Doxologia: Să ne întâlnim la uşa raiului!Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării şi al

binecuvântării,când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea

scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea uşa deschizându-se,

începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu…”. Cum auzea un

zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele

sale.

La despărţire, Părintele Paisie adresa obişnuitul său salut:

„Să ne întâlnim la uşa raiului!”.

Unii dintre ucenici îl întrebau:

„Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la

uşa raiului?”.

Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe:

„Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că

aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa

milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până aici este

greu! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: «Uşa

milostivirii deschide-o nouă» şi Măicuța Domnului, cu rugăciunile ei, ne

va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută tuturor la mântuire. De

aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Bunei

Vestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi

grabnică ajutătoare”.

(Părintele Paisie Olaru – povățuitor spre poarta Raiului, Editura Doxologia, p.

101-102)

***

Arhim. Mihail Daniliuc/ Ziarul Lumina:Părintele Paisie Olaru, un izvor de pace şi linişte

“[…] Fericiţi sunt cei care l-au

cunoscut pe neegalatul duhovnic nemţean. Eu nu am avut această bucurie, dar

l-am iubit şi preţuit ca şi când am primit blagoslovenia sa aducătoare de

linişte şi pace.

Prima dată am auzit vorbindu-se de părintele Paisie Olaru în casă la bunica mea,

care o dată pe an mergea la Sihla sau Sihăstria să se spovedească la

„duhovnicul“ ei. Aşa-l pomenea bunica pe Cuviosul Paisie. Multe din împlinirile

sale le punea pe seama rugăciunilor confesorului ei. Într-una din zile am

întrebat-o cine este acest duhovnic, iar ea mi-a răspuns: „Părintele Paisie, un

călugăr cucernic şi sfânt“.Cu această imagine a Cuviosului Paisie am păşit şi

eu alături de buna pragul Mănăstirii Sihăstria în luna septembrie 1990, cu

nădejdea că voi întâlni pe acel călugăr pios şi sfânt. Întâmplarea a făcut să nu-l

putem vedea. Era grav bolnav şi nu primea pe nimeni. Ne-am întors cu mult

regret în suflet, mai ales eu, pentru că obiceiul bunicii de a-l pomeni adesea m-a

făcut foarte curios să-l văd şi să primesc şi eu binecuvântare de la

dânsul. Aproape la o lună după această întâmplare, bătrâna s-a îndoliat.

Devenise foarte abătută şi răvăşită sufleteşte. Aflase că părintele ei

duhovnic a părăsit această lume.

După patru ani, intrând în obştea Schitului Vovidenia, poate nu întâmplător am

găsit aici pemonahul Iosif Gugeanu, care a vieţuit mulţi ani la Schitul Sihla şi

apoi la Mănăstirea Sihăstria, iar după trecerea la cele veşnice a părintelui Paisie

s-a închinoviat în mica obşte a Vovideniei. El l-a cunoscut foarte bine pe

renumitul duhovnic nemţean. Aidoma bunicii mele, bătrânul călugăr,

plecat şi el la Domnul în 1996, îmi vorbea cu acelaşi patos despre

duhovnicul său. Cu greu pot uita poveţele blândului monah cu părul

nins de vreme. Ca orice novice, în vremi de ispite şi încercări, aveam nevoie

de un sfat, de o vorbă bună, de o încurajare. Primeam medicamentele

duhovniceşti de la bunul confrate Iosif, care întotdeauna îşi începea cuvântul

astfel: „Părintele Paisie aşa spunea…“, apoi urma sfatul, îndemnul, alinarea.

Într-una din zile am mers la chilia sa abătut şi cu gândul de a mă reîntoarce în

lume. Nu vedeam nici o portiţă de scăpare, aveam convingerea că nu mai pot

rămâne în mănăstire. Duiosul meu sfătuitor mi-a spus:

„Frate, şi eu am avut astfel de gânduri cândva. Cel care m-a întors din

drum a fost tătuca Paisie, iertat să fie! Nu mă pricep cum să te conving

să rămâi, dar îţi aşez la inimă  cuvintele duhovnicului meu: «Uşa Raiului

e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu

obligă pe nimeni. De ce deznădejde? Vii, spui şi te ridici iar.

Spovedania e al doilea botez. Prin Taina Spovedaniei te ridici din nou.

Şi tot timpul asta să faci: cazi şi te ridici. Să nu te laşi în disperare»“.

Acest îndemn primit de la carismaticul duhovnic prin intermediul

ucenicului său a fost şi rămâne pentru mine putere, curaj şi nădejde

atunci când piatra de la uşa sufletului pare să fie mai anevoios de

clintit.

