător. El a căzut, putem s-o spunem, o dată cu Atena, atunci când s-a sfârşit primatul pe care el însuşi, printr-o politică înţeleaptă, internă şi externă, l-a conferit oraşului.

Acest primat luminos şi scurt ca un meteorit sc confundă cu cel al Greciei, a cărei civilizaţie a atins împlinirea şi înflorirea pentru un timp ceva mai lung de trei generaţii. Pericle a avut fericirea să contemple, aproape în întregime, acest minunat curcubeu şi să-i dea numele său. Şi, oricât de înduioşătoare i-a fost, până la urmă, soarta, în ingratitudinea oamenilor şi în durere, ea a reprezentat, totuşi, destinul cel mai frumos ce poate fi hărăzit vreodată unui om.

Pericle/Perikles (c. 490-429 i.Hr.), om politic atenian. Fiu al generalului Xantip (invingatorul de

la Mycale) si al Agaristei (nepoata lui Clistene) din familia Alcmeonizilor. Pericle apare in 472 in calitate

de choreg la premiera piesei Persii a lui Eschil. In 463 se afirma in viata politica a cetatii ca acuzator in

procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice, marturie a apartenentei sale la tabara democrata. 27228peh12guk2l

Dupa asasinarea lui Efialte (461), Pericle devine,, pentru trei decenii, conducatorul democratilor radicali, realizand intregul program politic al acestuia, democratia ateniana cunoscand in aceasta epoca apogeul in-

floririi ei. Pericle initiaza constructia zidurilor lungi dintre Atena si porturile Pireu si Faleron (462-445),

lupta impotriva Spartei si a Persiei (sprijinind printr-un corp expeditionar atenian, incercarea Egiptului de

a se emancipa de sub dominatia ahemenida), participa ca strateg la batalia de la Tanagra (457) si continua eu228p7212guuk

consolidarea ligii delioatice, transformand-o treptat intr-un adevarat imperiu atenian. Tezaurul ligii este

transferat de la Delos la Atena, tributul datorat de fiecare polis membru al ligii este fixat de atenieni o da-

ta la 4 ani, tot acestia hotarand modul de folosire a lui; clehurii ateniene sunt create in numeroase parti ale

Marii Egee si Helespontului. Incercarile membrilor ligii de a se retrage din imperiul atenian sunt reprima-

te prin forta armelor (Eubeea in 446, Samosul este cucerit de Pericle dupa un asediu de 9 luni in 439).

Prin ,,pacea lui Callias” (449/448) sunt incheiate oficial razboaiele medice, Atena obtinand recunoasterea

de catre Persia a ligii sale. Planul lui Pericle de a convoca la Atena un congres panelenic, in anul urmator,

esueaza insa datorita opozitiei Spartei. Sprijinul acordat de Sparta ligii beotiene declanseaza, in anii

447-446, un conflict militar cu Atena, incheiat in 446/445 printr-o pace ,,de 30 de ani”. Dupa aceasta da-

ta, Pericle incearca sa consolideze prin mijloace pasnice puterea ateniana si initiaza un vast program de

constructii. In 443 opozitia conservatoare este infranta prin exilarea liderului ei Tucidide, fiul lui Melesias

de la aceasta data, Pericle este ales, pana in 430, an de an, strateg, exercitand puterea necontestata in stat.

In 448/447 Fidias inaugureaza constructia Parthenonului, in 437/436 incep lucrarile la Propylee, in 442 se

incheie inaltarea Odeonului, pe Agora este zidit Thesaionul. Cercul format in jurul lui Pericle include fi-

guri dintre cele mai reprezentative ale epocii: Sofocle, Herodot, Fidias, Anaxagoras, Protagora, Damon.

O data cu accentuarea contradictiilor dintre cele doua mari simahii ale lumii grecesti, cea peloponesiaca si

cea atica, Pericle isi indreapta atentia spre lumea elena apuseana, incheind aliante cu orasele Rhegion din

sudul Italiei si Leontinoi din Sicilia, apoi intervine in favoarea Corcirei in conflictul acesteia cu Corintul

(aliat statornic al Spartei). Prevazand cu luciditate inevitabila ciocnire cu Sparta, Pericle alege el momen-

tul declansarii acestei confruntari care se va transforma in razboiul peloponesiac (431-404). In ultimii ani

ai vietii, este asaltat de frontul comun al opozantilor sai; Tucidide, liderul aristocratilor, revenit din exil in

433, se aproprie de Cleon, conducatorul paturilor democrate extremiste, si de cercurile religioase, conser-

vatoare, nemultumite de ,,iluminismul” sofist al lui Pericle. In urma unor procese publice initiate de dus-

manii politici ai lui Pericle, Fidias si Anaxagoras sunt obligati sa paraseasca Atena, numai cu mari efor-

turi reuseste Pericle s-o salveze de aceeasi soarta pe Aspasia, sotia sa. El insusi cade in 430, victima unui

proces, dar este reaoilitat in anul urmator. Moare de ciuma cateva luni mai tarziu, intr-un moment dintre

cele mai critice pentru cetatea sa. Personalitate multilaterala, cel mai stralucit orator al epocii, de o tinuta

etica ireprosabila, Pericle a ridicat Atena, in timpul guvernarii sale, la apogeul dezvoltarii ei economice,

politice si culturale.