pe aripile pasiunii. revista aleph

3

3

Apare cu binecuvântarea I.P.S. Teofan,

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Director: Pr. Prof. Ioan Mihoc

Coordonatori:

Prof. Elena Apetroaiei

Pr. Prof. Laiu Viorel Romus

Bibliotecar Oltia Mihoc

Tehnoredactare:Tehnoredactare:

Andrei Ursulean, Clasa a XIAndrei Ursulean, Clasa a XI--a Patrimoniua Patrimoniu

Benderleu Daniel, clasa a XBenderleu Daniel, clasa a X--a Pastoralăa Pastorală

Iustin Iustin RoRoșca, clasa a IXșca, clasa a IX--a Patrimoniua Patrimoniu

4

4

C o l a b o r a t o r i :

Constantin Vlad

Hanganu Răzvan

Iftime Ioan

Mânzulică Cosmin

Petrariu Lucian

Pîntea Simion

Șoldan Gabriel

Clara Boboc

Coșofreț Mădălina

Diacon Cipriana

Diacon Iustina

Diacon Teofil

Roșca Iustin

Popa Flavius

Rotaru Cătălin

Ungureanu Andrei

Chirilă Lucian

Goreanu Paul

Ursulean Andrei

Benderleu Daniel

Cîtea Petronel

Anisia Adrian

Apopei Mircea

Balabașciuc Andrei

Carabă Alexandru

Cazac Dumitrel

5

5

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6

Rugăciune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7

Veşnicie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

Răspunsul cu o mie de fețe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

Către Tine, Doamne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

Copilăria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12

Mama . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

Avânturi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .14

Scântei din inimă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

Rugăciune pentru colegi şi prieteni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .16

Rândunica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .17

Floarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

Un suflet simplu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

Gânduri de primăvară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .20

Către Tine, Doamne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21

Copacul vieţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22

Pe urmele lui Ion Creangă… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23

Humuleşti - leagănul Amintirilor din copilărie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

Veșnicia și satul tradițional românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .30

Cetatea Neamțului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

Sunt mândru că sunt ROMÂN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

Țara mea și mândra mea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

Proiectul Tradiţie, cultură şi căi spirituale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40

Bătălia de la Caşin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

Pădurea fermecată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43

6

6

Cuvânt înainte

Aripile sunt accesorii specifice păsărilor și îngerilor. E

drept că și oamenii au făptuit din metal și carbon aripi care

înalță mașinării formidabile dincolo de unde zboară

păsările, dar întotdeauna sub zborul îngerilor. Mașinăriile

oamenilor ruginesc și se pot prăbuși, aripile îngerești însă

sunt diafane și statornice în dragostea lui Dumnezeu și nici

nu se mai pot strica, nici strămuta în genunea neascultării.

Din când în când, la porunca Atoatefăcătorului mai ating cu

un freamăt discret minți, inimi, suflete de oameni,

scăpărând idei, sentimente, înălțări de grai și de voință.

Atunci apar poeziile: în calda susurare ce înfășoară calm și

frumos zbateri lăuntrice, aripi frânte, feștile fumegânde,

vindecând, mângâind, binecuvântând... A folosi cuvântul

cu dragoste, responsabilitate, în mod sincer și autentic

este, fără îndoială, o lucrare a Cuvântului. Iar exercițiile de

cuvânt prezente în paginile acestei colecții de poezii și

texte literare ne încredințează că lucrarea tinerilor

seminariști este o lucrare binecuvântată. Străine de orice

prețiozitate gratuită sau manierism facil, aceste cuvinte le

sesizez izvorâte din adâncul de taină al locului de cununie

dintre Cuvântul Domnului și cuvântul omului. Vor putea ei

să păstreze neîntinat acest pat de nuntă? Atât direcția

sugerată de cuvinte, cât și seriozitatea demersului –

pentru care suntem îndatorați pr. Director Ioan Mihoc și

doamnei profesoare Elena Apetroaiei – ne fac să credem că

aripile acestor tineri nu se vor prăbuși nici nu îi vor duce în

confuzie sau părelnicie. Încurajez pe membrii cercurilor

literare Aleph din cadrul seminarului nemțean să continue

cu bucurie aceste demersuri și rog pe Domnul să îi înalțe,

să-i întărească și să-i aducă și mai aproape de Sine.

Arhim. Hrisostom Rădăşanu

7

7

Rugăciune

Doamne,eu te rog din suflet

Să-mi îndrepți pașii în viață,

Să nu știu ce e necazul,

Iar la greu, să-mi fii povață.

Pentru orice zi trecută,

Ție, Doamne, Îți mulțumesc!

Aș avea o rugăminte,

Să ți-o spun, nu îndraznesc.

Nu-ți cer , Doamne , bogăție

Ci să-mi dai un pic de minte,

Să învăț bine la școală

Și să fiu tânăr cuminte!

Cu mâinile-mpreunate

Și cu ochii către cer,

Dă-mi un pic de sănătate,

Doar atât , Doamne , îți cer!

Când văd chipul Preacuratei,

În genunchi, eu mă închin

La icoană, pun deoparte,

Un firuț din flori de crin.

Amin.

Rugăciune

Doamne, eu te rog din suflet

Să-mi îndrepți pașii în viață,

Să nu știu ce e necazul,

Iar la greu, să-mi fii povață.

Pentru orice zi trecută,

Ție, Doamne, Îți mulțumesc!

Aș avea o rugăminte,

Să ți-o spun, nu îndrăznesc.

Nu-ți cer, Doamne, bogăție

Ci să-mi dai un pic de minte,

Să învăț bine la școală

Și să fiu tânăr cuminte!

Cu mâinile-mpreunate

Și cu ochii către cer,

Dă-mi un pic de sănătate,

Doar atât, Doamne, îți cer!

Când văd chipul Preacuratei,

În genunchi, eu mă închin

La icoană, pun deoparte,

Un firuț din flori de crin.

Clara Boboc

Clasa a IX-a Patrimoniu

8

8

Veşnicie

Eminescu-a fost şi este

Sufletul neamului meu.

O făclie ce trăieşte

Luminând destinul său.

În imensa sa iubire,

Ne-a făcut un grai frumos

Şi un pod de nemurire

Pentru toate care-au fost!

Ne-a găsit un loc în lume,

Ne-a plasat în univers,

Şi-a dorit o stea anume,

Pentru neamul românesc.

Mulţi doresc ca să dispară,

Să fim neam rătăcitor,

Şi pierduţi în neagra seară,

Fără niciun viitor!

Constantin-Gabriel Șoldan

Clasa a IX-a Pastorală

9

9

Ce e viața? O-ntrebare

Ce mi-o pun mereu în gând

Și acum pe-o foaie albă,

În vers vreau să îmi răspund.

Viața are stări o mie

Astăzi plâng, mâine zâmbesc,

Viața-i tot ce vreau să fie,

Doar să știu să o trăiesc,

Viața-i bobul mic de grâu,

Ce-ncolțește-n primăvară,

Viața-i apa unui râu,

Ce te scaldă-n miez de vară.

Viața-i plânsul unui prunc,

Ce nu-și vede a sa mamă,

Să îl legene la piept,

Și să-i cânte să adoarmă.

Viața-i pauza ce-așteaptă,

S-o pictez cu mii de stele,

Viața-i sunetul de ploaie

Ce mă udă pân’ la piele.

Viața-i iarna cea geroasă,

Viscolul ce îl înduri.

Viața-i pâinea de pe vatră

Ce hrănește-atâtea guri.

Viața-i binecvântarea

De la Dumnezeu, din Rai,

Ține-o strâns ca pe-o comoară,

Prețuiește-o cât o ai.