Mai târziu, am citit cărţi despre părintele Paisie. Acestea la rândul lor m-au

ajutat să-mi întregesc un portret moral al marelui duhovnic nu doar al Sihăstriei,

ci şi al Moldovei. Ba aş îndrăzni să spun că a fost duhovnic şi rugător pentru

întreaga naţie română. De aceea nu puteam lăsa să treacă ziua

binecuvântatului monah fără a-i închina câteva smerite gânduri, închinându-mă

cu pietate şi recunoştinţă în faţa memoriei şi „icoanei“ de lumină şi

bunătate a părintelui Paisie.

Deşi a plecat demult în Cer, lumina

sufletului său străluceşte şi astăzi printre noi. M-am convins de acest lucru şi

săptămâna trecută, când, aproape de ziua în care fericita sa mamă l-a adus pe

lume în urmă cu mai bine de un veac, am trecut pe la mormântul marelui

duhovnic nemţean. Eram alături de câţiva oameni deosebiţi, veniţi de departe,

din cetatea Bucureştilor. Am ajuns la Sihăstria pe-nserate, când soarele

scăpătase spre asfinţit, iar codrul începea a se cufunda într-o patriarhală

linişte. Ne-am recules preţ de câteva clipe în cimitirul Sihăstriei, luminat

discret de multe candele aprinse, care împrăştiau raze dulci şi blânde

în „dormitorul“ călugăresc străjuit de falnicii brazi, care dau impresia

că te afli într-o veritabilă „catedrală“, aşa după cum înţelept cugeta

unul dintre cei care străbătuseră cale lungă din capitala ţării până în

Munţii Neamţului ca să păşească pe urmele cuvioşilor sihăstreni. Ne-

am apropiat cu paşi timizi de locul unde monahul îmbunătăţit îşi

doarme vremelnicul somn, vecin întru aşteptare cu părintele Cleopa.

Acolo am simţit o pace sfântă care ne-a copleşit sufletele, iar

mântuitoarele cuvinte ale Cuviosului Paisie stăruiau în cugetele

noastre:

„Să ne întâlnim la uşa Raiului!“

***

Fericitul PAISIE OLARU (de la Sihla) despre DEZNADEJDE:“Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai

mare păcat. Nu spune asa, că “eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu

degeaba mă rog“, nu! Tu să spui asa: “De unde-s gândurile astea? Ba

nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc.” Usa

raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu

nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o

boală, un necaz, dar “pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu“.

Poate că scrie undeva: “Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu

se iartă niciodată“… D’apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a

vrăjmasului. Diavolul asta face – îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă

la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt

nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si

spui ce ti-a venit în gând: “Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate

asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra

călugărilor, asupra preotilor…” Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia

disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin

taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici…

Nu te lasi în disperare.

Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din

gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce

spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea

la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate,

ne-am mândri, si ar fi mai rău: “Rugăciunea mintii o am, milostenie

fac...” Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. Puterea lui

Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste.” Tu fă tot ce depinde de

tine. “Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te

împărtăsesti – măcar la o lună… Si nu te teme, că nu te duci în iad.

Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune

mereu “Doamne Iisuse” si să n-o uiti pe Maica Domnului. (…) Si fă tot

ce depinde de tine…

Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu

nădejdea vietii de dincolo…”

***

Raluca Brodner/ Ziarul Lumina: “Sa ne intalnim la poarta Raiului!”

Ieroschimonahul Paisie Olaru este unul dintre cei mai îndrăgiţi

duhovnici ai mănăstirilor nemţene din a doua jumătate a secolului al

XX-lea. Un om sărac din punct de vedere material şi nu foarte învăţat,

dar bogat în har, blând, răbdător, smerit. Părintele Paisie Olaru vorbea

cu Dumnezeu şi cu oamenii din suflet, întotdeauna cu multă dragoste.

A căutat o viaţă întreagă „un colţişor de rai“, dorinţă şi rugăciune pe

care le exprima pentru fiecare credincios care venea la el: „Dă-le,

Doamne, un colţişor de rai!“.

Părintele Olaru, părintele povăţuitor al multor suflete, s-a născut la 20 iunie

1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani. A primit la

botez numele de Petru şi a fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei

Olaru, Ioan şi Ecaterina, doi oameni simpli, dar cu multă frică de

Dumnezeu. La fel ca fraţii săi, copilul Petru a primit o educaţie în bună creştere

duhovnicească.

