NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Evoluţia istorică a dreptului mediului în România

Preocupări de ocrotire a unor elemente valoroase din natură, dar şi pentru menţinerea

igienei, promovarea agriculturii şi industriei îşi găsesc izvorul în numeroase texte din cele mai

vechi timpuri.

Fără a face o prezentare cronologică completă vom preciza că iniţiative de ocrotire a

naturii se găsesc în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir şi în numeroase acte

domneşti.

Caracteristica principală a primelor legiuiri constă în reglementarea dreptului de

proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor inclusiv a faunei, cu precizarea unor îndrumări

silvice privind vârsta optimă de tăiere a arborilor, nevoia de curăţire a pădurilor, interzicerea

păşunatului1.

Codul penal român din 30.10.19642 cuprindea prevederi care stabileau restricţii la

vânătoare şi sancţiona incendierea pădurilor şi fâneţelor3 iar prin legea poliţiei rurale s-a

dispus oprirea vânătorii timp de 4 luni pe an şi oprirea distrugerii cuiburilor şi a ouălor

păsărilor de interes cinegetic. În aceiaşi perioadă se constată preocuparea legiuitorului pentru

combaterea poluării produse în stabilimentele industriale prin Regulamentul zahanalelor

(abatoarelor) din 05.06.1868, pentru împiedicarea vicierii mediului înconjurător. Tot în acest

sens în 1874 a fost adoptată legea asupra serviciului sanitar care interzicea proprietarilor

stabilimentelor industriale să producă zgomot dăunător sănătăţii oamenilor şi animalelor.

În 1885 este adoptată Legea sanitară pe baza căreia a fost elaborat la 24.09.1894

Regulamentul pentru industriile insalubre care este apreciat drept o lege modernă şi complexă

pentru protecţia mediului înconjurător, lege care cuprindea sancţiuni drastice împotriva celor

care contraveneau normelor permise.

1 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, Dreptul mediului inconjurător, Ed. Europolis, Constanţa, 2004, p. 11

2 C. Hamangiu – Codul penal al României din 30.10.1964, vol. II, pct. 1, p. 105-115.

Pentru ocrotirea vegetaţiei a fost adoptată Legea pentru crearea fondului necesar

pădurilor, menţinerii castelor şi fixării terenurilor statului la 14.06.1896. Aceasta cuprindea

prevederi referitoare la tăierea raţională şi regenerarea unor păduri rezervaţii în scopul apărării

solului de eroziune.

La 21.10.1899 a apărut Regulamentul privind măsurile de apărare a sănătăţii publice

faţă de exploatările de petrol.

Prin legea asupra protecţiei vânatului din 02.11.1891 şi prin Regulamentul său de

aplicare s-au impus perioadele de prohibiţie – 5.07 – 15.08. Făceau excepţie păsările călătoare

care puteau fi vânate în anumite condiţii iar prin Regulament se interzicea vânatul în timpul

nopţii şi numai cu arme de foc.

În mod similar în aceeaşi perioadă, mai precis la 10.10.1896 a fost adoptată Legea

asupra pescuitului iar Regulamentul de aplicare a fost aprobat la 15.08.1897.

Primele decenii ale secolului XX se caracterizează printr-o mişcare de ocrotire a

naturii. În acest sens vom prezenta câteva din acţiunile iniţiate şi protagoniştii lor.

În anul 1920, la Cluj, Emil Racoviţă, înfiinţează propriul Institut de Speologie din

lume, acţiune la care aderă mai multe personalităţi de la Universitatea din Cluj. Aceştia

solicită autorităţilor să promulge legi de apărarea faunei, florei şi a unor obiective ecologice şi

speologice.

Ca urmare a demersurilor făcute la primul Congres a naturaliştilor din România, ţinut

la Cluj în anul 1928, la propunerea lui Emil Racoviţă s-a solicitat o lege a ocrotirii naturii,

pentru a opri păşunatul, pescuitul şi vânatul în teritoriul ceea ce urma să devină Parcul

Naţional Retezat, înfiinţat în 1935. În continuare au fost organizate şi înfiinţate şi alte

rezervaţii naturale ca: Slătioara, Codrul Secular Giumalău, Fâneţele Clujului, Pădurea Letea.

Menţionăm că în perioada 1930 – 1944 au fost declarate monumente ale naturii 36 terenuri cu

o suprafaţă de peste 15.000 ha şi au fost trecute sub protecţia legii specii de animale şi plante

pe cale de dispariţie.

După al doilea război mondial, s-a elaborat o nouă lege de ocrotire a naturii, la

17.10.1950 prin care natura devine o problemă de stat.

A fost reorganizată Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul

Academiei, iar pe plan local prin HCM au fost împuternicite Comitetele executive ale

consiliilor populare judeţene să adopte măsuri provizorii pentru protecţia faunei, florei,

depozitelor fosilifere, peşterilor etc., la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii. Ca

urmare a măsurilor luate numărul rezervaţiilor a crescut de la 36 la 130 iar suprafaţa acestora

de la 15.000 ha la 75.000 ha în 1965.

Fără a da vina pe trecut este de menţionat, că, deşi pe plan legislativ, reglementările

date şi unele măsuri organizatorice adoptate au creat cadrul instituţional adecvat, aplicarea în

fapt a măsurilor de protecţie a mediului înconjurător a fost contrară legii, ceea ce a agravat

conflictul dintre natură şi om – prin ignorarea situaţiei resurselor de bază ale mediului s-a dus

la declanşarea şi agravarea crizei ambientale.

Cu toate minusurile înregistrate în privinţa aplicării Legii este demn de menţionat că

România a fost printre primele ţări din lume care a adoptat o lege cadru în domeniul mediului.

Legea nr. 9/19934. Ca urmare a aplicării acestei legi teritoriile ocrotite au crescut ajungând de

la 130 la 395 iar ca suprafaţă de la 75.000 ha la 222.545, exceptând suprafaţa ocupată de

Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”.

Atât în reglementarea dată prin Hotărârea de Guvern nr. 457/1994, cât şi în actuala

reglementare la nivelul judeţelor şi al Municipiului Bucureşti funcţionează Agenţiile Locale

de Protecţia Mediului şi Gărzile de Protecţie a Mediului, ultima reglementare înfiinţând

Inspectoratele de mediu.

Măsurile tot mai riguroase luate de autorităţile statului se datorează proporţiilor

îngrijorătoare pe care le înregistrează în ţara noastră fenomenul poluării mediului înconjurător. În

acest sens este edificator faptul că printr-un studiu efectuat s-a stabilit că România are un nivel

mediu pentru Europa, existând 14 zone nominalizate în rapoartele Băncii Mondiale, în care

situaţia este critică şi anume: Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna, Ploieşti – Brezei, Borzeşti – Oneşti,

Bacău, Suceava, Piteşti, Târgu Mureş, Turnu Măgurele, Tulcea, Isalniţa, Braşov şi Govora.

În succintul proces istoric prezentat ne-am oprit doar asupra câtorva din preocupările

destinate împăcării omului cu natura, dar necesitatea asigurării unui climat sănătos ne obligă

la schimbarea comportamentului faţă de natură şi ambianţa. Un rol important în acest sens îl

va juca în viitorul apropiat reconstrucţia ecologică a cărui obiectiv îl constituie refacerea

ecosistemelor naturale pe suprafeţe mai retrase sau mai întinse şi pe baza cunoaşterii

amănunţite a fenomenului.

4 Legea 9 din 20.06.1993 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 91 din 23.06.1993

1.2. Noţiunea şi obiectul dreptului mediului

Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, în

procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale –

naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor

durabilă.

Obiectul dreptului mediului îl constituie o categorie distinctă de relaţii sociale care iau

naştere în procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului. Obiectul este circumscris

atât în OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările

ulterioare, ca lege - cadru, precum şi într-o serie de reglementări speciale care privesc

protecţia diferitelor elemente componente ale mediului. Specificul obiectului reglementării

juridice constă în legătura directă a relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului

mediului cu protecţia mediului, adică cu activitatea umană conştientă, îndreptată spre

realizarea unui scop concret, constând în prevenirea şi combaterea poluării, menţinerea şi

îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi dezvoltarea durabilă.

1.3. Dreptul mediului-ramură distinctă a sistemului nostru juridic5

De la considerarea de către R. Drago, în 1976, ca absurdă susţinerea tezei existenţei

unui drept al mediului şi până la admiterea unanimă a existenţei unei astfel de ramuri de drept

distincte, unei ramuri a ştiinţelor juridice şi unei discipline de învăţământ la facultăţile de

drept, devenind un veritabil drept al speciei umane, distanţa în timp este foarte scurtă, dar

evoluţia gândirii umane este uriaşă, incomparabilă cu astfel de fenomene. Astăzi avem o

legislaţie, în general, bine gândită şi cuprinzătoare referitoare la protecţia mediului, care

împreună cu relaţiile sociale la care se referă alcătuiesc ramuri de drept interne în acest

domeniu la nivele naţionale, dar nu numai; evoluează într-un ritm susţinut un drept comunitar

al mediului, care premerge dreptul intern şi devine parte a acestuia, de multe ori fiind luat ca

5 Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009, p. 71

„model” de cele naţionale, şi se contutează un astfel de domeniu al dreptului şi pe plan

internaţional.

Este indiscutabil că termenul de „legislaţie ecologică” este mai cuprinzător decât cel

de „legislaţie pentru protecţia mediului”, incluzând în sfera sa întreaga ambianţă ecologică în

cadrul căreia se desfăşoară întreaga activitate socio-umană. Dar, este mai îngust decât

„legislaţia mediului” care priveşte nu nu mai lumea vie, ci şi cea creată de om. „Dreptul

mediului” bazat pe legislaţia mediului este indiscutabil mai larg decât „dreptul protecţiei

mediului”, care se referă doar la legislaţia care reglementează relaţiile sociale de protecţie a

mediului, căutând să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în complexitatea lor, dar

fără să se refere şi la alte aspecte ale existenţei mediului, la regimul său în general.

Una din preocupările contemporane prioritare este acţionarea cu toate mijloacele în

sprijinul protecţiei mediului, pentru care există, în toate ţările civilizate, şi unde nu există

trebuie creat, un cadru legislativ care, în spiritul reglementărilor internaţionale şi comunitare,

utilizează măsuri de constrângere şi cu caracter stimulator în vederea promovării unui

comportament raţional şi pozitiv faţă de mediu.

Importanţa creşterii rolului dreptului protecţiei mediului în integrarea europeană în

general poate fi evidenţiată ţi în lumina procesului de aproximare a legislaţiei noastre

naţionale cu reglementările dreptului comunitar al protecţiei mediului, care va conduce, până

la urmă, la o uniformizare continentală a normelor juridice respective.

La nivel internaţional, o atenţie mai mare s-a acordat problemelor de mediu de către

organizaţiile internaţionale aproximativ din a doua jumătate a secolului trecut. În această

direcţie a acţionat Organizaţia Naţiunilor Unite, care a pregătit şi organizat prima Conferinţă

mondială de la Stockholm din 1972, unde s-au pus bazele protecţiei mediului la nivel

internaţional. La această conferinţă a fost evidenţiat faptul că problemele protecţiei mediului

sunt universale, cuprinzând toţi factorii de mediu din toate statele lumii. Declaraţia finală care

cuprinde 26 de principii şi Declaraţia asupra mediului, care este un program demăsuri

adoptate cu acest prilej, subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi progresul

economico-social al popoarelor. Amintim în acelaşi sens li documentul intitulat Declaraţia de

Principii ( sau Carta Pământului), adoptată în 1992 la Rio de Janeiro la Conferinţa Mondială

ONU pentru mediu şi dezvoltare, în care sunt enunţate principiile după care omenirea trebuie

să se conducă în relaţiile interumane şi în cele dintre om şi natură. În acest din urmă document

(fără forţă juridică obligatorie) sunt formulate în cadrul a 27 de principii drepturile si

obligaţiile statelor şi oamenilor în domeniul mediului. Un alt document adoptat la această

conferinţă, denumit Agenda 21, cuprinde un program de acţiune ce urma să fie aplicat de

guverne, agenţii de dezvoltare şi organizaţii ale ONU peste tot unde activitatea economică a

omului afectează mediul. Cu prilejul acestei conferinţe pentru schimbările climatice s-a mai

adoptat şi un angajament ferm al ţărilor semnatare de a reduce emisiile de bioxid de carbon în

toată atmosfera ş.a.

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Noţiunea de principiu în dreptul mediului

În accepţia teoriei generale a dreptului, principiile sunt idei conducătoare ale conţinutului

tuturor normelor juridice. Ele au un rol constructiv, cât şi un rol valorizator pentru sistemul de drept, în

sensul că ele cuprind cerinţe obiective ale societăţii, cu manifestări specifice în procesul de constituire

a dreptului şi în procesul de realizare a sa.1.

În dreptul mediului principiile decurg şi contribuie în acelaşi timp din/la afirmarea mediului

în general, ca patrimoniu comun al comunităţii.

În doctrină2 s-a apreciat corect că un principiu, indiferent că are sau nu caracter

juridic, are, direct sau mijlocit, o înfăţişare normativă, dispunând sau pedepsind o anumită

comportare.

Principiile dreptului mediului sunt rezultatul unui proces de abstractizare şi de cristalizare a

esenţei reglementărilor legale în acest domeniu al dreptului asigurând concordanţa diferitelor norme

juridice privitoare la protecţia mediului, convergenţa teoretică şi practică a acestora.

Ele exprimă, prin reguli pe care le cuprind, esenţa politicii de protecţie a mediului, în

general a politicii de mediu al statului.

Politica ecologică

În esenţă, politica este o formă de organizare şi conducere a activităţii globale şi

relaţiilor sociale, de instituire şi menţinere, prin intermediul puterii, a unei ordini interne care

statorniceşte şi legalizează puterea existentă la un moment dat.

Politica mediului apare ca forma de orientare şi organizare a activităţii complexe de

protecţie a mediului care este desemnată să stabilească strategiile, metodele şi mijloacele

utilizate în acţiunile desfăşurate pe plan naţional pentru prevenirea şi combaterea poluării,

pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu3.

In cadrul unei politici realiste, în prim plan apare constatarea reală a influenţelor negative

asupra calităţii mediului, stabilirea instituţionalizată a măsurilor naţionale şi a mijloacelor de care

se pot servi organele de stat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

1 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 90

2 M.Uliescu, “Principiile generale ale dreptului mediului, Studii de drept românesc”, nr.1-2, ianuarie –

iunie 1997, p.7 3 Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009, p. 19

Politica de mediu se integrează organic în politica economică a statului, cuprinzând

stabilirea mijloacelor de prottecţie a mediului, a scopurilor acestei activităţi sub aspect

organizatoric, administrativ, financiar, tehnic şi juridic, precum şi scopurile morale şi

educaţioale de formare a conştiinţei de mediu. Tot prin această politică trebuie stabilită

orientarea globală privind sistemele de sancţionare şi nivelul măsurilor coercitive din partea

statului pentru încălcarea normelor legale privitoare la protecţia mediului. În fine, politica de

mediu trebuie să aibă la bază determinarea priorităţilor în timp şi în spaţiu privind măsurile

de protecţie a mediului4.

Principiile dreptului mediului

Sunt enunţate în prevederile art.3 lit.a – i din Legea cadru:

a.-Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

Este una din noutăţile legislative în materie; nu era menţionat în reglementarea

anterioară. Era însă necesară menţionarea sa în lege, întrucât el impune ca, indiferent de

sectorul de activitate, politica de mediu să reprezinte o constantă, încât imperativele sale să

fie în atenţia factorilor de conducere sau de execuţie din toate sectoarele, public sau privat.

b.-Principiul precauţiei în luarea deciziei

El consacră, de fapt, un alt principiu fundamental: al prevenirii riscurilor ecologice şi

producerii pagubelor.

Precauţia presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe

cunoaştere. Nu întotdeauna însă consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute dinainte şi

evaluate cu certitudine. De aceea, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauţii, diligenţă

maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine, pe cât posibil, orice risc de degradare a

mediului.

Prudenţa impune ca o măsură de protecţie a mediului să fie adoptată, chiar dacă nici o

pagubă nu se prefigurează. Probatoriu, sarcina revine celui ce susţine că activitatea sa nu va avea

niciun impact, până când acumularea de date va proba că există o relaţie cauză - efect între

acţiunea de dezvoltare şi degradarea mediului.

c.-Principiul acţiunii preventive

4 Idem, p.21

O astfel de atitudine comportă riscuri mult mai reduse, în comparaţie cu remedierea

calităţii factorilor de mediu. Prevenirea implică evaluarea riscurilor pentru evitarea pericolelor

potenţiale, cât şi acţiuni bazate pe cunoaşterea exactă a situaţiei prevăzute.

Realizarea acestui principiu înseamnă atât acţiuni asupra cauzelor care produc poluarea

sau degradarea, cât şi activităţi de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de

mediu.

Există deci obligaţia de a lua în calcul cerinţele protecţiei mediului, cu prilejul oricărei

acţiuni publice sau private care riscă să aibă un impact asupra calităţii factorilor mediului.

d.- Principiul reţinerii poluanţilor la sursă

Este transpunerea în reglementare a prevenirii efectelor nocive ale poluanţilor prin

luarea tuturor măsurilor ce se impun de către factorii care coordonează activitatea agenţilor

poluanţi; în sinteză, înseamnă prevenirea efectelor prinînlăturarea cauzelor acestora.

e.- Principiul ” poluatorul plăteşte”

In sens larg, principiul urmăreşte să se impute poluatorului costul social al poluării pe

care o cauzează, prin antrenarea unui mecanism de responsabilizare pentru daune ecologice,

care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele produse aspra bunurilor şi persoanelor, cât

şi cele produse asupra mediului ca atare. In sens restâns, aceasta presupune obligarea

poluatorilor de a suporta numai costul măsurilor antipoluante şi de curăţire.

Specificul acţiunii acestui principiu,este însă întemeiat pe răspunderea civilă obiectivă,

consacrată de prevederile art. 95 din Legea cadru, potrivit cărora răspunderea pentru

prejudiciul cauzat mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. In cazul pluralităţii

autorilor, răspunderea este solidară.

In mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate

speciilor pritejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

f.-Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural

Este obiectivul fundamental al problematicii protecţiei mediului; conservarea urmăreşte să

menţină un nivel durabil al resurselor ecologice.

Potrivit strategiei mondiale de conservare aceasta presupune:

- menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor care reprezintă suportul

vieţii;

- prezervarea diversităţii genetice;

- realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.

Deci, în accepţie generală, conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative şi

calitative durabile ale resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului, ci numai

menţinerea condiţiilor minimale pentru existenţa resurselor permanente.

In continuarea principiilor menţionate anterior, Legea cadru, la lit.g-i enumeră

următoarele imperative, considerate de către reglementarea anterioară ca elemente strategice

care stau la baza unei dezvoltări durabile:

- utilizarea durabilă a resurselor naturale,

- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul al

justiţie în probleme de mediu,

- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Modalităţi de implementare

Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice sunt următoarele

(art.4 din Legea cadru):

a) prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici

disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;

b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;

c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;

d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea

efect semnificativ asupra mediului;

e) evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ

asupra mediului;

f) introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau

coercitive;

g) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea

acestora;

h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în

domeniu;

i) stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;

j) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;

k) recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei

ecologice;

l) menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;

m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;

n) încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;

o) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;

p) educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de

elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;

q) dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de

conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a

reţelei ecologice europene - Natura 2000;

r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor modificate

genetic;

s) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea

oamenilor.

RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL MEDIULUI

Noţiune, particularităţi

În Teoria Generală a Dreptului1 raportul juridic este definit ca fiind relaţia socială

reglementată de norma juridică; conţine un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi şi

determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

Raportul juridic în dreptul mediului este relaţia socială existentă între entităţi juridice,

reglementată prin norme ale dreptului intern sau internaţional, cu obiect protejarea,

conservarea, refacerea, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

Particularităţi :

a. participanţii la raportul juridic, chiar statul, pot avea, atât calitatea de subiect

activ, cât şi cea de subiect pasiv;

b. de regulă, poziţia juridică este cea de subordonare, supraordonare; numai prin

excepţie există poziţia de egalitate;

c. în dreptul mediului, realizarea normei are loc, atât prin respectare, cât şi prin forţă

coercitivă.

Elementele raportului de dreptul mediului

Obiectul raportului juridic de dreptul mediului este dat de acţiunile sau inacţiunile

pretinse de subiectul normării în referire la componentele naturale sau artificiale ale mediului.

Subiecte ale raportului juridic de dreptul mediului pot fi persoane fizice, persoane

juridice publice sau private, statul sau entităţi administrativ teritoriale.

În calitatea lor de subiect, persoanele fizice pot fi cetăţeni români, cetăţeni străini,

apatrizi sau cei cu dublă cetăţenie.

În raporturile de dreptul mediului participă ca părţi în primul rând statul sau unităţile

administrativ teritoriale, de regulă prin organele lor; statul poate fi subiect de drept în

raporturile de mediu atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.

Conţinutul raportului juridic este dat de drepturile şi obligaţiile corelative ce aparţin

subiectelor de drept în legătură cu conservarea şi dezvoltarea diferitelor componente ale

mediului sau cu mediul înconjurător în ansamblul său.

Particular dreptului mediului este existenţa drepturilor şi obligaţiilor erga omnes.

1 N.Popa, op.cit., p.211

Unele drepturi şi obligaţii sunt consacrate constituţional şi nu ca premisă generală de

realizare: dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, dreptul la viaţă, la ocrotirea

sănătăţii, la măsuri de protecţie socială. De altfel, art.20 din Legea fundamentală prevede că

dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor cor fi interpretate şi aplicate

în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, urmând ca în cazul unei neconcor-

danţe, între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, să aibă prioritate reglementările internaţionale.

Categorii de raporturi de dreptul mediului2

a. Raporturi de conservare şi prevenire : cele privind folosirea raţională a resurselor

naturale, cele referitoare la emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, intervenite între

autoritatea pentru protecţia mediului şi titularul unei noi investiţii ori unor noi obiective la

punerea în funcţiune;

b. În procesul eliminării consecinţelor păgubitoare poluării mediului: intervin între

organul de stat competent şi poluator;

vizează refacerea mediului poluat;

c. Raporturile juridice de sancţionare: intervin între persoane care poluează sau încalcă în

alt mod o normă de dreptul mediului şi organul de stat competent a constata fapta ilicită şi a aplica

sancţiunile legale.

d. În procesul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu: între autoritatea abilitată şi persoana ce

participă la o acţiune concretă cu acest obiect.

e. Raporturi de drept internaţional al mediului: între organisme internaţionale de

specialitate sau unele state, pe de o parte şi alte state sau persoane juridice naţionale pe de altă

parte, când în relaţiile de mediu intervin elemente de extraneitate; poluatorul se află pe

teritoriu unui stat, iar consecinţele negative se produc pe teritoriul altui stat.

Procedura de reglementare. Raporturile de autorizare. Studiile de impact.

Proceduri comune

Raportul de autorizare este un raport de autoritate prin care se exercită dreptul suveran

al statului de a conduce procedura de autorizare şi de a emite acorduri şi autorizaţii de mediu.

2 E.Lupan, op.cit.,p.79-80

Obiectivul este acela de a contribui la integrarea mediului în strategia de acţiune a factorilor

publici de decizie, cât şi a factorilor privaţi. Mijloacele de exercitare a acestui tip de control de

mediu şi autorizaţia.

Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu

şi a structurilor subordonate acesteia conduc procedura de reglementare şi emit, după caz, avize

de mediu, acorduri şi autorizaţii/autorizaţii integrate de mediu în condiţiile legii.

În derularea procedurilor de reglementare pentru proiecte sau activităţi care pot avea efecte

semnificative asupra teritoriului altor state, autorităţile competente pentru protecţia mediului

respectă prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Avizul de mediu

Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru planuri şi programe sunt obligatorii

pentru adoptarea planurilor şi programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în

pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor. Procedura de evaluare de mediu, structura

raportului de mediu şi condiţiile de emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe,

inclusiv pentru cele cu efecte transfrontaliere sunt stabilite prin Hotărâre a Guvernului, la

propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului. Aprobarea planurilor şi

programelor, la orice nivel ierarhic este condiţionată de existenţa avizului de mediu pentru

respectivul plan sau program3.

Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sunt

obligatorii în cazul în care titularii de activităţi cu posibil impact semnificativ asupra mediului

urmează să deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de: vânzare a pachetului majoritar de

acţiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare sau în alte situaţii care implică

schimbarea titularului activităţii, precum şi în caz de dizolvare urmată de lichidare, faliment,

încetarea activităţii, conform legii.

În termen de 60 de zile de la data semnării/emiterii documentului care atestă

încheierea uneia dintre procedurile enunţate anterior, părţile implicate transmit în scris

autorităţii competente pentru protecţia mediului obligaţiile asumate privind protecţia

mediului, printr-un document certificat pentru conformitate cu originalul. Clauzele privind

obligaţiile de mediu cuprinse în actele întocmite în cadrul respectivelor proceduri au caracter

3 Art. 8 şi 9 din Legea cadru

public. Îndeplinirea obligaţiilor de mediu este prioritară în cazul procedurilor de: dizolvare

urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea activităţii.