Clara Boboc


Răspunsul cu o mie de fețe

10

10

Către Tine, Doamne

Imn de măreție să îți cânt,

Că m-ai adus la viață,

Și mă inunzi de fericire

Să-mi fii lumină si povață.

În mintea mea să te păstrez

Ca pe-o comoară sfântă,

Viața mea toată să-mi veghezi

Să mă ferești de-osândă.

Să vin la Tine sus, în Rai

În Noul Ierusalim Ceresc,

Să mă pomenești Iisuse

Lângă cei ce te iubesc.

Amin!

Mădălina Coșofreț


11

11

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la

Suceava

Din Trapezunt Ioan era

Și din părinți credincioși creștea.

În Cetatea Albă el veni,

Pe care turcii o stăpâni.

Prin credința lui cea dreaptă,

Era scut și sprijin al cetății.

Prin gândirea lui cea înțeleaptă,

Era potrivnic și surpător al păgânității.

Nefiind un mincinos și trădător

E pedepsit și tras de-un cal înfiorător

Ioan, de coada lui fiind legat

Capul de un ostaș i-a fost tăiat.

Dar domnitorul moldovean

“Boier vechi” și domn creștin

Moaștele, el, le-a adus

Ale mucenicului lui Iisus.

Și pe Ioan cel Nou, cu toții,

Și pe Nichifor cu toți sfinții,

Îi pomenim și sunt cinstiți

Pe 2 iunie sărbătoriți.

Cipriana Diacon


12

12

Copilăria

Copilăria este ramura vieții

În care copilul drag

Era plin de împliniri și bucurii

Cu fiecare clipă,

Își vede rostul vieții.

Privește în urmă anii

Ce au trecut în zbor

Cum trec în zbor cocorii,

Ca anii trecători,

Mergând la rostul lor.

Viața-și va urma

Al său curs mai departe,

Printre grijile vieții

Și apele vor curge

Cu șopotele dulci.

Răzvan Hanganu


13

13

Cel mai scump cuvânt pe lume

După Dumnezeu, e mama.

Nici nu pot să-l spun pe nume,

Ea te-ajută să-nvingi teama.

Iau o foaie de hârtie

Și-un condei de-argint în mână.

Să-ți dedic o poezie:

Sărut mâna! mamă bună.

De-aș lua din boltă stele

Sau chiar soarele de-aș lua,

Să-ți fac mii de coliere,

Pentru tine! mama mea.

De ți-e rău sau de ți-e bine,

Lângă tine stă sărmana.

Știu că pe această lume,

Nu-i nimic mai scump ca mama.

De îi spui o vorbă dulce,

Inima-ncepe să-i bată.

Iar pe genele lungi, negre,

Stă o lacrimă să-i cadă.

De te-am supărat, vreodată

Eu te rog ca să mă ierți.

Sunt copil, tu știi prea bine,

E normal să mai greșesc.

Doamne, am o rugăciune

Și Te caut cu privirea:

N-o lăsa să-mbătrânească

Și dă-i, Doamne, mântuirea.

Chipul mamei i-o icoană

Într-o casă de creștin

Am să stau o viață-ntreagă,

Lângă ea să mă închin.

Las condeiul jos din mână,

Și îl pun lângă hârtie.

Mamă, azi e ziua ta

Și ți-am scris o poezie.

Clara Boboc


Mama

14

14

Avânturi

Scârbit de-atâta trudă,

Heracla și-a aruncat hlamida

Și trupu-i gol și fără vină

S-a arătat curat privirii

Ce-a vrut ca să cunoască

Pe omul simplu – nu pe zeu.

Privirea-nfricoșată s-a întors

Și a simnțit atunci durerea

Ce a pătruns în golul din călcâi

Precum un șarpe în străfundul Evei,

Lăsându-l pe Adam, întâiul,

Să guste din păcatul de-nceput

Și-atunci am coborât și eu, păgânul,

Atât de jos de Dumnezeu.

Constantin Șoldan


15

15

Versul cel cu patru strune

Îmi aduce mângaiere

Totdeuna când mă aflu

La necaz și la durere.

Cade-n cremene scânteia

Versul la necaz s-aprinde,

Într-un chip cu totul tainic

De la inima fierbinte.

Când necazuri sunt mai multe

Și zăgazuri mai înalte,

Versurile prin minune,

Izvorăsc atunci mai calde.

Fierbințeala din lăuntru,

De la inimă plecând,

Mă trezesc întotdeauna

Versuri, prea duios cântând.

Când durerea mă răpune

Și puterile mă frâng,

În șiraguri nesfârșite

Versurile mele plâng.

Iar când am vreo bucurie

Și cu duhul mă aprind,

Inima atunci îmi saltă,

Slavoslovii versuind !

Dacă vrei să știi vreodată

Ce simțea inima mea,

Cititorule, iubite,

De la versuri vei afla!

Scântei din inimă de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

16

16

Rugăciune pentru colegi şi prieteni

Pe-al vieții drum mă întâlnesc

Cu alți tineri ca mine.

N-aș vrea niciodată să-i rănesc,

Căci mă gândesc la Tine.

În fiecare dintre ei

Tu ești și poți să suferi;

Arată-mi calea dragostei

Să fiu păzit de îngeri.

Să nu îi judec cu dispreț,

De sunt în vreo greșeală;

Să nu mă cred eu mai măreț

Mândria când mă-nșeală.

Și milă dă-mi, să pot ierta

Orice nesăbuință.

Din partea lor, din partea mea;

Să creștem în credință.

Răzvan Hanganu


17

17

Rândunica mea iubită,

Drag-a primăverii fiică

Cuib pustiu de ce ai lăsat?

Spune-mi, unde ai umblat ?

De o iarnă eu te-aştept,

Să revii cu drag la noi

Am un dor mare în piept,

S-aud cântec în zăvoi.

Ai văzut cetăți bogate,

Case-n aur îmbrăcate,

Ai văzut albastra mare,

Ai cutreierat hotare…

Dar ca pe la noi prin țară

Nu sunt plaiuri în afară

Și copii mai iubitori

Eu știu că ai să te întorci iară!

Andrei Balabaşciuc


Rândunica

18

18

Floarea

Sus pe culmea dealului

Bate vântul tare,

În apusul soarelui

Se născu o floare.

Firicel palid în umbră

Tare-mi pare că-i păcat,

Să te rupă omul,

De pe deal înalt.

Zi de zi tu bucuri,

Ochișori zglobii,

Zâmbete tu picuri,

Clar pe fețe mii.

Eliazar Ungurean


19

19

Un suflet simplu

Mă-ntorc acum spre viitor cu fața.

Lumina lui îmi trece adânc prin pleoape;

Și oamenii îmi sunt și mai aproape

Și parcă m-a luat de mână viața.

Și secolului meu i-aud povața,

Spre el vin milioane să se-adape.

Strălucitor ca fața unei ape,

Când soarele răsare peste sate.

Când soarele răsare dimineața,

Ca peste șesurile de grâne,

Văd zarea largă-a zilelor de mâine

Și peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept,

Spre viitor tot sufletu-mi îndrept

Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare,

Mereu dorind să cresc să fiu mai mare.

Daniel Benderleu

Clasa a X-a Pastorală

20

20

Gânduri de primăvară

Gândăcei pe frunze stau,

Florile din pomi s-adună,

Vântul pare-un vrăjitor

Ce împletește o cunună.

Dar eu simt miros de floare,

Simt miros de umed vânt.

Parc-adie a răcoare

Aducând iarna în gând.

Abia aștept să văd iar mieii,

Pe câmp veseli iar zburdând,

Aștept să văd în floare teii,

Plini de-albine zumzăind.

