PARINTELE CONSTANTIN SARBUFericiti cei prigoniti: Părintele săracilor

La 30 de ani am venit în Bucureşti. M-am născut la ţară, în satul Vâlcele, lângă

Suceava şi am lucrat la colectiv de la 16 ani. O consăteancă mi-a spus:

– Nu poţi continua munca la colectiv, eşti slabă, bolnăvicioasă. Hai cu mine la

Bucureşti, stai la mine până îţi găseşti serviciu!

Părinţii mei erau şi ei slăbiţi de muncă şi suferinţă. Aşa am ajuns la Bucureşti şi

am intrat „la stăpân”, la familia Popa Gheorghe, unde trebuia, în primul rând, să

am grijă de două fetiţe, Carmen şi Cristina, de 7 luni şi de 4 ani.

Dar în noua mea situaţie de servitoare nu-mi găseam liniştea interioară.

Prietena mea mi-a propus să merg cu ea la Biserica Sapienţei, avertizându-mă:

– În biserica asta nu se vorbeşte!

Am acceptat. Când am ajuns, am rămas decepţionată: o biserică mică,

dărăpănată, întunecoasă; de afară părea mai degrabă casă decât

biserică, cu pereţii înnegriţi, cu pardoseala stricată, un preot mic de

statură. „La ce biserică m-a adus”, mă gândeam în sinea mea. Când a

început însă predica şi l-am auzit pe Părintele vorbind, mi-am zis: „Aici

e mântuirea sufletului meu!”. Toată predica a fost spusă parcă anume

pentru mine.

Prima vineri, care a urmat, am venit seara la slujbă şi am dat şi un acatist, cu

rugămintea de a primi un serviciu. Cineva a mai dat un acatist cu o cerere

asemănătoare. După Vecernie, Părintele a spus să rămână cele două

persoane care caută serviciu. Era în aprilie 1967, înainte de Paşte. A

stat de vorbă cu noi amândouă în pridvor şi ne-a spus:

– Îmi trebuie o femeie la lumânări. Care este situaţia voastră?

– Eu sunt servitoare la stăpân.

– Eu n-am deloc serviciu şi am mama bolnavă.

– Care renunţaţi?

– Eu renunţ, am zis. Sunt mai tânără şi totuşi am ceva.

Părintele a apreciat renunţarea mea. A rămas de atunci Cristina la

lumânări şi s-a dovedit a fi un mare şi credincios sprijin al bisericii până

la sfârşit.

În sâmbăta Paştelui am avut discuţii cu stăpâna. Seara, la Înviere, m-am dus

plângând la uşa altarului:

– Ce ţi s-a întâmplat?

– M-a dat stăpâna afară din casă!

Părintelui, care lua asupra sa toată

suferinţa noastră, i s-au umplut ochii de lacrimi. A stat un moment,

apoi mi-a zis:

– Să ştii că un singur Stăpân este în lumea asta, Acela din cer. Lui îi

slujim cu toţii. Toţi suntem egali înaintea Lui. Nouă ne rămâne să ne

rugăm.

Cât de mult m-au liniştit şi întărit cuvintele lui! Iar situaţia din familie

s-a schimbat în aşa fel încât stăpânii mei au insistat să nu mai plec şi

m-au tratat de atunci încolo ca pe cineva de-al lor.

Aveam dreptul la o zi liberă pe săptămână. Mi-am ales duminica dimineaţa şi

vineri după-amiază. Uneori luam fetiţele cu mine la biserică. Se ataşaseră mult

de mine, mă iubeau. La Sfânta Liturghie stăteau nemişcate lângă mine.

Părintele nu accepta să se plimbe copiii prin biserică. Dacă nu reuşeai

să-i stăpâneşti, trebuia să stai cu ei în pridvor, în linişte, altfel trebuia

să pleci cu ei, să ieşi din biserică, să nu se facă tulburare, ca lumea să

se poată concentra pentru Sfânta Jertfă. Chiar şi în curte, în timpul

Sfintei Liturghii pretindea să se menţină cea mai desăvârşită linişte.

Vineri, după-masă, veneam şi făceam curăţenie în locuinţa Părintelui, în casa

parohială. Pe Cristina, care avea doi ani, Părintele îmi spunea să o culc chiar în

patul său, în timp ce eu îmi vedeam de lucru.

