���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

Peregrinaj spiritual1

de Ioana GAFTON

Motto:„Wie begrüßt’ich so oft mit Staunen die Flutendes Rheinstorms, / Wenn ich, reisend nachmeinem Geschäft, ihm wieder mich nachte! /Immer scheien er mir groß und erhob mir Sinnund Gemüte”

Goethe2

Résumé: L’auteur a essayé de présenter non seulement quelques images et impréssions, maissurtout les etapes d’un voyage. Un voyage qui, en ayant sont point de départ dans un monde et lepoint d’arrivée dans un autre, après le moment où le cercle s’est férmé, a réussi à forger unenouvelle personnalité de l’auteur. Les montagnes, le ciel, l’eau et la terre ne représentent qu’uncadre pour les hommes. En regardant ces cadres, nous avons vu une civilisation bâtie par deshommes qui nous ressemblent; les lignes qui suivent en témoignent.(Konstanz; Boden; Münster; Mainau)

Poarta. De fiecare dată cînd seîntorc din acea lume, cunoscătoriiOccidentului ne asigură că aceastaîncepe după ce treci de Viena, că

între Oradea şi capitala imperiului este olume diferită, o zonă de trecere, cu sens unic,de la est la vest. Pentru cel ce pleacă primadată în Germania, spre exemplu, lucrurile îiapar altfel. Naivul, care nu ştie dacă îşi vamai folosi paşaportul vreodată, se întoarceanimat de o dorinţă, trezită în timpul dubluluitranzit prin Ungaria. Inexperimentatul călătorde ocazie vrea ca în mica sa lume să poatăaduce ceva bun din „cealaltă” lume; el vreasă contribuie activ la niscaiva schimbări, sălupte pentru a nu regreta inutilitateapaşaportului său.

Probabil că aşa au gîndit şi alţii, lucru pecare naivul pare a-l şti, în vreme ce scepticul

cunoscător rămîne luminat asupra forţeipaşaportului său de care are nevoie în micilesale evadări. Deşi este o realitate şi nu osimplă impresie, rămîne dificil de spus ceuimeşte pe călătorul care traverseazăUngaria. Precum germanicii atît de bineprezentaţi de Taine în evoluţia lor, acestpopor căruia pămîntul pe care-l are de laDumnezeu îi oferă prea puţin, trăind într-unmediu neprielnic, şi-a edificat o civilizaţie —şi pe Sine odată cu aceasta — pe modelulcelei Occidentale, fără a suferi crize şicomplexe de originalitate. Ducînd o luptăinegală de la început a înţeles că oricumrezultatele vor purta amprenta sa. A smulsdestinului ceea ce credea cu tărie că i secuvine şi ceea ce însuşi destinul avea să-iconceadă la capătul unei teribile lupte. Şireuşeşte; reuşeşte pentru că a înţeles multe

1 Parţial, publicat în „Convorbiri Literare”, nr. 8, august 1998. Materialul avînd valoarea sa doarintegral, am decis publicarea sub această formă. Redacţia “Biblos”.1 Goethe, Hermann şi Dorothea, trad. Oreste, Bucureşti, 1916, p. 13: “Apele Rinului pururi privitu-le-am plin de uimire, / Cînd, dupã ce mã‘ntorceam dela trebi, mã’ndreptam cãtre dînsul! / Pururi mãreţmi-apãrea, sentimente înnalte’nsuflîndu-mi.”

��������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

lucruri printre care şi acela că lupta nu iasfîrşit decît în momentul în care cinevacapitulează. Iar destinul nu o face niciodată.Încercînd să-şi construiască o ţară şi ocivilizaţie ca acelea din Occident (căci a avutaceastă voinţă de a-şi construi Occidentul încare voia să intre, extinzîndu-l şi nuîngroşîndu-l) acest popor a înţeles că trebuiesă facă sacrificii neplătite şi plătite. Doar eiştiu cît şi cum au muncit — pe gratis! —,doar ei ştiu pentru ce o fac. Se vede că-şirespectă munca, aceasta fiind regula de bază,de unde se înţelege că l-au citit pe Camuscare credea că „La vraie générosité enversl’avenir consiste à tout donner au présent”.

Oraş turistic, centru universitar, căminfericit a zeci de mii de oameni, Konstanz estesituat într-un spaţiu privilegiat din careoamenii au ştiut să tragă foloase. Primaimpresie — încă plină de vag pentru cîtevazile — dar care se întăreşte apoi este că acestoraş are pudoarea de a-şi dezvălui treptatfrumuseţile, pe care le descoperi în dozerezonabile după plăcuta oboseală adrumeţului. Încă din gară te întîmpină o altăcivilizaţie. După ce ai mers cu un tren rapidşi silenţios, care porneşte în viteză, coboară,urcă, schimbă şinele fără a te vesti, dacă veicoborî pe peronul sobru vei remarca ordineaunei lumi diferite de a celei din care provii.Abia peste două-trei zile vei înţelege căbiletele de tren se procură de la automate,deşeurile se aruncă în recipiente separate(reciclabile, biodegradabile, resturi etc.), căbagajele de mînă sînt depozitate în casetemetalice care aduc profit Deutsche Bahn-ului, abia după cîteva călătorii cu autobuzul veiînţelege rostul fotoliilor comode, de ce toatălumea stă aşezată, de ce autobuzul circulănesmintit conform orarului, de ce eşti invitatpoliticos să-ţi cumperi un bilet, de ce înaintede fiecare staţie se anunţă numele acesteia.