Vor fi pe câmp mii de culori

Și ciripit de păsărele,

Mă voi juca iar printre flori,

Cu mulțumiri și pentru ele.

Cipriana Diacon


21

21

Către Tine, Doamne

Imn de măreție să Îți cânt,

Că m-ai adus la viață

Să mă inunzi de fericire,

Să-mi fii lumină și povață.

În mintea mea să Te păstrez

Ca pe-o comoară sfântă,

Viața mea să mi-o veghezi

Să mă ferești de-osândă.

Să vin la Tine, sus, în Rai,

În Nou Ierusalim ceresc,

Să mă pomenești Iisuse

Lângă cei ce Te iubesc.

Gabriela-Mădălina Coşofreț


22

22

Copacul vieţii

A venit din depărtare

Primăvara cea cu soare,

Cu ghiocei și brebenei

Pentru copilașii mei.

A ieșit ca din pământ

Un copăcel plăpând,

Cu crenguțe înverzite

Și cu florile-nflorite.

Zarzărul din livadă

A înflorit de-ndată,

Primăvara s-o vestească

Pe noi să ne-nveselească.

Iustina Diacon


23

23

Pe urmele lui Ion Creangă…

Humuleşti... ce nume molcom, cu sonorităţi de leagăn, dar jucăuş

în acelaşi timp. Când rosteşti Humuleşti, rosteşti inevitabil copilărie. Cu

toţii avem Humuleștiul nostru, propriile amintiri, bucurii amestecate cu

regrete, cu toţii ne întoarcem fără încetare la acea perioadă minunată a

vieţii noastre, pentru a retrăi fumoasa nebunie a primilor ani, când

grijile nu ne apasă.

Spunea Creangă: ce năcazuri are un copil ? De ele se îngrijesc

părinţii... El, copilul nu-şi vede decât de joaca lui care este, nu-i aşa,

unica lui preocupare.

Atunci când citeşti Amintiri din copilărie, ochii minţii încearcă să

recompună spaţiul humleștean cât se poate de bine. Şi, la un moment

dat, începi să te întrebi: oare există cu adevărat acest sătuc ascuns în

depresiunea Neamţului, oare există apa Ozanei, cea frumos curgătoare

şi limpede ca cristalul, oare există cireşul, teiul, pupăza, toate acele

elemente care conturează în spaţiul idilic, o copilărie feerică, aproape

ireală. Tentaţia de a reconstitui acele clipe este atât de mare, încât

aproape fără să vrei purcezi în călătoria spre copilăria perenă, spre acel

colţ paradisiac al Moldovei–Humuleștiul.

Cum ieşi din Târgu-Neamţ, îndreptîn-du-te spre Piatra Neamţ,

treci un pod peste o apă mică, al cărei curs şerpuieşte printre fâșii de

nisip. Este râul Neamţu-Ozana, cum îi spun localnicii cu mândrie.

Aproape nu observi indi-catorul şi, pe nebănuite pătrunzi în spaţiul de

poveste. Aparent nimic nu este schimbat. Dar, dacă te uiţi mai atent la

chipurile oamenilor nu ai cum să nu remarci îndârjirea acestora, o oare-

care repreziciune a vorbii şi a gestului. Nimic răutăcios ci, dimpotrivă, o

nuanţă ghiduşă, ironică, însoţeşte permanent pe humuleșteni.

24

24

Aşa trebuie să fi fost şi Ion Creangă: blând şi răutăcios, deopotrivă,

iubitor de oameni buni, dar neîndurător cu lenea şi prostia omenească.

Instictiv, cauţi cu privirea un copilaş blond cu ochi albaştri, pus pe șotii.

Găseşti o sumedenie de Nică şi, îţi spui că ai nimerit bine acasă la Ion

Creangă.

Desigur, modernitatea a ajuns şi la Humuleşti, case frumoase,

gospodari harnici, maşini ce străbat neîncetat şoseaua dar nimic nu

poate distruge spiritul copilăriei... Este Humuleștiul un spaţiu mitic, de

basm, unde tim-pul pare a se fi oprit în loc. Fie vară, fie iarnă, locuitorii

din Vatra Satului, Delenii şi Bejenii, respiră un aer pur încărcat de

legendă, propice reveriei. Parcă retrăieşte propria-ţi copilărie şi este

pătruns de un sentiment de uşoară nepăsare în faţă prezentului, mânat

brusc de dorinţa de a te juca. Cobori scările şi ajungi la oborul de vite.

Trebuie să fie o zi de luni pentru că este aşa de multă lume... Într-un colţ

al iarmarocului, o mulţime veselă, agitată, îţi atrage atenţia... Din

mijlocul ei, la un moment dat, ţâşneşte o pasăre, în hohotul de râs al

celor prezenţi. Apoi, un băieţandru fuge după ea de parcă ar vrea să-şi ia

zborul. Plânge fiindcă pentru copilul şturlubatic ca vântul în turbarea sa,

pasărea reprezintă o problemă fundamentală, nu era de șagă.

Am o străfulgerare a gândului, dar paşii mă poartă pe un alt

drumeag. Întru fără să vreau într-o grădină... Aici, mare agitaţie. O

mătuşă cu un băț în mâna fuge după un copil... Este acelaşi băieţandru,

parcă... dar nu am mult timp de gân-dire, pentru că sunt asaltată de

imaginea unui alt băieţandru, la fel de blând şi cu ochii albaştri. Numai

că, vai ce ruşine, este în pielea goală şi fuge, plângând de ciudă, că l-au

văzut fetele satului aşa, după ce mama lui i-a furat hainele de pe malul

Ozanei, unde se scălda.

Imediat ajung în pragul unei porţi. Ce de baiețandri şi de fetişcane,

25

25

jucându-se într-un nor de praf! Intru în casă şi văd mâţele care se

tăvălesc în jurul motoceilor legaţi de cuptor, observ prichiciul vetrei,

unde oalele abia aşteaptă să fie smântânite. Aud un zgomot şi mă

întorc. O femeie, cu privire dumnezeiesc de blândă, pare a nu-şi mai

vedea capul de trebi, dar cânta şi muncea cu atâta dragoste. Ea este

mama, iubirea întruchipată, o inimă atât de mare într-un trup aşa de

firav. Şi atunci înţeleg că Nică, poate, nu a existat, dar cu siguranţă

există un copil etern a cărui amintire va dăinui peste timp.

Privesc în jurul meu şi văd cum toate personajele poveştilor lui

Creangă vin la mine şi mă cheamă în lumea lor. Mă întorc în spaţiul

mitic al copilăriei pe care nu mai vreau să-l părăsesc niciodată.

Aici, în leagănul Humuleștilor, unde poveştile prind viaţă şi unde

nu există rău, mă simt cel mai bine.

Cipriana şi Iustina Diacon


26

26

Firi sensibile ce îmbină în creaţiile lor raţiunea şi afectul, numeroşi

scriitori au înfăţişat cu tonul cald şi duios al evocării vremurile luminoase

ale copilăriei, întâmplările proprii sau ale altora, chipuri de dascăli sau de

colegi de odinioară, oameni şi locuri dragi, dar nici unul dintre ei n-a fă-

cut-o cu căldura şi fiorul profund răscolitor cu care Creangă îşi deapănă

amintirile.

El vorbeşte despre toate acestea cu emoţie în glas, iar ochii sunt

expresia melancoliei căci regretul şi duioşia îşi fac loc când prin minte şi

suflet i se derulează momentele acelei vârste fericite care a rămas în

urmă. Copilăria însăşi, oamenii, întâmplările, apar zugrăvite în cadrul na-

tural şi existențial al Humuleștiului, acesta fiind leagănul Amintirilor din

copilărie de aceea imaginea satului natal este evocată la începutul fiecărei

părţi a operei.