Părintele Ioanichie Bălan, unul dintre marii duhovnici ai Mănăstirii Sihăstria, în

primul volum al ediţiei „Convorbiri duhovniceşti“, a surprins imaginea părinţilor,

a satului natal, a copilăriei părintelui Paisie, despre care el însuşi a vorbit:

„Tata ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte

rugăciuni, şise ruga cu glas tare, să auzim şi noi. Zicea ca preotul

«Domnului să ne rugăm!» şi se bătea cu pumnul în piept. Cât despre

mama, aceasta le spunea de multe ori copiilor: „Măi băieţi, să fiţi

cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine!“.

Mai apoi, la bătrâneţe, părintele Paisie a evocat, cu multă sensibilitate, într-o

scrisoare, imaginea celei care i-a fost „mămuca dragă“:

„Parcă o văd cu ochii minţii cum în braţe mă ţinea şi mă învăţa de-ale

credinţei. Draga mea, mămuca mea! Că nimic nu e mai scump pe acest

pământ decât numele de mamă! Ea pe mine m-a născut şi m-a crescut

până să-mi dau seama. Ar fi trebuit să o iubesc mai mult şi să o

pomenesc mereu şi pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu“.

(Garoafa Coman, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999,

pp. 24-25)

Peregrinările prin lume şi drumul călugăriei

După ce a terminat cele trei clase la şcoala

primară din sat (atâtea clase se făceau atunci),tânărul Petru a mers la

armată şi a participat la Primul Război Mondial. În 1918, s-a întors cu

bine de pe frontul din Ungaria şi a primit ca răsplată din partea statului

5 hectare de pământ pe care le-a dăruit fraţilor săi. În anul 1921 a ales

viaţa monahală şi a hotărât să meargă la Schitul Cozancea, Botoşani,

unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani.

„Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru

Domnul!“, spunea părintele într-o convorbire cu arhimandritul Ioanichie Bălan,

în vara anului 1984 .

Urmând şirul anilor şi al datelor cronologice, la 9 iunie 1922 Petru a fost tuns

în monahism şi a primit numele de Paisie. A urmat o perioadă de câţiva

ani buni petrecuţi în linişte, într-o pădure, unde şi-a construit o chilie

mică cu paraclis de lemn, în care se ruga neîncetat, noaptea citind

Psaltirea, se nevoia cu posturi până seara şi îngrijea de părinţii bolnavi

din mănăstire. În tot acest timp a crescut pe lângă sine câţiva ucenici

aleşi, printre care şi pe arhimandritul Ilie Cleopa.

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a primit Taina

Preoţiei, pentru ca mai apoi să fie numit stareţ al Schitului

Cozancea. După ce aproape un an a fost egumen la mănăstirea botoşăneană,

dorul de viaţa pustnicească i-au îndreptat paşii duhovnicului, în 1948, spre

Mănăstirea Sihăstria, din Neamţ. Timp de patru ani s-a nevoit la

Mănăstirea Slatina, din Suceava, tot ca duhovnic, cât timp stareţ a fost

arhimandritul Ilie Cleopa, după care a stat jumătate de an la Schitul

Rarău, episod povestit de însuşi părintele Paisie în 1984:

„Am stat închis o săptămână. Apoi egumenul m-a examinat dacă am

deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit

el, s-a supărat şi mi-a zis: «Eşti un vas mic şi gol! Mai stai în chilie încă

o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii»“. Am mai stat o

săptămână şi sâmbăta, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-

am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la

alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că

nu am viaţă duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui“.

În primăvara anului 1953, Părintele Paisie s-a întors la Sihăstria, unde

a trebuit să ţină piept persecuţiei împotriva monahismului din anii

1959-1964. Ca urmare a acestor contexte istorice, mănăstirea a rămas

fără stareţ şi fără părintele Cleopa, care s-a retras pentru a treia oară

în munţi. Astfel, bătrânul duhovnic Paisie s-a văzut lipsit de slujitori, cu

toată greutatea apăsându-i pe umerii, însă cu multă rugăciune, răbdare

şi blândeţe a reuşit să aducă liniştea duhovnicească în mănăstire, în

sufletele membrilor oştii, a clericilor, călugărilor, mirenilor care veneau

din ce în ce mai mulţi la Spovedanie.

„Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“

După ce, în 1964, situaţia de la Sihăstria s-a îmbunătăţit vizibil,

ieroschimonahul Paisie Olaru a plecat iarăşi în căutarea liniştii şi a

singurătăţii, pe care le-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla (1972-

1984). Aici a continuat rugăciunea neîncetată, la care s-au adaugat

privegherea necontenită, postul şi înfrânarea. Dormea foarte puţin şi

săvârşea zilnic rânduiala celor şapte Laude în biserică. Când se

întorcea de la Utrenie, unde era nelipsit, se îndrepta spre chilie şi

zicea:„Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!“. Uneori adăuga: „Daâ

ce ai în ea?“. Şi tot el răspundea: „Ce a pus fiecare, aceea are“. Odată,

ucenicii l-au întrebat care sunt acei doi cai, iar părintele Paisie le-a răspuns:

„Smerenia şi dragostea, căci cu acestea se ajunge cel mai uşor la

mântuire“.