Procedura de solicitare şi emitere a avizului de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de

mediu se adoptă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului.

În practică, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului, în cazul proiectelor, respectiv

obiectivelor cu impact nesemnificativ asupra mediului, emit o aşa numită negare, ceea ce

presupune că nu este necesară condiţia legală a avizării,

Acordul de mediu

Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiectele publice

sau private sau pentru modificare ori extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte

de dezafectare, care pot avea impact semnificativ asupra mediului4.

Pentru obţinerea acordului de mediu proiectele publice sau private care pot avea

impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt

supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului asupra

mediului.

Procedura – cadru de evaluare a impactului asupra mediului, inclusiv pentru proiecte

cu impact transfrontalier şi lista proiectelor publice sau private supuse procedurii sunt stabilite

prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului5.

Evaluarea impactului asupra mediului este modalitatea de documentare necesară

emiterii acordului sau autorizaţiei de mediu.

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează procedura specifică pentru

activităţile economice şi sociale, modelul cadru de întocmire a raportului privind evaluarea de

impact asupra mediului şi nivelul competent să elibereze avize de mediu, acorduri şi

autorizaţii/autorizaţii integrate de mediu

Cadrul legal actual este cel reglementat de Hotărârea de guvern nr. 445 din 8 aprilie

20096 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului; în

baza respectivului act normativ a fost emis Ordinul comun nr. 135/76/84/1284 din 10

4 Art. 11 din Legea-cadru

5 Art. 10 din Legea-cadru

6 Publicată în Monitorul Oficial nr. 481 din 13 iulie 2009

februarie 2010 al: Ministerului Mediului şi Pădurilor, Ministerului Administraţiei şi

Internelor, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Dezvoltării

Regionale şi Turismului privind aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării impactului

asupra mediului pentru proiecte publice şi private7

Evaluarea impactului asupra mediului şi evaluarea adecvată stabilesc cadrul unei

abordări integrate prin informarea şi consultarea tuturor autorităţilor cu responsabilităţi în

domeniul protecţiei mediului şi participarea acestora în cadrul unei comisii de analiză tehnică

organizate la nivelul judeţului unde se află amplasamentul proiectului sau, după caz, la nivel

central pentru proiectele aflate în competenţa autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului.

Ca atare, evaluarea impactului ecologic este un mecanism care oferă autorităţilor

competente posibilitatea să adopte o decizie, determinată de informaţii asupra repercusiunilor

ecologice ale unei anumite activităţi.

În dreptul român, absenţa evaluării de impact, în cazul obligativităţii acestuia, conduce la

anularea autorizaţiei sau acordului de mediu.

Acordul de mediu se emite în paralel cu celelalte acte de reglementare emise de

autorităţile competente potrivit legii.

Sunt supuse numai procedurii de evaluare adecvată proiectele expres prevăzute de

lege8. Normele de evaluare sunt aplicate de către personalul cu responsabilităţi în domeniul

protecţiei naturii din cadrul autorităţilor publice pentru protecţia mediului.

Autorizaţia şi autorizaţia integrată de mediu

Desfăşurarea activităţilor existente, precum şi începerea activităţilor noi cu posibil

impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei/autorizaţiei

integrate de mediu. Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu şi lista activităţilor supuse

acestei proceduri sunt stabilite prin ordin al conducătorului Autorităţii Publice Centrale

pentru Protecţia Mediului.

Autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei

7 Publicat în Monitorul Oficial nr. 274 din 27 aprilie 2010

8 Proiectele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. e) şi cele prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. c) din normele

metodologice metodologie.

activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului,

obligatoriu la punerea în funcţiune. Procedura de eliberare a acestui act este reglementată de

prevederile Ordinului nr. 1798 din 19 noiembrie 2007 pentru aprobarea Procedurii de

emitere a autorizaţiei de mediu emis de Ministerul Mediului şi Pădurilor9

Autorizaţia integrată de mediu reprezintă actul administrativ emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în

parte o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor

privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau

mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de

acelaşi operator10

.Procedura de eliberare a acestui act este reglementată de prevederile

Ordonanţei de urgenţă nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul integrat

al poluării11

Pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, activităţile existente, care nu sunt conforme cu

normele şi reglementările de mediu în vigoare sunt supuse bilanţului de mediu, la decizia

autorităţii competente pentru protecţia mediului. Procedura de realizare a bilanţului de mediu

este stabilită prin ordin al conducătorului Autorităţii Publice Centrale pentru Protecţia

Mediului. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului negociază cu titularul activităţii

programul pentru conformare, pe baza concluziilor şi recomandărilor bilanţului de mediu.

Este obligatorie îndeplinirea măsurilor cuprinse în programul pentru conformare la termenele

stabilite. Activităţile desfăşurate de structurile componente ale sistemului de apărare, ordine

publică şi securitate naţională sunt exceptate de la obţinerea autorizaţiei de mediu.

Măsurile privind prevenirea şi controlul integrat al poluării şi lista activităţilor supuse

procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu sunt stabilite prin lege.

Procedura de emitere a autorizaţiei integrate de mediu şi normele metodologice de

aplicare a acestei proceduri sunt stabilite prin ordin al conducătorului autorităţii publice

centrale pentru protecţia mediului.

9 Publicat în Monitorul Oficial nr. 808 din 27 noiembrie 2007

10 Cf. art. 2 pct. 9 şi 10 din Legea-cadru

11 Cu modificarile intervenite prin Legea nr. 84/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/2010 și Legea

nr. 205/2010

Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu se emite după obţinerea celorlalte avize,

acorduri, autorizaţii, după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii. Funcţionarea fără

autorizaţie de mediu este interzisă pentru activităţile care fac obiectul procedurii de autorizare

din punct de vedere al protecţiei mediului. Funcţionarea fără autorizaţie integrată de mediu

este interzisă pentru activităţile supuse legislaţiei privind prevenirea şi controlul integrat al

poluării.

Titularul activităţii are obligaţia de a informa autorităţilor publice teritoriale

competente pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele automonitorizării emisiilor de

poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire la accidente sau pericole de accidente.

Reglementări specifice

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite, revizuieşte şi actualizează,

după caz, actele reglementate. Actele de reglementare se emit numai dacă planurile şi

programele, proiectele, respectiv programele pentru conformare privind activităţile existente

prevăd prevenirea, reducerea, eliminarea sau compensarea, după caz, a consecinţelor negative

asupra mediului, în raport cu prevederile aplicabile din normele tehnice şi reglementările în

vigoare.

Titularii activităţilor care fac obiectul procedurilor de reglementare din punct de

vedere al protecţiei mediului au obligaţia de a respecta termenele stabilite de autoritatea

competentă de protecţia mediului în derularea acestor proceduri. Nerespectarea acestor

termene conduce la încetarea acestei proceduri, solicitarea actului de reglementare fiind

anulată.

Avizul de mediu pentru planuri şi programe are aceeaşi perioadă de valabilitate ca şi

planul sau programul pentru care a fist emis, cu excepţia cazului în care intervin modificări

ale respectivului plan sau program, conform legislaţiei specifice.

Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu este valabil până la

îndeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu excepţia cazului în care intervin modificări

ale condiţiilor în care a fost emis.

Acordul de mediu este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului; el îşi

pierde valabilitatea dacă lucrările de investiţii pentru care a fost emis nu încep în termen de 2

ani de la data emiterii, cu excepţia proiectelor cu finanţare externă pentru care acordul de

mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada desfăşurării acestora, până la finalizarea

investiţiei.

Autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată de mediu este

valabilă 10 ani; prin excepţie, autorizaţiile de mediu şi autorizaţiile integrate de mediu emise

cu program pentru conformare, respectiv cu plan de acţiuni, sunt valabile pe toată perioada

derulării programului/planului. Perioada de valabilitate a autorizaţiei/autorizaţiei integrate de

mediu nu poate depăşi ultimul termen scadent al programului pentru conformare, respectiv al

planului de acţiuni.

Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, acordul de mediu şi

autorizaţia de mediu se revizuiesc dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului,

necunoscute la data emiterii. În acest caz se poate cere şi refacerea evaluării impactului asupra

mediului şi/sau a bilanţului de mediu.

Autorizaţia integrată de mediu se revizuieşte în condiţiile prevăzute de legislaţia

specifică privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.

Acordul de mediu şi autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu se suspendă de către

autoritatea competentă pentru protecţia mediului care a emis actul de reglementare, pentru

nerespectarea prevederilor acestora sau ale programelor pentru conformare/planurilor de

acţiuni, după o notificare prealabilă prin care se poate acorda un termen de cel mult 30 de zile

pentru îndeplinirea obligaţiilor. Suspendarea se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu

mai mult de 6 luni. Pe perioada suspendării, desfăşurarea proiectului sau activităţii este

interzisă. În cazul în care nu s-au îndeplinit condiţiile stabilite prin actul de suspendare,

autoritatea competentă pentru protecţia mediului dispune, după expirarea termenului de

suspendare, anularea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu, după

caz. Dispoziţiile de suspendare şi, implicit, de încetare a desfăşurării proiectului sau activităţii

sunt executorii de drept.

Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de

reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente conform

Legii nr.29/1990.

Acordul de mediu şi autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu pentru activităţile

miniere care utilizează substanţe periculoase în procesul de prelucrare şi concentrare, pentru

capacităţi de producţie mai mari de 5 milioane tone/an şi/sau dacă suprafaţa pe care se

desfăşoară activitatea este mai mare de 1.000 ha, se promovează prin hotărâre a Guvernului,

la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Raporturile de bună vecinătate în dreptul mediului

Sunt raporturi între state suverane ce au ca obiect reglementarea protecţiei mediului şi

combaterii poluării. Aceste raporturi se constituie, îndeosebi cu privire la poluarea apelor, aerului,

poluarea prin radiaţii.

Ele au în vedere situaţiile în care agentul poluant se află pe teritoriul unui stat, iar efectele

sale se extind pe teritoriul statului învecinat.

Reglementarea acestor raporturi se face prin acorduri şi tratate internaţionale la a căror

bază trebuie să se afle, în mod obligatoriu, următoarele principii ale dreptului internaţional public:

a. îndatorirea statelor de a coopera între ele;

b. soluţionarea paşnică a diferendelor;

c. egalitatea suverană a statelor şi

d. îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt

servanda).

INSTITUŢIONALIZAREA ÎN DREPTUL MEDIULUI

Conceptul de instituţionalizare implică existenţa unui cadru organizatoric, structural

şi funcţional, cu competenţă proprie, exercitată în limite teritoriale privind protecţia

mediului1.

Agravarea crizei ecologice a făcut ca toate guvernele să resimtă necesitatea unei

acţiuni instituţionale sistematice şi coerente. La începutul anilor ’70, majoritatea ţărilor

industrializate aveau, la nivel naţional, instituţii care permiteau guvernelor să orienteze

ansamblul acţiunilor şi programelor referitoare la mediu în cadrul unei structuri unice.

Consecinţele politicilor mediului asupra administraţiei publice s-au manifestat, în special,

prin:

- instituirea de organisme autonome în domeniul mediului;

- stabilirea unui minister al mediului intr-un număr tot mai mare de ţări;

- crearea unei instanţe de coordonare şi colaborare interministerială;

- evoluţii ale rolului autorităţilor locale.

Administraţia mediului poate fi definită2 ca fiind ansamblul constituit din persoane

fizice (funcţionari, agenţi contractuali) şi structuri administrative ale statului, precum şi

colectivităţile teritoriale,care îndeplinesc, cu titlu principal, funcţii de administrare în materie

de mediu.

Organisme autonome

Dezvoltarea acţiunii administrative în domeniul mediului este însoţită de constituirea

de asemenea organisme, care sunt denumite frecvent agenţii ori oficii.

Dintre state, se pare că Franţa a recurs cel mai frecvent la organisme autonome în

domeniul mediului, urmată de Grecia şi Maroc (Agenţia Urbană din Casablanca ori Centrul

de Reabilitare a Patrimoniului Arhitectural).

Infiinţarea unui minister al mediului

In majoritatea statelor, coordonarea sistemului administrativ revine prim-ministrului.

Ministerul mediului reprezintă una dintre formele organizatorice cele mai uzitate pentru

1 Mircea Duţu Tratat de dreptul mediului, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 340 si urm.

2 Idem., p. 342

aplicarea politicilor ecologice. Atrbuţiile încredinţate ministerului mediului nu sunt decât o

parte, cea mai importantă, a competenţelor administrativ-instituţionale ce trebuie exercitate în

privinţa mediului. Există însă o multitudine de atribuţii, repartizate, în materie, între ministere

şi, în cadrul ministerelor, între diverse servicii.

In cazul României, Ministerul Mediului este autonom, cu precizarea că el intervine în

numeroase domenii, în acord cu alte ministere :Ministerul Sănătăţii (pentru a lupta împotriva

poluării atmosferice ori acustice), Ministerul Lucrărilor Publice (pentru a promova o politică a

amenajării teritoriului) etc.

In alte state nu există un minister al mediului, ci un serviciu ministerial al mediului,

care este plasat pe lângă un minister tradiţional, precum Ministerul de Interne în Maroc sau

Israel sau Ministerul Lucrărilor Publice şi Urbanismului în Spania.

.

Istoric al instituţiilor mediului în România

Obiectivul esenţial a fost acela de ocrotire şi conservare a naturii, respectiv de

supraveghere a anumitor activităţi (vânătoarea sau pescuitul). Astfel, prin Legea pentru

înfiinţarea Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor din 1883 s-a creat

Serviciul exterior al pădurilor, însărcinat cu lucrările de exploatare, întreţinere şi

reîmpădurire.

In domeniul apelor, Legea regimului apelor din 1924 a creat, pe lângă o direcţie

generală de specialitate din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Consiliul Superior al

Apelor.

In privinţa subsolului, prin Legea minelor din 1924 se stabilea că autoritatea minieră

este Ministerul Industriei şi Comerţului şi se exercita de către Direcţia Generală a Minelor,

prin Consiliul Superior de Mine şi Institutul Geologic al României.

In 1885 a fost adoptată legea pentru stârpirea lăcustelor; fiecare familie punea la

dispoziţie o persoană pentru stârpirea acestor insecte, cu prevederea acordării unor facilităţi.

In 1930 a fost adoptată Legea pentru protecţia monumentelor, urmare primului

Congres al Naturaliştilor din România din 1928.

Ca reacţie la preocupările tot mai intense din plan internaţional pentru protecţia şi

ameliorarea factorilor de mediu, care au culminat cu prima Conferinţă a ONU (Stockholm-

1972) consacrată mediului, în ţara noastră, în 1973 a fost adoptată Legea privind protecţia

mediului înconjurător, considerată lege cadru în materie. Un an mai târziu a fost înfiinţat

Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Inconjurător.

Prin Decretul nr. 11 din 1989 al CFSN a fost înfiinţat Ministerul Apelor, Pădurilor şi

Mediului Inconjurător, iar noua lege cadru a tranziţiei a fost Legea nr. 137 din 1995 a

protecţiei mediului, pentru ca, în 2005 in consens cu cerinţele integrării europene să fie

adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 195, devenită ulterior Legea nr. 265 din 2006.

In prezent, organul ministerial este Ministerul Mediului şi Pădurilor, având în

subordine, ca structuri:

- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, înfiinţată prin HG nr. 165 din

2003 (abrogată ulterior) şi reorganizată prin HG nr. 459 din 2005; este un organ de

specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, ale cărui atribute

privesc: planificarea strategică, monitorizarea factorilor de mediu, autorizarea activităţilor cu

impact asupra mediului, implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la nivel naţional

regional şi local. Are în subordine 8 agenţii regionale, care îndeplinesc atribuţiile autorităţii

naţionale pentru protecţia mediului la nivel regional. Există în fiecare judeţ agenţii judeţene

pentru protecţia mediului cu statut de servicii publice deconcentrate, care îndeplinesc atribuţii

aferente la nivel judeţean.

- Garda Naţională de Mediu care funcţionează potrivit HG nr. 440 din 2005;

este instituţie publică de inspecţie şi control, cu statut de organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, având personalitate juridică şi aflată în subordinea Ministerului Mediului şi

Pădurilor.

Are atribuţii în materia prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor

legale privind protecţia mediului, apelor, ssolului, aerului, biodiversităţii, precun şi a celor

prevăzute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale şi managementul

riscului, fondului de mediu şi altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare,

inclusiv privind respectarea procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor şi

autorizaţiilor de mediu.

Are în subordine 8 comisariate regionale şi 41 comisariate judeţene, Comisariatul

municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării – ca servicii fără

personalitate juridică.

- Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, constituită prin Legea nr.

82 din 1993, organ cu personalitate juridică, având ca prerogativă administrarea patrimoniului

natural din domeniul public de interes naţional al rezervaţiei, precum şi refacerea şi protecţia

unităţilor fizico- geografice aferente acesteia.

Ca organisme consultative, pe lângă Ministerul Mediului şi Pădurilor, au fost instituite:

-Comitetul Ministerial pentru Situaţii de Urgenţă;

-Comisia Naţională pentru Siguranţa Barajelor şi altor lucrări Hidrotehnice;

-Comitetul Naţional Român pentru programul Hidrologic Internaţional;

-Comisia Naţională de acordare a etichetei ecologice;

-Comitetul consultativ de organizare şi coordonare a schemelor de management de

mediu şi audit;

-Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului protecţiei

mediului in politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional;

-Comisia tehnico-economică;

-Centrul român pentru construcţia ecologică a râurilor şi lacurilor.

Alte structuri:

- Comisia Naţională pentru Schimbările Climatice: promovează aplicarea pe teritoriul

României a obiectivelor şi prevederilor Convenţiei – cadru privind schimbările climatice

(1992) şi ale Protocolului de la Kyoto (1997);

- Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon: aplică pe teritoriul României

prevederile Convenţiei de la Viena privind protecţia stratului de ozon din 1985;

- Administrţia Fondului pentru Mediu;

- Administraţia Naţională Apele Române.

Organizaţii internaţionale3

A- Interguvernamentale

1.- In sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite

- Adunarea Generală a ONU a adoptat: Carta mondială a naturii (1985), Convenţia

privind dreptul utilizării cursurilor internaţionale de apă în alte scopuri privind navigaţia; sub

auspiciile sale au fost organizate trei conferinţe mondiale asupra problemelor ecologice

globale: Stockholm (1972), Rio de Janeiro (1992 şi 1997) Johanesburg (2002).

- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu: solicită şi alte instituţii să activeze în

privinţa protecţiei mediului;a creat Fondul pentru mediu; este un program de supraveghere a

mediului la nivel mondial; culege date referitoare la degradarea mediului şi le pune la

dispoziţia celor care au nevoie şi pot lua decizii în domeniu; realizează o observare

permanentă a situaţiei oceanelor, climatului, resurselor naturale renovabile şi poluărilor

transfrontaliere. Deţine baza de date aspra resurselor mondiale sub formă de hărţi

informatizate; deţine registrul internaţional de substanţe chimice potenţial toxice, colectează şi

difuzează date asupra influenţei pe care produsele chimice o pot avea asupra mediului (500

substanţe catalogate, proprietăţile lor fizice şi chimice, modul de utilizare, concentraţia în

mediu, efectele toxicităţii asupra organismelor vii şi mediului).

- Comisia privind dezvoltarea durabilă: coordonează şi controlează aplicarea

hotărârilor adoptate la Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro (1992); a pregătit Reuniunea

Johanesburg-2002 şi în baza hotărârilor acesteia continuă aplicarea Agendei – 21. Este un

forum diplomatic permanent pentru negocierile continue asupra tuturor problemelor

dezvoltării durabile, dar fără o prea mare putere, cu puţine resurse şi influenţă limitată.

-Comisia de drept internaţional: contribuie la codificarea normelor cutumiare şi

elaborează proiecte de tratate internaţionale, inclusiv ale celor care se referă la mediu.

- Curtea Internaţională de Justiţie: are competenţa de a se pronunţa asupra

diferendelor privind mediul.

3 În detaliu: M. Duţu, op. cit., p. 359-392

- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică: a fost creată în 1956 ca

organizaţie autonomă sub egida Consiliului de Securitate al ONU; veghează la asigurarea şi

creşterea contribuţiei energiei atomice la pacea, sănătatea şi prosperitatea lumii întregi;

stabileşte sau adoptă, în cooperare cu ONU norme de securitate destinate să protejeze

sănătatea şi să reducă la minimum pericolele la care sunt expuse persoanel şi bunurile;

stabileşte reguli privind transportul materialelor radioactive şi emite norme de securitate

nucleară.

B – Instituţii specializate ale ONU

- ONU pentru alimentaţie şi agricultură (FAO): veghează la ridicarea conţinutului normelor

de alimentaţie şi nivelului de trai al popoarelor, cât şi la conservarea resurselor naturale.

- Organizaţia Mondială a Sănătăţii: urmăreşte promovarea cooperării internaţionale în

vederea ridicării tuturor popoarelor la cel mai înalt nivel de sănătate; furnizează asistenţă

tehnică şi supraveghează consecinţele poluărilor specifice.

- Organizaţia meteorologică mondială are ca principal scop: coordonarea, uniformizarea şi

ameliorarea serviciilor meteorologice din toată lumea, în folosul sprijinirii activităţilor din alte

domenii cum ar fi agrcultira, aviaţia şi în ultimii ani – protecţia mediului.

- ONU pentru educaţie, ştiinţă şi cultură(UNESCO): urmăreşte promovarea cooperării între

naţiuni cu acest obiect în vederea menţinerii păcii şi securităţii, asigurării respectului universal

faţă de justiţie, legi, drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Se preocupă de problemele

mediului sub două aspecte: educaţie, cercetare ştiinţifică şi instrucţie.

- Organizaţia Internaţională a muncii: se preocupă pentru ridicarea nivelului de trai şi

creşterea bunăstării economice a muncitorilor, ocrotirea adecvată a vieţii şi sănătăţii acestora.

C – Organisme financiare

- Fondul pentru mediul mondial: finanţează proiecte menite să ajute la aplicarea convenţiilor

multilaterale de mediu.

- Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare: se conduce, în politica investiţiilor

şi cooperării tehnice după principiile documentului privind politica în materie de mediu.

- G – 8: reprezintă întrunirea anuală a şefilor de state şi de guverne ale celor opt state puternic

dezvoltate ale lumii (14 % din populaţia globului şi 65 % din economia mondială); se dezbat

probleme majore, stringente ale vieţii internaţionale. De la primul summit(Rambouillet-1995),

agenda G-8 s-a mărit semnificativ, trecând de la probleme predominant macroeconomice, la

cele privind securitatea, sociale, mediul, drogurile, drepturile omului etc.

D – Organizaţii internaţionale neguvernamentale

- Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii: promovează conservarea şi utilizarea

durabilă a resurselor vii; are rol consultativ pe lângă guverne şi diferite instituţii de conservare

de colectare şi difuzare de diferite informaţii pertinente, asistenţă tehnică etc. Este o structură

novatoare ce reuneşte ca membri state şi organizaţii neguvernamentale, ce beneficiază de

acces egal la vot, larg deconcentrată şi interdisciplinară (peste 133 state). Cele 6 comisii ale

sale se ocupă de problematica speciilor ameninţate, a zonelor protejate ecologiei, strategiei şi

planificării mediului, dreptului mediului şi educaţiei comunicării. A elaborat Strategia

mondială a conservării-1980, Carta mondială a naturii-1982 şi Convenţia privind

biodiversitatea-1992

-World Wild Fund for Nature: fundaţie privată de drept elveţian, cu sediul la Gland (Elveţia);

are scopul de a reuni, gera şi angaja fonduri pentru conservarea mediului natural la nivel

mondial; este un colector de fonduri folosite la finanţarea proiectelor de consrevare a naturii;

in primii 30 de ani de existenţă a contribuit la realizarea a peste 5000 de proiecte în 130 ţări.

- Greenpeace: organizaţie militantă de apărarea mediului; are în atenţie deosebită 4 mari

probleme: activităţile nucleare (se opun oricărei activităţi de folosire a energiei nucleare în

scopuri militare); limitarea folosirii produselor toxice; protecţia speciilor ameninţate din

oceane şi protecţia stabilităţii atmosferei (dezvoltarea energiilor nepoluante), reducerea

cantităţilor de gaze eliminate în atmosferă. Refuză orice subvenţie statală pentru a-şi menţine

independenţa.

- Tribunalul Internaţional al Apei: urmăreşte aplicarea directă a regulamentelor vizând

influenţa unei atitudini sociale faţă de problemele mediului în general şi cele ale protejării

apei în special. Are ca atribuţii: crearea unei instanţe care, în acord cu legea, să garanteze un

proces imparţial pentru cei acuzaţi, un juriu independent, format din specialişti în domeniile

ştiinţific şi politic, supervizarea şi coordonarea cazurilor deduse spre analiză, stabilirea

uneinproceduri echitabile.

- Consiliul Mondial al Apei: organizaţie neguvernamentală multisectorială ce vizează

promovarea unei mai bune gestiuni a resurselor de apă, pe lăngă marii decidenţi şi

influenţarea politicilor din domeniu.