Abia după cîteva zile te vei întreba cumse face că funcţionarul german a priceput căocupi scaunul situat în faţa fotoliului în caretocmai te-a invitat politicos să te aşezi, pentruca el să-ţi rezolve prompt problemele şi nupentru a ţi le pune ori pentru a te amîna.

Şi, în timp ce te gîndeşti la toate acestea,ai şansa de a te plimba nestingherit pe străzilecurate, lipsite de praf, noroaie, bălţi, gropi şitemperamente dezlănţuite. Reţinut,spectacolul străzii rămîne captivant şi debună calitate. Se circulă mult cu bicicletele.Familii întregi se înşiră pe drumuri specialfăcute pentru biciclişti, între trotuarulpietonilor şi şoseaua automobiliştilor. Dacăvei vedea fanioane la capătul unor tije lungiînseamnă că aparţin unor biciclete pentrucopii, ori unui cărucior remorcat la bicicletapărintelui, cărucior destul de încăpător încare copilul îşi vede liniştit de ale sale,aducîndu-ţi aminte de filosofia lui ŞtefanApetrei. Nu trebuie să îmbraci haina mirăriidacă vei vedea pe bicicletă ori la volanpersoane care — indiferent de sex —depăşesc 70-75 de ani. Majoritatea acestorasînt în stare să parcurgă o distanţăincomparabil mai mare decît cea pe care aiputea s-o acoperi tu, la 30-40 de ani. Dacăvrei să ieşi de pe această arteră, poţi face lastînga sau la dreapta, căci este acelaşi lucru.Ţi se deschide în faţă o stradă, cu stînga şi cudreapta ei, cu case sau cu blocuri. Fiecareclădire are spaţiile ei verzi, toate sîntzugrăvite ieri, din balcoane îţi surîd flori viucolorate, pe alocuri poţi vedea chiar o grădinăa Semiramidei. Plăcuţe metalice te anunţă căaici locuieşte un dentist la care poţi venioricînd, dincolo un ginecolog poate fi trezit laorice oră, iar în spate este un cîine de caretrebuie să te fereşti. Cîteva case mai încolo, ofemeie în vîrstă, în pantaloni scurţi şi avînd obluză pe care mi-aş dori-o, tunde iarba,mîngîind uşor smaraldul cu o maşinăportocalie destul de silenţioasă.

Treci de aceşti oameni, de pe plicticoasaşi tihnita stradă, pe o alta unde vei întîlni altecase, alţi oameni, cu aceleaşi griji, unii maibogaţi, — căci au pîrîiaşe artificiale care seadună într-un lăculeţ străjuit de bolovani mariprintre care cresc flori, au grădini păzite depitici blînzi, înalţi de-o şchioapă — alţii maisăraci, care stau doar în blocuri bineordonate, cu superbe perdele la geamuri, peterase avînd doar scaune de plastic şi oumbrelă mare de soare, şi nu parasolar

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

montat precum ceilalţi, şi poţi ajunge, dacă aioptat la intersecţiile care ţi s-au deschis încale, în zona în care se află terenurile de sportcare îţi pot stîrni mirarea şi întrebările luiDinicu Golescu; dacă te întorci pe aceleaşistrăduţe, înţelegi că nu ţinta, nu capătul esteimportant, ci drumul. Drumul pînă la acesteterenuri, după ce ai trecut pe un pod înalt, dinlemn, şi ai lăsat în urmă nişte serpentine,înseamnă cîteva străduţe de vis. Nu ştii în ceparte să priveşti. Case plăcute la vedere,ordonate, cu grădini, garaje unite cu stradaprin drumuri din piatră cubică perfect tăiată,fiecare piatră încadrată de un pătrat de iarbăgroasă, curţi în care stau bicicletele părinţilor,tractoraşele, maşinuţele, şi bicicletelecopiilor, case de sticlă (şi îţi aminteşti deproverbul german „cel care stă în casa desticlă să nu arunce cu pietrele în casa altora”şi înţelegi că aici toţi stau în case de sticlă,cunosc proverbul şi respectă regula) cuverande lungi, cu lucruri aşezate într-oaparentă neglijenţă, dar şi cu nonşalanţa celorcare au, fără a fi sclavii obiectului; toateacestea ornează şi se alătură vieţii carepalpită pe aceste străduţe. Aceste străduţepline de copii care se joacă nestingheriţi, căcisînt protejaţi datorită plăcuţelor careatenţionează bicicliştii şi automobiliştii căacolo copiii se joacă, te pot învăţa că tehnicaeste cea tolerată şi nu omul. Un copil îşi lasăbicicleta pe marginea drumului, aleargă priniarba părculeţului, ocupă rîzînd un leagăn subprivirile părinţilor care stau pe terasăîmpreună cu familia vecină, discutînd calm înfaţa unei beri. Tot acest tumult domestic îţiredă bucuria de a trăi. Pentru o clipă rişti săuiţi că eşti un Auslander, că trebuie să teîntorci pe „cealaltă” lume. Este adevărat, aicite afli pe o corabie bine guvernată, în careorice om îşi are universul pe care şi l-a pututconstrui, în care se poate relaxa pentru onouă zi plină de solicitări. Aber trotzdem,was ist der Mensch?