Îmi povestea frânturi din greutăţile întâmpinate la construirea acelei biserici

(Biserica Vergului). Pe măsură ce zidurile se înălţau, comunitatea creştină

se întărea, dar, pe de altă parte, invidia unor oameni şi alarma

Securităţii creşteau.

Când s-a arătat minunea cu icoana Maicii Domnului pe geam, puhoiul

de credincioşi n-a putut fi oprit. Regimului comunist nu i-a convenit şi

aşa a avut loc prima arestare a Părintelui. De atunci au hotărât

suprimarea lui.

După ce a terminat construirea bisericii, în anii aceia grei de după război, a fost

arestat, în 1954. Îmi spunea:

– M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-

am spus: „Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”.

Cei ce au dorit moartea lui n-au izbândit, căci Dumnezeu l-a ocrotit.

După 8 ani de închisoare şi Canal şi doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan,

s-a întors, acceptând cea mai săracă şi dărăpănată biserică din Bucureşti.

L-am mai întrebat pe Părintele:

– De ce nu v-aţi dus să staţi la fetele dumneavoastră?

– Nu, Ana, Dumnezeu nu m-a lăsat pe pământ să mă duc cu copilul în

parc şi să-i cumpăr iaurt şi bomboane. Dumnezeu m-a lăsat pe pământ

să-I slujesc Lui şi oamenilor. Unii, chiar dintre cei de la conferinţele

preoţeşti, îmi spuneau că sunt exagerat în credinţă, că „sar peste

gard”. Dar poţi fi exagerat în slujirea lui Dumnezeu? Ce făceam şi

înainte, decât că împlineam legea iubirii Lui?

Rugăciunile Părintelui aveau mare putere. Al doilea stăpân la care m-am angajat

– Barac Vasile – avea un văr care o scosese afară din casă pe mama lui. Ea a

vrut să-i intenteze proces băiatului, dar o cunoştinţă a îndrumat-o… la o biserică

unde „se fac minuni”. Aşa a ajuns la Părintele Sârbu, care i-a spus:

– Nu este bine să te judeci cu băiatul tău, pe care l-ai purtat în pântece

şi l-ai alăptat. Să facem 40 de zile rugăciuni!

Nu i-a luat nici un ban şi, înainte de a se încheia sărindarul, băiatul a

venit, şi-a cerut iertare, a aranjat-o într-o garsonieră şi a avut grijă de

ea.

Un alt exemplu am avut chiar cu proprietăreasa mea, la care m-am mutat după

ce am reuşit să mă angajez la fabrica de dopuri „Izolatorul”.

Proprietăreasa avea situaţie bună, dar şi două fete care nu se puteau

mărita. La rugămintea ei, Părintele a hotărât un sărindar (rugăciune de

40 de zile). Înainte de a se încheia cele 40 de zile, ambele fete s-au

măritat. Părintele îi spunea să aibă grijă de mine că sunt foarte

necăjită, săracă şi străină, că n-am pe nimeni în Bucureşti. Când a venit

odată la mine să-mi facă o sfeştanie, mi-a spus:

– Tare bine mă simt în casa săracului!

Avea grijă de noi toţi. Nu ştiu cum ne ştia; ne vedea la liturghie pe

fiecare şi cum lipseam, ne întreba duminica următoare unde am fost.

Dacă lipseam mai mult, trimitea pe cineva să vadă ce-i cu noi.

Am mers la azile de multe ori cu doamna doctor Tăslăuanu, cu Jeni, doamna

Tatiana, Cocuţa şi cu altele.

În biserică Părintele cerea să fie mare linişte, să nu rămânem îmbrăcaţi

nici măcar cu „fâşurile”, căci foşnesc şi tulbură liniştea. Să nu ne

mulţumim că am găsit noi înşine calea spre Dumnezeu şi spre

mântuire, ci să ne străduim să aducem şi alte suflete la Biserică; să ne

întărim sufleteşte, căci vor veni vremuri grele, spunea Părintele.

La biserică am cunoscut şi pe mama Mitana, care vindea lumânări la biserica

Vergului. Ea ducea fetiţele Părintelui la şcoală după moartea soţiei sale şi la ea

au rămas fetele la început, după arestarea Părintelui.