- Crucea Verde Internaţională: fondată de Mihail Gorbaciov, urmăreşte promovarea

acţiunilor caritabile în favoarea protecţiei mediului şi conservării naturii.

- D-Cooperarea instituţională regională

- Organizaţia Unităţii Africane a fost înfiinţată la 25 mai 1963; în 1968 a tutelat elaborarea şi

adoptarea noului Tratat asupra vieţii sălbatice din Africa. Planul de acţiune de la Lagos (1980-

2000) a inclus problematica mediului în rândul problemelor generale socio-economice; au

identificat 8 priorităţi: salubritatea mediului, sănătatea şi aprovizionarea cu apă; seceta şi

deşertificarea; despăduririle şi degradarea solului; poluarea masivă; conservarea resurselor

zonei; aşezările umane; controlul poluării aerului; pregătirea şi educaţia ecologică, legislaţia şi

informaţia.

- Organizaţia Statelor Americane, înfiinţată la 30 aprilie 1948; a eleborat şi implementat

proiecte de valorificare a apelor, a pădurilor continentale;a contribuit la realizarea Convenţiei

privind protecţia naturii şi conservarea vieţii sălbatice în emisfera vestică şi a patronat diverse

reuniuni ştiinţifice în domeniu.

- Comisia Economică a ONU pentru Europa: furnizează guvernelor statelor membre (ţările

europene, SUA şi Canada) analize şi date cu caracter economic, tehnologic şi ştiinţific; în

1965 a abordat pentru prima dată o problemă de mediu, respectiv cea a poluării apelor

continentale. Treptat, alte comitete s-au preocupat de mediu: lucrări asupra poluării aerului

din cocserii, poluarea cauzată de centralele termice, poluarea apei din industria siderurgică.

Comisia a fost artizanul a numeroase convenţii internaţionale în materie de mediu: Convenţia

asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi (1979), Convenţia de la Espoo

privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier (1991) etc.

- Consiliul Europei, infiinţat la 5 mai 1949; sub egida sa au fost elaborate şi s-au adoptat o

serie de importante tratate internaţionale: Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi

mediului natural al Europei(1979), Convenţia asupra răspunderii civile pentru pagubele

rezultând din activităţi periculoase pentru mediu(Lugano, 1991), Convenţia privind protecţia

mediului prin dreptul penal (1998) etc.

- Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică: regrupează statele din Europa

Occidentală şi Centrală, precum şi Australia, Canada, Coreea de Sud, SUA, Japonia şi Noua

Zeelandă; recomandările sale, adeseori însoţite de declaraţii de principii au formulat pentru

prima dată definiţia poluării ori au enunţat principiile fundamentale aplicabile poluării

transfrontaliere; în documentele organizaţiei a fost formulat pentru prima dată principiul

”poluatorul plăteşte”; a elaborat reguli privind poluarea aerului, a apei, regimul substanţelor

chimice şi deşeurilor periculoase.

E – Instituţii comunitare cu atribuţii în domeniul mediului

- Comisia Europeană: pregăteşte texte şi controlează aplicarea lor prin intermediul Direcţiei

generale 11 însărccinată cu problemele mediului, securităţii nucleare şi protecţiei civile, avînd

ca misiune promovarea şi garantarea unui nivel ridicat de protecţie a mudiului, ameliorarea

calităţii vieţii, prezervarea dreptului generaţiilor la mediu viabil şi asigurarea unei utilizări

echitabile a resurselor de mediu comune.

- Parlamentul European: a reuşit, treptat să introducă cerinţele protecţiei mediului în opiniile

sale asupra propunerilor pentru actele legislative în problemele agricole şi regionale, viaţa

internă sau aalte politici şi, în această privinţă, a avut o poziţie mai avanstă decât Comisia sau

Consiliul.

- Comitetul Economic şi Social: reprezintă diferite interese neguvernamentale în cadrul

Comunităţii, inclusiv cele ecologice.

- Curtea de Justiţie a Comunittăţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă: asigură

faptul că legea este aplicată în interpretarea şi aplicarea prevederilor tratatelor constitutive ale

legislaţiei secundare; au un rol crescând în privinţa aplicării directivelor europene şi tranşării

conflictelor dintre statele membre şi Comisie, atunci cînd, de exemplu, sunt adoptate măsuri

naţionale unitare discriminatorii.

- Agenţia Europeană pentru Mediu: sediul său este la Copenhaga şi a început să funcţioneze

din octombrie 1993; furnizează UE şi statelor membre informaţii obiective, fiabile şi

comparabile la nivel european, care să le permită să ia măsuri adecvate pentru a proteja

mediul, a evalua rezultatele acestor măsuri şi a informa publicul asupra stării mediului; în

acest scop, oferă un ajutor tehnic şi ştiinţific; furnizează decidenţilor politici informaţiile

necesare, încurajează cele mai bune practici în materie de protecţia mediului şi tehnologie şi

ajută Comisia Europeană să difuzeze rezultatele cercetării în domeniul mediului. Este un

organism independent de Comisie şi centrele comunitare de cercetare.

Protecţia juridică a apei

Din documentele organismelor internaţionale, rezultă că, dacă până la începutul

secolului XX, cererea de apă, calitatea acesteia şi eficienţa utilizării ei reprezentau probleme

de o mai mică importanţă, începând din a doua jumătate a secolului XX, apa dulce a devenit o

materie critică.

Problema asigurării apei pe glob, a determinat iniţierea unor manifestări multiple unde

s-au dezbătut şi aprobat documente care interesează toate popoarele lumii. Între acestea

evidenţiem: Conferinţa Naţiunilor Unite asupra resurselor de apă, care s-a ţinut la Mar del

Plata (Argentina) între 14 şi 25.03.1977, Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1980 la care

s-a proclamat „deceniul internaţional pentru apă potabilă (perioada 1980 – 1990).

În ultimii ani s-au elaborat măsuri de creştere a cantităţilor de apă pentru aprovizionare

prin mai multe metode, între care cităm: transportarea gheţarilor din zonele arctice şi crearea

de rezervoare în vecinătatea coastelor, desalinizarea apei de mare prin punerea în funcţiune în

mai multe zone, a peste 1000 de uzine cu o capacitate totală de producţie de 2,1 milioane mc.

de apă pe zi. Cele mai multe dintre acestea utilizând ca şi combustibil energia nucleară, ele

având dublu scop – aprovizionarea cu apă dulce şi producerea de curent electric.1

Aşadar, în condiţiile creşterii explozive a populaţiei pe pământ, a gradului înalt de

urbanizare determinat de această creştere, apariţiei şi dezvoltării unor noi industrii mari

consumatoare de apă, trebuie să privim sub toate aceste aspecte importanţa acestei surse

naturale şi să luăm măsuri de conservare şi folosire raţională a acestui bun comun, prin

soluţionarea problemei apelor uzate (reciclarea şi refolosirea lor pentru satisfacerea diferitelor

nevoi economico – sociale) – în contextul unei dezvoltări durabile.

1 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p.66

Clasificarea apelor

În raport de modul cum sunt administrate, în literatura juridică2, apele se împart în: ape

internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.

Apele internaţionale – sunt acelea care au fost recunoscute prin tratate şi convenţii

internaţionale. Ele sunt cele care intră sau trec prin graniţele ţării.

Apele teritoriale – numite şi maritime interioare sunt cuprinse în porţiunea de la

ţărmul mării spre larg cu o întindere şi delimitare stabilită prin lege.

Apele naţionale sunt: fluviile, râurile, pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile

interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră stabilite prin tratate, acorduri şi

convenţii internaţionale.

După un alt criteriu, care se referă la aşezarea lor apele sunt clasificate în: ape de

suprafaţă şi ape subterane.

După destinaţia lor economică apele au fost împărţite în următoarele categorii; ape

pentru folosinţă generală, ape cu destinaţie industrială, ape destinate agriculturii şi ape cu

destinaţie specială.

Apele pentru folosinţă generală sunt cele care satisfac cererile şi nevoile populaţiei –

pentru băut, spălat, alte nevoie gospodăreşti.

Apele destinate industriilor pentru realizarea unor produse noi.

Apele destinate agriculturii pentru irigaţii.

Apele cu alte destinaţii – navigaţie, pescuit, producerea de energie electrică, etc.

După criteriile formei de proprietate3 avem:

Ape aparţinând domeniului public: apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu

lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile

cuvetelor lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării cu

2 Marinescu D. ,Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 97.

3 A se vedea prevederile art. 3 alin 1 din Legea 107/1996;

bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor

maritime.

Aparţin domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, lacurile şi

plajele care nu sunt declarate de interes naţional sau judeţean.

Apele aparţinând domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu lungime

sub 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pentru care apele nu

curg permanent. Acestea aparţin deţinătorilor cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează

sau curg.

Administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor

Administraţia Naţională „Apele Române” S.A., în calitatea sa de organism specializat,

gestionează cantitativ şi calitativ apele (cu excepţia apelor minerale, terno-minerale, de uz

alimentar destinate utilizării fizico terapeutice şi a altor scopuri) şi realizează exploatarea

lucrărilor de gospodărire a apelor aplicând strategia politică naţională în domeniu (conform

art. 7 alin 2 din Legea Apelor nr. 107/1996). În acest sens Administraţia Naţională „Apele

Române” acţionează pentru cunoaşterea resurselor de apă şi folosirea lor raţională, protecţia

împotriva epuizării şi degradării, precum şi pentru prevenirea efectelor distructive ale apelor

în condiţii de eficienţă economică şi de protecţie socială.

Apele minerale, terno-minerale, de uz alimentar cu destinaţii fizico terapeutice, sunt

gestionate de Regia Autonomă „Apele Minerale” care urmăreşte întreţinerea surselor de apă

minerală, executarea de intervenţii la surse şi captări, protecţia zăcămintelor hidrominerale, în

scopul evitării fenomenelor de degradare şi poluare.

Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” Tulcea – coordonează lucrările

hidrotehnice pentru asigurarea bunei circulaţii a apelor pe canale, ghioluri şi lacuri, precum şi

pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei marine.

Legea apelor nr. 107/1996 defineşte gospodărirea ca întruchipând activităţile care

printr-un ansamblu de mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative,

conduc la cunoaşterea, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea

resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale sau economice, la protecţia împotriva

epuizării şi poluării acestor resurse, precum şi prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive

ale apelor.

Gospodărirea unitară a apelor se realizează şi se desfăşoară în conformitate cu

prevederile legii cadru4 pe bazine hidrografice şi se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică,

complexă, calitativă şi cantitativă a resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o activitate

unitară şi permanentă de supraveghere, observaţii şi măsurători asupra fenomenelor reale

hidrome-teorologice a resurselor de apă, inclusiv de prognoză a evoluţiei naturale a acestora,

precum şi a evoluţiei lor sub efectele antropice.

Fondul naţional de date de gospodărire a apelor, precum şi evidenţa apelor ce aparţin

domeniului public sunt incluse în cadastrul apelor cu excepţia apelor geotermale, se află la

Administraţia Naţională „Apele Române”.

Potrivit Legii apelor, persoanele fizice şi juridice au acces la acest Fond naţional de

date de gospodărirea apelor numai în baza unei proceduri stabilite de Ministerul Mediului şi

Gospodăririi Apelor. Furnizarea unor informaţii cuprinse în Fondul naţional de date de

gospodărirea apelor poate fi refuzată în cazul când dezvăluirea acestora ar dăuna siguranţei

naţionale, confidenţialitatea industrială şi comercială.

Protecţia apei pe plan intern

Potrivit Legii 107/1996 prin poluarea apei înţelegem orice alterare fizică, chimică,

biologică sau bacteorologică a acesteia, peste o limită admisibilă stabilită de lege, inclusiv

depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane,

care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care aceasta folosită era

posibilă înainte de a interveni alterarea.

Poluarea apelor este un fenomen general care poate fi întâlnită oriunde pe suprafaţa

Terrei, constituind o problemă pe plan naţional, dar şi internaţional.

Aşa cum rezultă din lege, dar şi din doctrina juridică în materie, poluarea apelor este

produsă de cel puţin 5 categorii de agenţi poluanţi: de natură fizică, chimică, biologică,

4 A se vedea art. 35 alin 1 din Legea apelor nr. 107/1996.

bacteorologică şi radioactivă. Nu vom insista asupra agenţilor poluanţi, datorită faptului că

aceste activităţi de degradare a calităţii apelor sunt foarte cunoscute de toţi locuitorii Terrei.

Pentru protecţia juridică a apelor împotriva poluării apar două probleme fundamentale

şi anume:

a) asigurarea cantităţilor de apă necesare consumului uman, animal, agricol, industrial

etc.,

b) luarea măsurilor corespunzătoare pentru respectarea calităţii ştiinţific fundamentale

a apelor..

Ministerul Mediului şi Gospodărire a Apelor - în calitatea sa de autoritate centrală de

protecţie a mediului stabileşte regimul de utilizare a resurselor de apă şi asigură elaborarea de

cercetări studii şi prognoze şi strategii pentru domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a

apelor, precum şi pentru elaborarea programelor de dezvoltare a lucrărilor, instalaţiilor,

amenajărilor de gospodărire a apelor. El elaborează şi promovează potrivit legii, proiecte de

acte normative, regulamente, instrucţiuni şi norme tehnice specifice domeniilor metrologiei,

hidrologiei, hidrogeologiei, gospo-dăririi apelor şi siguranţei în exploatarea barajelor.

Pentru protecţia apelor legea cadru stabileşte obligaţii pentru toţi utilizatorii de ape –

persoane juridice şi persoane fizice. În cele ce urmează ne vom referi la câteva dintre acestea,

fără a epuiza paleta acestora, care este detaliată în lege şi celelalte dispoziţii elaborate de

autoritatea centrală de protecţie a mediului, cât şi de autorităţile judeţene şi locale.

În Secţiunea a II-a Capitolul 3 sunt stabilite reglementări distincte referitoare la

protecţia albiilor minore, a malurilor şi a lucrărilor de gospodărire a apelor. În acest sens legea

precizează că această delimitare se realizează de Administraţia Naţională „Apele Române”

SA împreună cu autoritatea de cadastru judiciar – Oficiul Naţional de Cadastru Geodezie şi

Cartografie şi Oficiile Judeţene de Cadastru Geodezie şi Cartografie şi cu deţinătorii

terenurilor riverane.

În sensul celor de mai sus, în lege se prevede că pentru asigurarea protecţiei albiilor,

malurilor, construcţiilor hidrotehnice şi îmbunătăţirii regimului de scurgere a apelor, se

instituie zone de protecţie pentru:

a) albia minoră a cursurilor de apă;

b) suprafaţa lacurilor naturale sau a bălţilor acoperite de apă şi de vegetaţie acvatică,

precum şi ţărmul mării;

c) suprafaţa lacurilor de acumulare corespunzătoare cotei coronamentului barajului;

d) suprafeţele acceptate de lacuri de amenajare sau de consolidare a albiilor minore de

canale şi derivaţii de debite la capacitatea maximă de transport a acestora, precum şi de alte

construcţii hidrotehnice realizate pe ape;

e) lucrări de apărare împotriva inundaţiilor;

f) construcţii şi instalaţii hidrometrice, precum şi instalaţii de determinare a calităţii

apelor.

În toate cazurile lăţimea acestor zone este stabilită prin lege, iar delimitarea se

realizează de autorităţile mai sus precizate împreună cu deţinătorii terenurilor riverane.

Regimul de servitute şi de expropriere5 stabileşte că riveranii sunt obligaţi să acorde

drept de servitute fără a percepe taxe pentru activităţile expres prevăzute de lege şi anume:

trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor; amplasarea

în albie şi pe maluri de borne, repere, aparate de măsură şi control, alte aparate ori instalaţii

necesare executării de studii privind regimul apelor; accesul la asemenea aparate; transportul

şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru intervenţii operative privind

apărarea împotriva inundaţiilor, transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje,

precum şi circulaţia acestora şi a personalului în cazul executării de lucrări de întârziere şi

reparaţii.

În toate cazurile arătate la alineatul precedent, deţinătorii terenurilor riverane au

dreptul la despăgubiri (conform legii) care constau din: valoarea de circulaţie a produselor,

plantaţiilor, construcţiilor sau bunurilor mobile de orice fel avariate sau distinse sau valoarea

pagubei cauzate proprietarului pentru stabilirea servituţii pe zona respectivă de teren, în raport

cu foloasele de care este lipsit prin schimbarea destinaţiei temporare sau permanente a zonei

de teren.

Potrivit legii apelor dreptul la folosinţă a apelor este liber, cu respectarea normelor

sanitare şi de protecţie a calităţii lor, pentru băut, adăpat, udat, spălat şi alte trebuinţe

gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii iar în cazul în care se folosesc

5 A se vedea Capitolul II Secţiunea a 3-a a Legii 107/1996.

acestea să fie de capacitate mică, de până la 0,2 l/secundă, destinate exclusiv satisfacerii

necesităţilor proprii. De asemenea, orice persoană fizică, pe proprie răspundere, poate utiliza

liber apele marine din afara zonelor de restricţie pentru îmbăiere.

Aşa cum am mai menţionat, legislaţia din domeniul protecţiei apelor prevede o serie

de restricţii cum sunt: interzicerea punerii în funcţiune de obiective economice noi sau

dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la

obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de

încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a

instalaţiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure pentru apele

uzate, evacuate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor; sunt

de asemenea interzise aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în

cuvertele lacurilor sau al bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede a deşeurilor de orice

fel, precum şi depozitarea în albia majoră a materialelor şi deşeurilor radioactive.

Protecţia apei pe plan internaţional

Apa, resursa naturală, indispensabilă vieţii şi activităţii umane limitată şi inegal

distribuită în timp şi în spaţiu a impus din cele mai vechi timpuri utilizatorilor ei preocupări

de conservare şi protecţie pentru ca sursele de apă să fie păstrate atât pentru generaţiile

prezente cât şi pentru cele viitoare.

Conceptul de gestionare durabilă a apei pe plan mondial este dominat de principiile

echităţii, transparenţei, eficienţei, al promovării, cooperării internaţionale, dintre state în

vederea soluţionării problemelor de mediu în general şi de protecţie a apei în special.

Interesul crescând al statelor de a preveni şi diminua poluarea apelor cât şi efectele ei

nocive se manifestă în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi neguver-

namentale, iar în funcţie de anumite condiţii concrete protecţia calităţii apelor îmbracă forma

tratatelor bi şi multilaterale sau forma organismelor internaţionale speciale de la care emană.

În doctrina juridică6 protecţia internaţională a apei se realiza, în special, pe două laturi:

a) Protecţia apelor transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale.

6 Daniela Marinescu ,op. cit., pag. 108 – 142.

Fără a ignora şi alte prevederi cuprinse în alte documente, apreciem că trebuie reţinute

în acest domeniu, prevederile convenţiei privind protecţia apelor transfrontaliere adoptate la

Helsinki la 17.03.1992, sub auspiciile Comisiei Economice ONU pentru Europa, convenţie

ratificată de Parlamentul României prin Legea 30 din 05.05.1995.

Potrivit prevederilor convenţiei, apele transfrontaliere sunt definite orice ape de

suprafaţă sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le

traversează sau sunt localizate pe acestea.

Principiile călăuzitoare ale acestei convenţii sunt: precauţia, poluatorul plăteşte,

cooperarea şi cel al dreptului generaţiilor viitoare.

Statele părţi, semnatare au obligaţia de a controla şi reduce poluările apelor care pot

provoca impact transfrontalier. Ele trebuie să asigure că apele transfrontaliere sunt utilizate în

scopul gospodăririi raţionale şi sigure din punct de vedere ecologic, al conservării resurselor

de apă şi protecţiei mediului.

Deosebit accent se pune în documentul evocat pe activităţile de conservare şi

restaurare a ecosistemelor în cazul producerii efectelor negative prin poluare.

Important în acest sens apreciem Programul Centrului Regional de Protecţie a

Mediului pentru Europa Centrală şi de Est/REC în care obiectivele Programului comun de

acţiune ce se derulează în perioada anilor 2001 – 2005 pentru Bazinul Hidrografic al Dunării

vor conduce la: îmbunătăţirea calităţii apei, prevenirea poluării accidentale şi minimalizarea

impactului inundaţiilor.

Titlul oficial al Proiectului Regional pentru Dunăre (DRP) este „Întărirea capacităţii

de implementare în vederea reducerii nutrienţilor şi cooperarea transfrontalieră în bazinul

hidrografic al Dunării”.

Principalul scop al proiectului este de a facilita cooperarea intersectorială în vederea

reducerii poluării cu nutrienţi şi alte substanţe provenite din sursele punctiforme şi difuze la

nivelul regional al bazinului Dunării.

În acest program sunt implicate organizaţiile nonguvernamentale şi guvernamentale

înregistrate în Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Ungaria, Moldova, România,

Slovacia, Slovenia, Ucraina şi Serbia.

Programul iniţial a fost fundamentat şi pe concluziile studiilor pentru Dunăre,

publicate în mai 20027 care au identificat diferiţi poluanţi chimici cum ar fi metale grele,

hidrocarburile organice valabile, produse de uz fitosanitar şi produse farmaceutice cu spectru

restrâns care afectează direct starea chimică şi biologică a Dunării. De asemenea, studierea

nutrienţilor a relevat diferite cantităţi de azot şi fosfor organic şi anorganic, ceea ce indica

faptul că apa este contaminată. Drept urmare, studiul a precizat că în trasectul mijlociu al

Dunării se constată fenomenul autrofizării - care poate cauza poluarea surselor de apă potabilă

şi scăderea biodiversităţii pe termen lung.

b) Protecţia mărilor şi oceanelor în plan intern şi internaţional.

Potrivit art. 44 din Legea 17/1990 republicată8 este interzisă, poluarea de orice natură a

apelor maritime interioare, a mării teritoriale şi a zonei economice exclusive, precum şi a

atmosferei de deasupra acestora, prin orice mod sau mijloace, cum ar fi: deversarea,

aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave ori alte instalaţii plutitoare, submersibile sau

fixe, de pe aparate de zbor, precum şi de către surse aflate pe ţărm a unor substanţe sau

deşeuri nedegradabile, toxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi a altor substanţe nocive,

dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor ori pentru flora şi fauna mării, sau a

altor reziduuri ori materiale care pot să producă pagube ţărmului românesc ori să creeze

obstacole în calea utilizării legitime a mării.

În art. 2 – 7 din lege sunt definite noţiunile de „mare teritorială”, „ape maritime

interioare” şi „zona contigua” ale României.

Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori după caz,

apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile maritime (22.224 m) măsurată de la

liniile de bază.

Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului, după caz liniile

drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al

insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare

permanente.

7 A se vedea h.ttp/w.w.w. icp @. org. Obiectivele programului comun de acţiune 2001 – 2005 pentru Bazinul

Hidrografic al Dunării (ICPDR). 8 Prezenta lege reglementează statutul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue

şi al zonei economice exclusive, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului

mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996.

Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a altor state vecine

prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile şi normele dreptului

internaţional.

Apele maritime interioare sunt suprafeţele de ape situate între ţărmul mării şi liniile

de bază definite mai sus.

Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se

întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile maritime măsurată de la liniile de bază. În

zona contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi exprimarea încălcărilor legilor

şi a reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat.

Revenind la măsurile legale de protecţie a mediului marin, menţionăm că atunci când

există motive întemeiate să se creadă că o navă folosită în scopuri comerciale care se află în

apele maritime interioare sau în marea teritorială, a încălcat prevederile legislaţiei române sau

regulile internaţionale privind prevenirea, reducerea şi menţinerea sub control a poluării

mediului marin, organele române competente sunt în drept să ceară navei respective explicaţii

în legătură cu faptele care îi sunt imputate, precum şi să inspecteze această navă în cazul în

care ar refuza să prezinte explicaţiile cerute ori dacă explicaţiile primite nu concordă cu

faptele. De asemenea dacă există dovezi neîndoielnice că o navă folosită în scopuri

comerciale, care se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială, sau în zona

economică a României, a încălcat regulile de protecţie marină, deversând substanţe toxice sau

radioactive, hidrocarburi sau alte substanţe şi reziduuri care au cauzat o pagubă importantă

sau care ameninţă cu o asemenea pagubă ţărmul românesc sau cursele din apele maritime

interioare şi din marea teritorială, organele române competente vor putea reţine nava şi

deschide o acţiune în legătură cu această încălcare în conformitate cu legislaţia română.

În sensul acestei legi prin poluarea mediului marin se înţelege introducerea de către

orice persoană fizică sau juridică, direct ori indirect, de substanţe sau energie în mediul marin,

când aceasta are sau poate avea efecte vătămătoare, cum ar fi daune aduse resurselor

biologice, faunei şi florei marine, riscuri pentru sănătatea omului, piedici pentru activităţile

marine, inclusiv pescuitului şi celorlalte utilizări legitime ale mării, alterarea calităţii apei

mării din punct de vedere al întrebuinţării acesteia şi degradarea valorilor sale de agrement.