Prima dată pe malul lacului Boden. Ammers de-a lungul lacului sau al mării? (Primadată chiar am crezut că der See ‘lac’ şi dieSee ‘mare’ nu reprezintă decît un joc decuvinte care a pornit de aici). Mirajul mării

(dar şi Alexandru) te anunţă că eşti pe cale sătrăieşti un moment irepetabil.

Valuri mici, ritmice, spală pietrişul de pemal, brîul de scoici mărunte care încadreazăapa la o distanţă variabilă te fac să crezi căaici există flux şi reflux, mai ales că brîul descoici stă pe un grund umed de nisip. Cîndridici ochii în această zi senină, rămîidescumpănit. Nu ştii unde te afli, la munte orila mare? În faţă – Elveţia şi Austria. Ultimaîţi arată Alpii, înalţi, cu mari pete, pe care leghiceşti ca stînci golaşe cu petece devegetaţie, în rest albul strălucitor al zăpezii.Şi îţi aminteşti de „Alpii cei cu frunţile degheaţă” şi îţi spui că asta trebuie să fiemaiestatea Naturii. Cobor din pădure aproapede apă. Tocmai a trecut un vapor şi, treptat,valurile se înteţesc. Urc iarăşi avidă deprivelişte. Malul apei urcă şi coboară, seapropie şi se depărtează de poteca pe caremergem, lăsînd între noi şi apă destul locpentru oamenii care au venit pe plajă. Poţimerge de-a lungul apei mai mulţi kilometrifără a te plictisi, de fiecare dată îţi apar înfaţă lucruri noi, vegetaţie bogată care îţi oferănoi imagini. De sus, de pe podul care uneştemalurile Rinului, poţi vedea Alpii, culorilelacului care trec prin toate nuanţele dealbastru, verde-violet şi în care lebedele şiraţele sălbatice îşi caută hrana, iarambarcaţiunile mici, cu o pînză, îşi cautăplăcerea de a pluti.

Rămîi cu sufletul schimbat, spălat deapele lacului, înălţat de Alpii carealimentează permanent Bodenul.

Templul. Ca un cimitir, sau ca untemplu, universitatea din Konstanz esteaşezată departe de tumultul oraşului, pe undeal, probabil despădurit, la care se ajunge şipe jos, după o anevoioasă ascensiune, întimpul căreia creierul alimentat cu mai multoxigen are timp să reflecteze. Înconjurat dinaproape toate părţile de pădure, acest giganticorganism viu crescut pe un loc înalt şi pur,stă înţelept aşteptînd drumeţii pe calea vieţiisă-şi aducă după un drum purificator omagiulşi jertfa, contribuţia şi ştiinţa, pentru a luaceea ce au nevoie în vederea parcurgeriipotecilor din savana vieţii.

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

Arhitectura universităţii este o încercaremodernă. Nu am înţeles prea mult dinaceasta, îmi place să cred că mai mult a fostdeterminată de scopuri practice decît că auexistat oameni care au crezut în acest stil, iarpe Alexandru, care nu înţelege prea marelucru din ceea ce s-a întîmplat de la Revoluţiafranceză încoace, nu l-am mai deranjat cuîntrebările.

Cum era şi firesc, accesul în acest fagureeste asigurat pe mai multe căi. Teama celuicu piatra în gură este atenuată deindicatoarele, hărţile şi planurile întotdeaunabine plasate, care te întîmpină şi ghidează laorice intersecţii, în orice spaţiu vast. Totuleste unit; acesta este sentimentul care tedomină după cîteva zile de rătăciri fertile peholuri, prin săli, şi încăperi pe care nu ştiicum să le numeşti. În fapt, această clădireîntocmită pe mai multe nivele este un oraşcare are librărie, restaurant, bancă, bibliotecă,săli pentru procesul didactic, locuri derecreere, încăperi din care — sub variateforme — se poate comunica cu întreagalume. Placa turnantă, holul (nu ştiu cum sănumesc această hală imensă) prin care secirculă cel mai intens şi care asigură legăturaşi accesul cu şi spre numeroase obiective aleUniversităţii Konstanz, este un loc în caresimţi cu acuitate o parte a vieţii studenţeşti deaici. Zeci de mii de afişe acoperă stîlpii şipereţii şi dau seamă de feluritele nevoi alestudenţilor, de numeroase evenimenteorganizate, de activitatea ligii studenţeşti, astudenţilor din Senat.