Se întâmpla ca deseori, noaptea, părintele să le aducă aminte ucenicilor de

moarte:

„Vai, vai, moarte nemiloasă, tu pe toţi îi scoţi din casă, de-i om tânăr,

de-i bătrân, tu pe toţi îi scoţi în drum“.

Îşi iubea mult fiii duhovniceşti – călugări, mireni, clerici şi ierarhi -, pe

care îi primea la rugăciune şi la Spovedanie la orice oră din zi şi din

noapte. Avea darul cunoaşterii gândurilor. Primul sfat pe care îl dădea era

rugăciunea:

„Rugaţi-vă! Rugaţi-vă din toată inima! Rugaţi-vă cât mai mult lui

Dumnezeu. Să nu ne lenevim, că mare război dă diavolul ca să nu ne

rugăm. Rugăciunea cu simţire şi cu lacrimi ne uneşte cu Hristos,

dulcele nostru Mântuitor“.

„Răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire!“

În anul 1986 părintele s-a întors în obştea Mănăstirii Sihăstria şi în

urma unei fracturi la piciorul drept a rămas imobilizat în chilia sa multă

vreme. Ca şi cum atâta suferinţă nu era de ajuns, s-a îmbolnăvit de

cataractă la ambii ochi, iar auzul a începe să îi scadă tot mai mult. Nu a

renunţat şi nu s-a lăsat descurajat de boală. Mărturisea pe oricine

venea la scaunul său de Spovedanie şi a fost prezent până în ultimele

clipe ale sale în viaţa obştii şi a credincioşilor cu sfaturi şi îndemnuri.

Pe câţiva ucenici îngreunaţi de povara încercărilor, părintele Paisie i-a sfătuit:

„Să ştiţi că Dumnezeu, pe care îl iubeşte îl ţine aproape de El, ca nu

cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câştige

sufletul. Aşadar, suntem datori să primim cu dragoste aceste încercări

şi să-I mulţumim Domnului pentru toate“.

Sfaturile pe care le dădea mai des erau:

„Să ne rugăm ca să ne dea Domnul răbdare, că cel ce va răbda până în

sfârşit, acela se va mântui“.

Uneori zicea:

„Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru

scumpa mântuire!“.

„Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi

pâinea lor…“

Un alt sfat pe care îl dădea părintele Paisie era:

„Când ieşi de aici şi te întorci în

lume, să-ţi păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, dar

să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă priveşti

şi nu intri în cele ale lumii este ca şi cum te-ai murdări de praf – te

scuturi şi mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli

repede haina sufletului, că altfel eşti pierdut“.

După Spovedanie, părintele spunea o rugăciune de binecuvântare:

„Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze; Domnul să vă

ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul,

Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul, ca un bun şi

iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în rai, cu drepţii, să vă

primească!Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia, şi rugăciunea

lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi

răbdarea lor! Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi

pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar

dincolo, un colţişor de rai le rânduieşte, că binecuvântat eşti în veci.

Amin!“.

Liniştirea sufletelor

Părintele Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, care a descris în chip

minunat, ca şi părintele duhovnic Cleopa, viaţa şi nevoinţele părintelui Paisie, îşi

aminteşte:

„La despărţire, părintele Paisie adresa

obişnuitul său salut: «Să ne întâlnim la uşa raiului!». Unii dintre ucenici

îl întrebau: «Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne

întâlnim la uşa raiului?». Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi

blândeţe: «Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa

raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor,

plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară. Până

aici este greul! Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului:

«Uşa milostivirii deschide-o nouă…» şi Măicuţa Domnului, cu

rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în rai, că ea ne ajută

tuturor la mântuire. De aceea, în fiecare zi suntem datori să-i citim

dimineaţa Acatistul Buneivestiri şi seara Paraclisul, căci este tuturor

mamă, «acoperământ şi grabnică ajutătoare»“.