Dintre documentele internaţionale, cele mai importante în domeniu vom enumera doar

câteva:

- Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mării prin

hidrocarburi, adoptată la Londra în 1954, privitoare la crearea de zonă de interdicţie a

evacuării hidrocarburilor sau amestecarea lor cu apă de mare în rezervoare. Potrivit acesteia

răspunderea revine statului de pavilion, celelalte state putând doar atrage atenţia acestuia.

- Convenţia asupra mării libere, Geneva 1958, reglementează obligaţia stabilită de a

emite reguli cu privire la evitarea „murdăririi mărilor prin hidrocarburi răspândite de nave sau

conducte petroliere sau rezultând din exploatarea solului şi subsolului marin”.

Aceasta prevede obligaţia statelor de a adopta norme antipoluante, pentru operaţiunile

de imersare a deşeurilor radioactive ţinând seama de reglementările elaborate, în acest

domeniu de organismele internaţionale competente cu care statele părţi sunt obligate să

coopereze.

- Convenţia Naţiunilor Unite, încheiate la Montego Bay în 1982, asupra dreptului

mării.

Aceasta consacră un capitol protecţiei şi conservării dreptului marin. Măsuri de

prevenire, reducere şi control asupra poluării; forme de cooperare globală şi regională,

asistenţă tehnică, reguli internaţionale, protejarea regiunilor îngheţate ale mărilor şi oceanelor,

corelaţia dintre obligaţiile asumate de state prin această Convenţie şi cele asumate prin

convenţii speciale.

Între convenţiile cu vocaţie regională enumerăm:

- Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice,

Helsinki 1974.

Aceasta cuprinde cele mai complete reglementări în domeniul protecţiei mediului

marin.

- Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediteraneene, Barcelona 1976.

Aceasta obligă statele semnatare ca prin instituţiile ştiinţifice din regiunea

mediteraneană să realizeze toate obiectivele în domeniile protecţiei mediului marin.

- Convenţia cu privire la protecţia Mării Negre împotriva poluării, Bucureşti

21.04.1992 cuprinde reglementări concrete pe care părţile semnatare – Bulgaria, Georgia,

România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina – trebuie respectate şi anume: prevenirea poluării

prin orice sursă cu substanţe materiale periculoase, protecţia mediului marin din surse de pe

uscat, de pe mare, prin descărcarea, cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte

substanţe nocive a mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.

Dintre documentele adoptate anterior, concomitent şi ulterior adoptării Convenţiei de

la Bucureşti enumerăm:

- Programul internaţional de cercetare în Marea Neagră, adoptat la Varna în 1991;

- Programul de gestionare ameliorare şi protecţie a Mării Negre inaugurat la Constanţa

în 1992;

- Declaraţia ministerială referitoare la protecţia Mării Negre, adoptată la Odesa în

1993;

- Declaraţia privind planul strategic de luptă împotriva poluării mediului marin al

Mării Negre, adoptată la Istanbul în 1996.

Aceste reglementări internaţionale regionale sau interne sunt doar câteva din

multitudinea celor adoptate până în prezent toate însă sunt subordonate aceluiaşi scop, acela al

protecţiei şi gestionări durabile a apei pe plan mondial, resursă naturală, limitată şi inegal

distribuită pe suprafaţa Terrei.

Protecţia juridică a atmosferei

Poluarea atmosferei

Definiţia a fost formulată la prima Conferinţă General Europeană pentru protecţia

mediului înconjurător (14 septembrie 1967): “Introducerea în atmosferă de către om, direct

sau indirect, de substanţe, sau energie care au acţiune nocivă de natură să pună în pericol

sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile

materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări

legitime ale mediului înconjurător”1.

Poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi a fost definită ca fiind: “poluarea a

cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat

şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă

la care nu este în general posibil să se distingă contribuţia surselor individuale sau a grupelor

de surse de emisie”2.

Majoritatea poluanţilor atmosferici au ca sursă arderi care generează energie: motoare

cu explozie internă, combustia diferitelor substanţe din industrie, emanaţiile de produşi

secundari ai diferitelor tehnologii chimice sau petrochimice.

Anhidrida sulfuroasă provine din siderurgie, rafinării de petrol, termocentrale, din

combustii incomplete. Ea provoacă fenomenul de smog ce poate duce la atacuri respiratorii

sau de cord.

Anhidrida carbonică sau gazul carbonic rezultă din transformarea oxidului de carbon,

conduce în final la efectul de seră, cu contribuţie esenţială la topirea gheţarilor polari şi

implicaţii imediate în destabilizarea nivelurilor apelor mărilor.

Oxidul de carbon are ca sursă rafinăriile de petrol şi motoarele autovehiculelor,

monoxidul de azot contribuie esenţial la smogul din marile oraşe. Provine de la avioane, din

industria fertilizanţilor şi de la cuptoare industriale.

1 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008, p.120 2 Art.1 lit.b din Convenţia asupra poluării atmosferice pe distanţe lungi, încheiată la Geneva în 13 dec. 1979,

ratificată de România prin Legea nr.28/1991 publicată în M.O. nr.18 din 26 ian.1991

Fumul, cenuşa, praful, fumul produs prin fumat, sunt poluanţi atmosferici. Fumul

conţine sulf, compuşi de arsen şi fluor.

Efectul de seră

Dioxidul de carbon, amoniacul, freonii, permit radiaţiilor solare să străbată atmosfera,

să ajungă la pământ, dar nu mai permit reîntoarcerea energiei termice în spaţiul cosmic.

Emisiile cele mai mari provin în centrale termice electrice. Pe cale naturală el este consumat

de plante în procesul de fotosinteză, se dizolvă în apele de suprafaţă, dar emisiile depăşesc

astăzi posibilităţile naturale de epurare a atmosferei, deci, an de an, conţinutul lui în atmosferă

creşte.

Efectul de seră a produs creşterea temperaturii anuale medii pe glob, de la 14oC în

1880 la 15oC în 1980, pentru anul 2050 se estimează minimum 17

oC şi maxim 20

oC.

Consecinţele efectului de seră: topirea gheţarilor, creşterea nivelului apelor, mărilor şi

oceanelor 1 – 2 metri; presupunând o topire totală a calotelor glaciale numai din Antartica, s-

ar ridica nivelul marin cu 6 metri, fără a lua în calcul ceilalţi gheţari din Arctica şi din munţi;

sunt posibile migrări masive ale populaţiei; va fi afectată puternic situaţia alimentaţiei

planetei.

După Conferinţa de la Rio de Janiero aproape 120 de state, inclusiv ţările din Uniunea

Europeană, au ratificat în martie 1994 Convenţia privind Clima pe Terra, cu principal obiectiv

reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră: îmbunătăţirea randamentului de

ardere, evitarea circulaţiei inutile, scăderea consumului specific de carburant la autoturisme la

5 l/100 km până în anul 2005, creşterea ponderii surselor neconvenţionale de energie de la 5%

în prezent la 15 – 16%, limitarea despăduririlor, reîmpădurirea unor zone.

Pentru combaterea acestor efecte au fost stabilite norme de emisie, respectiv ecostandarde

care reprezintă valorile maxim admise de normele legale pentru emisia în mediu de agenţi

poluanţi

Fenomenul efectului de seră și consecința sa directă, schimbările climei3, în sensul

încălzirii acesteia, sunt reglementate, la nivelul cooperării internaţionale prin Convenţia-cadru

privind sschimbările climatice, adoptată la New York, la 9 mai 1992 şi deschisă semnării în

cadrul Conferinței de la Rio de Janeiro, la 5 iunie 1992 (în vigoare la 21 martie 1994 şi

ratificată de România prin Legea nr. 24/1994).

3 Mircea Duțu, Tratat de dreptul mediului, Ed. 3, Edditura C.H.Beck, București, 2007 p. 668

.

Protecţia stratului de ozon

La 35 km altitudine există un strat de câţiva mm grosime ozon cu rolul de a reţine

parţial radiaţiile ultraviolete din radiaţia solară. Organismele vii de pe pământ sau adaptat la

concentraţii maxime de ozon atmosferic. La concentraţii mai reduse radiaţiile ultraviolete

produc arsuri la plante sau pe dermă , afecţiuni ale ochilor. La expuneri îndelungate în timpul

verii, în special la orele prânzului, la oameni pot apare afecţiuni de la înroşirea dermei la

cancer de piele, iar la ochi iritaţii până la cataractă.

În ultimii ani s-a observat scăderea stratului de ozon în anumite zone geografice, atribuită unor

cauze antropice: freonii utilizaţi pentru presuri-zarea substanţelor lichide (compuşi de tip clorofluoro-

carbon - CFC), ca agenţi frigorifici sau pentru stingerea incendiilor, ca solvenţi industriali.

Freonii au timpi mari de înjumătăţire, de zeci şi sute de ani, ceea ce le măreşte

stabilitatea în timp, acumularea în atmosferă şi acţiunea

de distrugere a ozonului.

Au fost adoptate o serie de documente internaţionale pentru protecţia stratului de

ozon:

- Convenţia privind protecţia stratului de ozon - Viena, 22 martie 1985;

- Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal la 16

septembrie 1987

- Amendamentul la acest protocol aprobat la cea de-a doua reuniune a Părţilor de la Londra

(iunie 1990) la care România a aderat prin Legea nr.84/1993 şi adoptarea normelor specifice

prin OUG nr.243/1995.

Este legal constituit Comitetul Naţional pentru protecţia stratului de ozon cu activitate

coordonată de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi format din reprezentanţi

ai ministerelor ale căror activităţi au legătură cu producerea, comercializarea şi utilizarea

substanţelor menţionate în avizele protocolului de la Montreal.

Există obligaţia persoanelor juridice şi fizice ale căror activităţi au legătură cu astfel de

substanţe , de a lua toate măsurile pentru supravegherea, limitarea şi prevenirea oricăror

emisii, dirijate sau accidentale provocate de acestea.

Există de asemeni obligaţia persoanelor juridice care efectuează asemenea activităţi de

a elabora strategii proprii pe termene scurte sau medii, de maxim 3 ani, de limitare, înlocuire

sau eliminare a acestor categorii de substanţe.

Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului ambiental

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi

responsabilităţi4:

- elaborează politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional, regional şi

local privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi pentru protecţia populaţiei

faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte negative asupra

sănătăţii umane, în conformitate cu politicile europene şi internaţionale specifice;

- elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională în domeniul protecţiei

atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;

- elaborează, promovează şi, după caz, actualizează Programul naţional de reducere

a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere;

- coordonează elaborarea Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor

de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;

- elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională privind schimbările

climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;

- asigură integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi

adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;

- administrează Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;

- coordonează Sistemul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră;

- coordonează implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la

Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;

4 Legea-cadru, art. 59

- aprobă şi promovează Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor de

zgomot;

- organizează activitatea de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii

ţări;

- stabileşte, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai

restrictive şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii,

respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.

Schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efecte de seră şi

condiţiile de elaborare a planurilor naţionale de alocare a acestor certificate se stabilesc prin

hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, în

termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii cadru.

Gestionarea durabilă şi unitară a resursei disponibile de credite de emisii de gaze cu

efect de seră se realizează prin structuri special constituite, în cadrul Administraţiei Fondului

pentru mediu.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, prin autorităţile publice din

subordinea sa, supraveghează şi controlează aplicarea prevederilor legale privind protecţia

atmosferei şi gestionarea zgomotului ambiental, în care scop:

- dispune încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de poluare, în

vederea aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea programului pentru

conformare/planului de acţiuni;

- solicită aplicarea măsurilor tehnologice, a restricţiilor şi interdicţiilor în scopul

prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi;

- solicită luarea măsurilor în vederea respectării nivelului maxim admis al

zgomotului ambiental.

Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri sunt obligaţi să întreţină perdelele şi

aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea

capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană.

Autorităţile cu responsabilităţi privind securizarea frontierei au obligaţia să nu

permită intrarea/ieşirea din ţară a surselor mobile poluante care nu respectă prevederile legale

în vigoare.

Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii în domeniu5:

- să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri

tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;

- să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de

automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;

- să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit programului

pentru conformare, autorităţilor competente pentru protecţia mediului, datele necesare;

- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu

pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise prevăzute în

legislaţia în vigoare;

- să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia mediului,

diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;

- să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor

generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin funcţionarea acestora, la

depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.

Condiţii tehnice privind protecţia atmosferei

Sunt reglementate prin Ordinul nr.4626 din 1 iulie 1993 al Ministerului Apelor,

Pădurilor şi Protecţiei Mediului privind determinarea emisiilor de poluanţi atmosferici produşi

de surse staţionare.

Potrivit art.2, prin emisie de poluanţi se înţelege eliminarea în atmosferă a unor poluanţi

solizi, lichizi sau gazoşi din surse punctiforme sau de suprafaţă. Prin norme de limitare

preventivă a emisiilor se desemnează valorile concentraţiilor maxime de poluanţi admise a fi

eliminate în atmosferă de către diferitele activităţi antropice.

5 Legea-cadru, art. 64

6 Publicat în M.O. nr.190 din 10 august 1993

Prin ordinul respectiv este reglementată limitarea preventivă a emisiilor, dispersia

poluanţilor în atmosferă7, obligaţia modernizării sistemelor de depoluare

8 cu stabilirea unor

termene, declararea şi supravegherea emisiilor, limitarea preventivă a emisiilor poluante ale

autovehiculelor rutiere9.

Prin imisii ordinul înţelege transferul poluanţilor în atmosferă de către un receptor. În art.24 se

menţionează obligaţia de evaluare anticipată a imisiilor de poluanţi, concentraţiile maxime admise prin

standarde de stat. Evaluarea anticipată a acestora se face prin studiile de impact.

7 art.6

8 art.8

9 art.17

Protecţia juridică a solului şi subsolului

Solul, prin poziţia, natura şi rolul său este un component al biosferei şi produs al

interacţiunii dintre mediu biotic şi abiotic, reprezentând un organism viu, în care se desfăşoară

o viaţă intensă şi în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.

Solurile determină producţia agricolă şu starea pădurilor, condiţionează învelişul

vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor şi apelor subterane şi acţionează ca

o geomembrană pentru diminuarea poluării aerului şi a apei prin reţinerea, reciclarea şi

neutralizarea poluanţilor. Solurile prin proprietăţile lor de a întreţine şi dezvolta viaţa, de a se

regenera, filtrează poluanţii, îi absorb şi îi transformă.1

Spre deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere şi are

caracter de fixitate; odată distrus el nu se va mai putea reface aşa cum a fost, pentru că nu se

mai pot reproduce condiţiile şi istoria formării lui. Datele experimentale atestă că pentru

formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat

gros de 20 de cm durează 2000-7000 de ani.

Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al

acestuia. Potrivit art.2 din Legea nr. 107 din 2001, sunt considerate terenuri degradate,

“terenurile care, prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au

pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri”.

Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele reziduale, de

deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi îngrăşămintele

chimice folosite în agricultură.

În România terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe baza căruia

sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al

ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare

şi amenajare, obligaţii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlul juridic.

În vederea protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare şi

ameliorare a solului. Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial,

capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre de

ameliorare. Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de

1 Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, op.cit, p.23

ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare,

păstrând dreptul de proprietate asupra lor. Includerea de către primărie a unui teren în

categoria menţionată mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul

nu este de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii care va decide. În situaţia în

care prefectul decide includerea terenului în perimetrul de ameliorare, consiliul local este

obligat sa-i atribuie în folosinţă, titularului terenului în cauză, o suprafaţă de teren

corespunzătoare, pe toată durata lucrărilor de ameliorare.

Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, suportând

parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate.

Un alt fenomen care afectează grav terenurile, mai ales cele agricole, cu multiple şi

complexe implicaţii asupra producţiei agricole şi a bunăstării oamenilor este deşertificarea.

România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite pentru Combaterea Deşertificării,

adoptată la Rio în anul 1992. Convenţia constituie cadrul legal prin care ţara noastră se obligă

să abordeze sistematic problemele legate de prevenirea şi combaterea degradării solurilor,

evitarea efectelor secetelor şi combaterea fenomenului de deşertificare. Pentru atingerea

acestui obiectiv părţile se obligă să aplice strategii integrate pe termen lung, acţionând

simultan în zonele afectate, pentru creşterea productivităţii terenurilor. Reabilitării şi

conservării pe termen lung a resurselor de sol şi resurselor de apă, conducând la condiţii de

viaţă îmbunătăţite.

Strategia naţională şi programul de acţiune privind combaterea deşertificării,

degradării terenurilor şi secetei prezintă principalii factori antropici consideraţi responsabili

pentru degradarea terenurilor ( activităţi agricole inadecvate, despăduriri, activităţi industriale

etc.) şi, în acest context necesitatea creării unei baze de date unitare şi a monitorizării zonelor

afectate de degradare, deşertificare şi secetă, prin utilizarea unor indicatori specifici.

Prin HG nr. 424/2004 s-a înfiinţat Comitetul Naţional pentru Combaterea Secetei, a

Degradării Terenurilor şi a Deşertificării.

În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, în special a celor agricole, Legea

fondului funciar stabileşte obligaţia titularilor obiectivelor de investiţii sau de producţie care

deţin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producţie, să ia măsurile necesare de

amenajare şi nivelare dându-le pe cât posibil, o folosinţă agricolă. Tot în vederea protecţiei

cantitative a terenurilor agricole Legea nr. 18/1991, stabileşte regula, potrivit căreia, liniile de

telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport

pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii

similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii –

şosele, căi ferate – a digurilor, canalelor de irigaţii, în aşa fel încât să nu stânjenească execuţia

lucrărilor agricole.

În ceea ce priveşte protecţia subsolului Constituţia prevede că bogăţiile de interes

public ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date, în condiţiile

prevăzute de legi organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea regiilor autonome

şi instituţiilor publice ori date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Statul are obligaţia să asigure exploatarea bogăţiilor de interes public ale subsolului în

concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi

conservare a mediului.

Persoanele fizice sau juridice care exploatează asemenea resurse au obligaţia de a cere

şi obţine acordul şi /sau autorizaţia integrată de mediu.

Operaţiunile petroliere se pot desfăşura numai în cadrul unor perimetre de explorare –

exploatare cu respectarea măsurilor stabilite în acordurile petroliere pentru protecţia solului şi

a subsolului.

Protecţia juridică a pădurilor şi a altor forme de vegetaţie

Pădurile ocupă un loc foarte important în cadrul economiei naţionale, ocupând aproape

un sfert din suprafaţa totală a ţării. Ele îndeplinesc multiple funcţii în natură. Acestea

influenţează funcţia climatică prin antrenarea exceselor termice ale aerului, solului,

subsolului, atenuarea tăriei vântului, influenţând regimul umidităţii.

Din punct de vedere hidrologic reglează scurgerea apelor de suprafaţă şi celor

subterane, care sunt mai accentuate în locurile deschise, asigurând în acelaşi timp puritatea

apelor.

Un rol important funcţional revine pădurilor pentru protecţia terenurilor, îndeosebi a

celor în pantă împotriva eroziunilor şi a altor forme de degradare.

Din punct de vedere sanitar şi igienic, pădurea constituie un dar nepreţuit al planetei

asigurând puritatea aerului – pământul verde al Terrei – îndeplinind funcţia de recreaţie,

agrement şi de estetică a peisajului.

În privinţa funcţiei economice, ea constă în furnizarea de lemn – ca produs principal,

dar şi alte resurse accesorii.

Pentru tot acest complex funcţional „învelişul verde”, aşa cum a fost denumit de

geografi1, constituie o „biosferă forestieră” în care echilibrul ecologic este perfect reglat

formând un „ecosistem forestier”.

În sensul legii, „natura de fond forestier naţional” este echivalentă cu cea de „terenuri

cu destinaţie forestieră”.

Protecţia pădurilor cunoaşte o largă paletă de reglementare, în afara Codului Silvic şi

anume: Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, Legea protecţiei mediului, Legea nr.

31/2000, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, Legea nr. 81/1993 privind

deteriorarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetaţiei

forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile proprietate publică şi privată şi

economiei vânatului; Ordonanţa nr. 96/1998 a Guvernului României privind reglementarea

regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional; Hotărârea Guvernului nr.

1 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p90

173/2001 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor şi OUG 139/2005 privind

administrarea pădurilor din România.

Potrivit Codului silvic pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care

servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,

precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, constituie, indiferent de

natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional.

Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha sunt

considerate, în sensul Codului silvic, păduri. OUG nr.139/2005 privind administrarea

pădurilor din România a adus o serie de precizări şi completări cu privire la componenţa şi

sfera acestei noţiuni. Astfel, sub primul aspect se prevede că pentru a fi considerată pădure ,

pe o suprafaţă de teren de cel puţin 0,25 ha, se găsesc arbori care în condiţii normale de

vegetaţie, trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m, iar coroanele lor trebuie să acopere cel

puţin 10% din suprafaţă; sub cel de al doilea aspect, se arată că definiţia termenului include şi

pepinierele forestiere, drumurile forestiere, căile de acces, poienile şi alte goluri din pădure,

ecosistemele de pădure situate în parcurile naţionale, parcurile naturale, rezervaţiile naturale şi

alte zone forestiere protejate.2

Întregul fond forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, este supus

regimului silvic, care, reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi

juridic, privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond. Respectarea

acestor norme este obligatorie pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.

Reglementarea silvică actuală încadrează pădurile în două grupe funcţionale:

a) Grupa I cuprinde pădurile cu funcţii speciale de protecţie, a apelor, solului, a

climei, a obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri pentru ocrotirea

genofondului şi ecofondului, precum şi pădurile declarate monumente ale naturii şi

rezervaţiei.

b) Grupa a II-a cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se

urmăreşte să se realizeze, în principal masa lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale

pădurii şi concomitent protecţia calităţii factorilor de mediu.

2 Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, op.cit.,p.31

Pentru fiecare grupă se stabilesc măsuri de gospodărire diferenţiate, prin

amenajamentele silvice, în vederea realizării de structuri în care să asigure îndeplinirea

corespunzătoare a funcţiilor atribuite.

Fondul forestier naţional - fiind în raport de forma de proprietate – publică ori privată,

nu înseamnă că bunurile constitutive ale acestuia nu constituie bunuri de interes naţional.

În consecinţă, întregul fond forestier naţional este supus regimului silvic care

constituie un sistem de norme tehnice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura,

exploatarea, protecţia şi paza acestui fond având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a

ecosistemelor forestiere.

Politica în domeniul fondului forestier naţional şi al vegetaţiei forestiere din afara

acestuia – indiferent de forma de proprietate se elaborează de autorităţile centrale de

specialitate – Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor prin care statul îşi exercită controlul

asupra mediului de administrare şi gospodărire a acestora.

Protecţia produselor pădurii

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente

stabileşte: „reglementări privind regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul

lemnului3, precum şi cu privire la celelalte produse specifice fondului forestier, legea cadru

care consacră şi garantează protecţia fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere – Codul Silvic

stabileşte care sunt produsele specifice fondului forestier şi anume:

1. Produsele lemnoase ale pădurii între care sunt enumerate:

a) produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor;

b) produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire a arborilor tineri;

c) produse accidentale, rezultate în urma calamităţilor şi din defrişări de pădure legal

aprobate;

d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naţională;

3 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p.92

e) alte produse: arbori şi arbuşti ornamentali, răchită, puieţi şi diferite produse din

lemn;

2. Produsele nelemnoase specifice fondurilor forestieri: vânatul din cuprinsul

acestuia; fructele de pădure; seminţele forestiere; ciupercile comestibile din flora spontană;

plantele medicinale şi aromatice, răşină şi altele de acest fel.

Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta anual din păduri se aprobă prin

Hotărârile Guvernului, în limita posibilităţilor stabilite prin amenajamentele silvice, acestea

având obligaţia de a respecta termenele, modalităţile şi epocile de recoltare, scoatere şi

transport a materialului lemnos stabilite prin instrucţiunile emise de autoritatea publică

centrală care răspunde de silvicultură.

Produsele lemnoase ale pădurii se recoltează pe bază de autorizaţie de recoltare şi

caiet de sarcini eliberate de unităţile silvice. Estimarea acestor produse se face prin acte de

punere în valoare întocmite de unităţile silvice şi se valorifică potrivit legii (art. 41 din Codul

Silvic) pe bază de licitaţie publică, cu excepţia celor exploatate în regie proprie. Masa

lemnoasă care nu s-a putut calorifica prin licitaţie se poate vinde la negociere directă.

Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recoltează în conformitate cu

normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Vânatul este bun public de interes naţional. Fac obiectul vânatului toate animalele

sălbatice de interes vânătoresc prevăzute în anexele 1 şi 2 la Legea fondului cinegetic şi a

protecţiei vânatului.

Pescuitul în apele de munte se face numai pe bază de autorizaţie emisă potrivit legii.

Pentru protecţia produselor, pădurii, legea prevede obligaţia deţinătorilor cu orice titlu

de păduri, de a exploata produsele pădurii, fondului cinegetic şi piscicol, în funcţie de

capacitatea de refacere a acestora şi să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre

accidente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme

terestre.

Cu privire la recoltarea ierbii din plantaţii şi păduri, Codul Silvic stabileşte că este

permisă recoltarea ierbii cu secera din plantaţii şi păduri, cu excepţia celor cu funcţii speciale

de protecţie.