Unul dintre numeroasele lucruri care potuimi este felul în care s-a conceput

compartimentarea clădirii. Locurile pentrufumători şi nefumători — spre exemplu —sînt în fapt nişte zone, nişte arii, neseparatedecît de ingeniozitatea cu care au fost plasatepe căile de ventilaţie artificială şi naturală.Românul care studiază atent pereţii observăuşor că aici nu s-au cheltuit banii pe ceea cenoi numim finisarea interiorului. Betonulpereţilor, unul fin, păstrează urmele simetriceale cofrajului ca pe nişte ornamente.Cablurile electrice, căile de ventilaţie,panourile electrice şi electronice, toatecelelalte elemente auxiliare nu sînt îngropate,nici măcar încastrate în pereţi. Un culoar lungîn stînga căruia se înşiră cabineteleprofesorilor şi birourile secretarelor acestoranu a fost decît o imensă hală,compartimentată ulterior cu pereţi de plastic,lemn şi aluminiu. Nemţii au preferat săinvestească în logistică, covoare, cărţi şialtele, din asta stilul interioarelor neavînd depierdut, în plus, nefiind nevoie de întreţineriperiodice.

Mînăstirea. Biblioteca este un templupăgîn cît toată Grecia. Nu sînt multe căi deacces şi, lucru semnificativ, cei care intră nusînt stingheriţi de cei care ies. Intrată înbibliotecă pe o uşă rotitoare care, spun unii,produce energie precum cea a lui Edison,însă, spun alţii, motivul pentru care se roteştegreu este că trebuie să se mişte încet spre anu produce accidente şi a nu a îndemna la„joacă”, nu am realizat imediat dimensiunileacesteia. Ştiam că este mare deoarece, lanişte zeci de metri de acest loc, umblînd pe ocale de acces, în fapt pe acoperişul unui corpde clădire, şi pe sub acoperişul unui nivelsuperior, văzusem prin sticlă, jos, zecile demetri de rafturi şi culoare animate. Acumînsă, coborînd spre dreapta, treptat, auînceput să-mi apară în faţă computere,xeroxuri, rafturi cu cărţi, multe rafturi, cumulte cărţi, fecundînd un spaţiu primitor şiîntins. Uimită, descopăr încă două rînduri detrepte, fiecare ducînd la nivele diferite, plineîn imensitatea lor cu rafturi pe care cărţilestau ordonate conform unor indici tematicibine studiaţi.

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

După cîteva ore de plimbare încordatăprin acest labirint care-l depăşeşte pe celdescris de Eco, văzînd printre rafturi, studenţicare căutau cărţi, ori care stăteau aşezaţi pecovorul gros şi citeau, deşi, în diferite puncte(destul de dese) există mese cu scaunecomode unde se poate citi, se pot lua notiţe,am înţeles simplitatea şi eficienţa sistemuluigerman. Zecile de intersecţii care creaunenumărate posibilităţi mărind uimitornumărul libertăţilor reale şi unghiul în careacestea se manifestă, dezvoltă nu doarposibilităţile de realizare ale individului, ci şipotenţialităţile şi capacităţile societăţii. Înacest loc se poate înţelege, poate, cel maibine că individul se adaptează la societate iarapoi, evoluează în continuare, împreună cusocietatea al cărei motor este. În felul acesta,Germania nu este o ţară care trebuie să ţinăpasul, ci una care face pasul. Luminată dinplin, biblioteca oferă din plin lumina propriemiilor de studenţi avizi de cunoştinţe. Toatemilioanele de volume aflate aici, cu excepţiacîtorva zeci de mii, pot fi împrumutate acasă,inclusiv nenumăratele albume de artă. Cinenu vrea să o facă poate citi pe loc sau poateutiliza unul din xeroxurile aflate aici dinbelşug.