Pentru Creangă, Humuleștiul nu înseamnă numai locul naşterii ci o

adevărată axă a lumii, axis mundi a întregului univers în care copilul s-a

format. Încă din prima parte a Amintirilor scriitorul vorbeşte cu mândrie

despre acest sat mare şi vesel împărţit în trei părţi care se ţin tot de una:

Vatra Satului, Delenii şi Bejenii. Nu este un sat de oameni fără căpătâi, ci

Motto: Memoria se prezintă sub trei apecte: ea este memoria, întrucât îşi aminteşte lucrurile; este imaginaţia întrucât le alterează şi falsifică; este spirit creator, întrucât le modifică şi le organi-zează armonios. Pentru toate aceste motive me-moria a fost numită m u m ă a m u z e l o r.

Humuleşti - leagănul Amintirilor din copilărie

27

27

sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului. Cea ce apre-

ciază autorul la comunitatea rurală căreia îi aparţine este nu numai fru-

museţea fizică, ci şi cea morală, locuitorii satului distingându-se prin

hărnicie: gospodari tot unul şi unul, flăcăi voinici şi fete mândre ce ştiau

a învârti hora dar şi suveica de vuia satul de vătale în toate părţile.

Locul naşterii - Humuleștiul este asociat casei părinteşti evocată la

începutul celei de-a două părţi a Amintirilor. Enumerând detaliile sem-

nificative ale interiorului ţărănesc, Creangă creionează de fapt cadrul în

care se desfăşoară jocul şi jocurile pline de hazul şi farmecul copilăresc,

în care există ca într-un veritabil tărâm al fericirii caracterizat prin

voie bună: copiii şi copilele megieşelor erau de-a pururi în petrecere cu

noi, lipsa de griji a copilului: casa ne era îndestulată şi prin starea de

sănătate desăvârşită a familiei: şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau

sănătoşi.

Într-un astfel de orizont existenţial în care toate mer-

geau după plac, fără leac de supărare, copilul are sentimentul satis-

facţiei depline pe care o retrăieşte şi la maturitate: parcă-mi saltă şi

acum inima de bucurie! … şi, Doamne, frumos era pe atunci de parcă

era toată lumea a mea!

Deşi satul Humuleşti este înfăţişat ca o aşezare arhaică

păstrătoare a unor date şi obiceiuri străvechi, la începutul părții a treia,

scriitorul precizează că nu-i un sat lăturalnic, mohnit şi lipsit de priv-

eliştea lumii ca alte sate, realizând astfel deschiderea satului spre lume

(G. Călinescu). Raportat la vecinii săi, Humuleștiul apare ca o oază de

frumuseţe şi moralitate desăvârşită, ca un loc de trecere pentru o lume

bogată şi aleasă, pentru oştiri străine, crai şi împăraţi, căci humuleștenii

nu-s trăiţi ca-n bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată

mâna.

28

28

Acest sat, locul copilăriei lui Nică și al formării sale ca om, re-

prezintă matricea de care este legat definitive, de aceea drama

dezrădăcinării din acest univers este simțită cu acuitatea unei dureri fizice

şi exprimată într-o comparaţie triplă realizată prin subordonate modale,

comparative la începutul părţii a patra: Cum nu se dă scos ursul din bâr-

log, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul

mamei, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855 când

veni să plec la şcoală după stăruinţa mamei.

Humuleștiul reprezintă universul rural văzut ca un tărâm al fericirii,

ca un spaţiu şi un univers ideal al unei copilării lipsită de griji, de care

copilul este legat prin mii de fire. Aici l-a fascinat şi-l fascinează universul

geografic cuceritor prin pitorescul şi ineditul său. De sat îl leagă dragostea

de părinţi, de tovarăşii de joacă dar şi de întreaga comunitate, aici e locul

primelor iubiri, al unei comunităţi puternic ancorate în tradiţii, care per-

petuează în timp obiceiurile şi creaţia populară. De aceea afecţiunea lui

Nică se îndreaptă către Cetatea Neamţului, către Ozana cea frumos

curgătoare şi limpede ca cristalul, către dumbrăvile şi luncile umbroase,

prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu flori şi mândrele

dealuri, dar şi către cei dragi: mama, tata, fraţii şi surorile, băieţii satului.

La fel de mult iubeşte şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat.

Humuleștiul, paradisul copilăriei lui Nică, este evocat şi în momen-

tul despărţirii de sat, căci era în zi de sărbătoare, când flăcăii şi fetele gătiţi

frumos foiau în toate părţile cu bucuria zugrăvită pe fețe, ceea ce sporeşte

tristeţea dezrădăcinării care se accentuează pe măsura depărtării de acele

lucruri dragi. Plecarea la Socola înseamnă despărţirea definitivă a lui Nică

de vatra satului natal. Odată cu dezrădăcinarea de Humuleşti s-a încheiat

o etapă din viaţă, cea a copilăriei trăite într-un rând al fericirii, într-un par-

adis terestru, trecând acum într-un alt stil de viaţă care-i va marca evo-

luţia ulterioară.

29

29

Copilul duce însă definitiv cu sine universul mitic fabulos al satului

în care a văzut lumina zilei, lumea fascinantă a paradisului copilăriei,

imaginea neestompată de vreme a chipului părinţilor, a tuturor celor

dragi dar şi a celor care într-un fel sau altul au alcătuit universul uman în

cadrul căruia Nică s-a format. Aşa se explică faptul că scriitorul şi-a iubit

aşa de mult satul încât în toate etapele vieţii a dorit întoarcerea către loc-

ul natal şi când n-a mai fost posibil a încercat reconstituirea universului

rural aşa cum a făcut-o atât de inegalabil în opera Amintiri din copilărie

cât şi în fascinantele sale Poveşti, unde existenţa personajelor este

stăpânită de normele obişnuite ale vieţii ţărăneşti.

Vlad Constantin


30

30

Veșnicia și satul tradițional românesc

La început era Cuvântul… Apoi a fost un loc unde a rodit dragostea și unde Cuvântul s-a materializat… mai apoi a fost un loc unde toate viețuitoarele pământului erau în tihna și siguranța Creatorului. Mai târziu, Cuvântul a luat lut și suflând suflare de viață asupra lui l-a binecuvântat în existență… și, adormindu-l, i-a făcut bărbatului femeie.

Și mai apoi, a fost șarpele, care l-a amăgit pe om și, astfel, acesta a căpătat înfățișarea pe care o are astăzi.

Și dacă n-ar fi fost păcatul?! Nu ne-am mai fi întors toți în același lut din care suntem plăsmuiți; n-am mai fi tânjit după, ci am fi gustat câte-un pic din ea în atemporal, în univers, în propria ființă; nu ne-am mai fi gândit la mântuire și la El, ci am fi judecat o posibilă cădere luciferică. Și Cuvântul a poruncit: Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul pentru ca mai apoi, pe pământ, să fie mulțime mare de oameni.

Iar oamenii își căutau identitatea, bâjbâiau în întuneric din cauza păcatului si-L căutau pe Cel ce i-a creat, mânați de sentimentul de apartenență la veșnicie, se spărgeau în mici bucăți de patimi, se imperson-alizau și, de la jumătatea distanței dintre pământ și cer, își priveau interi-orul necurat, apoi prindeau speranțe din brizele verii și fugăreau iluzii printre roșul aprins al macilor. Iar inima le bătea mai tare, când priveau spre soare, căci știau că de undeva de acolo îi privește o Făptură Supremă, o Ființă intangibilă decât prin rugăciune... Știau că de acolo îi privește Dumnezeu prin ale cărui brațe trebuiau, ca la sfârșit, să-și încredințeze su-fletul inundat de remușcări și uitare, extaz și deplinătate.