Păşunatul în pădurile care fac parte din fondul forestier al statului este interzis pe

terenurile degradate, împădurite şi în perdelele forestiere de protecţie. Acesta poate fi admis,

pe bază de autorizaţie, în baza propunerilor autorităţilor publice locale şi cu avizele unităţilor

silvice teritoriale, munca pe termen limitat.

Amplasarea stupilor de albine, în vederea valorificării surselor nectaro-polinifere este

admisă în păduri şi plantaţii, cu aprobarea organelor silvice, la recomandarea asociaţiei

crescătorilor de albine.4

Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier

Vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional – de pe

păşunile împădurite, perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole, plantaţiile

forestiere de pe terenurile degradate, plantaţiile forestiere din zonele de protecţie a lucrărilor

hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare, perdelele de protecţie şi arborii situaţi de-a lungul

căilor de comunicare din extravilan, zonele verzi din jurul oraşelor, comunelor, altele decât

cele cuprinse în fondul forestier, parcurile din intravilan cu specii forestiere exotice, precum şi

jepenişurile din zonele alpine şi parcurile dendrologice, altele decât cele cuprinse în fondul

forestier naţional – se administrează de către proprietarii acestora şi se gospodăresc potrivit

scopului pentru care a fost creată, fiind supusă unor norme silvice de pază, precum şi de

circulaţie şi transport pentru materialul lemnos recoltat, emise de către autoritatea publică

centrală care răspunde de silvicultură.

Rolul deosebit al acestei vegetaţii a determinat legiuitorul să interzică defrişarea

acesteia în următoarele situaţii:

a) în zonele în care vegetaţia forestieră îndeplineşte funcţiile speciale de protecţie

prevăzute în art. 20 din Codul Silvic;

b) pe terenurile cu înclinare mai mare de 30 de grade;

c) înainte de a ajunge la vârsta exploatabilităţii.

De asemenea este interzisă tăierea, incendierea, distrugerea sau degradarea prin orice

mijloace a jepenişurilor alpine.

4 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p.94

Valorificarea lemnului de pe terenurile cu vegetaţie forestieră, din afara fondului

forestier naţional se face de către proprietarii acestora. Recoltarea acestui material este

permisă după marcarea prealabilă de către ocolul silvic.

Deţinătorii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional are

obligaţia să asigure, paza acesteia, să ia măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, să

respecte dispoziţiile cu privire la protecţia pădurilor, circulaţia materialelor lemnoase cuprinse

în legea silvică.

Persoanele fizice sau juridice pot înfiinţa, în condiţiile legii, plantaţii forestiere, pe

terenurile care le aparţin din afara fondului forestier. Acestea pot recolta materialul lemnos şi

valorifica aşa cum doresc.

Statul prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, încurajează

crearea de perdele de protecţie a terenurilor agricole şi alte asemenea activităţi, asigurând

gratuit la cererea proprietarilor material de plantat şi asistenţă tehnică necesară, cheltuieli care

se suportă din fondul de ameliorare a fondului funciar constituit, conform legii din alocaţii de

la bugetul de stat.

De asemenea, pentru zonele afectate de secetă şi evaziune unde se manifestă puternice

dezechilibre ecologice, realizarea de perdele forestiere de protecţie constituie o obligaţie

legală, lucrurile căpătând aspectul de utilitate publică.

Protecţia juridică a faunei terestre , acvatice şi a florei

Noţiunea de faună şi necesitatea protecţiei sale

Prin faună se înţelege totalitatea speciilor de animale de pe Terra, dintr-o anumită

regiune, de pe un teritoriu dat sau dintr-o eră geologică definită de un proces istoric de

evoluţie1.

Examinarea de faţă vizează, din punctul de vedere al protecţiei lor, animalele sălbatice,

animalele domestice şi păsările care, pe lângă unele reglementări globale au şi unele reglementări

speciale.

Influenţe negative cu urmări grave asupra faunei se produc datorită poluării apei,

aerului, dar şi datorită unor activităţi directe ale omului asupra animalelor.

Diferite fapte umane vizează suferinţe inutile produse unor vieţuitoare, exterminarea

prin vânat a multor specii pentru blană, metode sălbatice de sacrificare a unor animale,

întreţinere necorespunzătoare în grădini zoologice etc.

În raport cu acestea, problema protecţiei are în vedere mai multe aspecte: biodiversitatea,

aspectul economic, ştiinţific, social – politic. Primii „protectori oficiali” ai animalelor au fost

religiile. Prin doctrina pitagoreică se condamna sacrificarea animalelor de către diferitele culturi.

În creştinism, sacrificarea animalelor devine o operaţiune profană, considerată o practică a

culturilor barbare.

Protecţia juridică a animalelor este o cerinţă vitală pentru salvarea speciilor existente,

pentru împiedicarea, sau cel puţin întârzierea dispariţiei unora dintre ele de pe Terra, pentru

generaţiile actuale şi viitoare şi aşezarea relaţiilor dintre om şi natură pe un temei echilibrat2

Statutul juridic general al animalului

Protecţia animalelor sălbatice şi protecţia animalelor domestice urmăresc finalităţi

diferite: în primul rând, ocrotirea acestora de acte de cruzime, rele tratamente şi abandon, iar

în al doilea rând, protejarea lor faţă de captură, distrugere şi comercializare, ca acte care pot

duce la dispariţia speciilor. Mijloacele şi formele juridice diferă , fiind mult mai perfecţionate

cele referitoare la protecţia animalelor sălbatice3

1 Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009, p.397

2 E.Lupan, op. cit. p. 401

3 Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ed. 3, Edditura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.647

La 15 octombrie 1978 sub auspiciile U.N.E.S.C.O. a fost proclamată Declaraţia

Universală a Drepturilor Animalului, fondată pe ideea că fiinţele au origine comună,

diferenţiindu-se în evoluţie; de aceea, şi ele, au drepturi naturale.

Coexistenţa speciilor în lume implică recunoaşterea de către specia umană a dreptului la

existenţă a speciilor animale. Ca drepturi fundamentale sunt proclamate: drepturi egale la

existenţă în cadrul echilibrelor ecologice, dreptul la respect al oricărei vieţi animale, interzicerea

relelor tratamente şi actelor de cruzime, dreptul animalului sălbatic de a trăi liber în mediul său

natural şi de a se reproduce, dreptul la întreţinere şi la atente îngrijiri al animalelor ţinute sub

dependenţa omului, incriminarea, drept faptă penală a oricărui act care implică fără necesitate

moartea unui animal.

La nivel naţional, protecţia animalelor este asigurată, din punct de vedere normativ,

prin Legea nr. 205 din 26 mai 20044 privind protecţia animalelor (domestice, cu sau fără

deţinător), precum şi prin normele sanitar veterinare.

În sensul acestui act normativ, prin deţinător de animale se înţelege proprietarul,

persoana care deţine cu orice titlu valabil, precum şi orice persoană fizică sau juridică în

îngrijirea căreia se află animalul;deţinătorii de animale au obligaţia de a asigura aplicarea

normelor sanitare veterinare şi de zooigienă privind adăpostirea, hrănirea, îngrijirea,

reproducţia, exploatarea, protecţia şi bunăstarea animalelor; au, deasemeni, obligaţia de a

avea un comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea, de a asigura condiţiile elementare

necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona şi/sau izgoni, precum şi de a

asigura acestora, în funcţie de nevoile etologice, specie, rasă, sex, vârstă şi categorie de

producţie, următoarele:

a) un adăpost corespunzător;

b) hrană şi apă suficiente;

c) posibilitatea de mişcare suficientă;

d) îngrijire şi atenţie;

e) asistenţă medicală.

Aceloraşi persoane le este interzis să aplice animalelor rele tratamente şi cruzimi5.

4 Modificată prin Legea nr. 9 din 2008 şi republicată în M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2008

Prin Legea nr. 215 din 27 mai 2004 a fost aprobată Ordonanţa Guvernului nr.

42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.6

Potrivit acestei reglementări, persoanele fizice şi persoanele juridice7 proprietare sau

deţinătoare de animale vii ori material germinativ de origine animală, cele care produc,

depozitează, colectează, transportă, procesează, intermediază, pun pe piaţă, importă, exportă

sau comercializează animale vii ori material germinativ de origine animală, produse şi

subproduse de origine animală, produse medicinale veterinare, deşeuri, subproduse de origine

animală care nu sunt destinate consumului uman sau agenţi patogeni de origine animală,

produse şi materii utilizate în nutriţia animalelor ori alte materii şi produse ce pot influenţa

starea de sănătate a animalelor răspund pentru aplicarea şi respectarea întocmai a prevederilor

legislaţiei sanitar-veterinare, în vederea asigurării şi garantării sănătăţii animalelor, a sănătăţii

publice, protecţiei animalelor, protecţiei mediului şi a siguranţei alimentelor."

Protecţia fondului cinegetic

Animalele sălbatice sunt acelea care nu au fost domesticite sau îmblânzite. Ele se pot

afla în libertate, în rezervaţii naturale, în crescătorii de vânat sau în complexe de vânătoare.

Aceste animale şi condiţiile de mediu în care trăiesc şi se dezvoltă constituie fondul cinegetic

al ţării.

Fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populaţiile din

speciile de faună sălbatică existente pe teritoriul României şi prevăzute de lege ( in prezent, în

Anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407 din 2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic8,

reglementarea – cadru în materie); ea este considerată o resursă naturală regenerabilă, bun

public de interes naţional şi internaţional9.

În sensul legii, prin fond cinegetic se înţelege unitatea de gospodărire cinegetică,

constituită din fauna de interes cinegetic şi suprafaţa de teren, indiferent de categoria acestuia,

indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de

interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondurile cinegetice suprafeţele din

5 Art. 3, 4 şi 5 din actul normativ susmenţionat

6 Monitorul Oficial nr. 531 din 14 iunie 2004

7 Conform prevederilor art. 2 din actul normativ susmenţionat

8 Text în vigoare începând cu 13 mai 2010

9 Art. 2 din Legea nr. 407 din 2006

intravilan, precum şi zona strict protejată şi zona tampon din cuprinsul Rezervaţiei Biosferei

”Delta Dunării”10

.

În scopul gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, legea11

interzice:

- popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind

din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri;

- lăsarea animalelor domestice libere sau păşunatul cu acestea în fondul forestier;

- înfiinţarea, întreţinerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea protecţiei

faunei de interes cinegetic;

- distrugerea sau degradarea instalaţiilor vânătoreşti de orice fel ori a culturilor pentru

vânat;

- lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoţitori de turme sau cirezi în

fondurile de vânătoare, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi12

;

- circulaţia persoanelor sau a mijloacelor de transport însoţite de câini liberi, legaţi ori

captivi, care aparţin altor categorii decât câinii de vânătoare sau însoţitorii de turme ori cirezi,

altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;

- permiterea însoţirii, în fondurile de vânătoare, a turmelor şi cirezilor, precum şi a

mijloacelor de transport de orice fel, de câini care nu poartă jujeu;

- circulaţia, pe fondurile de vânătoare, a persoanelor însoţite de câini, fără a fi purtaţi

în lesă, din alte rase decât cele admise la vânătoare în România;

- permiterea însoţirii turmelor şi cirezilor de către câini însoţitori al căror număr este

mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal şi de 1 la câmpie. În acest număr se

includ şi câinii care asigură paza stânei;

- hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în vigoare;

- mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului;

- distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului; 10

Cf. art. 1 lit i din Legea nr. 215 din 2008 privind modificarea și completarea Legii vânătorii și protecției

fondului cinegetic nr. 407/2006 11

Ar. 23 din Legea nr. 407/2006 12

Helmint – nume generic al viermilor paraziți

- nepredarea către gestionar sau către un reprezentant al acestuia, în termen de 7 zile

de la momentul găsirii, a coarnelor lepădate de cervide;

- neanunţarea celei mai apropiate primării despre existenţa în fondurile de vânătoare a

unor cadavre de animale din speciile de faună de interes cinegetic;

- naturalizarea exemplarelor de vânat sau prelucrarea celorlalte produse ale vânatului,

altele decât carnea, în scop de comercializare sau ca prestare de servicii, fără ţinerea evidenţei

potrivit modelului stabilit de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură;

- depozitarea în teren sau utilizarea în combaterea dăunătorilor vegetali şi animali ai

culturilor agricole sau silvice a substanţelor chimice toxice pentru fauna de interes cinegetic,

fără luarea măsurilor de protecţie a acestora;

- lăsarea în libertate a animalelor domestice sau a metişilor acestora, în scopul

sălbăticirii;

- lăsarea în libertate în fondurile de vânătoare a exemplarelor din specii de animale

sălbatice care nu sunt incluse în anexa nr. 1 sau 2;

- producerea, procurarea, comercializarea şi deţinerea curselor de orice fel destinate

capturării sau uciderii vânatului, fără aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de

silvicultură;

- nerespectarea prevederilor referitoare la vânătoare cuprinse în planurile de

management şi în regulamentele ariilor naturale protejate, altele decât cele aflate în categoriile

pe suprafeţele cărora nu se constituie fonduri de vânătoare;

- distrugerea materialelor de conştientizare privind fauna de interes cinegetic şi

vânătoarea, a indicatoarelor pentru orientarea în fondurile de vânătoare;

- deranjarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scopul fotografierii sau

filmării, în afara traseelor turistice sau a căilor de comunicaţie;

Exercitarea legală a vânătorii

Conform prevederilor art. 24 din lege, speciile de interes cinegetic admise la

vânătoare se vânează în numărul, în locurile, în perioadele şi cu mijloacele admise de lege, cu

respectarea reglementărilor privind autorizarea, organizarea şi practicarea vânătorii;speciile de

interes cinegetic sunt prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii.Deasemeni, legea stabileşte

perioadele în care se poate practica vânătoarea la speciile de mamifere, la păsări, inclusiv cele

migratoare

Prin excepţie, vânătoarea la păsări migratoare în fondurile cinegetice care se suprapun

teritoriului Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" începe cu 15 zile mai târziu

faţă termenul comun.

În situaţii de excepţie, motivate de menţinerea biodiversităţii faunei sălbatice şi de

păstrarea echilibrului ecologic, bazate pe cercetări ştiinţifice, administratorul împreună cu

autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului propun restrângerea sau

extinderea perioadei de vânătoare la unele specii de interes cinegetic.

Vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc cumulativ condiţiile13

legii.

Permisele de vânătoare14

pot fi permanente sau temporare.

Legea stabileşte, deasemeni, condiţiile de emitere şi de valabilitate pentru autorizaţiile

de vânătoare,15

care pot fi individuale sau colective.

Autorizaţiile de vânătoare individuale sau colective sunt documente cu regim special,

emise şi înseriate de gestionari printr-un sistem informatic, conform modelului şi

reglementărilor stabilite prin ordin al conducătorului administratorului.

Autorizaţia de vânătoare eliberată de gestionar dă dreptul titularului acesteia de a vâna

exemplarele pentru care a fost eliberată autorizaţia, pe terenurile incluse în fondul de

vânătoare respectiv, indiferent de categoria de proprietate şi de proprietarul acestora.

Vânătoarea în fondurile cinegetice care cuprind şi arii naturale protejate este admisă numai

cu respectarea condiţiilor prevăzute în planurile de management cinegetic şi în planurile de

management al ariilor naturale respective.

Vânatul sau exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic dobândite în

condiţiile prezentei legi se valorifică, după caz, de gestionar, consiliul local sau administraţia

ariei naturale protejate.

13

Cf. prevederilor art. 27 din lege 14

Art. 28-41 din lege 15

Art. 31-32 din lege

Vânatul rezultat în urma unor acţiuni ilegale, precum şi exemplarele din fauna de

interes cinegetic găsite moarte aparţin, după caz:

a) gestionarului, dacă acestea sunt găsite pe fonduri de vânătoare şi se încadrează în

cota de recoltă aprobată;

b) statului, dacă acestea sunt găsite pe suprafeţe situate în perimetrul construit sau

împrejmuit din intravilanul localităţilor sau în arii protejate, neincluse în fondurile de

vânătoare, sau dacă cota de recoltă a fost realizată pentru cele din fondurile de vânătoare.

Răspunderi şi sancţiuni

a. Răspundere contravenţională:

Legea nr. 407 din 2006 stabileşte ca fiind contravenţii încălcarea dispoziţiilor cuprinse în

respectivul act normativ, care, potrivit legii, nu constituie infracţiuni, respectiv faptele

menţionate în prevedwerile art. 48 din lege.În toate cazurile, permisul de vânătoare al celui

care a săvârşit una dintre faptele considerate contravenţii va fi reţinut de către agentul

constatator şi va fi transmis imediat unităţii care l-a emis. Constatarea contravenţiilor şi

aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul salariat cu atribuţii de ocrotire a vânatului din

cadrul persoanelor juridice care gestionează fonduri de vânătoare, de personalul structurilor

de administrare a ariilor naturale protejate, de alt personal de specialitate, împuternicit în acest

scop de conducătorul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, precum şi de

lucrătorii anume desemnaţi de Ministerul Administraţiei şi Internelor.

b. Răspundere penală

Constituie infracţiune de braconaj:

- vânătoarea fără permis de vânătoare, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;

- vânătoarea fără autorizaţie de vânătoare legală;

- vânătoarea prin folosirea ogarilor sau a metişilor de ogari;

- emiterea de autorizaţii de vânătoare prin care se depăşeşte cota de recoltă aprobată

pentru fiecare gestionar;

- vânarea speciilor de vânat strict protejate în alte condiţii decât cele legale;

- vânătoarea în parcuri naţionale, în rezervaţii ştiinţifice, în zonele cu protecţie strictă

sau în zonele de protecţie integrală din celelalte arii naturale protejate altfel decât în condiţiile

legii;

- vânătoarea în intravilan, în zona strict protejată şi în zona tampon din cuprinsul

Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" altfel decât în condiţiile;

- vânătoarea păsărilor migratoare de apă în ariile de protecţie specială avifaunistică şi

a speciilor care fac obiectul protecţiei în ariile speciale de conservare, precum şi vânătoarea în

suprafeţele celorlalte arii naturale protejate, cuprinse în fondurile cinegetice, fără respectarea

prevederilor referitoare la vânătoare, din planurile de management cinegetic, din planurile de

management ale ariilor naturale protejate;

- urmărirea vânatului rănit pe alt fond de vânătoare, fără acordul gestionarului

acestuia, ori trecerea pe un asemenea fond, cu arma de vânătoare, în afara căilor de

comunicaţie;

- vânătoarea pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să

vâneze;

- vânarea în afara perioadelor legale de vânătoare la specia respectivă, conform anexei

nr. 1 şi prevederilor art. 36 sau aprobării date pentru speciile din anexa nr. 2;

- vânătoarea prin utilizarea pe timp de noapte a autovehiculelor sau a dispozitivelor

care permit ochirea şi tragerea pe întuneric;

- vânarea mamiferelor prin utilizarea capcanelor neautorizate;

- vânătoarea prin utilizarea substanţelor chimice toxice folosite în combaterea

dăunătorilor vegetali şi animali ai culturilor agricole şi/sau silvice, ce provoacă intoxicarea

sau moartea faunei de interes cinegetic;

- vânarea urşilor la nadă şi/sau la bârlog;

- vânarea puilor nezburători ai păsărilor de interes cinegetic;

- vânătoarea cu exemplare de păsări de pradă, cu arcuri şi cu arbalete;

- vânătoarea prin utilizarea armelor altfel decât ţinute în mână, a armelor la care

percuţia cartuşului se realizează pe ramă ori/şi a altor arme decât cele autorizate sau

omologate, după caz, pentru vânătoare în România16

.

Faptele susmenţionate se pedepsesc mai sever dacă sunt săvârşite în condiţiile

agravantelor prevăzute de lege.

Conform prevederilor art. 461

din legea specială, faptele considerate infracţiuni de

respectiva reglementare prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, indiferent de

modul şi de mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta

a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi

de conduita făptuitorului.

Rglementarea constituie noutate legislativă, întrucât, prin aceasta se prezumă legal

pericolul social al faptei, care este una din condiţiile legale ale infracţiunii, fiind totodată,

excepţie legală de la prevederile art. 181 din Codul penal; mai clar, se prezumă legal pericolul

social al unor fapte, ceea ce nu se întâmplă în situaţia unor infracţiuni de un evident şi grav

pericol social, comparativ cu cele de referinţă.

c.Răspundere civilă

Cuantumul despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin faptele ce constituie

infracţiuni sau contravenţii se stabileşte potrivit prevederilor legii legii speciale.

Anexa 1 cuprinde fauna sălbatică de interes vânătoresc la care vânarea este permisă,

perioadele de vânare şi cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte ilicite, în raport cu fiecare

specie.

Anexa 2 cuprinde mamifere de interes vânătoresc şi păsări din fauna sălbatică la care

vânarea este interzisă, precum şi cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte ilicite.

Protecţia juridică a animalelor domestice

Sunt acele animale care au fost domesticite sau îmblânzite, trăiesc pe lângă casă şi

satisfac nevoi ale omului sub formă de hrană, servesc la executarea unor munci sau agrement.

16

Art. 42 din Legea nr. 407/2006

În România, „apărarea sănătăţii animalelor, protecţia animalelor, prevenirea

transmiterii de boli de la animale la om, siguranţa alimentelor de origine animală destinate

consumului uman, salubritatea furajelor pentru animale şi protecţia mediului, în raport cu

creşterea animalelor, constituie o problemă de stat şi o îndatorire pentru toţi locuitorii ţării“17

.

Persoanele fizice şi juridice proprietare sau deţinătoare de animale vii ori material

germinativ de origine animală, cele care produc, depozitează, colectează, transportă,

procesează, intermediază, pun pe piaţă, importă, exportă sau comercializează animale vii ori

material germinativ de origine animală, produse şi subproduse de origine animală, produse

medicinale veterinare, deşeuri, subproduse de origine animală care nu sunt destinate

consumului uman sau agenţi patogeni de origine animală, produse şi materii utilizate în

nutriţia animalelor ori alte materii şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a animalelor

răspund pentru aplicarea şi respectarea întocmai a prevederilor legislaţiei veterinare, în

vederea asigurării şi garantării sănătăţii animalelor, a sănătăţii publice, protecţiei animalelor,

protecţiei mediului şi a siguranţei alimentelor.

Statul sprijină activitatea de apărare a sănătăţii animalelor, de supraveghere,

prevenire şi control al bolilor ce se pot transmite de la animale la om, prin asigurarea cadrului

instituţional şi juridic, a resurselor financiare, a bazei tehnico-materiale necesare pentru

desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor din domeniul veterinar.