Ne întoarcem şi mergem spre punctul deinformare. Pe drum, aflu că în fiecaresemestru titularii de curs prezintă obibliografie obligatorie pe care studenţii o potconsulta în săli speciale, de asemenea existărafturi (destul de numeroase) care,săptămînal, sau la două săptămîni, primescalte cărţi. Ajunşi la mediatecă, trec printr-unalt moment de surprindere. Aici, în schimbulcartelei de student, se obţine accesul la caseteaudio şi video, la pelicule de film, CD-uri,manuscrise, carte rară, periodice vechi(ultimele trei categorii pot fi nu doarvizualizate dar şi copiate cu un aparatspecial), la toată informaţia stocată aici şicare merge de la cursuri de limbă, muzică deoperă, filme artistice şi documentare pînă laştiinţele spiritului. Fireşte că toată aparaturade descifrare a informaţiei se află înmediatecă, în destul de multe exemplare încîtsă satisfacă mai mulţi solicitanţi deodată. Ies

din mediatecă şi revăd o sală mare în care seaflă poate peste douăzeci de computere,precum şi un aparat la care pot citi de pemicrofilme toate titlurile aflate în bibliotecă.Toate computerele de aici sînt destinatecăutării de informaţii, accesul pe reţeauaInterNet fiind liber şi total. Alte computeredeservesc exclusiv pe cei care caută materialeaflate în bibliotecă. Alexandru nu foloseşteaceste computere. Pentru cărţi preferă sămeargă în sala în care se află lingvistica şiacolo, româneşte, pipăie carte cu carte, pierdetimpul mirosind stratul de praf, apoi îşi alegecărţile pe care le va împrumuta, le separă decele pe care le va citi pe loc, iar cînd revinecontinuă de unde s-a oprit. A învăţat el lacursul de Istorie a literaturii române vechi căo carte trebuie ţinută în mînă cu degetedelicate, trebuie „simţită” cu palmele caîntr-un ritual. Ziarele de acasă şi le citeşte înaltă parte, o sală a computerelor (iarăşi vreodouăzeci), unde aparatele sînt mai rapide.Cînd am ajuns acolo aveam să înţeleg ceînseamnă „mai rapide” căci în doar cîtevasecunde avea ziarul pe ecran.

Înainte de a ieşi din labirint observ cumse fac împrumuturile şi restituirile. Simplu şielectronic.

Trecem prin cîmpul magnetic care neverifică şi atestă prin tăcerea sa că nu am luatnimic din bibliotecă fără să fi împrumutatlegal. În timp ce Alexandru va merge să-şi iageanta dintr-una din miile de casete metalicespecial puse acolo pentru a nu se intra înbibliotecă cu genţi, mape, rucsacuri etc.,privesc la studenţii care umblă în toatepărţile. Mă conving tot mai mult că au învăţatsă se guverneze singuri, să discearnă şi, maiales, să fie buni supuşi ai marelui zeu:Chronos.

Altarul. Mă aşteptam ca în ultimele treizile să fiu dusă într-un loc care să-mi producăuimire. În penultima zi a şederii mele înKonstanz, la uimire s-a adăugat şi un şoc,abia contrabalansat de aşteptarea surprizeifinale. Neaşteptat totuşi era faptul că nu amfost într-un loc total străin. Trecusem de zecide ori pe acele străzi cînd, simt hotărîrea desub sprîncenele încruntate ale lui Alexandru,

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

o hotărîre confirmată de paşii pe care îiurmam docilă şi curioasă. Intru pe uşa masivăpe care mi-o deschide uşor, trecem de încă ouşă de sticlă, Alexandru întinde mîna sprevasul de marmură, trece degetele prindeschizătura în formă de cruce şi le atingeblînd de apa sfinţită apoi îşi face cruce. Numai era turist. Era în Münster.

Trec de el şi încep să plimb ochii pepardoseala înmarmurită, pe băncile de lemn,pe vitraliile filtrante, pe pereţii pictaţi înculorile şi stilul Occidentuluicatolico-protestant, admir nişele cu sfinţisculptaţi, o statuie a lui Isus, totul dintr-orăsuflare. Obosită, scot automat aparatul defotografiat dar simt privirea reprobatoare alui Alexandru, interdicţia categorică care măfulgeră. Afară îmi va explica inutilitatea(„nesăbuinţa”) actului de a încerca să-lfotografiez pe Dumnezeu şi casa în careacesta locuieşte. Înţeleg că există realităţicare, fiind însăşi Mişcarea şi Viaţa, nu pot fioprite nicicum din veşnicia, din eternitatealor care se autogenerează perpetuu.

Pe moment, dau înapoi resemnată.Alexandru stă cu spatele la orga imensă,demnă de mîinile lui Rutkowski ori ale luiGrübich, orga care acum tocmai esteacordată, căci între 17 iulie şi 21 august aicivor avea loc nişte concerte care, la noi, nuvor fi. La zeci de metri în faţă, la capătul unuiculoar larg, străjuit de coloane masive, estealtarul. Ochii lui Alexandru privesc mari, darnu cred că vede ceva, poate în sine. De oparte şi alta a coloanelor de piatră cîte unculoar mai îngust decît cel central, poateambele au lăţimea acestuia, unde, şi aici, seaflă bănci de lemn. Asemănător cu BisericaNeagră din Braşov.