Și apoi, mult, dar mult mai târziu, a fost satul, locul unde s-a născut veșnicia și locul unde omul absolut, adică țăranul, a fost menit să trăiască. I-a fost dat să crească pentru cer, dar omul a ales pământul, pe care Dumnezeu i l-a dat în stăpânire și apoi, după căderea sa în păcat, să-l muncească pentru roade și pentru ca să mai reamintească de iubirea ne-condiționată a lui Dumnezeu pentru oameni.

Pentru a se contopi cu pământul, țăranul umblă în picioarele goale, umblă desculț, aleargă prin vise și crede că fiecare firicel de praf din colțul

31

31

de pe drum, care se ridică atunci când talpa sa îl calcă apăsat de graba muncii, e praf de stele coborât din înalturi… Și nu-i naiv să creadă asta… e lut atingând lut! Sunt urme lăsate pe drum, sunt urme lăsate spre uitare, iar Dumnezeu, care, înțelegând zbuciumarea omului, îl saltă pe acesta, într-un loc binevoitor, în spatele Său imens… cât pentru o omenire în-treagă.

Să simtă el, țăranul, cum mâna lui așează în huma sfințită de pi-cioarele lui Iisus, bobul, ce la primăvară va rodi și-i va da posibilitatea să-și hrănească copiii.

Se mulțumea cu puțin și înălța rugi pentru sănătatea și iertarea păcatelor pentru ca, mai apoi, să-i citești în ochii sclipitori de fericire pacea și liniștea pe care o găsea atunci când simțea că riturile și cântările sale către Cel de Sus nu au fost trecute cu vederea... că apucă și ziua de mâine și că astăzi are roade bogate. Se culca atent pe bucata înverzită din fața casei sale și, înainte să-l fure somnul, zicea că ascultă cum crește iar-ba și cum fiecare gâză încearcă să se regăsească prin labirintul firelor înal-te, pentru a se odihni. Mai dormea și pe prispă cu mâinile sub cap și privea de după acoperișul casei cum stelele clipesc speranțe și schimbă culori de iubire pură în jurul lunii care zidea cercul de lumină palidă.

Peste zi, Dumnezeu a binecuvântat pământul cu o ploaie și a în-ceput a străluci în fiecare picătură. La scurt timp, a început să lege un curcubeu fermecător în mijlocul norilor. De undeva, din imensitatea pământului, de pe un câmp uitat, un om simplu îmbrăcat în cămașă albă, împreună cu nevasta și copii lui, și-a dat jos pălăria și, așezându-se pe arătura udă, a rămas pentru câteva clipe împietrit de timp, înconjurat de

spectacolul dungii de pe cer. S-a pierdut în incomensurabil și în abisul plăcerilor curate și dumnezești, uimit de natură și de creație.

S-a întors mai spre seară acasă și, uitând de grijile de peste zi, își privea copiii jucându-se. Era atâta inocență în jocurile lor… atâta suflet, patimă și dedicare, încât cuvintele nu puteau servi decât la accentuarea zâmbetului debordant ce îl aveau pe față. Trăiau momente de libertate absolută, singurele momente din zi în care părinții nu-i puneau la muncă. Băieții jucau prinselea pe ulițele din capătul satului, iar fetele culegeau flori sau stăteau de vorbă între ele. Soarele asfințitului scălda praful de pe

32

32

drum în lumini de aur și se juca în pletele copilelor ce fugeau să prindă musculițe sau buburuze. Vântul răvășea puful păpădiilor...

Tinerele neveste învârteau între timp mămăliga într-un ceaun pe cuptor și își chemau odraslele și bărbatul la masă. Intrau în casă și se așezau pe scăunele mici din lemn sau direct pe podeaua din lut în jurul unei mici mese pe care aburea mămăliga și zeama de fasole. Țineau toate posturile de peste an...Și după ce mâncau, rosteau cu inima împăcată: Mulțumesc, Doamne, și bogdaproste de pâine și de sare, dă la toată lu-mea, dă-mi și mie. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin. -se mai auzea câte-un săru'mâna pentru masă și lumânarea se stingea...

Țăranul ducea o viață simplă… trăia cu frica lui Dumnezeu și conștientiza că ceea ce are se datorează numai Tatălui Ceresc. Mergea la Biserică și asta însemna pentru el cu adevărat intrarea în Casa Domnului. Nu îndrăznea să-și abată gândul de la rugăciune în timpul slujbei, căci, parcă vedea cum ochii din Biserică îl privesc aspru și cum toți Sfinții se foiesc pe pereți, să vadă dacă și lui îi convine să fie deranjat la Sfânta Liturghie.

Săruta cu buzele umede Crucea din mâna preotului, având un de-osebit respect pentru cele Sfinte. Înțelegea Scriptura și se străduia să res-pecte învățăturile ei pe cât putea de bine și cădea în genunchi la icoana Mântuitorului Slăvindu-L și mulțumindu-I.

Ținea la tradiții, ca la ce avea mai scump, și se oprea în loc, își ridica ochii spre veșnicul albastru de deasupra sa și medita la nemurirea sufletu-lui ori de câte ori un eveniment mai important se petrecea în satul său.

Nașterea unui prunc era o bucurie. Ei creșteau și li se făcea nuntă, unde cel mai important moment era ceremonia care sfințea comuniunea mirilor cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca mai apoi copiii să aibă la rândul lor copii, iar țăranul să simtă din ce în ce mai mult că lanțurile bătrâneții se slăbesc. Acceptată cu resemnare și fără teamă de către bătrânii care și-au trăit viața cu credință și frică de Dumnezeu, moartea îl aduce pe omul de la sat în situația de a realiza efemeritatea condiției umane și înțelegerea faptului că fiecare clipă a vieții trebuie să fie un prilej de bucurie și să fie frumos trăită.

În momentul morții, oamenii satului se află în situația de a fi cel

33

33

mai aproape de Dumnezeu, căci știu că prin moarte redau trupului liber-tatea de a fi ceea ce doar la început a fost, și anume pământ, pulbere și praf, fire pătate cu lacrimi de uitare și regret, iar sufletul… sufletului îi cheamă îngeri care să-l poarte până la porțile raiului.

Astăzi, puțin din ceea ce a fost satul, se mai păstreză, căci în satul nostru se întâlnesc două lumi: una care se stinge și una care se naște și pe care cei care o edifică nu au încă înțelepciunea să o ancoreze în funda-mentele vechii civilizații rurale.

Nu pledăm pentru satul patriarhal, pentru un picior de plai, pe-o gură de rai ci pentru un sat care să fie capabil să-și păstreze țăranii cu su-fletul de mai demult, un sat unde:...se vindecă setea de mântuire / și dacă ți-ai sângerat picioarele / te așezi pe un podmol de lut / unde: Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streșini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte / unde mâna omului crează spre renașteri absolute, timpul îngheață și ne dă posibilitatea să ne ascultăm pe noi înșine, pentru a realiza că poate ar trebui să-i ascultăm mai mult pe alții, întrebându-ne dacă nu cumva vocea noastră s-a ascuns la ei, unde Dumnezeu mai coboară din când în când pe pământ, pentru a resfinți și a ne redescoperi pe noi însămânțați cu bobul dragostei și al purității nepământene după ce la început a fost Cuvântul.