Persoanele fizice şi juridice18

la care ne-am referit anterior au următoarele obligaţii:

a) să anunţe autorităţii veterinare judeţene sau a municipiului Bucureşti începerea

ori sistarea activităţilor supuse supravegherii şi controlului veterinar;

b) să asigure sprijinul necesar autorităţilor veterinare pentru realizarea atribuţiilor şi

responsabilităţilor acestora;

c) să permită accesul liber, permanent şi nerestricţionat al autorităţilor veterinare

pentru efectuarea inspecţiilor, controalelor, verificărilor sau examinărilor la următoarele în

obiectivele menţionate expres de legea specială19

;

17

Art.1 din Ordonanţa nr. 42 din 29 ianuarie 2004 privind organizarea activităţii veterinare, publicată în

Monitorul Oficial nr.94 din 31 ianuarie 2004;

18 Art.16 din Ordonanţa nr. 42/2004

19 Sunt menţionate în art,18 din lege;

d) să ofere autorităţilor veterinare asistenţa necesară în timpul controalelor,

inspecţiilor, verificărilor şi examinărilor pe care le întreprind pentru realizarea obiectivelor,

atribuţiilor şi responsabilităţilor acestora;

e) să anunţe fără întârziere autorităţile veterinare locale şi administraţia publică

locală despre apariţia oricărei suspiciuni sau îmbolnăviri a animalelor, iar până la sosirea

medicului veterinar să izoleze animalele bolnave, moarte, ucise ori tăiate, fiind interzisă

folosirea sau comercializarea cărnii şi a altor produse şi subproduse provenite de la aceste

animale, fără aprobarea autorităţii veterinare locale;

f) să anunţe autorităţile veterinare locale, în termenul stabilit de prevederile legale

specifice, despre intrarea/ieşirea de animale din/în localităţi, înstrăinarea şi dobândirea de

animale, dispariţia, moartea, tăierea de animale, precum şi orice alte evenimente privind

mişcarea animalelor;

g) să sprijine autorităţile veterinare în efectuarea acţiunilor veterinare de interes

public;

h) să prezinte animalele pentru efectuarea acţiunilor veterinare de interes public, la

locul, data şi ora stabilite de medicul veterinar oficial sau de medicul veterinar de liberă

practică împuternicit;

i) să respecte măsurile stabilite de autoritatea veterinară;

j) să anunţe autoritatea veterinară locală şi să solicite certificatul de sănătate animală

şi de transport ori alte documente necesare în vederea mişcării sau transportului de animale

vii, material germinativ de origine animală, produse şi subproduse supuse supravegherii şi

controlului veterinar;

k) să trimită autorităţii veterinare, la solicitarea acesteia, copii ale documentelor şi

certificatelor ce însoţesc animalele vii, materialul germinativ de origine animală, produsele şi

subprodusele supuse supravegherii şi controlului veterinar;

l) să respecte interdicţiile şi restricţiile stabilite de autoritatea veterinară;

m) să pună pe piaţă, să importe, să exporte şi să comercializeze numai animale vii,

material germinativ de origine animală, produse şi subproduse provenite de la animale, pentru

care, dacă au fost tratate cu produse medicinale veterinare, s-au respectat perioadele de

aşteptare sau de întrerupere;

n) să respecte măsurile de interdicţie şi restricţie pentru produse medicinale

veterinare şi pentru produse şi materii utilizate în nutriţia animalelor, pentru unele substanţe

interzise sau neautorizate a fi administrate animalelor ori a fi folosite în relaţie cu produsele

de origine animală;

o) să pună la dispoziţie autorităţilor veterinare animalele vii sau materialul

germinativ de origine animală, produsele şi subprodusele de origine animală, produsele

medicinale veterinare, deşeurile, subprodusele de origine animală care nu sunt destinate

consumului uman sau agenţii patogeni de origine animală, produsele şi materiile utilizate în

nutriţia animalelor ori alte materii şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a animalelor,

în vederea examinării şi testării acestora, pentru depistarea unor substanţe interzise sau

neautorizate a fi utilizate în scopuri veterinare;

p) să respecte măsurile de interzicere sau restricţionare privind punerea în piaţă,

importul, exportul, tranzitul şi comerţul cu produse şi subproduse ce nu sunt destinate

consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriţia animalelor, precum

şi dispoziţiile autorităţii veterinare de distrugere a produselor şi subproduselor ce nu sunt

destinate consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriţia

animalelor, ce pot constitui un risc potenţial pentru sănătatea animalelor, sănătatea publică,

protecţia animalelor, protecţia mediului şi siguranţa alimentelor;

q) să aplice normele veterinare privind cerinţele de zooigienă, de adăpostire,

îngrijire, de reproducţie şi utilizare raţională a animalelor, precum şi măsurile suplimentare

stabilite de autorităţile veterinare în aceste domenii;

r) să aplice măsurile veterinare pentru prevenirea bolilor animalelor, precum şi

pentru controlul şi eradicarea sau prevenirea difuzării acestora în teritoriu;

s) să întreţină în bună stare de funcţionare şi igienă, cu respectarea strictă a regulilor

veterinare, obiectivele prevăzute la art. 18 alin. (1) din legea specială, mijloacele pentru

transportul animalelor vii, materialului germinativ de origine animală, produselor şi

subproduselor supuse supravegherii şi controlului veterinar;

ş) să păstreze, în limitele de timp stabilite de autoritatea veterinară, certificatele şi

documentele ce atestă sau certifică starea de sănătate a animalelor vii, a materialului

germinativ de origine animală sau a produselor şi subproduselor supuse supravegherii şi

controlului veterinar;

t) să respecte măsurile de suspendare sau retragere de pe piaţă a produselor

medicinale veterinare, stabilite de autoritatea veterinară, şi să pună la dispoziţie acesteia

documentele şi produsele respective, pentru examinarea acestora, inclusiv prin prelevare de

probe pentru examene de laborator;

ţ) să se conformeze cerinţelor veterinare stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei

Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia să colaboreze şi să

sprijine medicii veterinari oficiali şi medicii veterinari de liberă practică împuterniciţi în

exercitarea competenţelor specifice domeniului veterinar.

Funcţionarea exploataţiilor de animale, a fermelor de carantină, a celor cu animale de

vânat, parcurilor, rezervaţiilor naţionale şi grădinilor zoologice, păşunilor şi taberelor de vară,

aglomerărilor temporare de animale, staţiilor de incubaţie a ouălor, precum şi a unităţilor care

produc, depozitează, colectează, transportă, procesează, intermediază, pun pe piaţă, importă,

exportă sau comercializează animale vii, material germinativ de origine animală, produse şi

subproduse de origine animală destinate consumului uman, produse medicinale veterinare,

deşeuri, subproduse de origine animală care nu sunt destinate consumului uman sau agenţi

patogeni de origine animală, produse şi materii utilizate în nutriţia animalelor ori alte materii

şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a animalelor este permisă numai dacă sunt

autorizate de către autorităţile veterinare judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, ori,

după caz, de către autoritatea veterinară centrală şi au asigurate supravegherea şi controlul

veterinar, în condiţiile legii.

Autorităţile veterinare autorizează unităţile menţionate anterior numai dacă acestea

îndeplinesc cerinţele prevăzute de legislaţia veterinară în vigoare.

Autoritatea veterinară centrală autorizează, în condiţiile legii, aceleaşi unităţi care

efectuează activităţi de export.

Autoritatea veterinară participă în comisiile de omologare şi acreditare pentru

domeniul veterinar, în condiţiile legii.

Funcţionarea unităţilor de tăiere a animalelor, de colectare, prelucrare, procesare,

depozitare, transport şi valorificare a produselor şi subproduselor de origine animală, stabilite

prin ordin al preşedintelui Agenţiei Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, este permisă

numai dacă sunt autorizate şi au asigurată asistenţa tehnică veterinară de stat, în condiţiile

legislaţiei veterinare.

În cadrul comerţului, tranzitului sau importului de animale vii şi material germinativ

de origine animală, produse şi subproduse supuse supravegherii şi controlului veterinar,

autoritatea veterinară centrală poate dispune, în anumite cazuri, luarea unor măsuri speciale de

protecţie împotriva oricărui risc de natură să afecteze sănătatea animalelor, sănătatea publică,

protecţia animalelor, protecţia mediului şi siguranţa alimentelor.

Autoritatea veterinară centrală stabileşte cerinţele veterinare pentru anunţarea,

declararea, notificarea internă şi internaţională a oricărei suspiciuni de boală sau îmbolnăvire.

Sunt exceptate de la obligaţia anunţării şi notificării cazurile de îmbolnăvire

provocate în scopul producerii de biopreparate sau pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice ori

testări ale unor produse medicinale veterinare.

Comerţul, importul, producerea, punerea pe piaţă, tranzitul şi exportul de produse şi

subproduse de origine animală destinate consumului uman se realizează în baza cerinţelor

veterinare specifice prevăzute de normele veterinare elaborate de autoritatea veterinară

centrală şi aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Veterinare şi pentru Siguranţa

Alimentelor.

Autoritatea veterinară centrală stabileşte, prin ordin al preşedintelui Agenţiei

Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, tipurile de produse şi subproduse de origine

animală destinate consumului uman, ce nu pot fi produse, puse pe piaţă şi care nu pot face

obiectul importului, exportului sau tranzitului.

Proprietarii, deţinătorii sau îngrijitorii de animale au obligaţia să respecte şi să aplice

prevederile legislaţiei veterinare sau alte prevederi privind adăpostirea şi îngrijirea animalelor

din exploataţii, grădini, parcuri şi rezervaţii zoologice ori din aglomerările temporare de

animale sau pe perioada păşunatului, în scopul respectării cerinţelor fiziologice şi de

comportament ale acestora, potrivit legislaţiei în domeniul protecţiei şi bunăstării animalelor.

Autoritatea veterinară centrală stabileşte, prin ordin al preşedintelui Agenţiei

Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, cerinţele veterinare pentru protecţia animalelor de

fermă, a animalelor în timpul transportului, în timpul tăierii sau uciderii, a animalelor utilizate

în scopuri de cercetare, de experimentare sau diagnostic, a animalelor din parcurile, grădinile,

rezervaţiile zoologice, a animalelor sălbatice, a animalelor de companie sau de serviciu, a

animalelor de competiţie, a animalelor din aglomerări temporare de animale, a animalelor din

speciile pe cale de dispariţie şi controlează conformitatea cu aceste cerinţe.

Faptele care constituie contravenţii la normele veterinare, precum şi persoanele care

pot să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Sancţiunile contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice.

Dispoziţiile legii speciale referitoare la contravenţii se completează cu prevederile

Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.

Există răspundere penală în sensul art.310 din Codul penal în cazul nerespectării

măsurilor privitoare la declararea, prevenirea sau combaterea bolilor molipsitoare la animale,

dacă au avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli sau alte urmări grave.

Infracţiunea există şi în cazul celor care ascund, cu bună ştiinţă, apariţia unei boli

molipsitoare la animale sau se opun aplicării măsurilor pentru lichidarea focarelor epizootice

şi prevenirea difuzării bolilor.

Protecţia fondului piscicol

Potrivit prevederilor art.1 din legea specială20

sunt reglementate: protecţia,

conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură,

procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură, când aceste

activităţi se realizează:

a) pe teritoriul României;

20

Ordonanţă de Urgenţă nr. 23 din 5 martie 2008 privind pescuitul şi acvacultura, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 317/2009 .

b) în apele de sub jurisdicţia naţională a României de către nave sub pavilion român sau sub

pavilionul altor state.

(2) Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte măsurile privind:

a) organizarea şi administrarea sectorului pescăresc;

b) protecţia, conservarea şi exploatarea resurselor acvatice vii;

c) politica structurală;

d) administrarea capacităţii flotei de pescuit;

e) acvacultura;

f) prelucrarea şi procesarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură;

g) organizarea pieţei produselor pescăreşti;

h) cercetarea ştiinţifică în domeniul pescăresc;

i) controlul şi respectarea legislaţiei în domeniu;

j) relaţiile internaţionale în domeniul pescuitului şi acvaculturii;

k) răspunderi şi sancţiuni;

În sensul articolului 2 din Legea specială, terminologia aplicabilă are următoarele

semnificaţii:

În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele

semnificaţii:

- acvacultură - creşterea sau cultivarea de vieţuitoare acvatice cu tehnici destinate

măririi peste capacitatea naturală a mediului a producţiei de organisme acvatice, acestea fiind

proprietatea unei persoane fizice sau juridice;

- amenajare piscicolă: unitate a acvaculturii reprezentată de: eleşteu, iaz, staţie de

reproducere artificială, vivieră flotabilă, lacuri de acumulare în care se practică acvacultura

sau alte instalaţii destinate acvaculturi

- habitate piscicole naturale: Dunărea teritorială, Delta şi lunca inundabilă a

Dunării, complexul lagunar Razelm-Sinoe şi lacurile litorale, pâraiele, râurile şi lacurile de

munte, colinare, de şes şi zonele lor inundabile, precum şi braţele moarte ale râurilor, bălţile şi

lacurile naturale lipsite de instalaţii hidrotehnice pentru alimentarea, reţinerea şi evacuarea

apei, lacurile de acumulare, cu zonele lor inundabile la viituri, reţeaua de canale magistrale

din sistemele hidroameliorative, de navigaţie şi hidroenergetice şi ramificaţiile acestora, apele

maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă, zona economică exclusivă ale României.

Responsabilitatea privind definirea şi implementarea politicii referitoare la

conservarea şi administrarea resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale,

la acvacultură, la procesarea şi organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de

pescuit şi acvacultură revine Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, prin

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Elaborarea strategiei naţionale şi a reglementărilor referitoare la conservarea şi

managementul resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură,

la organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură, precum şi

implementarea şi controlul aplicării şi respectării acestora sunt atributul Agenţiei Naţionale

pentru Pescuit şi Acvacultură21

.

In Capitolul 3 al legii speciale sunt prevăzute prerogative referitoare la protecţia,

conservarea şi exploatarea resurselor acvatice vii. Politica privind pescuitul în habitatele

piscicole naturale se va realizează de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură

prin:

a) măsuri de conservare a resurselor acvatice vii, prin reglementarea echipamentelor de

pescuit, a efortului de pescuit sau a oricărei alte măsuri care să fie determinată de starea

resurselor;

b) măsuri de protejare şi regenerare a resurselor acvatice vii, prin stabilirea anuală a capturii

totale admisibile şi a cotelor de pescuit, a perioadelor de prohibiţie, a zonelor protejate şi a

zonelor de cruţare, precum şi a măsurilor preventive;

c) măsuri de administrare a pescuitului, astfel încât să se obţină o mai bună raţionalizare a

efortului de pescuit;

21

Art. 3 şi 4 din legea specială

d) reglementări privind pescuitul şi acvacultura;

e) stabilirea sistemelor de pază, control şi de inspecţie a activităţilor de pescuit;

f) integrarea activităţilor de valorificare a resurselor acvatice vii din ariile naturale protejate

în planurile de management ale ariilor respective;

g) finanţarea programelor pentru popularea de susţinere şi de cercetare-dezvoltare în

domeniul exploatării resurselor acvatice vii şi acvaculturii.

Dreptul de pescuit şi autorizarea pescuitului

Atribuirea dreptului de pescuit se face în baza licenţelor, permiselor şi a autorizaţiilor

emise de Agenţia Naţională pentru Pescuit şiAcvacultură.

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură monitorizează activitatea de pescuit

prin stabilirea sistemelor de comunicare permanentă pentru cunoaşterea în timp real a

intrărilor şi ieşirilor din port, a staţionărilor navelor/ambarcaţiunilor în zonele de pescuit, a

capturilor sau a altor circumstanţe

La bordul navelor/ambarcaţiunilor trebuie să existe un jurnal de pescuit în care sunt

notate detaliile privind activitatea de pescuit, în termenii stabiliţi de Ministerul Agriculturii,

Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, şi un ordin de deplasare de la portul şi/sau punctul propriu de

descărcare a produselor pescăreşti.

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale poate scuti de obligaţia de a

avea la bord jurnalul de pescuit unele ambarcaţiuni nepuntate, la propunerea Agenţiei

Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.

In secţiunea a 5-a a legii speciale sunt reglementate condiţiile legale de efectuare a

pescuitului recreativ/sportiv în habitatele piscicole naturale, iar în prevederile art.58-681 sunt

menţionate faptele care constituie contravenţii sau infracţiuni.

Protecţia juridică a păsărilor

Activitatea de protecţie a păsărilor se desfăşoară în două direcţii principale: protecţia

habitatelor şi conservarea speciilor.

Prin Legea nr.5/1991 România a aderat la Convenţia asupra zonelor umede, de

importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice; s-a încheiat la Ramsar la

2 februarie 1971 sub egida U.N.E.S.C.O. şi a fost amendată prin Protocolul de la Paris din 3

noiembrie 1982.

Existenţa păsărilor de apă depinde ecologic de zonele umede care sunt întinderi de

bălţi permanente sau temporare unde apa este stătătoare sau curgătoare, inclusiv întinderile de

apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 metri.

Potrivit art. 6 din Convenţia de la Berna din 19 septembrie 1979, ratificată de România în

199322

, se interzice:

- orice formă de capturare intenţionată, de deţinere şi de ucidere intenţionată a

păsărilor (e vorba de cele enumerate în anexele Convenţiei);

- degradarea sau distrugerea intenţionată a locurilor de reproducere sau a zonelor de

repaos;

- perturbarea intenţionată a păsărilor, mai ales în perioada de reproducere, de

dependenţă şi de hibernare;

- distrugerea sau culegerea intenţionată a ouălor în natură sau deţinerea lor23

Protecţia juridică a florei

Noţiuni; sediul materiei

Flora reprezintă totalitatea speciilor de plante dintr-o anumită regiune geografică,

dintr-un anumit mediu caracteristic (nisip, sărături) sau dintr-o perioadă geologică24

.

Flora sălbatică există în mod natural; este flora spontană, exemplu – majoritatea

pădurilor. Există, de asemeni, plantele cultivate, furajere, industriale, prăşitoare, medicinale,

ornamentale.

Datorită sensibilităţii mecanismelor fiziologice, plantele au servit drept indicatori ai

poluării aerului, reducerea funcţiilor biologice fiind promptă şi sesizabilă prin analiza de

laborator sau observaţii şi testări de teren25

.

22

Prin Legea nr.13/1993, M.O. nr.62 din 25 martie 1993 23

E.Lupan, op.cit., p.443 24

Ernest Lupan, op.cit., p.275 25

Al.Ionescu, „Fiziologia plantelor şi efectele poluării”, în Efectele biologice ale poluării mediului,

Ed.Academiei, Bucureşti, 1973, p.91.

În domeniul protecţiei florei, în afara legii cadru, există unele reglementări naţionale:

- Legea nr.58/1994 pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică (Rio de

Janeiro, 1992),

- Ordinul nr.89/1997 al ministrului agriculturii şi alimentaţiei privind organizarea

controlului de calitate şi fitosanitar la importul şi exportul seminţelor şi materialului săditor;

- Legea nr.75/1995 privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor

şi materialului săditor.

Flora spontană este reprezentată în 3 zone: zona stepelor, zona pădurilor şi zona

alpină. Legea cadru prevede că „Protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu

dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate, precum şi măsurile

stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului sunt prioritare în raport cu alte interese”26

.

Prin Legea nr.5/198227

privind protecţia plantelor cultivate şi pădurilor şi regimul

pesticidelor s-au adoptat măsuri concrete pentru o protecţie corespunzătoare a plantelor

cultivate împotriva dăunătorilor, bolilor şi buruienilor, generalizarea tratării seminţelor şi a

materialului săditor pentru toate culturile, diminuarea surselor de agenţi patogeni şi dăunători.

Aplicarea tratamentelor cu insecticide în plantaţii şi culturi în perioada înfloririi

trebuie făcută în condiţii care să asigure protecţia plantelor şi albinelor. Producătorii agricoli,

toţi deţinătorii de terenuri şi culturi agricole au obligaţia de a aplica măsurile de depistare,

prevenire şi combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor pe terenuri şi culturi agricole.

Organele de stat de specialitate au datoria legală de a asigura asistenţă tehnică şi

sprijinirea producătorilor agricoli în aplicarea tratamentelor de prevenire şi combatere.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, asigurarea cadrului organizatoric, privind

producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor,

precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole revine autorităţii centrale pentru

agricultură28

.

26

Art.35 alin.5 din Legea nr.137/1995 27

Publicată în M.O. nr.105 din 20 nov.1982. 28

A se vedea Legea nr.75/1995, publicată în M.O. nr.150 din 14 iulie 1995, republicată în M.O. 362 din 17

decembrie 1997.

Răspunderi şi sancţiuni

Constituie contravenţii, potrivit art.96 alin.2 din Legea cadru pentru persoanele

juridice încălcarea următoarelor prevederi:

- obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a substanţelor şi preparatelor

periculoase şi de a furniza informaţiile şi datele cerute de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului;

- obligaţia de a nu distruge sau degrada panourile informative şi indicatoare, construcţiile,

împrejmuirile, barierele, plăcile, stâlpii, semnele de marcaj sau orice alte amenajări de

teritoriul ariilor naturale protejate, din inventarul ariilor naturale protejate;

- obligaţia de a aprinde şi folosi focul deschis doar în vetrele special amenajate şi semnalizate

în acest scop de către administratorii sau custozii ariilor naturale protejate;

- obligaţia de a nu abandona deşeuri pe teritoriul ariilor naturale protejate şi de a le evacua de

pe suprafaţa ariei naturale protejate sau de a le depozita doar în locuri special amenajate şi

semnalizate pentru colectare dacă există.

Protecţia mediului în aşezările omeneşti

Conservarea habitatului uman nu putea rămâne în afara protecţiei, deoarece aşezările

umane reprezintă modelul cel mai elocvent al calităţii vieţii pentru cei ce locuiesc în ele.

Habitatul uman este aşadar inseparabil de acţiunea protecţiei mediului.

Dezvoltarea contemporană atestă că fenomenul „populaţie” este deosebit de actual în

primul rând prin explozia demografică, ai căror indicatori în mod firesc se reflectă asupra

vieţii sociale în ansamblul ei, dar şi asupra calităţii mediului înconjurător şi aşezărilor

omeneşti în mod deosebit.1

Termenul de „populaţie” este definit în mod diferit de geografi, jurişti sau alţi

specialişti.

În cel mai cunoscut sens, prin populaţie se înţelege totalitatea locuitorilor unei ţări, ai

unei regiuni sau unui oraş.

Fenomenul „populaţie” este definit pentru a desemna ansamblul de indivizi care

aparţin unei specii care ocupă un teritoriu determinat2. Pornind de la această definiţie alţi

autori3 consideră ecosistemul uman entitate cu propriile sale relaţii cuprinzând la nivel

naţional totalitatea oamenilor.

Din punct de vedere juridic populaţia este subiect de drept cu personalitate juridică pe

plan intern şi extern, participând prin reprezentanţii ei la raporturile juridice, inclusiv în cele

ale dreptului mediului.

În ce ne priveşte considerăm că fenomenul populaţiei poate fi caracterizat de mai mulţi

factori: mişcarea naturală a populaţiei, mobilitatea spaţială a acesteia determinată prin

migraţiune, repartiţia teritorială şi densitatea ei, structura naţională şi social-economică,

factori care privesc instrucţia şi educaţia ei şi nu în ultimul rând factori care contribuie la

cooperarea regională şi internaţională.

1 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p. 116

2 Marinescu D. , op. cit., p. 199.

3 Ernest Lupan ,Tratat de dreptul protecţiei mediului,Ed.C.H.Beck,Bucureşti, 2009, p. 462

Indiferent de definiţia dată acestui fenomen trebuie să reţinem că populaţia în întregul

ei este supusă efectelor poluării, iar în condiţiile creşterii permanente a acesteia trebuie să se

intensifice măsurile de protecţie şi conservare a mediului natural.4

Protecţia aşezărilor omeneşti a făcut obiectul examinării unor organisme internaţionale

care au adoptat documente cu efecte asupra mediului. Între acestea vom reaminti Conferinţa

ONU de la Stockholm din 1972, dar şi rezoluţiile şi deciziile adoptate ulterior de ONU prin

Programul Naţiunilor Unite pentru mediu care a avut în vedere trei componente ale mediului

uman, mediului natural, mediul construit şi mediul social.

Problemele referitoare la aşezările omeneşti la habitat, în strânsă legătură cu procesul

de urbanizare şi sistematizare au fost dezbătute în cadrul Conferinţei ONU de la Vancouver

din 1976 cât şi a Consiliului de Administraţie al Programului Naţiunilor Unite pentru mediu,

când s-a subliniat necesitatea elaborării conceptului de aşezare omenească – ca ecosistem –

pentru fiecare ţară şi a adoptării de strategii specifice pentru construcţiile şi aşezările

omeneşti. Probleme similare au fost dezbătute şi la Conferinţa Mondială a Populaţiei

Bucureşti 1974.

Abordând problemele de mediu în raport cu diversele aspecte ale urbanizării, trebuie

să avem în vedere o serie de orientări şi anume:

a) metodele de amenajare a aşezărilor urbane şi rurale din punct de vedere al protecţiei

mediului;

b) criteriile de evaluare cantitativă cu privire la calitatea aşezărilor omeneşti, normele

privind gradul de ocupare, densităţile construcţiilor, evaluarea tendinţelor actuale şi de

perspectivă;

c) cauzele care influenţează migraţia şi influenţa acesteia asupra fenomenelor de

stabilire şi locuire;

d) consecinţele de ordin fizic, psihic şi moral în condiţiile de viaţă din aşezările

omeneşti acordând o atenţie deosebită marilor aglomerări urbane.

4 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p. 118

Referitor la mediu principalele probleme ale aşezărilor omeneşti sunt: poluarea apei,

aerului şi solului prin reziduuri industriale şi menajere, zgomotul, radiaţiile, locul de muncă,

estetica mediului exterior, accidentele: serviciile de igienă a muncii, asistenţă socială.

Obiectivele protecţiei mediului în aşezările omeneşti

Pericolul fenomenului poluării a determinat pe oameni să caute şi să găsească

instrumente eficiente pentru prevenirea şi combaterea acestui flagel.

Pentru prevenirea şi combaterea poluării se folosesc diferite mijloace ştiinţifice,

tehnice, economice, organizatorice, social-educative şi juridice.

Rolul dreptului în protecţia mediului constă în stabilirea regulilor de conduită care să

guverneze acţiunile umane pentru a aduce cât mai puţine daune mediului.

Sarcinile dreptului în acest domeniul sunt fundamentale, deoarece prin normele sale

reglementează nu numai relaţiile dintre persoane şi stat privind protecţia mediului, ci şi

activitatea tuturor celor care utilizează diferite mijloace ştiinţifice, tehnice şi de altă natură în

lupta împotriva poluării.

Constituţia României, revizuită prin Legea 429/2003, aprobată prin referendumul

naţional din 18 – 19.10.2003, consacră pentru prima dată „dreptul la un mediu sănătos”5 prin

introducerea unui nou articol în textul său.

La nivel comunitar mediul semnifică starea de sănătate umană care este privită ca un

element indispensabil. Convenţia de la Arahus – directiva nr. 2003/4/Ce a Parlamentului şi

Consiliului din 28.01.2003 prezintă o nouă tendinţă, afirmată la nivel internaţional în definirea

noţiunii de mediu. Potrivit acesteia pe lângă starea elementelor de mediu (aerul, atmosfera,

apa, solul, peisajul şi zonele naturale, biosiversitatea şi componentele sale, organismele

modificate genetic şi interacţiunile dintre ele) şi a factorilor de mediu (substanţele, energia,

zgomotul, radiaţii) se are în vedere şi „starea sănătăţii umane, securitatea, inclusiv, eventual

5 A se vedea art. 35 din Constituţia României revizuită.

contaminarea lanţului alimentar şi condiţiile de viaţă ale persoanelor, siturile culturale şi

construcţiile în măsura în care sunt sau pot fi afectate de starea factorilor de mediu”)6.