Numai că aici o altă nobilime ascultăliturghia, altele erau păcatele auzite decatifeaua confesionalelor din nişele acumînchise cu gratii de fier negru. Culoarele secontinuă şi, într-un fel, îşi au altarele lor,două capele bogat ornamentate, lipsite însăde măiestria altarului, care închid simetricaceastă latură a bisericii. Statuia Sf. Anton şicea închinată Inimii lui Isus, la stînga şi ladreapta, încadrează ca în orice bisericăcatolică partea cea mai avansată aauditoriului. Dincolo de elementele de artăcare apar aici, de arhitectura care, în cele dinurmă, sînt caracteristicile germanilor, rămîneoarecum de mirare că această religieuniversală, care a avut şi încă îşi aredisidenţii şi micii ei eretici, nu a reuşit să-şipăstreze nici la nivel formal o anumităunitate. Bisericile catolice din Moldovadiferă de cele ale Ardealului, mai aproape decele din Ungaria, care diferă sensibil de celepoloneze, toate diferite de cele italiene,puternic diferite de cele din Germania şiFranţa ori Iberia. De fiecare dată spiritulnaţional împletit cu influenţelecultural-religioase puternice ale unui neamvecin s-au impus spiritului care venea de laRoma, la urma urmelor şi el avîndu-şinaţionalitatea sa, o religie mărturisită de maimulte neamuri cunoscînd totuşi diferiteforme în care s-au plăsmuit spiritele diferiteale acelor neamuri.

Observ că Alexandru se îndreaptămeditativ spre o altă uşă, repetă ritualul

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

făcîndu-şi cruce cu palma lui catolică şi ieşimdupă ce mă ajută să deschid uşa de lemn. Întimp ce primesc explicaţiile care îmi arată că,în locul în care am fost putea fi Dumnezeu,dacă nu ar fi fost deranjat de ordinea germană(nemţii tocmai făceau curăţenie, pe jos eraucîrpe de praf, ude, femei de servici căraugăleţi cu apă etc., lucruri care l-au deranjatteribil pe Alexandru căci părea că nemţii faccurat tot timpul în afara orelor de slujbă), măgîndesc totuşi că în general catolicii nu aunici un haz.

Nu mergem mult şi ne oprim în faţa uneilibrării pe lîngă care de nenumărate ori amtrecut şi căreia, voi observa, Alexandru îitrecuse deja pragul. Intrăm pe o uşă nu înaltăşi după cîţiva paşi mă simt iarăşi în Biserică.Înainte se întind poate vreo douăzeci şi cincide metri! Din tavanul înalt, pînă la podea,doar rafturi cu cărţi. Toate aşezate pedomenii al căror nume este scris ordonat peplăcuţe. Cărţi, cărţi, cărţi. Reviste şi iarăşicărţi; trec cuprinsă de fiori, înaintăm pe undrum ascendent, din plăci de marmură.Discret ca de obicei, Alexandru mă lasătăcut, prin lentoarea paşilor săi, să observbolovanii de piatră albă care se înşiră în miciculoare, se îngrămădesc se despart lăsînd săţîşnească dintre ei o plantă ornamentală, cufrunze gladiolate, de un verde ireal,nemuritor. Deja am ajuns pe culmi, undeşocul se amplifică. Cît de rezistente sîntaceste podele metalice? Cărţi de toatemărimile, dicţionare, lucrări de lingvistică,ghiduri turistice, pentru gospodine, pentrugrădinari, esoterică, scrieri despre toate ţărilelumii — fireşte, afară de ţările negre —atlase, albume de artă, romane din toategenurile. Nu văd numele României şi măîndrept spre alte sectoare, trec mereu pe lîngăteancuri de cărţi aşezate pe covorul gros, perafturi mici, pe rafturi mari; traversez de peun „versant” pe altul pe un pod metalicneglijent aruncat. Măsuţe rotunde din sticlă,în jurul cărora stau, în fotolii de piele,cumpărători-cititori sau unde consultanţiilibrăriei, alături de potenţiali clienţi,eternizează locul. Aerul plăcut nu reuşeştesă-mi alunge descumpănirea care se

accentuează. Cobor, trecem pe lîngă punctulde informare şi mă simt defilînd printre cărţi,deşi nu aceasta este starea mea. În stradăobserv din îngustimea ironică a ochilor luiAlexandru, care încearcă stîngaci să şi-iascundă ţinîndu-i pe tabacheră, că, de dataaceasta, eu sînt catolică.