Satul mai păstrează și astăzi puțin sfințenia de altădată, însă ceea ce conservă el este ceea ce din timpuri regenerate s-a vrut să fie amprenta unei realități imediate de care oamenii să se bucure atunci când vorbesc de locurile în care în decursul istoriei au evoluat, transformându-se… în satul de acum, unde încă mai trăiește acel om, care bucurat de propria ex-istență, de natura din jurul lui, de aproapele său și de bunul Dumnezeu își cheamă copiii cu glas smerit și simplu la pieptul său: Copilo, pune-ți mâ-inile pe genunchii mei / Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Prof. Elena Apetroaiei

34

34

Cetatea Neamțului

Fiind sâmbată aveam program liber până seara aşa că am hotărât să

vizitez cetatea Neamţului, acea faimoasă construcţie care se spune că ar fi

adăpostit după zidurile sale pe Oltea si Voichiţa - mama şi respectiv soţia

Marelui Voievod Stefan. Conform legendei, de pe meterezele acestei

cetăţi i-ar fi strigat Oltea fiului său Du-te la oştire, pentru ţară mori/ Şi-ţi

va fi mormântul încoronat cu flori, atunci când acesta fiind învins de turci

căuta scăpare dupa zidurile cetăţii.

Acum mă plimbam şi eu printre acele ziduri pline de glorie şi admi-

ram acele vestigii ale trecutului. La un moment dat am hotărât să mă re-

trag în unul din turnuri ca să pot sa admir frumuseţea pesajului ce se

întindea la poalele cetăţii. Intrând am văzut un barbat care stătea

nemişcat privind în zare. Am crezut că se toarna vreun film de aceea

m-am retras. Ceea ce m-a făcut să gândesc astfel erau hainele necunoscu-

tului. În picioare avea opinci, era îmbrăcat într-o cămaşă lungă care îi

cădea peste iţarii strânşi pe picior, la mijloc era legat cu un brâu de după

care se vedea lama încovoiată a unei săbii scurte. Pe cap avea un fes iar

faţa-i era încadrată de o barbă deasă. Aş fi băgat mâna în foc că se joacă

vreo piesă de teatru cu tematică istorică dar vazând că personajul meu nu

s-a mişcat de acolo vreo juma-de ora timp în care eu reuşisem să colind

toată cetatea, am hotărât să mă apropii de el. L-am salutat întrebându-l

care e motivul pentru care s-a îmbrăcat aşa. A fost surprins pentru mo-

ment dar apoi mi-a spus că el e un urmaș al lui Decebal, regele Daciei de

odinioară și că urmărind istoria se indentifică cu vitejii mărețului rege si cu

toti vitejii apărători ai neamului. Am rămas surprins văzând cât de bine

cunoaşte evenimentele care au urmat de la o sută şase pe pământul

românesc. Se simţea o notă de tristeţe în vorba lui, l-am întrebat care e

cauza şi mi-a răspuns că mereu s-a simţit şi se simte neputincios pentru

faptul că strămoșii lui n-au putut să-şi apere ţara în faţa cuceritorilor rom-

ani.

35

35

— Să nu fi pierdut Decebal acel război împotriva lui Traian poate că

poporul dacilor n-ar fi fost învins niciodată, poate ar fi avut aceleaşi ho-

tare care erau pe timpul lui Burebista. Cât de mult au avut de suferit aces-

te pământuri din cauza năvălitorilor care mereu au râvnit la bunurile noas-

tre.

Văzând cât de întristat şi cât de supărat pe sine era, am încercat să-l

consolez. I-am spus că dacii au făcut tot ce a putut pentru a-și apăra inde-

pendenţa ţării lor, dar era imposibil să reziste în faţa unui asemenea gi-

gant ca Roma.

Astfel împăcându-l cu sine l-am convins că nu purta nici-o vină

pentru ce s-a întamplat cu Dacia, l-am lăsat singur cu gândurile sale - eu

plecând de acolo pentru a-i îngădui să mediteze în linişte.

Daniel Benderleu

Clasa a X-a Pastorală

36

36

De când mi-a vorbit doamna profesoară despre proiectul acesta, m-

am tot gândit la motivele pentru care sunt mândru că sunt român și am

tot adunat argumente și argumente prin care voi încerca să vă conving în

cele ce urmează că sunt român. Prin urmare, sunt mândru că sunt român

pentru că:

Țara mea este creștină;

Sunt botezat în cristelnița Bisericii Ortodoxe;

Trăiesc într-o țară frumoasă, în care găsesc și liniștea munților și

vuietul mării, în care mă pot bucura atât de păduri, cât și de câmpii, în

care există zone în care parcă timpul a uitat să mai curgă și pentru că,

român fiind, știu că veșnicia s-a născut la sat. Prin însăși firea poporului

meu, știu că atunci când îmi e mai greu trebuie să râd, să cred, să sper.

Pentru că istoria mi-a dovedit de nenumărate ori că cei care au răbdare

vor birui, până la urmă. Pentru că știu că necazurile se întorc des-

cumpănite înapoi atunci când sunt întâmpinate de zâmbete calde și pline

de nădejde.

Pentru că nu trebuie să citesc traduceri din Eminescu, din Blaga, din

Rebreanu. Pentru că știu că Brâncuși a fost la fel de român ca și mine,

purtând în suflet aceleași doruri și dragostea pentru același pământ.

Pentru că știu și cred că dorul este sentimentul nostru caracteristic,

pentru că știu că în el îl regăsesc atât pe a avea, cât și pe a vrea, pentru

că știu că el te apropie de cer și de pământ, de cel pe care îl iubești și care

e departe, dar care, tocmai prin Dor, devine nespus de aproape.

Pentru că, atunci când văd frumusețea mănăstirilor bucovinene, nu

Sunt mândru că sunt

ROMÂN

37

37

sunt tentat să mă întreb dacă icoanele nu sunt, cumva, închinare la idoli și

pentru că știu că albastrul de Voroneț s-a născut tot din dorul poporului

meu.

Pentru că știu cine au fost Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constan-

tin Brâncoveanu. De fapt, gândindu-mă la persoana ultimului domnitor

menționat, sunt mândru că sunt român se transformă, pe nesimțite, în

sunt cutremurat că sunt român. Sunt nespus de fericit să fiu parte a unui

popor care a înțeles nevoia sacrificiului pentru idealuri și credință și, chiar

dacă sunt încă departe de măsura lor, trăiesc cu nădejdea să lucreze ei în

sângele meu aceeași tărie. În aceeași ordine de idei, sunt mândru că sunt

român pentru că știu că a existat un Valeriu Gafencu și un Radu Gyr,

pentru că știu că au fost oameni pentru care Ridică-te Gheorghe, Ridică-te

Ioane a fost mai important decât părelnica libertate. Pentru că știu că am

tăiat / peste câmpii / drum cu trupurile noastre / valurilor cenușii / ale

Dunării albastre și pentru că știu că Nu pentr-o lopată de rumenă

pâine, / nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber

de mâine, /ridică-te, Gheorghe, ri-dică-te, Ioane!

Pentru că știu că strămoșii mei nu au primit nimic gratis, ci au luptat

crâncen pentru fiecare bucățică de pământ, de ideal și de credință. Pentru

că știu că a fost nevoie să treceți, batalioane și să luptăm, pentru că am

văzut cum, în 1918, visele s-au împlinit. Pentru că știu că Prutul e o mare

minciună, că aceeași inimă bate și dincoace și dincolo și pentru că de la

Nistru pân’ la Tisa tot românul plân-su-i-s-a (lui Eminescu, desigur).

Pentru că știu și cunosc cântarea clopotelor și chemarea lor, pentru

că știu că ele aduc în suflete puterea și curajul de a merge mai departe,

pentru că știu că sunetul lor poate fi, în fiecare zi, promisiunea că mâine

va fi mai bine.

Pentru că știu cine au fost Andrei Șaguna, Dumitru Stăniloae, Octa-

38

38

vian Goga, Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Adrian Păunescu.