Titularii dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic sunt potrivit textului

constituţional, oamenii indiferent de ipostaza în care sunt, de persoane singure sau de

colective de oameni, textul constituţiei folosind sintagma „acest drept este recunoscut oricărei

persoane”. Dreptul la un mediu sănătos este „un drept de solidaritate” între generaţiile

existente, pe de o parte şi între cele prezente şi viitoare pe de alta, pe baza principiilor

strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.

Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei aşezărilor omeneşti au

fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver 1976 (Canada).

În concordanţă cu principiile rezultate din documentele internaţionale şi comunitare

privind asigurarea unui mediu sănătos şi echilibrat ecologic, acţiunile desfăşurate pe plan

naţional privind aşezările omeneşti trebuie să cuprindă preocupări pe linia criteriului

repartiţiei populaţiei, a folosirii forţei de muncă, asigurării locuinţelor, utilizării fondului

funciar diversificării serviciilor, reducerii diferenţelor dintre zonele rurale şi urbane şi altele.

Protecţia mediului în aşezările omeneşti se realizează pretutindeni având în vedere

starea elementelor de mediu – aer, apă, sol, etc., dar şi de factori de mediu – energie,

zgomot, radiaţii etc., toate acestea în raport cu starea sănătăţii umane – securitatea,

contaminarea alimentelor, condiţiile de viaţă, afectarea construcţiilor, etc.

Pentru combaterea fenomenului poluării aerului autoritatea centrală pentru protecţia

mediului supraveghează şi controlează aplicarea prevederilor legale privind protecţia

atmosferei, constatând apariţia unor episoade de poluare a acestora şi dispunând în raport de

gravitatea faptelor măsuri de încetare temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de

poluare.

Persoanele fizice şi juridice sunt obligate să adopte soluţii tehnologice şi să doteze

instalaţiile care sunt surse de poluare cu sisteme de măsură care să asigure corecta lor

funcţionare, să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să

nu pună în funcţiune instalaţii prin care se depăşesc limitele maxime admise. Existenţa

aşezărilor omeneşti a fost şi este dependentă de sursele de apă atât pentru consum cât şi

6 Marinescu D.,op.cit.,p.230

pentru satisfacerea trebuinţelor gospodăreşti, precum şi pentru asigurarea industriilor şi a

salubrizării localităţilor.

Legea protecţiei mediului, Legea apelor nr. 107/1996, dar şi alte acte normative,

conţin dispoziţii care asigură păstrarea calităţii apelor şi respectarea utilizării acestei resurse,

în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.

Persoanele fizice şi juridice au obligaţii de a executa lucrările edilitare în acord cu

autorizaţiile de mediu, iar exploatarea instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă şi industrială

să se facă în scopul satisfacerii cantitative şi calitative a cerinţelor populaţiei şi agenţilor

economici, reducerea risipei şi respectarea tuturor normelor standardizate care privire la

consumul de apă evacuarea apelor uzate, construcţii de alimentare cu apă, etc.

Controlul asupra respectării reglementărilor legale privind protecţia, conservarea şi

folosirea judicioasă a solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre se organizează şi se

exercită de autorităţile pentru protecţia mediului şi după caz de alte autorităţi competente

potrivit dispoziţiilor legale.

În scopul asigurării protecţiei calităţii solurilor, deţinătorii de terenuri trebuie să

asigure amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de orice fel

ca şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, condiţiile prevăzute în acord şi în autorizaţia de

mediu.

Un rol deosebit pentru asigurarea protecţiei solului îl are şi evaluarea impactului de

mediu pentru realizarea unor planuri şi programe care pot avea efecte semnificative asupra

mediului şi un rol deosebit asupra aşezărilor umane.

Protecţia mediului în aşezările omeneşti se realizează nu doar având în vedere starea

elementelor de mediu – aer, apă, sol etc., dar şi în funcţie de factorii de mediu – energie,

zgomot, radiaţii, etc.

Legea instituie obligaţia şi în sarcina persoanelor fizice şi juridice de a asigura măsuri

şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi

vibraţii, de a verifica eficienţa acestora şi de a pune în exploatare numai pe cele care nu

depăşesc pragul fonic admis.

De asemenea, proprietarii şi deţinătorii de terenuri au obligaţia de a întreţine şi extinde

aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii, inclusiv pentru protecţia

fonică şi eoliană7.

7 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p. 200

Protecţia juridică a ariilor naturale şi monumentelor naturii

Categorii de protecţie1

Conform legii, prin arie naturală protejată se defineşte zona terestră, acvatică şi/sau

subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în

care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,

peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică,

ştiinţifică sau culturală deosebită2

Suprafeţele supuse ocrotirii pot fi împărţite conform clasificării adoptate de Uniunea

Internaţională pentru Conservarea Naturii în următoarele categorii:

- parcuri naţionale : suprafeţele de teren şi ape ce păstrează nemodificat cadrul natural cu

flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice, rezervaţiei şi turismului;

- parcuri naturale: suprafeţe de teren în care se urmăreşte menţinerea peisajului natural

existent şi a florei actuale, cu posibilităţi de restrângere a acestei folosinţe în viitor;

- rezervaţii naturale: suprafeţe de teren şi de ape destinate conservării unor moduri de viaţă

caracteristice şi care pot fi de interes zoologic, botanic forestier, paleontologic, geologic,

speologic, limnologic, marin sau mixt;

- rezervaţii ştiinţifice: suprafeţe de teren şi de ape de întinderi variate, destinate cercetărilor

ştiinţifice de specialitate şi conservării fondului cinegetic autohton;

- rezervaţii peisagiste : terenurile pe care se găsesc asociaţii de vegetaţie sau forme de relief

de mare valoare estetică, prin a căror conservare se urmăreşte integritatea frumuseţilor

naturale;

- monumente ale naturii: asociaţii sau specii de plante şi animale rare sau pe cale de

dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice (peşteri, cursuri de apă, cascade, etc.)

precum şi locuri fosiliere, situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite; în sensul

Legii cadru, prin monument al naturii se definesc speciile de de plante şi animale rare sau

periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic.

1 D.Marinescu, op.cit., p.182

2 Art. 2 pct. 6 din Legea cadru

Regimul juridic instituit de Legea - cadru

În sensul art.2 din Legea cadru se defineşte sintagma de arie specială de conservare ca arie

de interes comunitar desemnată printr-un act statutar, administrativ şi/sau contractual în

scopul aplicării măsurilor de conservare necesare pentru menţinerea sau restaurarea unei stări

favorabile de conservare a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care a fost

desemnată;

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu alte autorităţi

publice centrale, după caz, elaborează reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a

ecosistemelor, de conservare şi utilizare durabilă a componentelor diversităţii biologice.

Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei

sălbatice se supun prevederilor legii cadru, precum şi legislaţiei specifice în vigoare.

La proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei arii naturale

protejate este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de

avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural, de conservare a

funcţiilor ecosistemelor şi de protecţie a speciilor sălbatice de floră şi faună, inclusiv a celor

migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin acordul de mediu, precum

şi automonitorizarea până la îndeplinirea acestora.

Deţinătorii cu orice titlu de suprafeţe terestre şi acvatice supuse refacerii ecologice

sau aflate într-o arie naturală protejată au obligaţia de a aplica şi/sau respecta măsurile

stabilite de autoritatea competentă pentru protecţia mediului.

Proprietarii de terenuri extravilane situate în arii naturale protejate supuse unor

restricţii de utilizare, conform legislaţiei specifice în domeniu, sunt scutiţi de plata impozitului

pe teren.

Scutirea de la plata impozitului pe teren se acordă în baza unei confirmări emisă de

structura de administrare a ariei naturale protejate sau de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte lista siturilor de

interes comunitar şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică, pe care o transmite Comisiei

Europene la data aderării, împreună cu Formularele standard Natura 2000, completate pentru

fiecare sit în parte.

Formularul Standard Natura 2000 stabilit de Comisia Europeană se aprobă prin ordin

al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, în termen de 30 de zile

de la intrarea în vigoare a Legii cadru.

Siturile de interes comunitar se declară prin ordin al autorităţii publice centrale

pentru protecţia mediului, iar după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană

devin arii speciale de conservare şi se declară prin hotărâre a Guvernului.

Managementul siturilor de interes comunitar necesită planuri de management

adecvate specifice sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale, administrative

sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor ca

şi perturbarea speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau proiect indirect

legat sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod

semnificativ, face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinând cont de obiectivele

de conservare a ariei şi cu consultarea publicului. Nu sunt acceptate planuri sau proiecte în

siturile respective care afectează aria.

Pentru administrarea parcurilor naţionale, parcurilor naturale, a siturilor de interes

comunitar şi a ariilor de protecţie specială avifaunistice a căror suprafaţă este mai mare de

4000 ha, se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate şi Conservarea

Biodiversităţii, instituţie publică, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, care are în

subordine şi/sau coordonare structuri de administrare special constituite, cu personalitate

juridică.

Structura organizatorică, numărul de personal, atribuţiile şi competenţele Agenţiei

Naţionale pentru Arii Naturale Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, se stabilesc prin

hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, în

termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii cadru.

Respectarea prevederilor din regulamentele şi planurile de management ale ariilor

naturale protejate, aprobate conform prevederilor legale, este obligatorie.

În ariile naturale protejate şi în vecinătatea acestora este interzisă:

a) desfăşurarea programelor, proiectelor şi activităţilor care contravin planurilor de

management sau regulamentelor ariilor naturale protejate sau care sunt susceptibile să

genereze un impact asupra acestora;

b) schimbarea destinaţiei terenurilor;

c) păşunatul şi amplasarea de stâne şi locuri de târlire;

d) activităţi comerciale de tip comerţ ambulant.

Pe teritoriul ariilor naturale protejate, pe lângă interdicţiile prevăzute în planurile de

management şi regulamente, sunt interzise:

a) distrugerea sau degradarea panourilor informative şi indicatoare, construcţiile,

împrejmuirile, barierele, plăcile, stâlpii, semnele de marcaj sau orice alte amenajări aflate în

inventarul ariilor naturale protejate;

b) aprinderea şi folosirea focului deschis în afara vetrelor special amenajate şi

semnalizate în acest scop de către administratorii sau custozii ariilor naturale protejate;

c) abandonarea deşeurilor în afara locurilor special amenajate şi semnalizate pentru

colectare dacă există;

d) accesul pe suprafaţa ariilor naturale protejate şi practicarea de sporturi în afara

drumurilor permise accesului public cu mijloace motorizate care utilizează carburanţi fosili;

e) exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile naţionale,

rezervaţiile naturale, rezervaţiile ştiinţifice, monumentele naturii şi din zonele de conservare

specială ale parcurilor naturale. În parcurile naturale în afara zonelor de conservare specială,

exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile este permisă numai dacă acest lucru este

prevăzut în mod explicit în planurile de management şi regulamentele acestora.

Pentru orice proiect finanţat din fonduri comunitare este necesară obţinerea avizului

Natura 2000. Competenţele şi procedura de emitere a avizului Natura 2000 se stabilesc prin

ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, în termen de 12

luni de la data intrării în vigoare a Legii cadru.

Introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, de culturi de

microorganisme, a exemplarelor de plante şi animale sălbatice vii, fără acordul pentru import

al speciilor non-CITES sau, respectiv, permisului CITES pentru celelalte specii, este interzisă.

CITES este Conventia privind comertul international cu specii ale faunei si florei

salbatice pe cale de disparitie ( Washington – 3 martie 1973 ), un acord interguvernamental

international intrat in vigoare in 1975. Scopul sau este sa garanteze ca nicio specie a florei sau

faunei salbatice nu face obiectul unei exploatari nondurabile ca urmare a comertului

international. In prezent, CITES protejeaza, in diverse moduri, peste 30 000 de specii de

animale si plante, comercializate fie vii sau moarte, fie sub forma de parti (piele sau fildes, de

exemplu) sau produse derivate (cum ar fi medicamentele pe baza de animale sau plante).

Tarile membre, cunoscute sub denumirea de parti la CITES, actioneaza impreuna prin

reglementarea comertului cu speciile enumerate intr-unul dintre cele trei apendice la CITES (a

se vedea mai jos). Din iulie 2007, numarul partilor la CITES este de 172.

Exportul speciilor de plante şi animale din flora şi fauna sălbatică se realizează pe

baza acordului pentru export al speciilor non-CITES şi, respectiv, permisul CITES, pentru

celelalte specii.

Competenţele şi procedura de emitere a acordului de import/export plante şi/sau

animale sălbatice non-CITES şi ale permisului CITES sunt stabilite prin ordin al

conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului în termen de 6 luni de la

data intrării în vigoare a legii cadru.

Activităţile de recoltare, capturare şi/sau de achiziţie şi comercializare pe piaţa

internă a plantelor şi animalelor din flora şi fauna sălbatică, terestră şi acvatică, sau a unor

părţi ori produse ale acestora, în stare vie, proaspătă ori semiprelucrată, se pot organiza şi

desfăşura numai de persoane fizice sau juridice autorizate de autorităţile publice judeţene

pentru protecţia mediului.

Orice activitate de cultivare sau testare a plantelor superioare modificate genetic în

ariile naturale protejate, legal constituite, precum şi la o distanţă mai mică de 15 km faţă de

limita acestora, este strict interzisă.

Arii naturale protejate şi monumente ale naturii de pe teritoriul României

Exemplificativ :

- Rezervaţia Biosferei Delta Dunării: protejată de legislaţia română din 1938 şi de

Convenţia de la Ramsar din 1971;

- Parcul Naţional Retezat – 1935;

- Parcul Naţional Bucegi, protejat de legea română din 1943 (ex.Abruptul prahovean);

- Peştera Muierii din 1994

- Lacul Sfânta Ana din 1975

Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării"

Reglementarea actuală a respectivei arii protejate s-a făcut prin Legea nr. 82 din 20

noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiaei Biosferei "Delta Dunării", zonă de

importanţă ecologică naţională şi internaţională, care cuprinde următoarele unităţi fizico-

geografice: Delta Dunării, sărăturile Murighiol - Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe,

Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea - Tulcea cu zona inundabilă, litoralul

Mării Negre de la Braţul Chilia până la Capul Midia, apele maritime interioare şi marea

teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv.

Limita continentală a rezervaţiei este reprezentată de contactul Podişului Dobrogean

cu zonele umede şi palustre.3

Prin rezervaţie a biosferei, în sensul legii, se înţelege zona geografică cu suprafeţele

de uscat şi de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente şi

formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă

biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural naţional şi

universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecţiei şi conservării

acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare

cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale.

Teritoriul rezervaţiei este delimitat,în următoarele zone4:

3 Art. 2 din respectivul act normativ

a) zone cu regim de protecţie integrală;

b) zone tampon cu regim diferenţiat de protecţie în care se pot desfăşura unele activităţi

umane, precum şi zone de reconstrucţie ecologică;

c) zone economice în care se pot desfăşura activităţi economice tradiţionale.

Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate, în mod obligatoriu, de zone tampon.

Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes naţional al

rezervaţiei, precum şi pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-geografice definite la art.1

se înfiinţează Administraţia Rezervaţiei, instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul

în municipiul Tulcea, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului5.

Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de Consiliul ştiinţific, care are în

subordine Colegiul executiv. Componenţa nominală a Consiliului ştiinţific şi Statutul de

organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei se aprobă de Guvern la propunerea

autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului. Din Consiliul ştiinţific, format din 15

membri, fac parte şi 3 reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Membrii Colegiului

executiv sunt numiţi prin ordin de către conducătorul autorităţii publice centrale pentru

protecţia mediului6.

Guvernatorul Administraţiei Rezervaţiei este numit, în condiţiile legii, de Guvern, la

propunerea conducerii autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, cu avizul

prefectului judeţului Tulcea, şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului ştiinţific şi al

Colegiului executiv.

Funcţia de guvernator este asimilată cu funcţia de subsecretar de stat.

În componenţa Administraţiei Rezervaţiei funcţionează Corpul de inspecţie şi pază.

Corpul de inspecţie şi pază realizează supravegherea întregului teritoriu al rezervaţiei şi

sancţionează nerespectarea măsurilor de protecţie stabilite în Statutul de organizare şi

funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei.

4 Art. 3 din legea specială

5 Art. 4

6 Art. 6

Administraţia Rezervaţiei are următoarele atribuţii:

a) evaluează starea ecologică a patrimoniului natural, organizează cercetarea

ştiinţifică, asigură măsurile necesare conservării şi protecţiei genofondului şi biodiversităţii;

b) stabileşte şi aplică măsurile de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor deltaice;

c) identifică, delimitează şi propune Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei

Mediului declararea zonelor funcţionale ale rezervaţiei;

d) evaluează starea resurselor naturale şi a nivelului de valorificare a acestora, în acord

cu potenţialul lor de regenerare şi cu capacitatea de suport a ecosistemelor;

e) îndeplineşte funcţia de autoritate de mediu, în condiţiile legii, pe teritoriul

rezervaţiei;

f) exercită controlul asupra modului de aplicare a prevederilor autorizaţiilor prevăzute

la lit. e);

g) sprijină şi protejează activităţile economice tradiţionale ale populaţiei locale;

h) avizează, sub raportul protecţiei ecosistemelor, planurile de amenajare a teritoriului

şi de urbanism de pe teritoriul rezervaţiei, elaborate potrivit legii;

i) stabileşte, împreună cu titularul dreptului de administrare, locurile şi condiţiile de

desfăşurare a activităţilor de vânătoare şi pescuit sportiv;

j) promovează activităţi de cercetare şi cooperare ştiinţifică internaţională;

k) organizează acţiunile de informare şi educaţie ecologică;

l) conlucrează cu Compania Naţională "Apele Române" - S.A. în vederea gospodăririi

apelor şi efectuării lucrărilor hidrotehnice necesare;

m) cooperează cu comisiile interdepartamentale şi comisiile judeţene de apărare

împotriva calamităţilor sau catastrofelor;

n) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru protejarea intereselor

localnicilor, precum şi pentru creşterea calităţii vieţii şi a standardului de civilizaţie ale

acestora;

o) stabileşte, împreună cu Ministerul Transporturilor, regulile de circulaţie şi acces pe

braţele Dunării pentru bărci, şalupe, nave fluviale şi maritime.

Reglementări internaţionale7

- Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural adoptată la Conferinţa

O.N.U. pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 1972, Paris; patrimoniul cultural şi natural sunt

considerate componente ale patrimoniului unic.

- Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice în emisfera vestică,

Washington, 1940; a consacrat în principal crearea de parcuri naţionale;

- Convenţia africană asupra conservării naturii şi a resurselor naturale, Alger, 1968;

vizează extinderea zonelor împădurite şi conservarea speciilor ameninţate cu dispariţia;

- Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de sud, Apia, 1976; are în vedere

resursele naturale vulnerabile;

- Convenţia Benellux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor,

Bruxelles, 1982;

- Acordul internaţional asupra pădurilor tropicale, Geneva, 1983;

- Convenţia asupra conservării naturii şi resurselor naturale, Kuala Lumpur, 1985.

7 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008, p.370 - 376

Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase. Regimul deşeurilor

Noţiuni specifice

În înţelesul legii1, noţiunile uzuale în această examinare semnifică:

-substanţă – element chimic şi compuşi ai acestuia, în înţelesul reglementărilor legale în

vigoare, cu excepţia substanţelor radioactive şi a organismelor modificate genetic;

-substanţa periculoasă - orice substanţă clasificată ca periculoasă de legislaţia specifică în

vigoare din domeniul chimicalelor;

-substanţe prioritare - substanţe care reprezintă un risc semnificativ de poluare asupra

mediului acvatic şi prin intermediul acestuia asupra omului şi folosinţelor de apă, conform

legislaţiei specifice din domeniul apelor;

-substanţe prioritar periculoase - substanţele sau grupurile de substanţe care sunt toxice,

persistente şi care tind să bioacumuleze şi alte substanţe sau grupe de substanţe care creează

un nivel similar de risc, conform legislaţiei specifice din domeniul apelor;

-deşeu - orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia

specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia

de a-l arunca;

-deşeu reciclabil - deşeu care poate constitui materie primă într-un proces de producţie pentru

obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri;

-deşeuri periculoase - deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind

regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel puţin un constituent

sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase2;

Activităţile privind fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară

sau definitivă, transportul intern, manipularea, feliminarea, precum şi introducerea şi

scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase sunt supuse unui regim special de

reglementare şi gestionare2.

1 Noţiunile sunt redate în forma în care au fost precizate prin prevederile art.2 din legea

cadru; 2 Art. 24 din Legea cadru

Transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se

realizează conform acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional al mărfurilor

periculoase, la care România este parte.

Importul exportul substanţelor şi preparatelor periculoase restricţionate sau interzise la

utilizare de către anumite state sau de către România se realizează în conformitate cu

prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Autoritatea publică centrală şi autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului,

precum şi alte autorităţi publice abilitate prin lege, după caz, controlează respectarea

reglementărilor privind regimul substanţelor şi preparatelor periculoase.

Pentru controlul importului, exportului şi tranzitului substanţelor şi preparatelor

periculoase în vamă, autoritatea vamală convoacă autorităţile competente în domeniul

substanţelor şi preparatelor periculoase, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate periculoase au

următoarele obligaţii3:

a) să respecte prevederile legii cadru privind substanţele şi preparatele

periculoase;

b) să ţină evidenţă strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare - a

substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor acestora, care

intră în sfera lor de activitate, şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile

competente conform legislaţiei specifice în vigoare;

c) să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu,

substanţele şi preparatele periculoase care au devenit deşeuri şi sunt reglementate în

conformitate cu legislaţia specifică.

d) să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele periculoase

le pot reprezenta pentru sănătatea populaţiei şi să anunţe iminenţa unor descărcări neprevăzute

sau accidente autorităţilor pentru protecţia mediului şi de apărare civilă.

3 Art. 28 din Legea cadru

Cadrul juridic general al regimului deşeurilor.

Este stabilit de prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr.195/2005.

Gestionarea deşeurilor se efectuează în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a

mediului şi se supune prevederilor legii cadru (art.29 – 33), precum şi legislaţiei specifice în

vigoare.

Controlul gestionării deşeurilor revine autorităţilor publice competente pentru

protecţia mediului şi celorlaltor autorităţi cu competenţe stabilite de legislaţia în vigoare.

Autorităţile administraţiei publice locale, precum şi persoanele fizice şi juridice care

desfăşoară activităţi de gestionare a deşeurilor au atribuţii şi obligaţii în conformitate cu

prevederile legii cadru şi a celor specifice din domeniul gestionării deşeurilor.

Introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură, în scopul eliminării

acestora, este interzisă.

Introducerea pe teritoriul României a deşeurilor, în scopul recuperării, se realizează

în baza reglementărilor specifice în domeniu, cu aprobarea Guvernului, în conformitate cu

prevederile Tratatului privind aderarea României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea

nr. 157/2005.

Valorificarea deşeurilor se realizează numai în instalaţii, prin procese sau activităţi

autorizate de autorităţile publice competente.

Tranzitul şi exportul de deşeuri de orice natură se realizează în conformitate cu

acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu legislaţia naţională specifică în

domeniu.

Transportul intern al deşeurilor periculoase se realizează în conformitate cu

prevederile legale specifice.

Transportul internaţional şi tranzitul deşeurilor periculoase se realizează în

conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este

parte.

Reglementări speciale

Reglementarea specială cu acest obiect este cuprinsă în prevederile Legii nr.360/2003

privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase4.

Respectivul act normativ stabileşte cadrul normativ general pentru controlul efectiv şi

supravegherea eficientă a regimului substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, în

vederea protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului împotriva acţiunii negative a substanţelor

şi preparatelor chimice periculoase.

Principiile care stau la baza activităţilor ce implică substanţe şi preparate chimice

periculoase sunt:

a) principiul precauţiei în gestionarea substanţelor şi a preparatelor chimice

periculoase, în vederea prevenirii pagubelor faţă de sănătatea populaţiei şi de mediu;

b) principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la informaţii

privind efectele negative pe care le pot genera substanţele şi preparatele chimice periculoase;

c) principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor şi preparatelor

chimice periculoase.

Substanţele şi preparatele chimice periculoase, în înţelesul prezentei legi, sunt cele

prevăzute la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea,

etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 451/20015.

Lista substanţelor şi preparatelor chimice periculoase este prevăzută în anexa nr. 2

la Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000

privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase,

aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 490/2002.

Prevederile reglementării speciale se referă la:

4 Text în vigoare începând cu 10 octombrie 2005

5 Modificată şi completată prin Legea nr. 324/2005 (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007) şi abrogată prin OUG nr.