Pămîntul şi Apa. Nu ştiu cît au înţelesoccidentalii din filosofia indiană însă, princeea ce fac este limpede că au priceput cîtevaadîncimi fundamentale care zac în fiinţaumană. Una dintre acestea este legată desituaţia paradoxală a naturii — mediu deexistenţă — care trebuie protejată, păstrată decătre firava fiinţă umană. Între Wallhausen şiMarienschlucht sînt 3,5 km. Cel puţin aşa teanunţă o placă de lemn, un indicator gros pecare este scrisă cu caractere gotice aceastăinformaţie. Dacă te încumeţi, vei străbateacest drum şerpuitor prin inima codrului, dareste, poate, mai plăcut să o faci chiar pepoteca ce se înşiră la marginea pădurii; veiavea la stînga foşnetul frunzelor venite de laînălţime, iar la dreapta muzica învăluritelorsirene ale străfundurilor Boden-ului. Veiputea simţi sub tălpi pămîntul trecînd pelîngă copacii înalţi şi bătrîni, urcînd şicoborînd, privind la lianele cu frunze desecare înfăşoară trunchiurile zvelte. Vei puteamedita, cu privirea în cîte o scorbură tainicăori la cîte un copac aflat pe marginea unuipovîrniş şi care şi-a aruncat cu disperarevenele în căutarea laptelui Gheei, vei puteamedita la soarta împletită a naturii şi aomului. Şi te vei adînci în gînduri văzînd cîteun copac ce fusese înalt, zvelt, bine hrănit depămîntul în care se înfipsese, acum doarlung, prăbuşit în genunchii unor ramuri, cucoroana zvîrlită în apa nestatornică. Dacăface o boltă, este bine să treci pe sub eaaplecîndu-te umil în faţa naturii. Pedrumeagul tău vei întîlni familii de germani,austrieci, elveţieni, drumeţi avizi, care îţi vorspune acel „Grüß Gott” sudic, plin de respectfaţă de chipul lui Dumnezeu, reflectat înfiinţa umană. Iar dacă nu vei abandonadrumul, aproape de capătul său va trebui săfaci un sacrificiu, să urci cîteva zeci de metri.La un moment dat de Dumnezeu, vei putea

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

intra într-un templu natural, între stînciumede, învelite în cel mai pur smarald. Veiurca apoi trepte de lemn, făcute de mînaomului pentru a venera natura păstrată, şi veiprivi fascinat la firicelul de apă ce se scurgede sus către tine. Purificat, vei putea ajungepe o platformă unde vei vedea odihnindu-sefemei cu copii de cîţiva anişori sau care abiapeste două-trei luni se vor naşte. Treci de eişi urci o pantă lină, avînd în dreapta un pereteabrupt la capătul căruia vezi apele lacului, icişi colo cîte un şarpe uriaş, o fîşie lungă desol, de o altă culoare, care străbate din apalimpede a lacului. După acest urcuş ajungisus, la nişte ruine care par a-şi păstra spiritul,un zid gros cu foste creneluri, fante prin carese putea privi — în gol sau la ceva —, scruta,cerceta, spiona, ochí, contempla, visa. Veiregăsi aici familiile, generaţiile înşiratealături, în inima şi plămînul veşnic al naturii.Este bine să reţii totul, deoarece la coborîrevei vedea lucrurile altfel. Tu pleci, ai soartaruinelor, în vreme ce natura rămîne înveşnicia ei, cum este şi firesc, acololăsîndu-se înfruntată de creaţia umană care, şiea, mai jalnică decît omul, va pieri. Coborîreatreptelor durează mai puţin şi te afli înpostura nefirească de a privi natura de sus,lăsînd în spate locul ei firesc. Totul este oiluzie egocentrică. Revii pe poteca taşerpuitoare, între pămînt şi apă, urmărinddenivelările terenului, micile prăpăstii în carecobori cu teamă şi viteză, din care ieşianevoie agăţîndu-te de rădăcinile arborilor.Chiar dacă ocoleşti cîteva zeci de metripentru a trece pe poduri de lemn, durate demîna omului, tot vei observa diferenţa dintrearborele viu, ce se înalţă deasupra ta, şi celucis, peste care calci. Şi în tot acest periplutelemahic te gîndeşti dacă vei creşte ca Ulise.

A te situa între malurile lacului Konstanzşi a urca pe Rin cu un vas, poate reprezintă omică rupere de realitatea malului spre a leprivi de pe apă şi spre a privi apa chiar dinmijlocul ei. Dacă faci o astfel de transpunereîţi oferi şansa de a înţelege şi apa şi uscatul.Ignori veselia primitivă a celor din jur şi intripe drumul ce-l ai de parcurs umplîndu-te deel pînă la identificare, apoi învingi această

stare de echilibru oriental şi urcicontemplator. Vei vedea tot felul debanalităţi înconjurate de multă vegetaţie şitraversate de apă pe care navighezi. Grupuride case deschise la culoare acoperite cu ţiglăroşiatică sau cu zinc devenit de aceeaşiculoare graţie razelor soarelui, cu ferestreordonate avînd obloanele deschise şiarătîndu-şi florile aşezate în ghivece, peculori. De multe ori te întrebi dacă locuieşteîntr-adevăr cineva în casele de-aici. Îţirăspunde marea ordine a curţilor, ori albeaţaperdelelor ce cad în ordonate falduri oblice.Mai departe pe terasa unor hoteluri la malulapei, turiştii îţi fac prietenos cu mînaîntrerupţi de trecerea ta din veşnica lordiscuţie din spatele cafenelei. Nu trebuie săstai prea mult în această zonă a Germanieipentru a înţelege repede că tot ceea ce aivăzut pînă acum a fost malul elveţian. Dacăvei căuta borne de graniţă însă, vei aveanevoie de timp spre a înţelege că rareleelemente pe care le credeai ornamentale şineostentativ aşezate în apă sau pe mal sîntceea ce cauţi.