„Din aceste scurte întâlniri cu părintele Paisie, multe suflete s-au

liniştit, multe întrebări fără răspuns au fost dezlegate, mulţi călugări şi

credincioşi s-au luminat văzând blândeţea, liniştea, smerenia şi

înţelepciunea părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea,

rugăciunea de taină şi lacrimile ajungeau până în inimile oamenilor“,

spune arhimandritul Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, într-o evocare

cuprinsă în cartea „Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta

raiului“ (Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

„S-a întâlnit cu raiul încă din viaţa aceasta, însă l-a păstrat

în inima sa, ca pe o arvună…“

În zorii zilei de 18 octombrie 1990, la vârsta de aproape 94 de ani,

părintele Paisie Olaru s-a mutat în lăcaşurile cereşti.

Slujba înmormântării, de sâmbătă, 20 octombrie, a adunat la un loc mii de

ucenici, călugări şi mireni, în frunte cu un mare sobor de preoţi, condus de

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,

care a rememorat ultima întâlnire cu părintele Paisie:

„Cea din urmă întâlnire cu preacuvioşia sa a fost după instalarea

noastră ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Am venit aici împreună

cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. […] Fără nici un însemn

arhieresc, ca simpli preoţi, am mers să cerem binecuvântarea

părintelui duhovnic Paisie. S-a bucurat când a aflat că suntem aproape

de patul dânsului. Eu am îngenuncheat să iau binecuvântare la

începutul unei sarcini grele şi în acelaşi timp sfinte şi mari, aceea de

arhipăstor sufletesc al eparhiei. Deodată am observat că lângă mine

era şi Patriarhul ţării, tot în genunchi, cerând binecuvântare de la unul

dintre cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre Ortodoxe. Ne-a

binecuvântat pe amândoi cu obişnuita sa binecuvântare care era plină

de dragoste părintească şi ne-a spus şi nouă: «Dumnezeu să vă

dăruiască un colţişor de rai!».

Ei bine, cred că secretul acestei binecuvântări a lui, ca Dumnezeu să ne

dăruiască un colţişor de rai, stă în faptul că el însuşi s-a întâlnit cu raiul

încă din viaţa aceasta, însă îl păstra smerit şi tainic în inima sa, ca pe o

arvună…“.

„Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai

întâlniţi“

“După 40 de zile, săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii

săi apropiaţi se ruga noaptea singur, în chilia părintelui Paisie. De oboseală, a

aţipit puţin în genunchi şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi

epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în

suferinţă şase ani de zile, şi plângând. Ucenicul, întristat, i-a sărutat crucea şi

mâna şi l-a întrebat: «De ce plângi, părinte Paisie? Te doare ceva?». Iar el

i-a răspuns:

«Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare

este greu de ajuns la rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci!

Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că

numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela

plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără

folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi

pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu

faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic…. Orice

faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor

sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump raiul şi tare este

greu de ajuns la rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are

fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei»“

(arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Trinitas,

1993).

▲ Chipul duhovnicului „cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţară,

din ultimele decenii“

Părintele Cleopa Ilie (1912-1998) spunea despre părintele Paisie:

„Aşa era părintele Paisie: s

merit, tăcut, blând,

înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna

căuta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi

şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie,

ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se

odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucură.

Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de

multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari.

La Spovedanie nu era prea aspru la canoane, că ţinea cont de aşezarea

sufletească a fiecăruia şi era blând cu toţi, precum spunea Sfântul

Efrem Sirul: «Chipul aducerii la pocăinţă este numai al blândeţii». Cu

iertarea, cu răbdarea şi blândeţea lui a câştigat multe mii de suflete,

jertfindu-se pe sine pentru alţii“.

Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) mărturisea şi el despre despre părintele

Paisie că

„cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui

harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa

credincioşilor. Apoi, mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi

smerenia unită cu blândeţea prin care cucerea şi întorcea la

pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă.

Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu l-au făcut

cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii

duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti,

fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii

sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii...“.

Părintele Victorin Oanele,

stareţul Mănăstirii Sihăstria, dă câteva detalii despre nevoinţele

ieroschimonahului Paisie, cum că mânca foarte puţin – şi mai ales mâncăruri de

post -, gândind că

„nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem

totdeauna conştiinţa şi mintea curată, ca rugăciunea noastră să poată

ajunge la cer!“.

De asemenea, se odihnea puţin şi îi plăcea să lucreze în livadă sau în grădină,

locuri în care, după cum spune părintele Oanele, „lucra pentru a uita

păcatele auzite la Spovedanie“.

Întotdeauna părintele Paisie amintea de părinţii plecaţi la Hristos, înaintaşii săi,

şi zicea:

„De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvârşită dragoste

unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în mila şi bunătatea lui

Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în veşnica viaţă“.

Părintelui Paisie îi plăcea adesea să spună capitolul al treisprezecilea din

Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu

pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu

necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte

răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le

suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea

nu cade niciodată“.