145/2008, dar prevederile acestei din urmă ordonanţe se aplică de la data intrării în vigoare a actului normativ

prin care se transpune Directiva 67/548/CEE a Consiliului privind armonizarea actelor cu putere de lege şi a

actelor administrative referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea substantelor periculoase, cu

modificările şi completările ulterioare

a) evaluarea şi controlul riscului pe care substanţele şi preparatele chimice

periculoase îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

b) restricţii privind introducerea pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe şi

preparate chimice periculoase;

c) controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice

periculoase;

d) substanţele care epuizează stratul de ozon;

e) introducerea pe piaţă a biocidelor;

f) aplicarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.).

În scopul asigurării protecţiei mediului şi a sănătăţii populaţiei, anumite substanţe şi

preparate chimice periculoase se restricţionează la introducerea pe piaţă şi la utilizare.

Substanţele şi preparatele chimice periculoase care sunt restricţionate la

introducerea pe piaţă şi la utilizare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Producătorii, importatorii, distribuitorii şi utilizatorii sunt obligaţi să respecte toate

restricţiile privind introducerea pe piaţă şi utilizarea substanţelor şi a preparatelor chimice

periculoase prevăzute în actele normative specifice acestui domeniu.

Principiile evaluării riscului pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase

existente îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, evaluarea riscului acestor

substanţe, raportarea datelor privind evaluarea riscului, controlul riscului, autorităţile

responsabile de evaluarea şi controlul riscului şi atribuţiile acestora se stabilesc prin hotărâre a

Guvernului.

Testele experimentale care se fac pentru evaluarea riscului pe care substanţele şi

preparatele chimice periculoase îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu se

efectuează cu respectarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.)6.

În scopul protecţiei mediului şi a sănătăţii populaţiei, unele substanţe şi preparate

chimice periculoase care sunt interzise la producere şi utilizare sau a căror utilizare este sever

6 Art. 7 din Legea 360/2003

restricţionată de către unele ţări sunt supuse unui control special atunci când sunt importate

sau exportate de România.

Controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice

periculoase se face în conformitate cu prevederile Convenţiei privind procedura de

consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi

şi pesticide care fac obiectul comerţului internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie

1998, la care România a aderat prin Legea nr. 91/2003, precum şi cu prevederile comunitare

din acest domeniu.

Procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză pentru controlul

importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase, denumită în

continuare procedura PIC, se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de un an de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.

Producătorii şi importatorii au, în principal, următoarele atribuţii şi răspunderi:

a) se documentează şi/sau efectuează testări privind proprietăţile substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase existente, în vederea evaluării riscului pe care aceste

substanţe îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

b) clasifică, etichetează şi ambalează substanţele şi preparatele chimice periculoase

existente, în conformitate cu prevederile actelor normative specifice care reglementează

aceste activităţi;

c) furnizează Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, Ministerului

Sănătăţii şi Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase toate

informaţiile despre proprietăţile substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care pot pune

în pericol sănătatea populaţiei şi mediul.

Producătorii şi importatorii care introduc pe piaţă substanţe şi preparate chimice

periculoase, restricţionate la producere şi utilizare în conformitate cu prevederile actelor

normative specifice, au următoarele obligaţii:

a) să nu producă sau să nu importe, în vederea introducerii pe piaţă şi a utilizării,

substanţele şi preparatele chimice periculoase interzise pe baza actelor normative specifice;

b) să nu producă substanţe şi preparate chimice periculoase, ale căror introducere pe

piaţă şi utilizare sunt restricţionate, decât pentru acele utilizări pentru care sunt prevăzute

condiţiile de restricţionare în actele normative specifice.

Introducerea pe piaţă a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care

îndeplinesc prevederile legale privind clasificarea, ambalarea, etichetarea şi procedura de

notificare nu poate fi interzisă, restricţionată sau împiedicată.

Utilizatorii au obligaţia să folosească substanţele şi preparatele chimice

periculoase restricţionate la utilizare numai cu respectarea condiţiilor de restricţionare stabilite

de actele normative specifice.

Producerea, deţinerea sau orice operaţiune privind circulaţia substanţelor şi

preparatelor toxice şi foarte toxice fără drept constituie infracţiune şi se pedepseşte conform

Codului penal.

Constituie contravenţii următoarele fapte ale persoanelor fizice sau juridice care

desfăşoară activităţi în domeniul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase:

a) furnizarea de către producători, importatori, distribuitori şi utilizatori a unor date

nereale sau incomplete despre substanţele şi preparatele chimice periculoase care sunt avute

în vedere pentru evaluarea riscului pe care acestea îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi

pentru mediu sau a căror introducere pe piaţă ori utilizare este interzisă sau restricţionată;

b) netransmiterea sau transmiterea cu întârziere de către producători, distribuitori şi

utilizatori a datelor necesare pentru evaluarea riscului pe care substanţele şi preparatele

chimice periculoase îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

c) împiedicarea accesului personalului împuternicit, conform prevederilor art. 23, în

spaţiile de lucru sau de desfăşurare a operaţiunilor cu substanţe şi preparate toxice şi foarte

toxice ori refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control datele şi documentele solicitate,

referitoare la operaţiunile cu acestea.

Prin H.G. nr.172/19977 a fost înfiinţat Registrul Naţional al Substanţelor Chimice

Potenţial Toxice, precum şi Regulamentul de funcţionare al acestui organism.

7 Publicată în MO nr.85 din 8 mai 1997

R.N.S.C.P.T. este o comisie interministerială formată din miniştrii şi câte patru experţi

desemnaţi din cadrul autorităţilor centrale de sănătate, de protecţie a muncii şi de protecţie a

mediului, precum şi din cadrul instituţiilor de profil subordonate acestor activităţi.

Are atribuţiile de a organiza şi coordona strategia şi programul naţional de acţiune în

domeniu, de a organiza şi ţine la zi baza de date privind gestiunea substanţelor potenţial

toxice şi impactul acestora asupra sănătăţii umane.

Transportul peste frontieră al deşeurilor periculoase

Prin Legea nr.6 din 25 ianuarie 19918 România a aderat la Convenţia de la Basel

privind controlul transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase din 1989.

Părţile s-au angajat să interzică sau să nu accepte exportul de deşe-

uri periculoase sau de alte reziduuri, dacă statul importator nu-şi va da consimţământul scris

pentru importul acestor deşeuri9.

Statul va cere ca toate deşeurile periculoase ce urmează a fi transportate peste frontieră

să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim admise10

.

Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până nu primeşte

confirmarea scrisă din care să rezulte că a primit consimţământul scris al statului importator şi

confirmarea existenţei unui contract între exportator şi eliminator care să specifice eliminarea

ecologică, raţională a deşeurilor, trebuie să primească, de asemeni, consimţământul scris al

statelor de tranzit11

.

Orice deplasare transfrontalieră în alte condiţii este considerată trafic ilicit. In aceste

cazuri, statul exportator va trebui să asigure ca deşeurile periculoase în cauză să fie

reimportate, sau dacă acesta nu este posibil, deşeurile să fie eliminate ecologic în termen de

30 zile de la data informării despre traficul ilicit.

Acordul European referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase,

Geneva, 195712

exclude din transportul rutier internaţional mărfurile periculoase, adică acelea

menţionate în anexele A şi B sau al căror transport nu este autorizat decât în anumite condiţii.

8 Publicată în M.O. nr.18 din 26 ianuarie 1991

9 Stat importator –pentru care se face deplasarea transfrontalieră; stat exportator – care iniţiază această deplasare

10 D.Marinescu, op.cit., p.261

11 Idem, p.262

12 La care România a aderat prin Legea nr.31 din 17 mai 1994, publicată în M.O. nr.136 din 31 mai 1994

Fiecare parte contractantă îşi rezervă dreptul de a reglementa sau interzice, din alte motive

decât cele de securitate, pe parcursul drumului, intrarea pe teritoriul său a mărfurilor periculoase,

precum şi dreptul de a conveni prin acorduri speciale bilaterale sau multilaterale, ca anumite

mărfuri periculoase al căror transport internaţional este interzis de acord, să poată şi face obiectul

transportului internaţional pe teritoriul lor.

Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie al plantelor

Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unui regim

special de reglementare stabilit prin legislaţie specifică în domeniul chimicalelor.

Regimul special de reglementare a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de

protecţie a plantelor se aplică activităţilor privind fabricarea, plasarea pe piaţă, utilizarea,

precum şi importul şi exportul acestora.

Autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul

chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, au

următoarele obligaţii:

a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a

plantelor;

b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii

îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;

c) să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de

protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice

centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate şi cele din domeniul transporturilor sau

serviciile descentralizate ale acestora, după caz, supraveghează şi controlează aplicarea

reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor, astfel

încât să se evite poluarea mediului de către acestea.

Persoanele juridice care produc, stochează, comercializează şi/sau utilizează

îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor, au următoarele obligaţii:

a) să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia plantelor

numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare;

b) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în

zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;

c) să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu

avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul

sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor

în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media;

d) să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte,

numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care sunt selective faţă de insectele

polenizatoare;

e) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşămintele

chimice şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare,

prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor

de transport şi/sau a mediului, după caz;

f) să stocheze temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor

numai ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite.

Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe piaţă a produselor de

protecţia plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în

care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecţie a

plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice, în vederea producerii,

comercializării şi utilizării acestora în agricultură şi silvicultură.

Obligaţiile prevăzute la lit. b) - f) revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii.

Reglementarea activităţilor nucleare

Poluarea cu radiaţii

Acest fel de poluare este cauzat de emisia şi propagarea în spaţiu a unor radiaţii

capabile de a produce efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii.

Radiaţiile sunt emisii şi propagări de unde, sau crepusculi, implicit un transport de

energie; au caracter ondulatoriu, crepuscular sau mixt:

- radiaţiile x sunt nuclee de heliu, cu energie mai mică şi putere de pătrundere redusă;

ionizează aerul sau gazele străbătute;

- radiaţiile beta sunt emisii de electroni sau de pozitroni cu viteze foarte mari, dar putere de

ionizare mai mică;

- radiaţiile electromagnetice pot fi unde radio, termice, infraroşii, vizibile, ultraviolete, x, gama, în

funcţie de lungimea de undă.

Radiaţiile gama apar din reacţiile nucleare au putere mai mare de penetrare, nu sunt

deviate în câmp magnetic sau electric. Ionizează substanţele, distrug celulele organice,

provocând modificări fizice şi biologice în organismele vii.

Surse de radiaţii:

a. terestre : minereurile de uraniu thoriu, izotopi radioactivi de potasiu, carbon etc.;

b. solară: e de natură electromagnetică;

c. cosmică : e de natură crepusculară şi electromagnetică.

Sursele antropice apar în zonele de extracţie şi preparare de minereuri de uraniu,

thoriu, la depozitarea necorespunzătoare a materialelor reziduale radioactive, din incidente

sau avarii la instalaţiile nucleare. Pericol de radiaţii apare şi la instalaţiile de producere şi

accelerare de particule.

Radiaţiile afectează mediul şi biocenozele.

Efecte ale iradierii:

a. în timp scurt, după iradiere , cu consecinţa decesului;

b. în timp îndelungat;

c. efecte genetice: malformaţii congenitale, deficienţe psihomotorii;

d. risc de retardare mintală severă la copii iradiaţi în utero;

e. principalele localizări ale cancerului radioindus: leucemia, tiroida, zona mamară,

cea pulmonară;

Incident şi accident nuclear

Ajungerea radiaţiilor în mediul natural poate fi intenţionată sau accidentală.

Cauzele intenţionate constau în deversări din diverse staţii nucleare sau prin explozii

nucleare realizate în atmosferă, subteran sau subacvatic.

Cauzele accidentale provin de la defecţiuni la instalaţiile nucleare sau din neglijenţă.

Între iulie 1945 (New Mexico) şi aprilie 1993 umanitatea s-a confruntat cu 16

evenimente nucleare majore1.

Exemplu: aprilie 1986, Cernobâl;

Pentru un experiment, s-a coborât cu 10% puterea reactorului.

După o oră a rezultat o creştere rapidă a puterii de până la 10 mii de MW în numai 2

secunde, în condiţii de imposibilitate a opririi. Două explozii succesive au aruncat placa de

beton de 1000 t. cu rol de protecţie. Cele mai afectate ţări: Ucraina, Belarus, Rusia, Norvegia,

Suedia, Finlanda. Schimbarea direcţiei deplasării maselor de aer a dus şi la contaminarea

României.

Statutul legal al activităţilor nucleare în România

Activităţile în domeniul nuclear se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile cuprinse

în legea cadru şi a reglementărilor naţionale şi internaţionale specifice la care România este

parte.

1 Constantin Pârvu, Ecologie generală, Ed.tehnică, Buc.2001, p.555 - 557

Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează

înainte de emiterea autorizaţiei de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare şi

control în domeniul nuclear, conform legislaţiei în vigoare.

Autorizaţia de mediu se emite după eliberarea autorizaţiei de către autoritatea

competentă de autorizare, reglementare şi control în domeniul nuclear.

Pentru instalaţiile cu risc nuclear major - centrale nuclearoelectrice, reactoare de

cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite finale de combustibil

nuclear ars - acordul de mediu sau autorizaţia de mediu se emit prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea autorităţii centrale pentru protecţia mediului.

Controlul activităţilor nucleare se realizează de autoritatea competentă în domeniul

activităţilor nucleare.

Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:

a) organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriu al

ţării;

b) supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun în

domeniul activităţilor nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecţia

mediului;

c) colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor,

protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului.

Persoanele fizice şi juridice autorizate, care desfăşoară activităţi în domeniul

nuclear, au următoarele obligaţii:

a) să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potenţial, să solicite şi

să obţină autorizaţia de mediu;

b) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi,

care să permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate şi al

riscurilor asupra populaţiei şi mediului, şi să solicite şi să obţină acordul de mediu sau

autorizaţia de mediu, după caz;

c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării

radioactive a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a substanţelor

radioactive prevăzute în autorizaţie şi menţinerea dozelor de radioactivitate în limitele admise;

d) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului

local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o

eliminare accidentală de substanţe radioactive;

e) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a

contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii desfăşurate;

f) să verifice continuu corectitudinea presupunerilor făcute prin evaluările

probabilistice privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive;

g) să asigure depozitarea deşeurilor radioactive, în condiţii de siguranţă

pentru sănătatea populaţiei şi a mediului.

Potrivit art.6 din Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor

nucleare, cercetarea, experimentarea, dezvoltarea, exportul, importul, tranzitul, deţinerea sau

detonarea unei arme nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear sunt interzise pe

teritoriul României.

Acelaşi act normativ reglementează regimul de autorizare şi de exercitare a

activităţilor în domeniul nuclear2, condiţiile de autorizare

3, obligaţiile titularului autorizaţiei şi

ale altor persoane fizice sau juridice4, precum şi regimul de control

5 al activităţilor şi surselor

nucleare de pe teritoriul României.

Reglementări internaţionale

a. Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi Protocolul comun

referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena6 şi a Convenţiei de la Paris

7.

2 art.8 – 17 din Legea nr.111/1996

3 art.18-24 din Legea nr.111/1996

4 Art.25 - 29

5 Art.30 - 34

6 Adoptată la 21 mai 1963; în vigoare la 12 noimebrie 1977

7 Adoptată la 29 iunie 1960; în vigoare la 1 aprilie 1963, cu un amendament din 1964 din 1964. La ambele,

România a aderat prin Legea nr.106 din 3 octombrie 1992, publicată în M.O. nr.258 din 15 oct.1992

Sunt definite conceptele de „daună nucleară” şi „accident nuclear”. Exploatatorul unei

instalaţii nucleare răspunde pentru orice daună nucleară dacă s-a dovedit a fi cauzată de un

accident nuclear:

- survenit în respectiva instalaţie sau

- implicând un material nuclear care provine din respectiva instalaţie.

Este prevăzută răspunderea solidară şi cumulativă a mai multor exponenţi, dacă este

imposibil să se determine cu certitudine care este partea din dauna nucleară imputabilă

fiecăruia. Răspunderea exploatatorului pentru orice daună nucleară este obiectivă8.

b. Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenţia cu privire la

asistenţa în caz de accident nuclear9. În cazul unui accident nuclear, statul parte la Convenţie are

următoarele obligaţii:

- să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenţiei Internaţionale pentru Energie

Atomică, acele state care sunt sau pot fi afectate în mod fizic;

- să furnizeze imediat statelor informaţiile disponibile relevante pentru a limita cât mai mult

posibil consecinţele radiologice.

c. Convenţia pentru protecţia fizică a materialelor nucleare, Viena, 1982.

Stabileşte ca, în măsura posibilului, în timpul transportului nuclear internaţional,

materialele nucleare care participă la transport să fie protejate potrivit nivelurilor prevăzute în

anexa la Convenţie. Importul şi exportul acestor materiale se poate face numai dacă statul

importator sau, după caz, exportator a primit asigurarea că ele vor fi protejate potrivit nivelurilor

enunţate în Convenţie.

În caz de furt sau orice altă dobândire ilicită de materiale nucleare, ori în caz de ameninţare

credibilă cu un astfel de act, statele părţi vor coopera şi vor acorda asistenţă în măsura posibilului

pentru recuperarea sau protecţia acestor materiale, oricărui stat care solicită acest lucru.

d. Convenţia privind securitatea nucleară, Viena, 1994

8 A se vedea D.Marinescu, op.cit., p.285

9 România a aderat la această convenţie prin Decretul nr.2 – 23 din 11 mai 1990, publicat în M.O. nr.67 din 14

mai 1990

Răspunderea penală

Infracţiuni prevăzute de Legea nr.111/199610

- efectuarea fără autorizaţia corespunzătoare a activităţilor nucleare prevăzute expres

în textul legii;

- scoaterea din funcţiune, în totalitate sau în parte a echipamentelor de supraveghere şi control

instalate în condiţiile legii, fără a avea motive ce decurg din cerinţele de securitate nucleară sau de

radioprotecţie;

- dezvoltarea, fabricarea, deţinerea, importul, exportul, tranzitul sau detonarea armelor nucleare sau

a oricăror dispozitive explozive nucleare;

Infracţiuni prevăzute de Codul penal

- primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea,

transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum şi orice

alte operaţiuni privind circulaţia acestora fără drept11

.

- ameninţarea adresată unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unei persoane fizice ori juridice

cu folosirea materialelor nucleare sau a altor materiale radioactive în scopul de a provoca vătămarea

corporală sau moartea unor persoane sau pagube materiale12

.

Răspunderea contravenţională

Constituie contravenţii13

dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să

fie considerate infracţiuni, următoarele fapte:

- nerespectarea obligaţiilor de raportare prevăzute de lege;

- nerespectarea limitelor şi a condiţiilor prevăzute în autorizaţii;

- neîndeplinirea în termen, a dispoziţiilor date în scris, cu confirmare de primire, de

către comisie;

- folosirea de către persoanele autorizate a materialelor radioactive, a dispozitivelor

generative de radiaţii ionizate sau a instalaţiilor nucleare încredinţate în alte

10

art.43 – 46 din Legea nr.111/1996 11

Art.279/1 din Codul penal, cuprinde patru agravante 12

art.279/1 alin.6 din Codul penal, textul cuprinde o formă agravantă 13

art.47 din Legea nr.111/1996

scopuri ori pentru alte operaţiuni decât cele stabilite pentru îndeplinirea sarcinilor

de serviciu;

- exercitarea de activităţi nucleare fără permisul legal.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Prin sancţionarea juridică a faptelor anti-mediu se urmăreşte, pe lângă efectul ei firesc,

şi educarea celui sancţionat, dar şi a celorlalte persoane, pentru formarea şi dezvoltarea

conştiinţei lor ecologice, a conştiinţei de mediu în general, fără de care nu se pot realiza

sarcinile complexe la care s-a angajat ţara noastră, ale prevenirii poluării,depoluării şi

îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.1

Raportul juridic de constrângere, indiferent că este vorba de răspundere sau de

indemnizare2, care are în conţinutul său o pluralitate de drepturi şi obligaţii de drept material

şi de drept procesual,apare ca rezultat al săvârşirii unor fapte ilicite ori săvârşite fără culpă,

dar totdeauna duce la aplicarea sancţiunii juridice.

Poluarea mediului este o faptă nepermisă, interzisă, care se găseşte în contradicţie cu

regulile de conduită stabilite de lege.O astfel de faptă trebuie reprobată în condiţiile legii.

Răspunderea civilă delictuală

În dreptul mediului, prin răspundere civilă delictuală se sancţionează, în general, o

conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care prin

faptele lor ilicite sau licite, produc pagube elementelor de mediu sau mediului în ansamblul

său.

Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului este OUG. nr.

195/2005 privind protecţia mediului,cu modificările şi complet[rile ulterioare, care în art. 95,

ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul adus mediului,

independent de culpă şi prevede răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor.

Textul legal consacră astfel două principii speciale şi complementare în materie de

răspundere şi anume: răspunderea este obiectivă, în afara oricărei culpe; şi răspunderea

solidară în cazul pluralităţii autorilor.

1 Ernest Lupan, op.cit, p.517;

2 A se vedea E. Lupan,Dreptul la indemnizaţie al deţinătorului factorului de mediu poluat, în volumul „Pentru o

teorie generală a statului şi dreptului”, Ed. Arvin Press, Cluj-Napoca, 2003, p.219-227

Prejudiciul este definit ca fiind “efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra

sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori

dezastre”.

Răspunderea obiectivă are la bază ideea de risc şi de garanţie, existând şi

obligativitatea asigurării, aceasta nemaifiind însă, expres menţionată în legea – cadru, ci în

majoritatea reglementărilor cu caracter sectorial.3

Legată de instituirea caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudicii aduse

mediului, legea consacră principiul răspunderii solidare în cazul pluralităţii de autori, menit să

asigure o protecţie sporită victimei, prin creşterea posibilităţilor de reparare a pagubei.

Răspunderea contravenţională în dreptul mediului

Potrivit art.1 din OG nr. 2 din 2001 privind regimul juridic al contravenienţilor

contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin

hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,municipiului

sau sectorului Municipiului Bucureşti.

Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi potrivnice regulilor sau

dispoziţiilor prevăzute în normele privind protecţia mediului ori care nu îndeplinesc

obligaţiile legale ce decurg din raporturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de

sancţiune contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu gradul de poluare cauzat, cu

consecinţele şi periculozitatea socială a faptei respective.

OUG nr. 195 din 2005, cu modificările şi completările ulterioare, instituie mai multe

categorii de contravenţii care privesc nerespectarea obligaţiilor ce revin autorităţilor publice

locale şi centrale, persoanelor fizice sau juridice, cu privire la : regimul substanţelor şi

preparatelor periculoase; regimul deşeurilor; regimul organismelor modificate genetic;

activităţile nucleare; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice; a atmosferei; a solului,

subsolului şi a ecosistemelor terestre, protecţia aşezărilor umane..

Prevederile legii – cadru în materie contravenţională se completează cu cele cuprinse

în diferite legi speciale, cum sunt : Legea apelor, Legea privind protecţia atmosferei, Codul

silvic, Legea vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic.

3 Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, op.cit., p.56

Răspunderea penală

Pentru a angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat şi

să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului

înconjurător, al folosirii durabile a resurselor naturale ori chiar să ameninţe viaţa şi sănătatea

oamenilor şi calitatea mediului înconjurător.

Infracţiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte

periculoase, prin săvârşirea cărora se aduc atingeri relaţiilor sociale a căror ocrotire este

condiţionată de apărarea elementelor naturale şi antropice ale mediului, atingeri care se

concretizează din punct de vedere al consecinţelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice şi

juridice care le deţin în proprietate sau le administrează, în crearea de pericole pentru

sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau producerea de pagube economiei naţionale.

Codul penal cuprinde mai multe infracţiuni ecologice dintre care amintim:

- efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau

de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul

înconjurător, precum şi introducerea în orice mod sau tranzitarea acestora pe

teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale;

- infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare

sănătăţii oamenilor sau plantelor;

- producerea , deţinerea sau orice altă operaţie privind circulaţia produselor ori

substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce

conţin astfel de substanţe, ori experimentarea produselor şi substanţelor toxice,

toate acestea fără drept.

OUG nr. 195 din 2005, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte mai multe

categorii de infracţiuni cum sunt : infracţiuni care au ca efect degradarea sau distrugerea

mediului, infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor, fauna sau

flora,infracţiuni ce au în vedere modalităţi de desfăşurare a activităţilor care comportă risc

pentru mediu, infracţiuni care privesc condiţiile prealabile desfăşurării activităţilor cu impact

asupra mediului, eliberarea autorizaţiilor şi respectarea prevederilor acestora.

BIBLIOGRAFIE

Anghel M. Ion, Rotaru D., Dreptul mediului înconjurător,Ed. Europolis, Constanţa, 2004;

Anghel M. Ion, Nicolau Ingrid, Dreptul mediului, Ed. Europolis, Constanţa, 2007;

Duţu Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007;

Duţu Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

Lupan Ernest, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009;

Marinescu Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,

Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

Teodoru Simona-Maya, Dreptul mediului şi dezvoltării durabile, Curs universitar, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2009