Pentru că știu cine sunt, astăzi, Nicolae Manolescu și Andrei Terian,

și Savatie Baștovoi.

Sunt mândru și extrem de fericit că nu cunosc România cu un

rucsac în spate și cu un aparat de fotografiat în fața ochilor. România e

mai mult decât atât și cred cu tărie că nu ajunge să stai cu o camera în

mână pentru a ști ce înseamnă, de fapt, să fii ROMÂN!

Andrei Ungureanu

Clasa a XII-a Pastorală

39

39

Țara mea și mândra mea

de Dumitru Farcaș

Am și eu la mine-n sat un petec de ogor

pe care taică-meu mi l-a lăsat

Și mai am la mine-acasă o mândră în pridvor,

Am pe mândra mândrelor din sat, ogorul meu și mândra mea

Doar Dumnezeu le poate lua

Dar eu știu că nu mă lasă singur să rămân

Că și Dumnezeu e-un bun român, țara mea și mândra mea

Mi-am scris pe inima din piept doar două nume,

România și cu Leana mea

C-asta-i tot ce am pe lume,


Pe amândouă le iubesc,

Și sunt cu gândul tot mereu numai la ele,

C-altele mai mândre nu găsesc pentru că sunt ale mele,

Pe-amândouă le iubesc eu sunt bun, nu-ți fac rău

Dacă-mi lași ce-i al meu,

Altfel mor de gât cu orișicine ar fi

Casă e parola mea cât voi trăi


Păi, amândouă la o-laltă să-nflorească

Și mă rog lui Dumnezeu așa.

Eu să mor dar să-mi trăiască țara mea și mândra mea.

Multe țări or fi pe lume dar eu nu le știu, multe mândre-or fi peste

hotar

Noi aicea am trăit mereu din tată-n fiu.

Și-am iubit o fată de plugar, aici am fost, aici voi sta

N-am nici un rost altundeva.

40

40

Proiectul Tradiţie, Cultură şi Căi spirituale

Sub genericul „Punte de legătură între Seminarii”, în zilele de 24 - 25 şi 26 mai au avut loc manifestări deosebite pe meleagurile argeşene.

Parteneriatul între Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Cos-tachi” de la Mănăstirea Neamţ şi Seminarul Teologic Ortodox „Neagoe–Vodă Basarab” se află la a V-a ediţie. Echipa de proiect formată din Prof. Elena Apetroaiei, Pr. Prof. Viorel-Romus Laiu şi alţi profesori a coordonat proiectul.

Fără îndoială, între elevii şi „mentorii” acestora din cele două şcoli nu există valori comune şi trecătoare, ci valori spirituale şi permanente.

După o călătorie destul de obositoare, dar plină de farmecul şi frumuseţile peisajului, iată-ne ajunşi la vechea Mănăstire Cotmeana.

Liniştea serii era împletită cu bunătatea şi ospitalitatea părintelui stareţ care, după un „bun venit”, ne-a invitat să pătrundem în tihna locur-ilor sfinte.

A doua zi, după micul dejun şi după o scurtă rugăciune în bise-rică, ne-am continuat călătoria spirituală. Şi de această dată, Părintele Di-rector Sabin Stancu şi Pr. Prof. V. Dumitrescu ne-au fost „călăuze” în ţinu-tul minunat al Argeşului.

Am poposit la Biserica Mânăstirii „Bascovele”, o biserică veche, plină de istorie şi spiritualitate. Aici, ghidul mânăstirii ne-a introdus în uni-versul neştiut de vis, de aici.

Locuri şi locuri... oameni şi oameni – urmează vizita la Centrul de Cultură „Brătianu”. Plin de istorie şi spiritualitate este şi Schitul „Florica” de la Ştefăneşti. De aici am mers să vedem unde oamenii „sfinţesc” şi lo-curi materiale – Vizita Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti – Ştefăneşti.

Aici am văzut culturi materiale din toată ţara – iată şi un port moldovenesc alături de cel muntenesc.

Am lăsat aceste locuri şi ne-am îndreptat către Mănăstirea Sfântul Ierarh Calinic. Aici, un covor de trandafiri multicolori şi un părinte stareţ

41

41

vrednic ne-a întâmpinat cu o bucurie deosebită. Tot părintele stareţ ne-a ghidat, tot părintele stareţ ne-a şi servit la masă. Ca mulţumire, băieţii noştri i-au cântat cântece de mulţumire.

Cu capul plecat, în semn de respec pentru acele locuri şi acest „mare om”, am continuat vizita pe acele meleaguri. – Ce a urmat? A ur-mat Muzeul Judeţean de Istorie Argeş – Lacuri Măreţe – fapte măreţe ale înaintaşilor.

Centrul civic al municipiului Piteşti ne-a încântat cu arhitectura, ordinea şi mireasma florilor.

Seara s-a apropiat încet, încet, parcă chemăndu-ne la rugăciune şi odihnă – Mânăstirea Văratec ne-a invitat spre a poposi în acel loc plin de spiritualitate. Maica stareţă ne-a întâmpinat cu o bunătate şi ospitalitate deosebită. După bineţea dată şi după cină, clopotele mânăstirii măreţe ne-a chemat la rugăciunea de seară. După aceea, cu imaginea unei zile împlinite, ne-am retras în chiliile curate, îngrijite, odihnitoare.

Duminică dimineaţa – linişte, se aud doar clopotele mânăstirii. Ne-am apropiat de biserică. Aici – o mare de oameni – biserica mică – era arhiplină. Ne-am găsit loc printre elevii veniţi – începe slujba – oficiată de toţi preoţii noştri însoţitori.

La amiază, după masă, ne luăm rămas bun, dar nu înainte ca mai-ca stareţă să ne facă o surpriză – fiecare dintre noi a primit cărţi de rugă-ciuni şi o icoană.

Ajunşi acasă, ne pregătim să-i întâmpinăm în octombrie pe elevii Seminarului – când, cu binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul nostru, îi vom duce în pelerinaj la mânăstirile din Iaşi, nevizitate de anul trecut, dar şi la Centrul de Cultură din Iaşi.

De remarcat este şi faptul că la Seminarul Veniamin Costachi este în pregătire, tot în cadrul aceluiaşi proiect, Concursul dedicat „Anului Omagial al Sfinţilor Constantin şi Elena” (religie, pictură, creaţii, literatură, artă).

Rotaru Cătălin

Clasa a XII-a Pastorală

42

42

Bătălia de la Caşin

Peste verdele odihnitor al pajiştilor, vântul aducea un zăngănit de arme. Neliniştea plutea în văzduh.

Oştile înaintau vijelios, privindu-se faţă-n faţă. Fiecare se gândea la porţi, la porţile izbânzii. Trebuiau deschise!

Dintr-odată, o larmă asurzitoare a umplut văzduhul: cai nechezând, oşteni lovind în stânga şi în dreapta, chiotele tăiau văzduhul din adânca disperare.

Ştefan strângea duşmanul într-un cerc de moarte. Ungurii slobo-zeau strigăte de ajutor, însă cerul se strângea din ce în ce mai tare. Un soldat cu priviri tăioase înfipse, plin de ură lancea. Au socotit că viteazul a murit şi s-au adunat în jurul lui, însă aprozii l-au înconjurat ca un zid şi i-au dat răgaz să se ridice.

Aprodul Purice a descălecat şi i-a dat calul său domnului ţării, însă acesta, mic de statură, nu a putut urca în şa. Atunci aprodul s-a aşezat în brânci, s-a făcut movilă şi l-a ajutat să se ridice pe cal. La vederea sa, moldovenii s-au îmbărbătat, iar ungurii au înlemnit de spaimă. Precum Ceahlăul de semeţ şi puternic, marele Ştefan a ţinut piept duşmanului.