Pe safirul cerului sfîntului Francisczboară indiferente la limitele umanităţii, iarîn apă, Ra, sub forma lui Enil, uneştestrălucitor cele două maluri. Vegetaţieiordonate, ori lăsate de om să se dezvoltenatural, pe care o vezi pe malul german,malul elveţian îi răspunde cu cîte un miccastel, nu prea vechi, şi crescut dintr-o piatrăcare încă şi-a păstrat albul, într-o natură carelasă impresia unei supravegheri mai puţininsistente. Deşi nimeni nu-l mai locuieşte, nueste părăsit. Pleci ochii căutînd adîncurile.Nu vei vedea decît culorile şi nuanţele apei,apoi uriaşa îngrămădire de boabe albe,colonii ce formează spuma, ofranda pe careapa o dă celui ce-i răscoleşte amintirile.Coloanele de spumă se îndepărtează oblicmurind în valuri care lovesc malurile şi seîntorc purificate în organismul din care s-aunăscut. Apa aceasta care a acoperit ComoaraNibelungilor, ce a ascuns blestemul hărăzitîmpreună de duhurile neîmpăcate, esteaceeaşi care susţine lebedele albe şi careuneşte de fapt două maluri. Dacă priveşti din

���������������

��������������������������������

���� ������������������������� ������������������������� ������������������������� ���������������������

Elveţia vezi Germania, dacă priveşti dinGermania vezi Elveţia, însă dacă priveşti depe Rin vezi ambele ţări şi înţelegi că, de fapt,ceea ce pare a le despărţi le uneşte. Obosită,nava întoarce lăsînd vîntul să sufle în altădirecţie. Revezi locurile prin care ai trecut.Continua mişcare schimbă doar omul, iardiferenţele în acesta sînt. Te întorcitriumfător, cu ghirlande de spumă pe creştet,trecînd pe sub podurile Rinului, pătrunzi înBoden, saluţi etern nestatornica statuie aImperiei şi te cutremuri de cît poate ţine înpalmă o femeie. Nu ai timp să-i admiriînfiorat măreţia căci este ceva mai măreţ înstînga: şirul de platani ce urmează malulgerman al lacului, cu trunchiurile înţelepte şicoroanele nemuritoare. Revii pe pămînt, latine acasă, cu cele văzute în minte. Şi tegîndeşti la toate cîte le-ai trăit pe unde ai fost.

Nimic nu este imposibil acolo, dar nimicdin ceea ce este acolo nu este imposibil.

Obeliscul. Ultima zi în Konstanz.Dincolo de toate asimetriile umane,Alexandru iubeşte simetria, aşa că bănuiamunde vom merge. De data asta mă încurcăprin nişte străzi cu case mari, aşa cum dejam-am obişnuit să văd. Urcăm apoi, într-oînclinare lină a naturii care parcă ne ia în

palmă ajutîndu-ne să accedem la ea, pe undrum de piatră albă, măruntă, care şerpuieşteprin spatele unor case cu grădini bogate înmaci deschişi, iviţi între flori de toateculorile, unde predomina albul şi violetul.Trecem de un cimitir sobru, care face partedin viaţa celor de aici, urcăm în continuare şiiată-ne ajunşi la turnul lui Bismark. Un turnde piatră, nu mai înalt de douăzeci de metri,încheiat cu o cupolă, prusac de simplu, avînddoar o singură uşă dreptunghiulară. Acumîntorc spatele cancelarului şi privescpanorama care se lasă îmbrăţişată dintr-oprivire: insula Mainau, domeniu suedez (maiuşor de văzut de pe culmile Universităţii,după un prînz îmbelşugat la Mensa) pe carenu mi-am făcut şansa să-l vizitez, o parte alacului, acum zbuciumat. Alpii pe care doar îighicesc, Austria şi Elveţia, atinse de minedoar cu privirea, întregul Konstanz cuturnurile sale, cu vegetaţia şi străzile sale, cucasele şi oamenii săi politicoşi urmărindţeluri pe care ei le cunosc.

Trebuie să mă întorc sau să mergînainte? Möcht’ ich mich doch (...) rührenvom Platz, um zu sehen das Elend / Guterfliehender Menschen...