Ungurii erau ca mistreţii înconjuraţi de vânători. Nu mai era chip de scăpare. Unii se aruncau în prăpastia înfiorătoare, alţii piereau de tăişul sabiei sau de vârful ascuţit al lăncii.

Peste tot, prin Moldova, după mai bine de cinci sute de ani, faptele vorbesc despre el. Nici un conducător dinaintea lui ori de după el nu s-a ridicat la celebritatea sa. La mormântul său, românii vin în pelerinaj aşa cum mulsumanii se duc la mormântul profetuluiMahomed.

Luminos şi sfânt,din ceruri, Domnul Ştefan veghează asupra popor-ului din care s-a născut şi al cărui suflet nemuritor este.

Andrei Ursulean

Clasa a XI-a Patrimoniu

43

43

PĂDUREA FERMECATĂ

Demult, când unicornii și dragonii nu erau prieteni, un Împărat pe nume Costin era furios pentru că nu avea băieți, ci doar fete. Așa că s-a hotărât să le cheme la el pe cele trei fiice ale sale dorind să vorbească cu ele:

- Catrin, așa o chema pe fata cea mică, cheamă-le pe surorile tale pentru că vreau să vă vorbesc.

- Bine tată, voi face cum spui tu !

Ajungând în fața împăratului, fetele întrebară:

- Ce s-a întâmplat tată ?

- Aș dori să-mi aduceți porumbelul de aur cu ochii din perle și ciocul din diamante.

- Dar cum să facem asta ? întreabă fata cea mare pe nume Alice.

- Trebuie să descifrați această ghicitoare pentru a ajunge unde trebuie:

Dacă vreţi porumbelul să-l găsiţi,

Calea dreaptă să o urmăriţi.

Şi licuricii de-i păziţi

Veţi ajunge nemărginiţi într-o lume de arginţi.

Voi calea dreaptă să o urmaţi

Şi inima să v-o ascultaţi.

Cea care reușește să descifreze această ghicitoare și îmi va aduce porumbelul, aceea va fi viitoarea regină.

- Și când ar trebui să mergem? întreabă fata mijlocie, Carolin.

- Ar trebui să mergeți în căutarea porumbelului de mâine.

- Bine.

Fetele au stat toată ziua să mediteze și să descifreze ghicitoarea, dar în același timp și-au pregătit în traistă cele necesare călătoriei.

44

44

A doua zi, fetele au fost gata de drum. Îmbrățișând fiecare pe rege, au plecat.

Mergând se făcuse întuneric. Ele au văzut o cabană. S-au hotărât să meargă acolo și să vadă dacă este cineva. Ajunse în fața ușii de lemn, urcând pe prispa care scârțâia, au bătut la ușă și a răspuns o bătrânică:

- Da! Cine este? întrebă ea.

- Suntem trei fete care caută un loc în care să dormim. Ne primești în casa ta ?

- Cu mult drag, fetele mele.

- Îți mulțumim !

A doua dimineață, fetele au plecat la drum. Într-un sfârșit au văzut trei cărări. Alice a spus:

- Eu, vreau să merg pe calea din dreapta.

- Eu, vreau să merg pe calea din stânga.

- Eu, nu mai am ce face așa că , voi merge pe calea din mijloc care este cea mai întunecată, spuse Catrin.

Ea, mergând, a auzit o voce:

- Catrin! Catrin!

- Cine este?

- Sunt eu. Cel mai deștept fag din pădure.

- Unde ești?

- Sunt chiar în spatele tău.

- Tu erai?

- Da.

- Cum de poți vorbi?

- Păi, te afli în Pădurea Fermecată.

- În Pădurea Fermecată?

- Da.

- Dar de unde îmi știi numele?

45

45

- Eu știam că vei veni aici de la tatăl tău, Costin.

- Vrei să îmi spui unde-i porumbelul?

- Da, dar va trebui să-l cauți în inima munților.

- Care munți?

- Munții de după pădurea aceasta, Munții Toamnei.

- De ce le spune așa?

- Pentru că acum multă vreme a existat o vrăjitoare căreia nu îi plăcea atunci când lumea era fericită așa că s-a hotărât să distrugă toate anotimpurile anului. Însă când a vrut să își spună vraja toamnei a încercat să apere celelalte anotimpuri și i-a fost cea care a suportat consecințele. De aceea e mereu tristă, mohorâtă, plânge și suflă vânt aspru peste întreaga lume.

- Vrăjitoarea mai trăiește?

- Nu.

- Dar ce s-a întâmplat cu ea?

- S-a transformat într-o grămada mare, mare de diamante.

- Și unde sunt?

- Sunt în peștera din munte.

- Dar unde a dispărut toamna?

- Ea s-a transformat în muntele acela, de acolo. Dar o data pe an, toamna coboară în lume și alungă toate viețuitoarele din calea ei.

- De asta se numește Muntele Toamnei?

- Da! Și se spune că porumbelul este inima ei!

- Ce interesant! Trebuie, deci, să duc tatălui meu, inima Toamnei...

- Da copilă, drum bun, și nu te abate de la calea ta.

- Mulțumesc!

Curată la inimă și dornică să împlinească dorința tatălui, Catrin s-a apropiat de Muntele Toamnei și pe dată i-a venit în gând răspunsul la ghicitoare. Rosti fără să-și dea seama: inima Toamnei. În acest moment

46

46

porumbelul cu ochii de perle a zburat și s-a așezat cuminte pe umărul ei. Muntele s-a transformat cât clipi într-o toamnă multicoloră, cu raze de soare dulci ce mângâiau toate viețuitoarele.

- Mulțumesc pentru că m-ai ajutat să scap de această vrajă care m-a ținut prizonieră atâta timp.

- Dar eu nu am făcut nimic!

- Ba da!

- Ce anume?

- Fiindcă ai luat porumbelul și, pentru că ai avut o inimă curată ai reușit să mă aduci din nou la viață. Îți mulțumesc încă odată! Te voi răsplăti pentru bunătatea ta. Îți voi da un inel fermecat, iar atunci când vei avea o problemă să îl învârți și eu voi veni să te ajut.

- Mulțumesc frumos! Rămâi sănătoasă, eu voi pleca!

Ieșind din pădure se întâlni cu surorile ei care erau foarte invidioase pe ea când au văzut-o cu porumbelul în mână.

Fiind obosită ea s-a odihnit puțin și a adormit pe loc , iar surorile ei i-au luat porumbelul și au plecat acasă, la palat.

Când s-a trezit, a văzut că porumbelul dispăruse, la fel și surorile ei. A început să plângă și s-a grăbit să ajungă la palat.

Când a ajuns, a mers să îi povestească tatălui ei ce s-a întâmplat, dar surorile ei i-au spus că nu este adevărat. Văzând că nu este crezută, ea și-a adus aminte de inel și de zâna Toamna și răsucind inelul zâna a venit imediat.

Auzind împăratul adevărul, s-a supărat foarte tare pe cele două fete și le-a trimis afară din palat, undeva la țară să muncească singure pentru a avea cele necesare. În fiecare an, fetele trebuie să muncească din greu, Toamna, stingând roadele pământului: fructe, legume și alte poame, pentru a reuși să supraviețuiască iernii.

Pe fiica cea mică și bună la suflet, tatăl său a pus-o regină peste împărăție.

Nu uitaţi, minciuna are picioare scurte!

Răzvan Hanganu, Clasa a IX-a Pastorală

47

47

48

48

ISSN 2066-4907

pe aripile pasiunii. revista aleph

Documents